Expropriation compensation quashed and remanded; comparables post-dating transfer cannot fix market price.

Prin Sentinţa civilă nr. 110/C din 17 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Bihor s-a admis acţiunea formulată de reclamanta comuna Suplacu de Barcău, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, şi în consecinţă:

S-a dispus modificarea hotărârilor nr. X emise de pârâtă la data de 18 aprilie 2012 privind stabilirea despăgubirilor pentru exproprierea imobilelor cu nr. top. x, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate ca urmare a exproprierii imobilelor reclamantei.

A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 582.667 RON cu titlu de despăgubiri, sumă compusă din 477.317 RON reprezentând valoarea de piaţă a terenurilor expropriate în suprafaţă de 31.073 mp conform raportului de expertiză întocmit, în cauză, de experţii A., B. şi C., înregistrat la instanţă la data de 10 octombrie 2014, şi suma de 105.350 RON reprezentând valoarea prejudiciului produs reclamantei ca urmare a exproprierii stabilite conform aceluiaşi raport - sumă care urmează a fi reactualizată cu indicele de inflaţie, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la data plăţii.

A obligat-o pârâta să plătească reclamantei 13.350 RON cheltuieli de judecată.

A obligat-o pe reclamantă să plătească experţilor sus-menţionaţi suma de 7.350 RON cu titlu de diferenţă onorariu de expertiză, sens în care prezenta hotărâre urmează a fi comunicată şi experţilor care au efectuat lucrarea.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică - necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, au fost declarate de utilitate publică toate lucrările de construcţie de autostrăzi - expropriator fiind Statul Român prin CNADNR.

În temeiul aceleiaşi legi şi al H.G. nr. 1051/2011 a fost emisă Decizia de expropriere 45 din 16 ianuarie 2012 privind coridorul de expropriere a lucrărilor Braşov - Cluj - Borş, printre imobilele care fac parte din coridorul de expropriere fiind şi cele identificate cu numerele cadastrale arătate în petitul acţiunii - în suprafaţă totală de 31.012 mp.

Ulterior, comisia de valorificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real a emis Hotărârile 61 - 121 din 18 aprilie 2012 pentru stabilirea despăgubirilor aferente imobilelor expropriate, acestea fiind, ulterior, consemnate la dispoziţia expropriatei.

În conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 198/2004 au fost întocmite documentaţiile tehnico-cadastrale pentru imobilele expropriate având numerele cadastrale: X Suplacu de Barcău, documentaţia fiind avizată de OCPI.

Terenurile în litigiu, fiind la dispoziţia Comisiei locale de fond funciar, în mod corect, exproprierea a fost făcută de la aceasta - respectiv de la comuna Suplacu de Barcău. Ca urmare, a decis Tribunalul, reclamanta are calitate procesuală, fiind, astfel, respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât, aceasta a fost respinsă, întrucât atât Legea nr. 255/2010, cât şi Legea nr. 33/1994, permit ca persoana nemulţumită de cuantumul despăgubirii să se poată adresa instanţei de judecată, contestând cuantumul despăgubirii acordate.

Conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa urmează să ţină seama de preţul la care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială - la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului, sau, după caz altor persoane îndreptăţite.

În cauză, s-a dispus efectuarea unei expertize de specialitate care să cuantifice cuantumul despăgubirilor.

Faţă de concluziile raportului de expertiză, instanţa a dispus modificarea hotărârilor emise de comisie, privind plata despăgubirilor pentru imobilele în litigiu expropriate, fiind evident că instanţa are această competenţă, deoarece este şi singura modalitate juridică prin care se poate da curs drepturilor reclamantei, ce decurg din lege.

În ceea ce priveşte excepţia de netimbrare, aceasta a fost respinsă, deoarece acţiunea este scutită de taxa de timbru conform prevederilor Legii nr. 33/1994 şi Legii nr. 255/2010.

Instanţa a constatat că este neîntemeiat petitul privind anularea Hotărârilor 61 - 121 din 18 aprilie 2012. De altfel, cu ocazia dezbaterilor finale, această cerere nu a mai fost susţinută.

Împotriva Sentinţei civile nr. 110/C din 17 iunie 2015 a Tribunalului Bihor a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. S-a solicitat, totodată, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în cauză.

În dezvoltarea motivelor de apel, a arătat că instanţa de fond a respins, în mod greşit şi nelegal, excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei de interes în formularea acţiunii.

Sub acest aspect, a arătat că, în toate hotărârile de stabilire a despăgubirilor, comuna Suplacu de Barcău, prin Primar, a fost identificată ca persoană aparent îndreptăţită la sumele de bani consemnate, iar acest lucru nu echivalează, în accepţiunea Legii nr. 225/2010, cu dovedirea calităţii reclamantei de proprietar sau titular al unui drept real asupra terenurilor expropriate.

A subliniat că toate documentaţiile tehnico-cadastrale întocmite în vederea exproprierii imobilelor care au făcut obiectul hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. X din data de 18 aprilie 2012 au avut la bază adeverinţe emise în cursul anilor 2008 şi 2009 de către Primăria comunei Suplacu de Barcău, iar, în cuprinsul acestor adeverinţe, se specifică clar faptul că terenurile supuse exproprierii "sunt la dispoziţia Comisiei de fond funciar", dar şi că aceste înscrisuri nu reprezintă act succesoral sau act translativ de proprietate.

A arătat că terenurile rămase la dispoziţia Comisiei locale de fond funciar Suplacu de Barcău nu intră automat în domeniul privat al comunei Suplacu de Barcău, astfel cum rezultă din Legea nr. 18/1991 republicată.

Reclamanta nu a dovedit că procedura reglementată de Legea nr. 18/1991 s-a finalizat în comuna Suplacu de Barcău şi nici că, înainte de exproprierea terenurilor în litigiu, acestea au fost trecute în domeniul privat al comunei Suplacu de Barcău.

