Expropriation compensation challenge reinstated after appeals court misapplied non-reformatio rule.

Prin acţiunea înregistrată la 21 mai 2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, Consiliul local Mihai Viteazu, prin Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, şi B., solicitând instanţei să dispună anularea Hotărârii de stabilire a despăgubirii nr. x din 23 aprilie 2008 emisă de CNADNR SA - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului local Mihai Viteazu, în favoarea persoanei aparent îndreptăţite B., cu privire la imobilul situat în extravilanul com. Mihai Viteazu, tarla x, parcela x, în suprafaţă de 2.485 mp (nr. cad. x), ca fiind emisă în favoarea unei persoane neîndreptăţite, să constate că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 198/2004, la încasarea despăgubirilor acordate pentru exproprierea imobilului în suprafaţă de 2.485 mp, să dispună majorarea cuantumului despăgubirilor pentru imobilul identificat prin nr. cad. x, în suprafaţă de 2.485 mp, stabilite prin Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. x din 23 aprilie 2008, la suma de 70 euro/mp, cu cheltuieli de judecată în măsura în care pârâţii se vor opune admiterii acţiunii.

Prin Sentinţa civilă nr. 484 din 4 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. x/2010, s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Consiliul local Mihai Viteazu, prin Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.

S-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, şi B. şi, în consecinţă:

S-a constatat nulitatea parţială a Hotărârii de stabilire a despăgubirii nr. x din 23 aprilie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului local al comunei Mihai Viteazu, în ceea de priveşte persoana aparent îndreptăţită la despăgubiri, ca fiind pârâtul B., pentru o suprafaţă de 1.244 mp.

S-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru terenul ce face obiectul hotărârii menţionate, respectiv suprafaţa de 1.244 mp, teren intravilan, cu nr. cad. x din tarlaua x, parcela x, conform raportului de expertiză întocmit de expert C.

S-a majorat cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea menţionată la suma de 149.822 RON, pentru suprafaţa arătată.

Pârâtul B. a fost obligat să achite reclamantei 922,76 RON cheltuieli de judecată, iar pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, a fost obligat să achite reclamantei 3.725,76 RON cheltuieli de judecată.

S-a admis, în parte, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, împotriva pârâtului B. şi, în consecinţă, s-a dispus eliberarea despăgubirilor aferente suprafeţei de 1.244 mp, consemnate la dispoziţia pârâtului B., în favoarea reclamantei, la rămânerea definitivă a sentinţei.

S-a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Consiliul local al comunei Mihai Viteazu - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin Hotărârea nr. x din 23 aprilie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 de pe lângă Consiliul local Mihai Viteazu, s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat, situat în localitatea Mihai Viteazu, arabil extravilan, din tarlaua x, parcela x, în suprafaţă de 2.485 mp, identificat prin nr. cad. x, despăgubire cuantificată la suma de 60.221,09 RON, reprezentând echivalentul a 16.898 euro, persoana aparent îndreptăţită fiind B., raportat la Titlul de proprietate nr. x din 25 iunie 1997.

Între reclamantă şi pârâtul B. s-au purtat mai multe litigii, iar, din motivarea hotărârilor judecătoreşti, a rezultat că terenul înscris în titlul de proprietate al pârâtului se suprapune peste terenul înscris în titlul de proprietate al antecesoarei reclamantei, pe o suprafaţă de 5.500 mp, ca urmare a modificării ulterioare a hărţii cadastrale făcute în favoarea pârâtului, cu neglijarea titlurilor de proprietate eliberate anterior.

Pârâtul B. s-a prevalat de un alt dosar până la soluţionarea căruia a cerut suspendarea prezentei cauze, respectiv Dosarul nr. x/2009, având ca obiect nulitatea absolută a planului de punere în posesie întocmit anterior anului 1997, privind tarlaua x din extravilanul localităţii Mihai Viteazu.

Acest dosar a fost soluţionat în mod irevocabil, în sensul respingerii acţiunii, aşa cum s-a constatat din verificările efectuate, din oficiu, în sistemul informatic ECRIS, situaţie în care nu se mai impunea suspendarea prezentei cauze.

În condiţiile în care s-a stabilit îndreptăţirea reclamantei asupra suprafeţei de 5.500 mp în discuţie, Tribunalul a apreciat necesară efectuarea unei expertize tehnice topografice de stabilire a împrejurării dacă terenul litigios este afectat de construirea autostrăzii. Expertul D. a arătat că terenul în proprietatea reclamantei, situat în extravilanul comunei Mihai Viteazu, tarla x, parcela x, înscris în CF x Mihai Viteazu, în suprafaţă de 5.500 mp, este afectat de expropriere potrivit documentaţiei aprobate de H.G. nr. 245/2008, Hotărârea nr. x din 23 aprilie 2008, respectiv parţial de nr. cad. x, pe o suprafaţă de 1.244 mp.

Acest expert a răspuns obiecţiunilor formulate de către pârât, din perspectiva identificării imobilelor în litigiu în sistem de proiecţie STEREO 70 şi a arătat că terenul litigios nu se suprapune cu suprafaţa de 329 mp, expropriată, pentru care a fost emisă Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii nr. x din 23 aprilie 2008, persoana aparent îndreptăţită fiind antecesoarea reclamantei.

Urmare a întocmirii rapoartelor de expertiză, s-a constatat că valoarea celor două parcele rămase în proprietatea reclamantei, ca urmare a decupării terenului aferent autostrăzii, s-a depreciat la suma de 16.718 RON, respectiv 9.349 RON, pentru cele două parcele, aplicându-se un procent de 5% din valoarea parcelei rămase la nord şi de 10,5% din cea rămasă la sud.

Acest răspuns a fost contestat de către reclamantă, însă expertul şi-a menţinut poziţia, în sensul că, iniţial, pentru parcela la nord, s-a luat în considerare doar diminuarea lăţimii parcelei cu 9,45 m, aplicându-se procentul rezultat între lăţimea iniţială şi lăţimea după expropriere. După depunerea la dosar a suplimentului la expertiză privind dimensiunile parcelei rămase, s-au reanalizat caracteristicile parcelei, avându-se în vedere alte elemente.

Ulterior, la solicitarea reclamantei, comisia şi-a detaliat răspunsul, în sensul că parcela rămasă la nord are, în continuare, acces la drumul naţional, prin reducerea lăţimii parcelei nu se reduce semnificativ raportul laturilor, însă, se modifică forma parcelei, care devine, din trapezoidală, o parcelă cu formă neregulată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta A. şi pârâtul Statul Român, prin CNADNR.

Reclamanta A. a solicitat schimbarea sentinţei în sensul majorării cuantumului despăgubirilor la suma de 70 euro/mp pentru terenul expropriat şi constatarea unei deprecieri de 18% a valorii terenului rămas în proprietatea sa, care să se raporteze tot la valoarea de 70 euro/mp a terenului expropriat.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că instanţa ar fi trebuit să ţină seama de valorile la nivelul anului 2008, anul exproprierii, sau, cel puţin, raportat la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 21 mai 2010.

În Dosarul nr. x/2008, s-a stabilit o despăgubire de 42,9 euro/mp pentru acelaşi teren în favoarea pârâtului B., care nici măcar nu este persoană îndreptăţită, titlul său fiind anulat la solicitarea reclamantei.

În ceea ce priveşte diminuarea valorii parcelei rămase în proprietatea reclamantei, experţii au apreciat, iniţial, că deprecierea este de 18%, însă, ulterior au revenit asupra acestei opinii.

Prima instanţă a stabilit greşit cheltuielile de judecată, neobligând pârâţii la plata către reclamantă a onorariului avocaţial, precum şi la plata sumei de 500 RON, onorariu achitat expertului E., în condiţiile în care acesta a fost numit de instanţă.

