Judicial jurisdiction over judicial salaries: binding effect of interlocutory competence orders

Asupra conflictului de competenţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună:

- anularea, în, parte, a Ordinului nr. 3528/C din 28.09.2016 a Ministrului Justiţiei prin care au fost stabilite drepturile salariate cuvenite tuturor judecătorilor ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul Curţii de Apel Bacău şi al instanţelor ce funcţionează în circumscripţia teritorială a acestei instanţe, prevăzuţi în Anexele I - 1 U/5, începând cu data de 01.08.2016;

obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare salarială care să conţină indexările salariale de 5 %, 2 %, respectiv 11 %, calculate ia indemnizaţia de încadrare brută lunară, astfel cum acestea mi-au fost recunoscute şi au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 231 din 25.03.2008, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2007, modificată prin decizia civilă nr. 495 din 04.05.2009, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2130 din 06.06.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă că, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, litigiul dedus judecăţi se subsumează unui conflict de muncă, în accepţiunea prevederilor art. 266 din C. muncii, potrivit căruia jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire ia încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

În aceste condiţii sunt incidente prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ. potrivit cărora tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, deci şi cererile referitoare la executarea contractelor individuale de muncă, în cauza dedusă judecăţii competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei revine tribunalului ca Instanţă de drept comun, în baza prevederilor legale prevăzute de art. 269 din C. muncii.

Prin raportare la prevederile art. 208 şi 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, instanţa competentă să soluţioneze în fond cererea de chemare în judecată este tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, respectiv Tribunalul Bacău.

Urmare a decimării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. x/2016.

Tribunalul Bacău, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 171/D din 7 martie 2018, îndreptată prin încheierea din 7 mai 2018, a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a soluţiona conflictul.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bacău a reţinut următoarele considerente:

Acţiunea ce face obiectul dosarului pendinte a fost adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, fiind înregistrată la data de 22.12.2016 sub nr. x/2016.

Pronunţând încheierea din 09.05.2017 instanţa sesizată a constatat competenţa materială a instanţei de judecată faţă de prevederile Legii nr. 224/2010 şi a reţinut cauza în pronunţare, în principal, pe excepţia rămânerii fără obiect, iar, în subsidiar, pe fondul cauzei, după deliberare, cauza fiind repusă pe rol pentru a se solicita informaţii pârâtului Ministerului Justiţiei.

Potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., articol intitulat Verificarea competenţei:

"La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu."

Prin urmare, odată ce secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti a constatat că este competentă material să soluţioneze cauza, nu mai putea reveni asupra încheierii din 09.05.2017, care are caracter interlocutoriu, pentru a invoca, din oficiu, la termenul din 06.06.2017, excepţia necompetenţei materiale a aceleiaşi instanţe, în acest sens statuând şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a arătat că, procedând la verificarea propriei competenţe în condiţiile alin. (1) al art. 131 C. proc. civ. şi concluzionând că este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze cauza, fără a considera că sunt necesare lămuriri ori probe potrivit art. 131 alin. (2) C. proc. civ., instanţa, în raport de prevederile art. 235 C. proc. civ., nu mai putea reveni asupra celor reţinute, câtă vreme dispoziţiile art. 131 alin. (1) stabilesc în mod expres că încheierea prin care instanţa de judecată consemnează rezultatul verificării şi stabilirii propriei competenţe are caracter interlocutoriu. (Decizia nr. 1478 din 7 septembrie 2016 pronunţată în recurs de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect desfacerea căsătoriei).

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) raportat la art. 133 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Codul de procedură civilă cuprinde reglementări potrivit cărora necompetenţa materială şi teritorială, atât cea de ordine publică cât şi cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene şi în anumite condiţii.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., privitor la invocarea excepţiei, "necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe", iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prîn întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Referitor la verificarea competenţei, alin. (1) al art. 131 C. proc. civ. stipulează în sensul că "la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general» material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. încheierea are caracter interi ocutoriu".

În speţă, procedând la verificarea competenţei, instanţa iniţial învestită, respectiv Curtea de Apel Bucureşti a constatat la termenul din 9 mai 2017, prin încheierea pronunţată la acea dată ca, faţă de prevederile art. 131 C. proc. civ., este competentă material să soluţioneze pricina, în raport de obiectul acţiunii.

Şi în prezenţa unor noi elemente probatorii relative ia înscrisurile solicitate a fi depuse de către pârât, Curtea de Apel Bucureşti nu mai putea reveni asupra celor stabilite la termenul din 9 mai 2017, dat fiind caracterul interiocutoriu al încheierii pronunţate.

Potrivit art. 235 C. proc. civ., instanţa este legată de încheierile interlocutorii, ceea ce presupune că, în cazul dat, instanţa nu mai putea reveni asupra aspectului prin care s-a stabilit competenţa soluţionării cauzei.

Întrucât, ca efect al celor statuate la termenul de judecată din 9 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti a devenit instanţa competentă material şi teritorial să judece actuala pricină, nemaiputându-se dezînvesti ulterior, va fi determinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Faţă de dispoziţiile legaie mai sus-arătate, Înalta Curte constată că, in speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi, în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18.05.2018.