A apreciat că, atât timp cât reclamanta a solicitat, printre altele, obligarea la exproprierea unei suprafeţe suplimentare decât cea cuprinsă în Hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. X din 18 aprilie 2012, cât şi obligarea sa la plata unei despăgubiri majorate, era absolut necesară probarea calităţii sale de proprietar asupra terenurilor care au făcut obiectul exproprierii.

De asemenea, nici interesul în promovarea unei acţiuni privind majorarea despăgubirilor consemnate prin Hotărârile nr. 61 - 121 din 18 aprilie 2012 nu poate subzista în lipsa unor dovezi din care să reiasă că partea reclamantă deţinea un drept real asupra terenurilor ce au fost expropriate potrivit art. 19 din Legea nr. 255/2010, plata despăgubirilor fiind imperativ condiţionată de dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul exproprierii.

Printr-o altă critică a arătat că instanţa a respins, în mod greşit, excepţia inadmisibilităţii cererii de modificare a Hotărârilor nr. X din 18 aprilie 2012 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 Suplacu de Barcău.

În acest sens, a arătat că hotărârea Comisiei este un act unilateral, care a fost emis în conformitate cu prevederile art. 20 din Legea nr. 255/2010 şi art. 16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010. Art. 16 alin. (3) din Normele metodologice prevede sancţiunea revocării hotărârii, sancţiunea anulării/modificării nefiind prevăzută de legiuitor.

A subliniat, totodată, sub acest aspect, şi faptul că reclamanta nu este parte semnatară în hotărâri, hotărârile fiind un act unilateral, nu bilateral, şi că nu există niciun temei legal pentru modificarea Hotărârilor nr. 61-121, legea prevăzând, în mod expres, cauzele pentru care un act este anulabil.

A susţinut că instanţa poate interveni doar în sensul obligării Statului Român la plata despăgubirii stabilite prin probele administrate sau poate stabili că persoanele îndreptăţite la despăgubire sunt altele decât cele menţionate în cuprinsul hotărârii, fără a putea dispune anularea actului juridic unilateral, făcând, în acest sens, trimitere la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Printr-o altă critică, a arătat că sentinţa este fundamentată pe un raport de expertiză evaluatorie care a fost întocmit de către experţi necompetenţi, raportul fiind, astfel, lovit de nulitate absolută.

Unul dintre cei trei experţi desemnaţi să facă parte din Comisia de evaluare (dl. expert B.) are calitatea de expert judiciar, specialitate topografie, cadastru şi geodezie, fiind încălcate dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, cât şi art. 1 şi 14 din O.G. nr. 2/2000, potrivit cărora, în cauzele având ca obiect expropriere, raportul de evaluare poate fi realizat doar de experţi judiciari în evaluarea proprietăţii imobiliare.

Instanţa a stabilit despăgubiri pentru o suprafaţă de 51 mp neexpropriată, ignorând erorile strecurate în raportul de evaluare, în care se consemnează greşit suprafeţele expropriate.

Mai invocă şi faptul că experţii nu au stabilit despăgubirea în condiţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin raportare la preţul pieţei, ci prin abordarea metodelor "capitalizării costurilor" şi a "comparaţiei directe", instanţa nesocotind dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010, în vigoare la momentul formulării acţiunii, coroborat cu art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi art. 129 C. proc. civ.

A invocat practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este în sensul că, la stabilirea despăgubirii, atât instanţa, cât şi comisia de experţi, trebuie să aibă în vedere preţurile consemnate în contracte autentice de vânzare - cumpărare, iar nu oferte de vânzare, care sunt speculative şi nepertinente. Astfel, instanţa şi-a fundamentat soluţia în baza unui raport de expertiză nelegal.

A criticat faptul că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, acordând reclamantei o sumă cu titlu de prejudiciu de 105.350 RON, şi a dispus actualizarea despăgubirii cu indicele de inflaţie. Reclamanta nu a înţeles să solicite acordarea unei sume cu titlu de prejudiciu, simpla menţionare a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 ca temei de drept al acţiunii nefiind suficientă şi, mai mult, reclamanta nu a solicitat, prin acţiunea introductivă, actualizarea despăgubirii cu indicele de inflaţie.

Chiar şi în cazul în care s-ar aprecia că reclamanta a formulat un petit cu privire la prejudiciul încercat, experţii de la fondul cauzei nu au identificat un prejudiciu cert, real şi actual, ci au construit teza unui pretins prejudiciu.

Dauna pentru redobândirea aceleiaşi suprafeţe de teren, aşa cum a fost intitulată impropriu de către experţi, nu se circumscrie noţiunii de prejudiciu, prevăzute la art. 26 din Legea nr. 33/1994. Faptul că reclamanta va dori, în viitor, să cumpere terenuri similare cu cele care fac obiectul prezentului litigiu nu echivalează cu încercarea unui prejudiciu real, actual şi cert.

Astfel, stabilirea unei sume cu titlu de prejudiciu se referă exclusiv la terenul rămas neexpropriat, iar acest lucru rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 33/1994.

Determinarea unei sume cu titlu de despăgubire pentru terenul expropriat şi, în plus, stabilirea unor sume de bani cu titlu de prejudiciu pentru acelaşi teren contravine prevederilor Legii nr. 33/1994 şi, mai mult, reclamanta nu a formulat un petit separat cu privire la solicitarea unor sume cu titlu de lipsă folosinţă pentru terenurile expropriate.

Experţii au propus, în mod nefondat, dezdăunarea părţii reclamante pentru prejudiciul cauzat prin "scăderea parcelelor rămase în urma divizării lotului iniţial" cu suma de 71.597,55 RON, în condiţiile în care loturile rămase din neexpropriere pot fi utilizate în continuare, în conformitate cu categoria lor de folosinţă.