Pârâtul Statul Român, prin CNADNR, a solicitat schimbarea sentinţei, în sensul respingerii, în totalitate, a acţiunii.

În motivarea apelului, pârâtul a învederat că petitul privind constatarea nulităţii hotărârii este inadmisibil, nefiind prevăzută de legiuitor posibilitatea atacării unei astfel de hotărâri, iar menţionarea incorectă a persoanei îndreptăţite nu este motiv de nulitate.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor, prima instanţă nu a făcut decât să-şi însuşească, în întregime, raportul experţilor, fără a verifica amplasamentul real al terenului expropriat, categoria de folosinţă a acestuia şi criteriile rezultând din dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât, în realitate, terenul este extravilan arabil, iar evaluarea s-a făcut raportat la un amplasament intravilan şi a ţinut seama doar de oferte de vânzare, nu şi de contracte, aşa cum cere jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, atunci când a oferit şi o sumă pentru diminuarea valorii terenului rămas în proprietatea reclamantei, aceasta solicitându-se abia prin precizarea de acţiune depusă cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. Această solicitare este şi neîntemeiată, întrucât nu există un prejudiciu, în condiţiile în care terenul are, în continuare, acces la drumul public, aşa cum rezultă, inclusiv, din expertiza de evaluare.

Hotărârea nu este motivată, pentru că nu face decât să reproducă concluziile rapoartelor de expertiză.

Cheltuielile de judecată au fost greşit acordate, reclamanta fiind cea care ar fi trebuit să fie obligată la plata lor faţă de pârât.

În probaţiune, s-a solicitat efectuarea unei noi expertize, care să ţină seama de contracte autentice de vânzare-cumpărare pentru terenuri extravilane arabile, încheiate în anul 2013.

Pârâtul B., prin actul de procedură intitulat "întâmpinare", a solicitat respingerea apelului pârâtului şi admiterea apelului reclamantei, solicitând să nu fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, şi a depus, în probaţiune, un certificat de urbanism şi o copie a PUG Mihai Viteazu, ca să susţină situarea terenului în intravilan.

Prin Decizia civilă nr. 387 din 5 martie 2015 a Curţii de Apel Cluj, s-a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 484 din 4 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. x/2010, care a fost schimbată parţial, în sensul că s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 213.855 RON, menţinându-se restul dispoziţiilor.

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.

S-a respins aderarea la apelul reclamantei, formulată de pârâtul B., ca nefondată.

Pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, a fost obligat să le plătească experţilor F., G. şi H. o diferenţă de onorariu de expert pentru completările de expertiză dispuse în apel în sumă totală de 2.100 RON, câte 700 RON fiecăruia. S-au compensat cheltuielile de judecată în apel.

Prin Decizia civilă nr. 1586 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 11 iunie 2015, în Dosarul nr. x/2010, s-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, împotriva Deciziei civile nr. 387 din 5 martie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor, aceleiaşi instanţe.

A fost găsită întemeiată critica referitoare la soluţionarea speţei prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/2015, care a fost publicată în Monitorul Oficial, producând efecte din 3 martie 2015, deci, ulterior închiderii dezbaterilor în apel, 5 februarie 2015, dar înainte de pronunţarea deciziei definitive de către instanţa de apel.

De la data publicării în Monitorul Oficial al României nr. 152 din 3 martie 2015, decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată.

Instanţa de control judiciar a apreciat că instanţa de apel s-a raportat, în mod greşit, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 12 din 15 ianuarie 2015, care nu era în vigoare la momentul închiderii dezbaterilor şi care nu ar fi putut fi pusă, în aceste condiţii, în discuţia părţilor.

Instanţa de apel nu putea pronunţa hotărârea reţinând aspecte pe care nu le-a pus în discuţia părţilor, fără a încălca principiile procesului civil şi fără a vătăma părţile în drepturile lor procesuale, iar această vătămare nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului de procedură pronunţat în aceste condiţii, devenind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., care atrag casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2010*, la 15 iulie 2015, pe rolul Curţii de Apel Cluj.

În al doilea ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 2.026/A din 30 septembrie 2015 a Curţii de Apel Cluj, s-a admis, în parte, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, împotriva Sentinţei civile nr. 484 din 4 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. x/2010, care a fost schimbată în parte, cu privire la cuantumul despăgubirilor, care s-au stabilit la suma de 113.223 RON, în loc de suma de 149.822 RON, fiind menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.

S-au respins, ca nefondate, apelul declarat de reclamanta A. şi cererea de aderare la apel formulată de pârâtul B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pârâtul Statul Român, prin CNADNR, a fost obligat să plătească suma de 2.100 RON reprezentând diferenţă onorarii expert, pentru experţii F., G. şi H., câte 700 RON fiecăruia dintre experţi.

Intimata A. a fost obligată să plătească apelantului Statul Român, prin CNADNR, suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel.

Hotărârea instanţei de apel a fost atacată cu recurs, iar, prin Decizia nr. 781 din 31 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, împotriva Deciziei nr. 2026/A din 30 septembrie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost casată decizia recurată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

S-a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi decizii.

S-a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 6 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, care a fost modificată, în sensul că s-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de îndreptare a Deciziei nr. 2026/A din 30 septembrie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

În motivarea deciziei de casare, în ceea ce priveşte recursul reclamantei, Înalta Curte a reţinut că reclamanta a contestat cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel, sens în care a reluat susţinerile din cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată în faţa instanţei de apel, soluţionată prin încheierea din 6 ianuarie 2016.

Astfel, deşi reclamanta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., aceasta a încercat să valorifice, pe această cale, pretinse erori materiale săvârşite de instanţa de apel cu ocazia judecăţii pe fond a cauzei, aceleaşi pe care le-a invocat şi prin cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată în faţa instanţei de apel.

Faţă de dispoziţiile art. 2812a C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei Curţii de Apel a fost respins ca inadmisibil.

Cât priveşte recursul pârâtului, Înalta Curte a constatat ca fiind nefondată critica în ce priveşte soluţia instanţei de apel de menţinere a soluţiei de anulare parţială a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Astfel, acţiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 198/2004 este o cale de atac reglementată împotriva hotărârii emise de comisia constituită în baza art. 6 din lege.

Sesizată cu contestaţia împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, instanţa trebuia să verifice temeinicia ei, iar faptul că hotărârea atacată este un act unilateral, ce poate fi revocat de organul emitent conform art. 10 alin. (3) din Norma Metodologică de aplicare a Legii nr. 198/2004, aprobată prin H.G. nr. 941/2004, nu exclude posibilitatea anulării (modificării) ei parţiale, în condiţiile consacrării exprese a acestui drept la acţiune, conform art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Ca atare, constatând că, prin hotărârea emisă în procedura administrativă, au fost acordate despăgubiri pârâtului B., iar, ulterior, după finalizarea litigiilor purtate între părţi, s-a stabilit îndreptăţirea reclamantei cu privire la suprafaţa de 5.500 mp, instanţa a dispus, în mod corect, anularea parţială a hotărârii de stabilire a despăgubirilor în ce priveşte persoana aparent îndreptăţită, B., pentru o suprafaţă de 1.244 mp. Aşa fiind, această critică a fost apreciată ca nefondată.

Înalta Curte a constatat a fi fondate criticile prin care recurentul - pârât a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece expertiza pe care şi-a fundamentat soluţia nu s-ar fi raportat la criteriul prevăzut de acest text de lege, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data exproprierii.

Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite".

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, "luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia...".

Prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în Monitorul Oficial nr. 152 din 3 martie 2015, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Din dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale, rezultă cele două aspecte esenţiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experţii desemnaţi de către instanţa de judecată, respectiv preţul de piaţă al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacţii încheiate în perioada relevantă şi, eventual, din oferte de tranzacţionare, iar, în al doilea rând, momentul de referinţă al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.