Făcând trimitere la Decizia nr. 380 din 26 mai 2015 a Curţii Constituţionale, apelanta a arătat că se impune o nouă evaluare la momentul exproprierii.

Se mai invocă şi faptul că instanţa nu şi-a motivat hotărârea cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirii, instanţa omologând raportul de expertiză fără a verifica dacă acesta răspunde exigenţelor art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi fără a face măcar o judecată de valoare cu privire la conţinutul acestuia.

A mai criticat apelanta hotărârea şi sub aspectul dispoziţiei de obligare la plata cheltuielilor de judecată, arătând că nu se putea reţine culpa sa procesuală, reclamanta fiind cea care ar fi trebuit să suporte, în întregime, cheltuielile de judecată, fiind aplicate greşit prevederile art. 274 C. proc. civ.

În cele din urmă, apelanta a susţinut că instanţa de fond şi-a încălcat rolul activ, hotărârea întemeindu-se pe o gravă greşeală de fapt şi de drept, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Astfel, prima instanţă a respins nemotivat solicitarea de a efectua demersuri la instituţiile abilitate, pentru a comunica tranzacţii autentice privind imobile de acelaşi fel cu terenul expropriat, precum şi cererile referitoare la refacerea lucrării de evaluare.

Intimata comuna Suplacu de Barcău a depus note de şedinţă prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi nulităţii raportului de expertiză, a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului în promovarea acţiunii şi respingerea apelului pârâtului.

Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, prin Decizia nr. 309A din 21 aprilie 2017, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. (în prezent cu denumirea Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA), pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A redus cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat pârâtul Statul Român, reprezentat prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA (în prezent cu denumirea Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA), în favoarea reclamantei, de la suma de 477.317 RON la suma de 186.620 RON, reprezentând despăgubiri pentru terenul expropriat, în suprafaţă totală de 31.012 mp, sume stabilite conform raportului de expertiză întocmit, în cauză, de experţii D., E. şi F.

A înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâtului Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România (în prezent Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA), la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 105.350 RON reprezentând valoarea prejudiciului produs reclamantei ca urmare a exproprierii.

A compensat, în tot, cheltuielile de judecată în primă instanţă şi în apel, înlăturând obligaţia stabilită în sarcina pârâtului privind plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 13.350 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă.

A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că prima critică a apelantei, prin care se arată că instanţa a respins, în mod greşit, excepţia calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsi de interes în formularea acţiunii este nefondată.

Astfel, în reţinerea calităţii procesuale active a reclamantei, este lipsită de relevanţă împrejurarea că aceasta nu a dovedit calitatea de proprietar asupra imobilelor în cauză, de vreme ce hotărârile de stabilire a despăgubirilor au fost emise pe seama sa, în calitate de persoană aparent îndreptăţită la sumele de bani consemnate.

Aşadar, atâta timp cât, prin hotărârile de stabilire a despăgubirilor contestate s-au stabilit drepturi faţă de reclamantă, producând efecte juridice faţă de aceasta, dreptul, interesul, şi, implicit calitatea procesuală de a le contesta sunt în afara oricărei discuţii, sens în care vor fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, potrivit cărora expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii.

Nefondată s-a constatat a fi şi critica prin care s-a susţinut respingerea greşită a excepţiei inadmisibilităţii cererii, acţiunea reglementată de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 fiind o cale prevăzută împotriva hotărârii emise de comisia constituită în baza art. 18 din acelaşi act normativ, instanţa în cadrul contestaţiei împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor având competenţa de a verifica temeinicia ei cu privire la cuantumul despăgubirii, astfel cum se solicită şi în cauza de faţă.

Fără a se contesta că hotărârea comisiei este un act unilateral, ce poate fi revocat de organul emitent, conform art. 16 alin. (3) din H.G. nr. 53/2011, în procedura administrativă desfăşurată de expropriator, nu se poate nega posibilitatea anulării sau modificării ei parţiale cu privire la cuantumul despăgubirii, în condiţiile consacrării acestui drept la acţiune, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, după cum s-a arătat în cele de mai sus.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, prima instanţă, admiţând acţiunea, a dispus obligarea pârâtului Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., la plata sumei de 582.667 RON cu titlu de despăgubiri, sumă ce se compune din 477.317 RON reprezentând valoarea de piaţă a terenurilor expropriate, în suprafaţă de 31.073 mp, conform raportului de expertiză întocmit de experţii A., B., C., precum şi suma de 105.350 RON reprezentând valoarea prejudiciului produs reclamantei ca urmare a exproprierii stabilite conform aceluiaşi raport.

În apel, urmare a pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 380 din 26 mai 2015, prin care s-a constatat a fi neconstituţională sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" din art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2004, s-a dispus completarea raportului de expertiză, în sensul stabilirii valorii de circulaţie a imobilului raportat la momentul exproprierii, care este data la care s-au emis hotărârile de expropriere.

Prin completarea la raport, cu opinia separată a expertului C., s-a stabilit o valoare totală a despăgubirilor de 492.430 RON, din care 428.200 RON valoarea de piaţă a terenurilor expropriate, iar suma de 64.230 RON valoarea prejudiciului cauzat.

În cauză, s-a încuviinţat, la cererea apelantei, efectuarea unei contraexpertize cu aceleaşi obiective ca şi cele stabilite pentru expertiza întocmită iniţial, cât şi pentru completarea la raportul de expertiză.

Opinia experţilor D., E., F. a fost în sensul că valoarea de despăgubire, conform Legii nr. 255/2010 este de 186.620 RON, valoare acceptată de către reclamantă, experţii opinând, totodată, că, prin actul exproprierii, nu se cauzează niciun prejudiciu.

Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Constituţia României, "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire".

De asemenea, art. 1 din Legea nr. 33/1994 prevede că "exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească".

Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite".

Tot în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în repetate rânduri, în aplicarea art. 1 din Protocolul 1, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Cum, din cuprinsul tuturor acestor dispoziţii, se desprinde ideea că nicio expropriere nu poate fi făcută decât în schimbul unei despăgubiri care să reprezinte valoarea reală a bunului expropriat, date fiind concluziile raportului de contraexpertiză întocmit în cauză, care a cuantificat valoarea reală a terenurilor expropriate la o valoare inferioară celei stabilite de prima instanţă, instanţa de apel a apreciat a fi fondate criticile apelantei sub acest aspect, impunându-se, prin urmare, diminuarea despăgubirilor la suma de 186.620 RON.

De asemenea, cum experţii au opinat în sensul inexistenţei vreunui prejudiciu urmare a măsurii exproprierii, au fost găsite fondate şi criticile invocate în acest sens, impunându-se, în consecinţă, schimbarea hotărârii primei instanţe şi în privinţa dispoziţiei de obligare a pârâtului la plata sumei de 105.350 RON în favoarea reclamantei, care se impune a fi înlăturată.

Referitor la critica prin care se arată că prima instanţă a stabilit despăgubiri pentru o suprafaţă de 51 mp neexpropriată, este de precizat că acest aspect a fost clarificat, în apel, prin raportul de contraexpertiză, fiind evaluată suprafaţa reală a terenului expropriat (31.012 mp), aspect care se reflectă în contravaloarea despăgubirilor stabilite.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 38 din Legea nr. 33/1994, "toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere şi retrocedare, inclusiv înaintea instanţelor judecătoreşti, se suportă de expropriator".

Art. 23 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 prevede că "cheltuielile necesare pentru realizarea expertizelor de evaluare a cuantumului despăgubirilor cuvenite ca urmare a exproprierii în cadrul litigiilor prevăzute la alin. (1) vor fi avansate în conformitate cu procedura de drept comun".

Instanţa de apel a statuat că art. 23 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 conţine dispoziţii derogatorii de la norma de drept comun cuprinsă în art. 38 din Legea nr. 33/1994, aşa încât prevederile speciale se impun a fi coroborate cu cele ale art. 274 şi următoarele C. proc. civ., obligaţia de plată a acestora fiind fundamentată pe ideea de culpă procesuală, potrivit regulii comune înscrise în norma de procedură civilă.

În speţă, onorariul provizoriu în cuantum de 1.500 RON, pentru efectuarea expertizei dispuse, a fost stabilit în sarcina reclamantei, fiind achitat de către aceasta potrivit extrasului de cont depus la dosar, diferenţa de onorariu, de 7.350 RON, fiind stabilită tot în sarcina reclamantei, care a fost obligată la plata acestei sume cu titlu de diferenţă de onorariu expertiză, prin dispozitivul hotărârii date.

De asemenea, în faţa primei instanţe, reclamanta a mai justificat, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 4.500 RON reprezentând onorariu avocaţial, suma totală a cheltuielilor efectuate în prima instanţă ridicându-se la 13.350 RON.

În apel, apelantul-pârât a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 11.820 RON, reprezentând onorariu pentru completarea la raportul de expertiză şi onorariu contraexpertiză.

Faţă de soluţia de admitere a apelului şi de admitere, în parte, a acţiunii, în raport de valoarea sumelor avansate de părţi, de valoarea pretenţiilor considerate întemeiate, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că se impune compensarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

1. O primă critică a vizat faptul că, în mod greşit, Curtea de Apel Oradea a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei de interes în formularea acţiunii.

Simpla menţionare a reclamantei în hotărârile de stabilire a despăgubirilor nu o îndreptăţeşte pe aceasta să solicite plata despăgubirilor consemnate pentru imobilele expropriate şi nici să pretindă obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri majorate, atât timp cât nu a făcut dovada dreptului său de proprietate sau altui drept real, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 255/2010.

Reclamanta trebuia să dovedească calitatea sa procesuală activă şi să justifice un interes, iar, în speţă, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste condiţii.

Toate documentaţiile tehnico-cadastrale întocmite în vederea exproprierii imobilelor care au făcut obiectul Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. X din 18 aprilie 2012 au avut la bază adeverinţe emise în cursul anilor 2008 şi 2009 de către Primăria comunei Suplacu de Barcău, jud. Bihor. În cuprinsul acestor adeverinţe se specifică foarte clar că terenurile supuse exproprierii "sunt la dispoziţia Comisiei de Fond Funciar", dar şi că aceste acte "nu reprezintă act succesoral şi nu constituie act translativ de proprietate".

Reclamanta nu a depus la secretariatul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, Suplacu de Barcău şi nici în instanţele de fond niciun act din care să rezulte că este proprietara terenurilor care au fost expropriate în temeiul Deciziei nr. 45 din 16 ianuarie 2012 şi a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. X din 18 aprilie 2012.

Prin răspunsul la obiecţiuni realizat în apel şi depus la Dosar în 8 martie 2017, experţii judiciari au evidenţiat că reclamanta era un simplu posesor al terenurilor ce au făcut obiectul exproprierii.

Experţii G. au precizat că, pentru terenurile aflate la dispoziţia Comisiei locale a comunei, terenuri care pot fi revendicate de proprietarii de drept ale acestora, consideră că dreptul real pe care îl are comuna Suplacu de Barcău asupra acestor terenuri este un drept de detenţie precară însoţit de un drept de administrare precară (până la retrocedarea către proprietarii de drept sau până la trecerea acestora în domeniul privat al comunei).

Detenţia precară presupune posesia pentru altul, iar administrarea "precară" presupune tot o posesie şi prezervare a imobilului pentru un proprietar/titular de drept real. Prin urmare, experţii anterior evidenţiaţi nu au arătat actele în baza cărora comuna Suplacu de Barcău justifică un drept de proprietate sau alt drept real asupra imobilelor în litigiu, ci au confirmat, implicit, afirmaţiile recurentului, conform cărora reclamanta este un simplu posesor al acestor terenuri.