Valoarea de piaţă a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare atât la amplasamentul acestuia, la destinaţia lui, cât şi prin raportare la poziţionarea acestuia faţă de alte localităţi şi de căile de acces.

Sintagma "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială" defineşte preţul de piaţă, anume preţul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piaţă concurenţială, atunci când sunt întrunite toate condiţiile unei vânzări oneste şi în care cumpărătorul şi vânzătorul acţionează prudent, în cunoştinţă de cauză, în interesul propriu, presupunând că niciunul dintre aceştia nu este supus unor constrângeri exagerate.

În speţă, instanţa de apel nu a dispus efectuarea unei noi expertize, ci şi-a însuşit raportul de expertiză întocmit în primul ciclu procesual, iar în ce priveşte cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, Curtea a apreciat că momentul la care a operat exproprierea efectivă coincide cu cel al emiterii hotărârii de expropriere, acesta fiind momentul în raport de care s-au calculat despăgubirile prin expertiza însuşită de instanţă.

Această interpretare contravine atât dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 12/2015, cât şi celor ale Legii nr. 198/2004, aplicabile în speţă.

Astfel, în Decizia nr. 12/2015, Curtea Constituţională a reţinut că "stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă şi indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naşte între expropriat şi expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior, stabilit aleatoriu. În consecinţă, în această privinţă, legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului".

Art. 15 din Legea nr. 198/2004 prevede:

"Transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora".

Din aceste dispoziţii legale rezultă că momentul transferului dreptului de proprietate coincide cu momentul plătii/consemnării despăgubirilor stabilite pentru terenul preluat, contrar celor stabilite de instanţa de apel, care a reţinut ca fiind moment al exproprierii cel al emiterii hotărârii de expropriere (aprilie 2008) iar nu cel al consemnării despăgubirii (iunie 2008).

Pe de altă parte, art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004 prevede:

"În cazul în care despăgubirile referitoare la acelaşi imobil sunt cerute în concurs sau în contradictoriu de mai multe persoane aparent îndreptăţite, despăgubirile se vor consemna pe numele tuturor, urmând să fie împărţite potrivit legii civile. Despăgubirea va fi eliberată numai titularilor drepturilor dovedite prin hotărâri definitive şi irevocabile. Eventualele litigii amână plata despăgubirilor, dar nu suspendă transferul dreptului de proprietate către expropriator."

Faţă de aceste dispoziţii legale, relativ la momentul transferului dreptului de proprietate, Înalta Curte a apreciat că nu prezintă relevanţă împrejurarea că despăgubirea nu a fost consemnată pe numele reclamantei, atât timp cât suma de bani indisponibilizată nu putea fi eliberată decât celui care face dovada dreptului său real cu privire la imobilul expropriat, iar eventualele litigii nu suspendă transferul dreptului de proprietate către expropriator.

Stabilind cuantumul despăgubirii în funcţie de preţul terenurilor la un alt moment decât cel al transferului dreptului de proprietate, contrar celor prevăzute de lege şi statuate prin decizia Curţii Constituţionale, hotărârea recurată este nelegală.

Aşa fiind, pentru stabilirea valorii despăgubirii, cu respectarea dispoziţiilor legale menţionate şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 12/2015, Înalta Curte a apreciat că se impune refacerea expertizei, probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit dispoziţiilor art. 305 din C. proc. civ., şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, în vederea refacerii probatoriului sub toate aspectele care au condus la încălcarea dispoziţiilor legale menţionate.

În egală măsură, instanţa de apel va decide şi cu privire la prejudiciu.

Totodată, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi decizii.

În ceea ce priveşte recursul exercitat de reclamantă împotriva încheierii din 6 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, faţă de soluţia de casare a deciziei instanţei de apel, s-a admis recursul declarat împotriva acestei încheieri, s-a modificat încheierea recurată, în sensul că s-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de îndreptare a Deciziei nr. 2.026/A din 30 septembrie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2010, la 5 iulie 2016, pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

În al treilea ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin Decizia nr. 218A din 4 aprilie 2017, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 484 din 4 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, a admis, în parte, apelul declarat de către pârât împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care o schimbat-o în parte, cu privire la cuantumul despăgubirilor, pe care le-a stabilit la suma de 113.223 RON; a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţă; l-a obligat pe pârât să achite experţilor F., G. şi H. suma de 700 RON fiecăruia, cu titlu de onorarii experţi, şi a obligat-o pe reclamantă la plata, în favoarea pârâtului, a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, parţiale.

În faţa acestei instanţe s-au administrat probe raportat la îndrumarul Deciziei de casare nr. 781 din 31 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, solicitându-se de către instanţă contracte autentice de vânzare-cumpărare, încheiate într-un interval de timp apropiat lunii iunie 2008, privind imobile având caracteristici similare sau apropiate celui în litigiu, contracte care au fost anexate la dosar.

S-a administrat, de asemenea, proba cu expertiză judiciară în specialitatea evaluare imobiliară, raportul de expertiză întocmit de către comisia de experţi compusă din experţii F., G. şi H. fiind depus la 27 ianuarie 2017, iar, ulterior, fiind anexat răspunsul la obiecţiunile încuviinţate la acest raport.

Comisia de experţi H., F. şi G. a stabilit valoarea terenului expropriat, la momentul iunie 2008, ca fiind de 187.307 RON, iar valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a exproprierii ca fiind de 39.453 RON, valoarea totală a despăgubirilor cuvenite reclamantei ca urmare a exproprierii fiind stabilite, prin acest raport, la suma de 226.760 RON.

Cu toate că valoarea stabilită de către experţi în acest ciclu procesual a fost mai mare decât valoarea stabilită de prima instanţă şi, deşi împotriva hotărârii pronunţate de tribunal au declarat apel ambele părţi, Curtea a apreciat că sentinţa nu poate fi schimbată în sensul solicitat de către reclamantă prin cererea de apel, atât timp cât singurul recurs admis, care a determinat trimiterea cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 781 din 31 martie 2016, a fost cel declarat de pârât.

Astfel, respectarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, pus în discuţie în şedinţa publică din 28 martie 2017, impune menţinerea soluţiei pronunţate de către instanţa de apel în ciclul procesual anterior, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei ca urmare a exproprierii imobilului în litigiu, nefiind posibil a fi avute în vedere despăgubirile stabilite de către experţi în rejudecare, despăgubiri care sunt mult superioare celor acordate reclamantei prin Decizia civilă nr. 2026/2015 a Curţii de Apel Cluj.

Prin urmare, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 484 din 4 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. x/2010, şi a admis, în parte, apelul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care o a schimbat-o în parte, cu privire la cuantumul despăgubirilor, pe care le-a stabilit la suma de 113.223 RON, menţinând restul dispoziţiilor din sentinţă.

În ceea ce priveşte cererea de apel incident declarată de către pârâtul B., aceasta nu a mai fost analizată, Curtea apreciind că, din cuprinsul Deciziei nr. 781/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv din coroborarea dispozitivului şi considerentelor acesteia, rezultă că s-a dispus numai rejudecarea apelurilor principale, în limitele stabilite prin considerentele deciziei, soluţia pronunţată asupra apelului incident rămânând irevocabilă.

Deoarece nu s-a făcut dovada de către pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, a achitării diferenţelor de onorarii experţi, Curtea l-a obligat să achite experţilor F., G. şi H. suma de 700 RON fiecăruia, sume neachitate încă din primul ciclu procesual, iar pe reclamantă a obligat-o la plata, în favoarea pârâtului, a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, parţiale, în apel, reprezentând onorarii experţi dovedite a fi fost achitate în această fază procesuală.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.