În faţa instanţelor de fond, actul de proprietate invocat de către reclamantă a fost Hotărârea nr. 21 din 16 martie 2005 a Consiliului local al comunei Suplacu de Barcău, prin care s-a dispus trecerea în domeniul privat al acestei unităţi administrativ-teritoriale a unei mase de terenuri neidentificate.

S-a reţinut, la art. 1 din hotărârea amintită mai sus, că "se aprobă trecerea în domeniul privat al comunei Suplacu de Barcău a unor suprafeţe de teren agricol, drumuri, păşuni, şanţuri, neatribuite în baza legilor fondului funciar, rămase la dispoziţia comisiei locale cuprinse în referatul anexă, care fac parte integrantă din prezentul proiect de hotărâre". Pe lângă faptul că imobilele care fac obiectul hotărârii sau "proiectului" de hotărâre nu sunt individualizate în niciun fel, partea reclamantă nu a depus, la dosarul cauzei, şi referatul-anexă de care se face vorbire în primul articol.

Reclamanta nu a depus nici extrase de carte funciară cu privire la imobilele expropriate, care să facă dovada dreptului său de proprietate.

Hotărârea Consiliului local al comunei Suplacu de Barcău, jud. Bihor nr. 21 din 16 martie 2005 este emisă anterior adeverinţelor care au stat la baza întocmirii documentaţiilor tehnico-cadastrale de expropriere, adeverinţe care certificau faptul că terenurile în litigiu sunt în continuare la dispoziţia Comisiei locale de fond funciar, deci, aceste terenuri nu făceau parte din domeniul privat al reclamantei.

Reclamanta nu a dovedit că procedura reglementată de Legea nr. 18/1991 s-a finalizat în comuna Suplacu de Barcău şi nici că, înainte de exproprierea terenurilor în litigiu, acestea au fost trecute în domeniul privat al comunei Suplacu de Barcău (conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată).

Atât timp cât reclamanta a solicitat obligarea la exproprierea unei suprafeţe suplimentare decât cea cuprinsă în Hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. X din 18 aprilie 2012 şi obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri majorate, era absolut necesară probarea calităţii sale de proprietară, aceasta fiind intrinsec legată de cea de persoană expropriată.

Nici interesul în promovarea unei acţiuni privind majorarea despăgubirilor consemnate prin Hotărârile nr. X din 18 aprilie 2012 nu poate subzista în lipsa unor dovezi din care să reiasă că partea reclamantă deţinea un drept real asupra terenurilor ce au fost expropriate.

2. Cea de a doua critică se referă la faptul că instanţa de apel a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii cererii de modificare a Hotărârilor nr. X din 18 aprilie 2012 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, Suplacu de Barcău.

Aşa cum a evidenţiat în faţa instanţei de apel, Hotărârea Comisiei este un act unilateral, care a fost emis în conformitate cu prevederile art. 20 din Legea nr. 255/2010 şi art. 16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010.

Art. 16 alin. (3) din Normele metodologice statuează în sensul că hotărârea comisiei poate fi revocată pentru motive temeinice, iar, în acest caz, titularul cererii va fi notificat. Cu alte cuvinte, prin prevederea sancţiunii revocării hotărârii, legiuitorul a înţeles să deroge de la regimul general (specialia generalibus derogant).

Astfel, cererea de anulare/modificare este inadmisibilă, nefiind prevăzută o asemenea posibilitate de către legiuitor.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 255/2010, instanţa are posibilitatea doar să stabilească, în temeiul unui raport de expertiză judiciară, justeţea cuantumului despăgubirii aprobate prin hotărârea de stabilire a acestuia sau să stabilească cine sunt persoanele îndreptăţite la despăgubiri.

În consecinţă, actele emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010 sunt supuse controlului de legalitate numai în ceea ce priveşte dreptul la despăgubire pentru expropriere şi cuantumul despăgubirii, dar nu se poate dispune anularea actului juridic unilateral, măsura exproprierii fiind un act al puterii de stat.

Faptul că, ulterior administrării probatoriului, instanţa de judecată concluzionează în sensul că reclamantei i se cuvine un cuantum al despăgubirilor mai mare decât cel acordat prin Hotărârile nr. X din data de 18 aprilie 2012 nu implică modificarea hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirii.

3. O altă critică formulată de pârât vizează nelegalitatea modului de stabilire a despăgubirilor.

Raportul de expertiză omologat de către instanţa de apel a fost efectuat cu încălcarea legii, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 22 din Legea nr. 255/2010, potrivit cărora expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate şi ale art. 26, alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială.

În ceea ce priveşte valoarea de despăgubire stabilită în cauză (186.620 RON), trebuie remarcat faptul că raportul de evaluare omologat de instanţa de control judiciar nu se bazează pe tranzacţii autentice de vânzare-cumpărare privind terenuri similare cu cel aflat în litigiu, perfectate în proximitatea momentului exproprierii, şi anume ianuarie 2012.

Prin urmare, atât experţii judiciari evaluatori, cât şi instanţa de apel, ar fi trebuit să determine valoarea de despăgubire pe baza unor contracte de vânzare-cumpărare ce vizau terenuri similare cu cele aflate în litigiu (teren cu destinaţia agricol-arabil/drum exploatare/canal, situate în comuna Suplacu de Barcău, jud. Bihor) la data de referinţă (ianuarie 2012 - momentul exproprierii - conform Deciziei nr. 380/2015 a Curţii Constituţionale a României).

Or, instanţa de control judiciar a considerat, în mod nelegal, că raportul de evaluare realizat de experţii F., D. şi E. a ţinut seama de piaţa imobiliară de la nivelul anului 2012, pentru terenuri în zona de amplasare a celor în cauză.

În realitate, instanţa de control judiciar ar fi trebuit să constate că experţii nu au evaluat terenul în litigiu la momentul exproprierii (ianuarie 2012).