Reclamanta A. a solicitat să se caseze decizia atacată şi, în principal, să se trimită cauza spre rejudecarea apelurilor către Curtea de Apel Cluj, iar, în subsidiar, să se reţină cauza spre soluţionare, să se admită apelul, în sensul de a dispune schimbarea, în parte, a Sentinţei civile nr. 484 din 4 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin la suma totală de 213.855 RON, şi respingerea apelului formulat de Statul Român, reprezentat prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, ca fiind nefondat.

A susţinut că decizia atacată este nelegală, întrucât, în mod greşit, instanţa de apel nu a analizat toate consecinţele juridice care se desprind din soluţia instanţei de recurs, cu atât mai mult cu cât aceasta avea o înrâurire esenţială asupra aplicării normelor şi principiilor de drept procesual civil în rejudecarea apelurilor părţilor.

Curtea de Apel Cluj a făcut o greşită aplicare a principiului "non reformatio in pejus", atunci când a limitat răspunderea pârâtului Statul Român la suma de 113.223 RON.

În ciclul procesual anterior, Înalta Curte a fost învestită cu soluţionarea a trei cereri de recurs, care au vizat atât hotărârea pronunţată asupra fondului apelului, cât şi încheierea privind soluţionarea cererii de îndreptare a erorii materiale.

Analizând recursul reclamantei asupra deciziei din apel, instanţa a reţinut că sunt reiterate criticile vizând eroarea materială, astfel că l-a respins, ca inadmisibil.

Cât priveşte recursul pârâtului, instanţa a constatat ca fiind nefondat motivul de recurs care viza soluţia de anulare parţială a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, dar a admis motivul de recurs care viza aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, a casat cauza cu trimitere spre rejudecare, considerând necesar să se refacă expertiza pentru a fi stabilite din nou valorile despăgubirilor, cu respectarea dispoziţiilor legale menţionate şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 12/2015.

Analizând recursul reclamantei împotriva încheierii din 6 ianuarie 2016, prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, recurs pe care 1-a admis, instanţa a reţinut, în considerente, că prezintă relevanţă, pentru soluţia asupra acestui din urmă recurs, faptul că hotărârea pronunţată asupra fondului apelului a fost casată şi s-a dispus rejudecarea apelurilor de către instanţa de apel. Ca atare, instanţa a admis recursul reclamantei şi a modificat încheierea recurată, în sensul că a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de îndreptare a erorii din Decizia nr. 2026/A/2015.

Recurenta a susţinut că, din această soluţie, se desprind mai multe concluzii, şi anume că încheierea prin care a fost respinsă cererea reclamantei de îndreptare eroare materială a fost modificată în întregime, fiind desfiinţată; instanţa de recurs nu a menţinut soluţia de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale ca neîntemeiată; criticile reclamantei cu privire la existenţa unei erori materiale nu au mai fost verificate pe fond de instanţa de recurs.

În aceste condiţii şi faţă de faptul că instanţa de recurs a dispus ca, în rejudecarea apelurilor, să se efectueze o nouă evaluare a despăgubirilor, prin soluţia pronunţată, Înalta Curte a lăsat analiza temeiniciei argumentelor reclamantei referitoare la eroarea materială în sarcina instanţei de apel, care, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., urma să rejudece pe fond ambele apeluri ale părţilor, tranşând, pe această cale, şi chestiunea de fapt a sumei care reprezintă limita despăgubirilor pe care poate fi obligat să le plătească Statul Român.

Ca atare, pentru a aplica, în mod corect, principiul "non reformatio în pejus", instanţa de apel trebuia să verifice, incidental, în ce măsură cifra despăgubirilor a fost sau nu corect menţionată în Decizia civilă nr. 2026/2015, prin raportare la situaţia de fapt şi de drept reţinută şi aplicată prin această hotărâre.

Ignorând soluţia instanţei de recurs, în rejudecarea apelului, instanţa de apel a pronunţat o soluţie vădit nelegală, întrucât a încălcat prevederile art. 296, 315 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, pentru că a lipsit de efecte juridice întregul demers litigios al reclamantei şi hotărârea de admitere a recursului acesteia.

Numai dacă instanţa de recurs ar fi respins recursul reclamantei asupra cererii de îndreptare eroare materială, ca nefondat, s-ar fi putut susţine că despăgubirile la care Statul Român poate fi obligat sunt limitate la 113.223 RON.

Deşi soluţia de admitere a recursului trebuia să îi profite, aceasta a fost folosită de instanţa de apel în defavoarea sa, fiind avute în vedere numai interesele procesuale ale pârâtului.

În concluzie, decizia de casare trebuia interpretată în sensul că toate criticile reclamantei cu privire la eroarea materială privind cifra despăgubirilor pe care reclamanta a indicat-o ca fiind corectă - de 213.855 RON, şi nu cea de 113.223 RON - şi care nu au mai fost analizate, pe fond, de instanţa de recurs, ar fi trebuit verificate sub aspectul temeiniciei de instanţa de apel, cu ocazia rejudecării apelurilor părţilor, în scopul aplicării corecte a principiului neagravării situaţiei în calea de atac, cu atât mai mult cu cât motivele invocate de reclamantă vizau o chestiune de fapt, şi nu una de drept.

Prin Decizia civilă nr. 218/A din 4 aprilie 2017, instanţă de apel nu a procedat la rejudecarea apelurilor cu care a fost învestită, nestabilind situaţia de fapt şi de drept din cauză, astfel cum s-a dispus prin hotărârea pronunţată în recurs, ci s-a limitat să menţină despăgubirile stabilite, anterior, prin decizia pronunţată în apel, în al doilea ciclu procesual, care a fost, însă, desfiinţată.

Instanţa de apel a reţinut că se impune menţinerea soluţiei pronunţate de către instanţa de apel în ciclul procesual anterior, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei ca urmare a exproprierii imobilului în litigiu, prin raportare la o hotărâre care a fost casată şi care nu mai produce efecte juridice. Au fost, astfel, înlăturate, în mod nejustificat, probele administrate, în mod legal, în rejudecarea apelului, în al treilea ciclu procesual.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel nu a analizat, pe fond, apelurile deduse judecăţii şi nu a stabilit din ce sunt formate despăgubirile care i se cuvin, cu atât mai mult cu cât unul dintre motivele de recurs formulate de către Statul Român a vizat chiar faptul că prejudiciul solicitat de reclamantă nu ar fi fost datorat, iar instanţa de casare a dispus ca analizarea acestui aspect să se realizeze cu ocazia rejudecării apelurilor, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5, 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., motiv pentru care solicită admiterea recursului.

O altă critică vizează faptul că limitarea despăgubirilor datorate de Statul Român, în urma exproprierii, la suma de 113.223 RON constituie o încălcare a dreptului său de proprietate.

Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţia României, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

De asemenea, potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994, exproprierea de imobile se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar art. 26 din acelaşi act normativ face vorbire despre componentele despăgubirii, şi anume valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului.

Scopul despăgubirilor este, deci, de a suplini, integral, lipsa bunului din patrimoniul proprietarului expropriat, pentru ca proprietarul să nu sufere niciun prejudiciu rezultat din lipsirea forţată de un drept fundamental cum este dreptul de proprietate.

Orice limitare pur formală a despăgubirilor nu asigură o reparaţie justă, completă şi integrală pentru bunul expropriat, fapt ce duce, în mod direct, la încălcarea dreptului de proprietate al persoanei expropriate (prevăzut de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale).

În concluzie, recurenta a susţinut că are dreptul de a obţine despăgubiri compuse din valoarea imobilului şi din prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii, iar, în virtutea acestui drept, despăgubirea la care este îndreptăţită trebuie să acopere integral prejudiciul suferit.

Despăgubirile se compun din valoarea de piaţă a imobilului, care a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică judiciară depus la 27 ianuarie 2017. Astfel, pentru bunul imobil expropriat, constând în teren intravilan în suprafaţă de 1.244 mp din localitatea Mihai Viteazu, raportat la luna iunie a anului 2008, despăgubirile sunt în cuantum de 187.307 RON.

Despăgubirile mai cuprind şi prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a exproprierii, aceasta fiind intenţia fermă şi limpede a legiuitorului. În acest sens, trebuie arătat ca terenul său a avut, iniţial, o suprafaţă de 5.500 mp, cu acces la DN 1, din el fiind expropriată numai suprafaţa de 1.244 mp, care traversează parcela, de la nord spre sud, şi, apoi, trece chiar prin mijlocul parcelei, de la vest spre est. Ca atare, în urma exproprierii, recurenta a rămas cu două loturi distincte de teren, unul la nord, în suprafaţă de 3.361 mp, care are o formă neregulată, şi unul la sud, în suprafaţă de 895 mp, care nu mai are acces la DN 1.

Situaţia de fapt este pe deplin dovedită prin probele care au fost administrate în cauză, anume raportul de expertiză judiciară specialitatea topografie, care este însoţit de planuri de amplasament şi delimitare, raportul de expertiză judiciară evaluatorie şi răspunsul experţilor la obiecţiuni, depus la dosar la 21 martie 2017, precum şi înscrisurile care au fost administrate în cauză.

Comisia de experţi desemnată a stabilit, prin raportul de expertiză depus la 27 ianuarie 2017, că ambele loturi care au rămas în proprietatea recurentei după expropriere au suferit o depreciere de valoare: lotului de 3.361 mp i-a scăzut valoarea cu 5%, iar lotului de 895 mp i-a scăzut valoarea cu 10,5%.

Concluziile experţilor sunt susţinute de normativele tehnice aplicabile, respectiv de Buletinul documentar Expertiză tehnică 97/2006 editat de Corpul experţilor tehnici din România, fiind rezultatul aplicării unor criterii obiective pentru determinarea deprecierii valorilor celor două loturi.

Deprecierea a fost cuantificată la suma de 25.303 RON pentru terenul de 3.361 mp şi la suma de 14.150 RON pentru terenul de 895 mp, în total, experţii au calculat un prejudiciu de 39.453 RON.

Acest prejudiciu este unul cert. Caracterul cert impune ca acesta să existe şi să fie posibilă evaluarea lui. În cazul de faţa, prejudiciul suferit există în mod indubitabil şi constă în scăderea valorii celor două loturi de teren care au rămas în proprietatea recurentei: în ceea ce priveşte lotul de 3.361 mp, motivul deprecierii constă în faptul că terenul a dobândit o formă neregulată, iar, în ceea ce priveşte lotul de 895 mp, motivul deprecierii constă în faptul că terenul nu are acces la drumul naţional DN 1/E 81, singurul drum asfaltat din zonă, ci numai la un drum balastat, neamenajat.

Dispoziţiile art. 26 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 reglementează, în mod expres, situaţia în care, în urma exproprierii parţiale, partea de imobil rămasă neexpropriată dobândeşte un spor de valoare.

Or, dacă sporul de valoare produce consecinţe juridice, atunci şi deprecierea de valoare a imobilului rămas neexpropriat trebuie, în egală măsură, să producă efecte juridice, pentru că numai în acest fel despăgubirea ce se datorează proprietarului expropriat ar fi una "dreaptă". În caz contrar, s-ar ajunge la concluzia că legea stabileşte măsuri diferite pentru Stat şi pentru proprietarul expropriat, ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului de proprietate astfel cum este acesta reglementat de Constituţia României şi de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Deşi valoarea totală a despăgubirilor este de 226.760 RON, cuantumul despăgubirilor urmează a fi limitat la suma de 213.855 RON, având în vedere că, în primul ciclu procesual din apel, prin Decizia civilă nr. 387 din 5 martie 2015, Curtea de Apel Cluj a stabilit cuantumul despăgubirilor la 213.855 RON, iar, împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs numai Statul Român, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 1586 din 11 iunie 2015, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - SA, a invocat, ca motiv de nelegalitate, dispoziţiile art. 304 pct. 9 teza ultimă C. proc. civ., considerând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi ale art. 274 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor din recurs, a arătat că, deşi instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 296 C. proc. civ. (principiul "non reformatio în pejus"), nu ar fi trebuit să se limiteze doar asupra acestui aspect odată cu soluţionarea fondului cauzei.

Instanţa de control judiciar a omologat, în mod eronat, raportul de evaluare realizat în primul ciclu procesual, încălcând, în acest fel, prevederile exprese ale art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Potrivit normei sus-menţionate, "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia".

Instanţa de apel ar fi trebuit să determine valoarea de despăgubire în funcţie de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel, şi anume preţul consfinţit în contracte autentice de vânzare-cumpărare, perfectate la epoca exproprierii.

Or, instanţa de apel a ignorat faptul ca justeţea cuantumului despăgubirii propuse de expropriator (6,8 euro/mp) rezultă cu certitudine din multitudinea de tranzacţii autentice de vânzare-cumpărare depuse la dosarul cauzei.

Instanţa de control judiciar nu era obligată să omologheze valoarea nelegală de despăgubire propusă de experţi, ci putea, în temeiul art. 27 din Legea nr. 33/1994, să înlăture concluziile raportului de evaluare şi să dea întâietate preţurilor reale, consfinţite de contractele autentice de vânzare-cumpărare.

Recurentul-pârât consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să îi admită apelul în întregime şi să respingă cererea de majorare a cuantumului despăgubirii.

Norma juridică cuprinsă în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este explicită şi reglementează ipoteza prejudiciului cert şi care, evident, nu a fost încă reparat. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, neputând fi, însă, confundat cu prejudiciul eventual, care este lipsit de certitudine şi, deci, nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Prejudiciul, în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică, diferă, în mod fundamental, de daunele acordate în temeiul răspunderii civile delictuale - în materia exproprierii putând fi acoperite doar daunele certe, nu şi cele posibile şi viitoare.

Instanţa de apel a stabilit, în sarcina pârâtului, obligaţia acoperirii unui prejudiciu care nu numai că nu are un caracter cert, dar care nu se încadrează nici măcar în categoria prejudiciului "eventual", fapt care echivalează cu interpretarea şi cu aplicarea greşită a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, nu există niciun impediment pentru folosirea celor două terenuri care sunt situate de o parte şi de alta a autostrăzii, conform destinaţiei lor (sunt terenuri arabile, chiar dacă s-ar situa în intravilanul localităţii), şi, prin urmare, nu se poate constata faptul ca exproprierea a condus la prejudicierea proprietarului terenului expropriat în sensul reţinut de către instanţa de apel.

În privinţa primei parcele de teren "prejudiciate", în suprafaţă de 3.361 mp, aceasta continuă să aibă acces la drumul public DN1, iar exproprierea nu a diminuat posibilitatea utilizării sale.

Pe cale de consecinţă, concluzia experţilor potrivit căreia reducerea lăţimii parcelelor determină o pierdere de valoare de 5% este total nefondată. Din schiţa realizată de către expertul topograf rezultă că terenul continuă să aibă acces la drumul public, iar accesul nu este, sub nicio formă, îngreunat din cauza exproprierii.

Cât priveşte cea de-a doua parcelă, în suprafaţă de 895 mp, există acces la un drum local, iar afirmaţia potrivit căreia prejudiciul de 10,5% este determinat de faptul că terenul nu mai are acces la un drum asfaltat nu este dovedită.

Experţii judiciari nu au justificat, în vreun fel, procentele negative de 5% şi, respectiv 10,5%, cu care s-ar deprecia valoarea parcelelor rămase reclamantei.

Instanţa de apel, în lipsa oricăror dovezi, a decis să îl oblige la plata unor sume de bani cu titlu de prejudiciu, exclusiv în baza simplelor afirmaţii ale experţilor judiciari, neprobate.