Astfel, din conţinutul raportului de contraexpertiză evaluatorie, depus la dosarul cauzei pentru termenul din 23 noiembrie 2016, rezultă cu certitudine că experţii au analizat tranzacţii nepertinente, perfectate în anii 2013 şi 2014, posterior momentului exproprierii.

Trebuie, astfel, reţinut că experţii au anexat raportului comunicat la dosarul cauzei pentru termenul din 23 noiembrie 2016, un număr de 3 contracte de vânzare-cumpărare, dintre care unul era încheiat în luna februarie 2014 (comparabilă 1), iar celelalte două au fost perfectate în iunie şi august 2013 (comparabilele 2 şi 3).

În plus, trebuie menţionat că experţii au valorificat contracte ce vizează, exclusiv, terenuri cumpărate de către H. SA în vederea desfăşurării activităţii de producţie a acestei societăţi şi, prin urmare, reprezintă cazuri speciale, particulare, iar nu preţul real, de piaţă, al imobilelor similare celui în litigiu (în realitate preţul de circulaţie al terenurilor situate în comuna Suplacu de Barcău fiind mult mai scăzut).

Terenurile înstrăinate prin tranzacţiile anexate raportului de evaluare realizat în apel nu reprezintă terenuri similare cu imobilele expropriate.

Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să constate nepertinenţa concluziilor raportului de expertiză evaluatorie depus la dosar pentru termenul din 23 noiembrie 2016, fiind evident faptul că valoarea terenului în litigiu, la momentul exproprierii (ianuarie 2012), nu poate fi determinată prin utilizarea unor contracte nepertinente (încheiate la o diferenţă de 1 an şi jumătate, respectiv 2 ani de la data de referinţă). De asemenea, instanţa de control judiciar a reţinut, greşit şi nelegal, faptul că tranzacţiile comunicate de experţi ar susţine valoarea propusă prin raportul omologat - atât timp cât acestea privesc o cu totul altă perioadă de timp (iunie 2013 - februarie 2014) decât data exproprierii, este mai mult decât clar că nu pot releva valoarea de circulaţie a terenului în litigiu la momentul preluării acestuia.

Instanţa de control judiciar a refuzat să ţină seama de faptul că pârâtul a comunicat la dosar suficiente contracte autentice de vânzare-cumpărare pentru determinarea valorii terenului în litigiu la momentul exproprierii. Astfel, din contractele de vânzare-cumpărare perfectate în anii 2011 - 2012, transmise de pârât la dosarul cauzei, rezultă faptul că terenurile situate în extravilanul comunei Suplacu de Barcău, jud. Bihor nu se înstrăinau cu 2,06 euro/mp. În acelaşi timp, instanţa de apel a ignorat faptul că experţii au propus o valoare stabilită în mod unitar, deşi obiectul evaluării constă atât din terenuri neproductive, cât şi din terenuri arabile (valoarea de piaţă este diferită pentru cele 3 categorii de folosinţă diferite). Valorile reale de înstrăinare ale terenurilor amplasate în extravilanul şi intravilanul comunei Suplacu de Barcău, jud. Bihor rezultau din următoarele contracte de vânzare-cumpărare, aflate la dosarul cauzei: Contractul de vânzare-cumpărare nr. 755 din 7 aprilie 2011/B.N.P. I.; contractul de vânzare-cumpărare autentificat în ianuarie 2012 de B.N.P. J. -priveşte două terenuri arabile situate în intravilanul com. Suplacu de Barcău, jud. Bihor, în suprafaţă totală de 1.699 mp - preţ: 3,06 RON/mp; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18 mai 2012/B.N.P. Asociaţi Iuhasz L.; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2615 din 19 septembrie 2012/B.N.P. M.

Prin urmare, instanţa de control judiciar ar fi trebuit să observe că terenurile situate în extravilanul comunei Suplacu de Barcău, jud. Bihor se înstrăinau, la data de referinţă, cu cel mult 1 leu/mp, iar imobilele amplasate în intravilanul aceleiaşi localităţi aveau valori de circulaţie sub 2 euro/mp, la momentul exproprierii. Astfel, instanţa de apel ar fi trebuit să dea curs solicitării de refacere a raportului de expertiză evaluatorie - dat fiind că lucrarea ce stă la baza hotărârii recurate este vădit nelegală. Valorile relevate de cele 3 tranzacţii perfectate de H. SA (comparabilele 1, 2 şi 3 din raportul de expertiză evaluatorie realizat în apel) reprezintă valori speciale şi sunt contrazise de toate înscrisurile de la dosar.

4. Pârâtul a susţinut că instanţa de control judiciar a încălcat prevederile legale privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

Instanţa de apel a compensat, în întregime, cheltuielile de judecată realizate în faţa primei instanţe şi în apel.

Potrivit prevederilor art. 274 C. proc. civ., instanţa de judecată dispune, la cerere, obligarea părţii care a căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată. După cum bine se cunoaşte, obligarea la plata cheltuielilor de judecată se întemeiază pe ideea de culpă a uneia dintre părţi, în condiţiile în care atitudinea acesteia a determinat partea potrivnică să intenteze o acţiune în realizarea drepturilor.

Or, în speţă, instanţa de apel a realizat o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., prin raportare la soluţia de admitere a apelului pârâtului.

Atât timp cât reclamanta nu a făcut dovada calităţii sale de proprietar/titular de drept real asupra imobilelor în litigiu şi cât timp despăgubirile stabilite de expropriator erau juste, instanţa de apel ar fi trebuit să respingă pretenţiile reclamantei privind majorarea cuantumului despăgubirilor şi să admită cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată. Instanţa de apel ar fi trebuit să o oblige pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariile de expertiză din apel (11.820 RON), în favoarea pârâtului.

A solicitat admiterea recursului în sensul admiterii, în întregime, a apelului şi respingerii acţiunii introductive, în principal, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă şi, în subsidiar, ca fiind neîntemeiată. A solicitat şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze (11.820 RON, reprezentând onorariul de expertiză achitat în apel).