Nu în ultimul rând, experţii nu au combătut niciuna dintre obiecţiunile pe care le-a formulat, ci s-au limitat să afirme că îşi menţin punctul de vedere din răspunsul la obiecţiuni datat 20 mai 2013, cu privire la deprecierea suferită de terenul rămas în proprietatea reclamantei, aceasta fiind de 5% din valoarea parcelei în suprafaţa de 3.361 mp, rămasă la nord, şi de 10,5 % din valoarea parcelei în suprafaţa de 895 mp, rămasă la sud.

Soluţia instanţei de apel prejudiciază, în mod cert, bugetul consolidat al statului cu suma de 19.699 RON.

În concluzie, instanţa de apel nu a cercetat teza prejudiciului, ci s-a limitat să omologheze concluziile nefundamentate ale experţilor.

În sprijinul criticii de nelegalitate a invocat jurisprudenţa constantă a Curţii de Apel Oradea, care, în speţe similare, cu un probatoriu identic cu cel din cauza pendinte, a înlăturat pretenţiile privind prejudiciul, reţinând că nu a fost probat (Deciziile nr. 306/2015 şi nr. 887/2015 ale Curţii de Apel Oradea).

Instanţa de apel a interpretat în mod greşit şi nelegal prevederile art. 274 C. proc. civ.

Atât timp cât a fost dovedit (prin contractele de vânzare-cumpărare pertinente, comunicate la dosarul cauzei) că despăgubirile acordate de expropriator erau juste, instanţa de control judiciar ar fi trebuit să admită, în întregime, apelul pârâtului şi, pe cale de consecinţă, să respingă cererea privind majorarea despăgubirilor, formulată de reclamantă.

Potrivit art. 274 C. proc. civ., instanţa de judecată dispune, la cerere, obligarea părţii care a căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, care se întemeiază pe ideea de culpă a uneia dintre părţi, în condiţiile în care atitudinea acesteia a determinat partea potrivnică să intenteze o acţiune în realizarea drepturilor.

Consideră că era îndreptăţit să recupereze cheltuielile de judecată pe care le-a efectuat, reprezentând onorarii de expertiză.

Instanţa de apel a reţinut, în mod vădit eronat, că nu a plătit un onorariu de expertiză în cuantum de 2.100 RON, deşi această sumă era achitată încă din luna aprilie 2015, conform Ordinului de plată electronic nr. 1275 din 23 aprilie 2015. Cu privire la dispoziţia de obligare a recurentului la plata sumei de 2.100 RON, se impune modificarea deciziei recurate, în sensul înlăturării acestei dispoziţii.

În concluzie, în temeiul prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi ale dispoziţiilor Deciziei nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale a României, a solicitat admiterea recursului, modificarea Deciziei nr. 218/A/2017 a Curţii de Apel Cluj, în sensul admiterii, în întregime, a apelului pe care l-a formulat şi respingerii petitului privind majorarea despăgubirilor.

A solicitat şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze, constând în onorariile de expertiză suportate de pârât la fond şi în apel - în cuantum de 7.300 RON.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

1. Referitor la recursul declarat de reclamantă, criticile sunt întemeiate - art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

Soluţia instanţei de apel în ultima rejudecare, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă, s-a bazat pe o interpretare pur formală a Deciziei de casare nr. 781 din 31 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa aplicării greşite a principiului "non reformatio in pejus" - "neagravării situaţiei în propria cale de atac" în persoana pârâtului, a încălcării deciziei de casare enunţate şi a dreptului la un proces echitabil, recunoscut în favoarea tuturor părţilor din proces în baza art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, fără să ţină seama de considerentele Deciziei de casare nr. 781 din 31 martie 2016 în ceea ce priveşte cele trei recursuri exercitate, instanţa de apel s-a limitat să stabilească despăgubirile cuvenite reclamantei în cuantumul decis prin hotărârea instanţei de apel pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual, şi anume la suma totală de 113.223 RON (Decizia nr. 2026 A/2015). Curtea de Apel s-a bazat, în pronunţarea Deciziei nr. 218 A/2017, pe soluţia instanţei de recurs dintr-un ciclu procesual anterior, cu nr. arătat mai sus, prin care au fost respinse recursurile declarate de reclamantă împotriva Deciziei instanţei de apel nr. 2026 A/2015, respectiv împotriva încheierii din 6 ianuarie 2016, de respingere a cererii de îndreptare eroare materială privind această decizie.

Este real că, prin Decizia nr. 781 din 31 martie 2016, Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 2026 A/2015, ca inadmisibil. Motivarea avută în vedere de instanţa de recurs a vizat împrejurarea că, prin intermediul căii de atac, reclamanta contestă cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel, invocând pretinse erori materiale, susţinute, totodată, şi prin cererea de îndreptare a erorii materiale formulate în dosarul de apel şi soluţionate prin încheierea din 6 ianuarie 2016 de către Curte. A reţinut instanţa de recurs incidenţa art. 2812a C. proc. civ.. Acest text de lege prevede, printre altele, că îndreptarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci doar în condiţiile art. 281 din acelaşi cod, cerere formulată de reclamantă cu privire la Decizia instanţei de apel nr. 2026 A/2015 şi soluţionată de Curte în sensul respingerii.

Instanţa de recurs a casat decizia instanţei de apel cu privire la care se formulase cererea de îndreptare a erorii materiale şi, ca o consecinţă a acestei soluţii, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de soluţionare a cererii de îndreptare, constatând că această cerere a rămas fără obiect urmare a casării deciziei vizate de cererea de îndreptare.

Prin cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în Decizia nr. 2026 din 30 septembrie 2015 a Curţii de Apel Cluj, reclamanta A. a solicitat rectificarea cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin la suma de 213.855 de RON, susţinând că acesta este calculul corect al despăgubirilor prin raportare la valoarea de 142 de RON/mp, care rezultă din completarea raportului de expertiză din 3 iunie 2014, în primul ciclu procesual, instanţa de apel, din eroare, raportându-se la valoarea de 75,18 RON/mp. A susţinut că eroarea invocată derivă din extragerea eronată a cifrelor din completarea raportului de expertiză efectuat în primul ciclu procesual, ceea ce a condus la stabilirea greşită a despăgubirilor, prin decizia ce se solicită a fi îndreptată, la o valoare de 113.223 de RON.

Susţinerile din această cerere rămân formulate, iar instanţa de apel, în rejudecare, trebuia să aibă în vedere apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe prin prisma cererii de îndreptare eroare materială, care nu fusese soluţionată pe fond în recursul exercitat împotriva încheierii din 6 ianuarie 2016, iar nu să stabilească suma de bani din decizia contestată, în ceea ce priveşte modul de calcul şi casată în, întregime, de instanţa de recurs. Aceasta, întrucât afirmaţiile părţii din cererea de îndreptare şi, ulterior, din recursul declarat împotriva încheierii de soluţionare a acestei cereri, imposibil a fi fost analizate pe calea recursului la decizie, după cum s-a reţinut de Înalta Curte, constituie o veritabilă contestare a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, din perspectiva unor erori de calcul şi care trebuia să primească o soluţionare din partea instanţei, în virtutea respectării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, în mod corect, recurenta a arătat că prezintă relevanţă modalitatea de soluţionare a cererii de îndreptare formulate, în urma admiterii recursului exercitat în faza procesuală anterioară, aceasta fiind respinsă ca rămasă fără obiect, iar nu pe fondul său. Or, de vreme ce contestarea cuantumului despăgubirilor ca urmare a unor pretinse erori materiale nu se poate valorifica decât pe calea cererii de îndreptare, în condiţiile art. 2812a C. proc. civ., acesta fiind motivul pentru care s-a respins recursul reclamantei, ca inadmisibil, în faza procesuală anterioară, iar cererea de îndreptare subzistă, soluţia de respingere ca rămasă fără obiect fiind determinată de mecanismul casării deciziei în legătură cu care s-a formulat, această cerere trebuia avută în vedere de Curte, în rejudecarea apelului reclamantei, pentru a preîntâmpina o eventuală greşeală rezultată din extragerea valorii despăgubirilor raportat la expertizele care au stabilit diferite valori. Cu alte cuvinte, instanţa de apel, în rejudecare, nu avea să se pronunţe asupra cererii de îndreptare a erorii materiale în sine, întrucât aceasta viza o decizie casată în faza procesuală anterioară, soluţionată deja, pe cale de excepţie, în această fază, dar nici nu putea ignora susţinerile formulate în cuprinsul său, apelul reclamantei urmând a fi judecat în raport şi de această cerere