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată ca fiind nefondată critica recurentului pârât în ce priveşte modul de soluţionare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei de interes a acesteia în promovarea acţiunii, având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, decizia de expropriere constituie titlu executoriu pentru predarea bunului imobil, atât împotriva celor expropriaţi, cât şi împotriva celor care pretind un drept legat de bunul imobil expropriat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului legat de proprietatea bunului imobil expropriat. Contestaţia asupra deciziei de expropriere nu suspendă transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile în cauză, iar, potrivit alin. (3), decizia de expropriere se emite şi îşi produce efectele şi în situaţia în care proprietarii imobilelor cuprinse în listă nu se prezintă în termenele stabilite la art. 8, nu prezintă un titlu valabil sau nu sunt cunoscuţi proprietarii, precum şi în situaţia succesiunilor nedeschise ori a succesorilor necunoscuţi sau în care nu se ajunge la o înţelegere privind valoarea despăgubirii.

Prin urmare, persoanele (fizice sau juridice) care dovedesc că au calitatea de persoane expropriate dobândesc, conform dispoziţiilor anterior menţionate, calitate procesuală activă în cauză şi, implicit,şi interesul în formularea acţiunii, putându-şi valorifica drepturile cuvenite în justiţie, obiect al litigiului nefiind contestarea măsurii exproprierii faţă de titularul aparent al terenului, ci cuantumul despăgubirii acordate pentru exproprierea de utilitate publică.

În plus, de vreme ce au fost emise hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru imobilul expropriat în favoarea reclamantei, pârâtul, care, astfel, i-a recunoscut calitatea de persoană expropriată şi totodată, prin comisia de specialitate, a şi emis hotărârile privind despăgubirile, nu mai poate contesta, în acţiunea reclamantei, calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor expropriate.

De altfel, nu s-a reţinut de către instanţele anterioare, iar recurentul nu a invocat în mod concret, existenţa unor alţi titulari ai dreptului de proprietate privind imobilele expropriate.

Este nefondată şi critica privind inadmisibilitatea solicitării reclamantelor de anulare parţială a Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Astfel, acţiunea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 255/2010 este o cale de atac prevăzută împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite pentru expropriere, în condiţiile art. 19 din acelaşi act normativ.

Sesizată cu contestaţia împotriva hotărârii, instanţa are competenţa să verifice temeinicia ei cu privire la cuantumul despăgubirii, iar împrejurarea că hotărârea atacată este un act unilateral, ce poate fi revocat de organul emitent conform art. 16 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, nu exclude posibilitatea anulării (modificării) ei parţiale, în condiţiile consacrării exprese a acestui drept la acţiune, conform art. 22 din Legea nr. 255/2010.

De altfel, susţinerea recurentului sub acest aspect este contradictorie, întrucât, pe de o parte, susţine inadmisibilitatea anulării hotărârii, iar, pe de altă parte, recunoaşte posibilitatea oferită de lege persoanelor ale căror terenuri au fost expropriate de a contesta aceeaşi hotărâre, sub aspectul cuantumului despăgubirilor.

Aşa fiind, această critică este nefondată.

Înalta Curte constată a fi, însă, fondate criticile din memoriul de recurs, prin care recurentul - pârât a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 255/2010 coroborate cu art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece expertiza pe care şi-a fundamentat soluţia nu s-ar fi raportat la criteriul prevăzut de acest text de lege în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data exproprierii.

Se constată că, în conformitate cu art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Din conţinutul normativ al acestui text legal rezultă, în mod clar, principiul conform căruia stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.

În acest context, obligaţia instanţei de recurs este aceea de a verifica dacă hotărârea judecătorească împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a recursului cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., realizându-se, astfel, situaţia premisă pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs, respectiv aceea ca împrejurările de fapt şi de drept să fi fost pe deplin stabilite.

Or, examinând soluţia pronunţată de instanţa de apel, care ar trebui să se întemeieze pe împrejurări de fapt şi de drept ce au fost pe deplin stabilite şi să decurgă din argumentele silogismului judiciar ce ar trebui să constituie motivarea hotărârii pronunţate, se poate constata că aceasta se impune a fi reformată, pentru următoarele considerente:

Stabilirea valorii de circulaţie a imobilului supus exproprierii constituie unicul element necesar în scopul determinării unei despăgubiri juste şi echitabile în accepţiunea legii generale în materie, dar şi a normelor constituţionale (art. 44 din Constituţie).

Reţinându-se caracterul excepţional al cedării proprietăţii prin expropriere şi, în scopul asigurării unei protecţii depline şi adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziţia menţionată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ, legiuitorul statuând că "exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească".

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, act normativ incident speţei, "Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate". În alin. (3) se prevede că "Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii."

Potrivit art. 34 din lege - dispoziţiile prevăzute mai sus se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994 precum şi cu cele ale C. civ. şi ale C. proc. civ., în măsura în care nu contravin prevederilor prezentei legi.

Totodată, jurisprudenţa contenciosului european a statuat, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Cu alte cuvinte, ea trebuie să fie, în acelaşi timp, convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim şi nedisproporţionată faţă de acesta (CEDO, Hotărârea din 21 februarie 1986, cazul James şi alţii vs. Regatul Unit).

Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, sub aspectul cuantumului, respectiv trebuie să fie făcută cu plata unei compensaţii corespunzătoare şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.

Art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevede că "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială la momentul exproprierii…".

Ţinând seama de toate aceste, Înalta Curte reţine că cele două aspecte esenţiale ce trebuie stabilite de instanţa învestită cu o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 255/2010, prin raportare la legea cadru în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică - Legea nr. 33/1994, sunt preţul de piaţă, astfel cum rezultă din tranzacţii încheiate pentru imobile similare în unitatea administrativ teritorială în care se află terenul expropriat, precum şi momentul de referinţă al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.