Soluţionarea apelului reclamantei, ţinându-se seama şi de cele susţinute în cererea de îndreptare, nu constituia, în niciun caz, încălcarea principiului non reformatio în pejus în persoana pârâtului, întrucât valoarea despăgubirilor acordate de instanţa de apel a fost contestată de reclamantă, iar soluţia pronunţată în dosarul de recurs anterior a vizat un mecanism de ordin procesual care a implicat necercetarea, în fond, a susţinerilor din cererea de îndreptare.

Pe de altă parte, nu întâmplător, prin Decizia anterioară de recurs, nr. 781/2016, se dispusese casarea, în întregime, a hotărârii Curţii de Apel şi trimiterea spre rejudecare a ambelor apeluri, decizia fiind obligatorie pentru instanţa de rejudecare, în condiţiile art. 315 C. proc. civ.. În esenţă, decizia instanţei de apel a avut în vedere, în ceea ce priveşte valoarea terenului expropriat, stabilirea acesteia la momentul iunie 2008 şi utilizarea unor comparabile corespunzătoare privind terenuri de acelaşi fel cu bunul expropriat. De asemenea, Înalta Curte a dispus să se evalueze şi prejudiciul creat reclamantei prin expropriere, argumentele instanţei de recurs sub ambele chestiuni, respectiv valoarea terenului expropriat şi valoarea prejudiciului, având impact direct şi evident în rejudecare şi asupra apelului exercitat de reclamantă. În condiţiile în care Înalta Curte, cu ocazia soluţionării recursurilor prin Decizia nr. 781/2016, ar fi intenţionat ca Decizia instanţei de apel nr. 2026 A/2015 să intre în puterea lucrului judecat din perspectiva soluţiei pronunţate asupra apelului declarat de reclamantă, nu ar fi dispus casarea, în integralitate, a deciziei şi trimiterea spre rejudecarea globală a cauzei.

Stabilind, în rejudecare, aceeaşi valoare a despăgubirilor cuvenite reclamantei cu cea din decizia casată, Curtea de Apel a încălcat dispoziţiile obligatorii ale Deciziei instanţei de recurs nr. 781/2016 şi a aplicat, greşit, principiul non reformatio in pejus, în persoana pârâtului, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vătămarea produsă reclamantei în acest fel neputând fi înlăturată decât prin anularea deciziei, conform art. 105 alin. (2) din Cod.

Totodată, soluţia Curţii de Apel reprezintă şi o încălcare a dreptului la un proces echitabil, recunoscut în favoarea părţilor prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care, presupune, printre altele, ca orice critică formulată de acestea să primească şi un răspuns. Or, prin decizia recurată în prezentul dosar, Curtea de Apel, a analizat, în mod formal, apelul reclamantei, rezumându-se, printr-un mecanism greşit de interpretare a hotărârilor judecătoreşti anterioare, să reia soluţia pronunţată asupra apelului prin Decizia nr. 2026 A/2015, casată de Înalta Curte. Sunt, astfel, incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind încălcarea art. 6 din Convenţie, care, potrivit art. 11 din Constituţia României, face parte din dreptul intern.

În concluzie, întrucât, pentru aceste argumente, soluţia pronunţată asupra apelului reclamantei nu este rezultatul unei judecăţi valabile, fiind sub incidenţa unui motiv de casare, dar şi de modificare, decizia va fi casată în condiţiile art. 312 alin. (3) teza finală, urmând ca, în rejudecare, instanţa de apel să se pronunţe asupra criticilor reclamantei raportat şi la susţinerile formulate prin cererea de îndreptare a erorii materiale.

2. În ceea ce priveşte recursul pârâtului, critica referitoare la criteriile avute în vedere de instanţă la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei ca efect al exproprierii, astfel cum sunt prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi de Decizia nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale, este fondată, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Din conţinutul normativ al acestui text legal rezultă, în mod clar, principiul conform căruia stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.

În acest context, obligaţia instanţei de recurs este aceea de a verifica dacă hotărârea judecătorească împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a recursului cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., realizându-se, astfel, situaţia premisă pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs, respectiv aceea ca împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.

Or, examinând soluţia pronunţată de instanţa de apel, care ar trebui să se întemeieze pe împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite şi să decurgă din argumentele silogismului judiciar ce ar trebui să constituie motivarea hotărârii pronunţate, se poate constata că aceasta se impune a fi reformată, întrucât stabilirea valorii de circulaţie a imobilului supus exproprierii constituie unicul element necesar în scopul determinării unei despăgubiri juste şi echitabile în accepţiunea legii generale în materie, dar şi a normelor constituţionale (art. 44 din Constituţie).

Finalitatea procedurii de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă şi justă despăgubire, în condiţiile în care exproprierea reprezintă o ingerinţă permisă nu numai de art. 44 din Constituţie, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.

Reţinându-se caracterul excepţional al cedării proprietăţii prin expropriere şi în scopul asigurării unei protecţii depline şi adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziţia menţionată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că "exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească".

Totodată, jurisprudenţa contenciosului european a statuat, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Cu alte cuvinte, ea trebuie să fie, în acelaşi timp, convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim şi nedisproporţionată faţă de acesta (CEDO, Hotărârea din 21 februarie 1986, cazul James şi alţii vs. Regatul Unit).

Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, sub aspectul cuantumului, respectiv trebuie să fie făcută cu plata unei compensaţii corespunzătoare şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.

Art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevede că "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială (…)".

Ţinând seama de toate aceste, Înalta Curte reţine că cele două aspecte esenţiale ce trebuie stabilite de instanţa învestită cu o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 33/1994 sunt preţul de piaţă, astfel cum rezultă din tranzacţii încheiate pentru imobile similare în unitatea administrativ teritorială în care se află terenul expropriat, precum şi momentul de referinţă al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.

Valoarea de piaţă a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare atât la amplasamentul acestuia, la destinaţia lui, cât şi prin raportare la poziţionarea acestuia faţă de alte localităţi, existenţa sau nu a utilităţilor, a căilor de acces, etc.

Sintagma "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială" defineşte preţul de piaţă, anume preţul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piaţă concurenţială, atunci când sunt întrunite toate condiţiile unei vânzări oneste şi în care cumpărătorul şi vânzătorul acţionează prudent, în cunoştinţă de cauză, în interesul propriu, presupunând că niciunul dintre aceştia nu este supus unor constrângeri exagerate.

Pe de altă parte, sintagma "terenuri de acelaşi fel" presupune luarea în considerare a categoriei de folosinţă, precum şi a tuturor caracteristicilor proprii fiecărui bun în parte, cum ar fi mărime, localizare, căi de acces, utilităţi, front stradal etc., despăgubirea urmând a fi stabilită în raport de toate acestea. Altminteri, s-ar ajunge, practic, la situaţia în care, în urma deposedării de proprietate, expropriatul nu ar primi acea compensaţie corespunzătoare, fiind înfrânte atât legislaţia naţională, inclusiv legea fundamentală a statului român, cât şi jurisprudenţa CEDO, care impun ca deposedarea să fie făcută numai cu dreaptă şi rezonabilă despăgubire, dar şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.