Totodată, valoarea de piaţă a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare la categoria de folosinţă, amplasamentul acestuia, destinaţie, poziţionare faţă de alte localităţi, existenţa sau nu a utilităţilor, a căilor de acces, etc.

Sintagma "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială" defineşte preţul de piaţă, anume preţul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piaţă concurenţială, atunci când sunt întrunite toate condiţiile unei vânzări oneste şi în care cumpărătorul şi vânzătorul acţionează prudent, în cunoştinţă de cauză, în interesul propriu, presupunând că niciunul dintre aceştia nu este supus unor constrângeri exagerate.

Pe de altă parte, sintagma "terenuri de acelaşi fel" presupune luarea în considerare a categoriei de folosinţă, precum şi a tuturor caracteristicilor proprii fiecărui bun în parte, cum ar fi mărime, localizare, căi de acces, utilităţi, front stradal etc, despăgubirea urmând a fi stabilită în raport de toate acestea. Altminteri, s-ar ajunge practic la situaţia în care, în urma deposedării de proprietate, expropriatul nu ar primi acea compensaţie corespunzătoare, fiind înfrânte atât legislaţia naţională, inclusiv legea fundamentală a statului român, cât şi jurisprudenţa CEDO, care impun ca deposedarea să fie făcută numai cu dreaptă şi rezonabilă despăgubire.

În aceste condiţii, făcând aplicarea considerentelor mai sus enunţate şi a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, trebuie stabilit care este acea despăgubire dreaptă, efectivă şi rezonabilă de care trebuie să beneficieze expropriatul.

Momentul de referinţă al determinării despăgubirilor, ca reper temporal pentru stabilirea comparabilelor de interes, este data transferului dreptului de proprietate în raport cu cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 380 din 26 mai 2015.

Potrivit art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii.

Din analiza normelor legale care reglementează procedura de expropriere, reiese că efectul translativ de drept real al hotărârii de expropriere este afectat de o condiţie suspensivă, aceea că expropriatorul să fi consemnat la dispoziţia expropriatului sumele aferente despăgubirii. Prin această modalitate de reglementare sunt respectate imperativele constituţionale cuprinse în art. 44 alin. (3) din Constituţie, ca despăgubirea să fie prealabilă exproprierii.

În speţă, instanţa de apel a omologat raportul de expertiză tehnică comun efectuat de cei trei experţi desemnaţi în cauză, stabilind cuantumul despăgubirilor la un alt moment decât cel al exproprierii.

Astfel, deşi exproprierea a avut loc în primul sfert al anului 2012, iar loturile expropriate au avut destinaţii diferite, experţii au stabilit o valoare unitară a loturilor şi au avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu cel mai mare cumpărător din zonă - H., care a achiziţionat în zonă între anii 2013 - 2014 mai multe suprafeţe de teren. Comparabilele folosite au fost încheiate în 9 august 2013 (comparabila 1), 28 iunie 2013 (comparabila 2) şi 28 februarie 2014 (comparabila 3), date situate ulterior datei exproprierii.

Instanţa de apel trebuia să stabilească care este data transferului dreptului de proprietate în raport de dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, moment de referinţă în evaluarea dreptei despăgubiri cuvenite expropriatului.

Stabilind cuantumul despăgubirii în funcţie de preţul terenurilor la un alt moment decât cel al transferului dreptului de proprietate, contrar celor prevăzute de lege şi statuate prin decizia Curţii Constituţionale, hotărârea recurată este nelegală.

Aşa fiind, pentru stabilirea valorii despăgubirii, cu respectarea dispoziţiilor legale menţionate şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 380/2015, se impune refacerea expertizei, probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit dispoziţiilor art. 305 din C. proc. civ.

Analiza îndeplinirii condiţiilor impuse prin sintagmele "în mod obişnuit" şi "imobile de acelaşi fel" nu impun identificarea unor imobile identice ori a unor tranzacţii cu preţ identic, ceea ce ar conduce la reducerea la absurd a condiţiilor legii şi, în fapt, la înlăturarea aplicării sale.

Prin condiţiile enunţate, legiuitorul a dorit să asigure elemente de referinţă factuale reale, pe baza cărora să permită corecţia despăgubirii stabilite, având în vedere preţul practicat pentru imobile de acelaşi fel, vândute efectiv, la date apropiate, asigurând, în acest mod, o dreaptă despăgubire expropriatului.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va dispune efectuarea unui nou raport de expertiză, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea 33/1994 şi va administra, în mod nemijlocit, dovezile necesare pentru respectarea aceloraşi prevederi legale, prin care să poată fi determinat preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, urmând a se stabili, astfel, valoarea despăgubirii pentru terenul expropriat, ţinând seama de toate caracteristicile acestuia, raportat la momentul transferului dreptului de proprietate, aşa cum este acesta definit de art. 9 alin. (4) din lege, prin analizarea şi a altor contracte de vânzare-cumpărare, inclusiv a celor depuse de pârât.

Valoarea de piaţă a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare la categoria de folosinţă, amplasamentul acestuia, poziţionare, existenţa sau nu a utilităţilor, a căilor de acces, etc.

Având în vedere că recurentul a formulat critici şi cu privire la cheltuielile de judecată, susţinând că, deşi instanţa de apel a admis apelul pârâtului, în mod greşit nu a dispus obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11.820 RON, reprezentând onorariul de expertiză plătit de pârât în apel, în rejudecare, în raport de soluţia ce o va pronunţa, instanţa va stabili şi în legătură cu cheltuielile de judecată.

Prin urmare, constatând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, în vederea refacerii probatoriului sub toate aspectele care au condus la încălcarea dispoziţiilor legale menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român - Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA împotriva Deciziei nr. 309/2017 - A din 21 aprilie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2017.

Procesat de GGC - LM