În aceste condiţii, făcând aplicarea considerentelor mai sus enunţate şi ale dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, trebuie stabilit care este acea despăgubire dreaptă, efectivă şi rezonabilă de care trebuie să beneficieze expropriatul.

Acest aspect a fost reţinut, de altfel, de către instanţa de casare, în ciclul procesual anterior, când s-a dat îndrumarea instanţei de apel de a dispune efectuarea unui nou raport de expertiză, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi de a administra nemijlocit, dovezile necesare pentru respectarea aceloraşi prevederi legale, prin care să poată fi determinat preţul cu care se vând, în mod obişnuit imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială în care se află imobilul expropriat, la data transferului dreptului de proprietate, preţ rezultat din contracte de vânzare-cumpărare autentice, încheiate cât mai aproape de acest moment, şi anume iunie 2008.

În urma rejudecării cauzei, Curtea de Apel a dispus suplimentarea probatoriului, solicitând Camerei Notarilor Publici Cluj, Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj şi Primăriei comunei Mihai Viteazu să comunice instanţei copii ale contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în cursul lunii iunie 2008 ori la date apropiate acestei perioade.

La dosarul cauzei au fost depuse, drept comparabile, o serie de contracte: Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 1290 din 24 iunie 2008 pentru imobilul de 3.000 mp teren arabil situat în extravilanul comunei Mihai Viteazu, judeţul Cluj; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 544 din 1 iulie 2008 pentru imobilul de 2.400 mp teren arabil situat în extravilanul comunei Mihai Viteazu, judeţul Cluj; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 1368 din 23 iulie 2008 pentru imobilul de 5.100 mp păşune situat în extravilanul comunei Mihai Viteazu, judeţul Cluj; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 1242 din 18 iunie 2008 pentru imobilul de 3.000 mp teren arabil situat în extravilanul comunei Mihai Viteazu, judeţul Cluj şi s-a încuviinţat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză de către comisia de experţi formată din ing. H., F. şi G., care să stabilească valoarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat, teren intravilan, situat în comuna Mihai Viteazu, judeţul Cluj, în suprafaţă de 1.244 mp, la data consemnării despăgubirilor - iunie 2008.

La întocmirea suplimentului la raport, experţii au folosit metoda comparaţiei directe, luând în considerare contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosarul cauzei, cu privire la terenuri arabile, situate în extravilanul localităţii, anterior menţionate, şi au stabilit o valoare totală a despăgubirilor de 226.760 RON.

Aşa cum s-a reţinut de prima instanţă în baza raportului de expertiză efectuat de expert C., terenul expropriat - parcela x, tarla x - este teren intravilan. Această chestiune, reţinută de Tribunalul Cluj, nu a fost reformată în fazele procesuale anterioare, astfel încât a intrat în puterea lucrului judecat. Reprezentând un aspect de fapt, nu poate forma nici obiect de verificare în cadrul judecării recursului, cale de atac care nu poate viza decât chestiuni de nelegalitate a hotărârii contestate.

Se reţine că tranzacţiile depuse la dosarul cauzei privesc imobile ce nu au parametri şi caracteristici similare celui în litigiu, întrucât, în speţă, este vorba de un teren intravilan, iar contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar privesc imobile situate în extravilan.

Pe de altă parte, două dintre contractele de vânzare-cumpărare se raportează la un alt segment temporal, şi nu la epoca exproprierii, având în vedere că data transferului dreptului de proprietate (data consemnării despăgubirilor) este iunie 2008, şi nu iulie 2008. Chiar dacă iulie 2008 reprezintă o perioadă apropiată de momentul transferului dreptului de proprietate către expropriator (iunie 2008), este ulterioară acestui moment. Or, contractele de vânzare-cumpărare ce trebuie să servească drept comparabile în stabilirea preţului cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel cu cel expropriat, în unitatea administrativ-teritorială respectivă, trebuie să fie anterioare sau, cel mult, concomitente perioadei iunie 2008, iar nu ulterioare acesteia.

În consecinţă, se constată că procedeul uzitat de instanţa de rejudecare, prin preluarea necritică a concluziilor experţilor H., F. şi G., contravine dispoziţiilor imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi statuărilor obligatorii reţinute în deciziile de casare pronunţate în ciclurile procesuale anterioare.

Aşa fiind, reţinând nelegalitatea hotărârii atacate şi incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune refacerea expertizei, probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit dispoziţiilor art. 305 din C. proc. civ., motiv pentru care cauza va fi trimisă spre rejudecare, în limitele arătate.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va dispune efectuarea unui nou raport de expertiză, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea 33/1994 şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 12/2015 şi va administra, în mod nemijlocit, dovezile necesare, inclusiv contracte de vânzare-cumpărare încheiate în apropierea momentului exproprierii - iunie 2008, urmând a stabili, astfel, valoarea despăgubirii pentru terenul expropriat, în raport de toate caracteristicile acestuia, inclusiv din punctul de vedere al categoriei de folosinţă şi amplasarea terenului (teren intravilan), raportat la momentul transferului dreptului de proprietate.

Pentru a determina valoarea de piaţă a imobilului expropriat, se vor avea în vedere toate caracteristicile imobilului, aplicându-se corecţiile ce se impun, în raport de amplasamentul acestuia, poziţionare, existenţa sau nu a utilităţilor, a căilor de acces, etc.

Cum valoarea terenului expropriat per mp influenţează şi valoarea prejudiciului creat reclamantei, acesta fiind calculat prin aplicarea procentelor de depreciere la valoarea rezultată în urma înmulţirii celor două suprafeţe de teren rămase în proprietatea reclamantei cu valoarea/mp a terenului expropriat, stabilită greşit în dosarul de apel, noua expertiză va proceda şi la calculul prejudiciului raportat la valoarea terenului expropriat rezultată în urma folosirii unor comparabile conforme legii, în ceea ce priveşte caracteristicile terenului şi momentul iunie 2008.

În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, critica recurentului vizează chestiuni de fapt, partea susţinând că parcelele rămase în proprietatea reclamantei au, şi după expropriere, acces la drumul public, astfel încât procentele negative stabilite de experţi referitor la deprecierea valorii terenurilor sunt nejustificate; că aceştia nu au răspuns obiecţiunilor formulate de pârât şi că, în esenţă, prejudiciul nu este dovedit.

Toate aceste argumente vizează netemeinicia hotărârii atacate, aspecte ce ţin de modul în care au fost interpretate probele şi configurarea situaţiei de fapt.

Or, constatarea faptelor, aşa cum rezultă ele din actele şi dovezile administrate de părţi, este atributul instanţelor de fond.

Criticile legate de modul de interpretare a probelor, ce a condus la configurarea unei anumite situaţii de fapt, pun în discuţie temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea ei, neputând face obiect de analiză în recurs.

Aceasta, deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt deja constatată.

Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea, în recurs, a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, fiind abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

În concluzie, Înalta Curte nu va examina, pe fond, critica referitoare la prejudiciu. Ca atare, în rejudecarea apelurilor, soluţie ce va fi dispusă de prezenta instanţă pentru argumentele deja prezentate, Curtea de Apel va reţine existenţa acestuia în persoana reclamantei, urmând ca, la stabilirea cuantumului, să aibă în vedere cele expuse mai sus, dar şi, în ipoteza în care va fi superior valorii de 37.207 RON, stabilite prin decizia nr. 387/2015 pronunţată de Curtea de Apel, împrejurarea că trebuie limitat la această valoare din primul ciclu procesual. Reclamanta nu a formulat recurs împotriva deciziei menţionate. În virtutea respectării principiului non reformatio in pejus în persoana pârâtului, valoarea prejudiciului nu poate fi superioară valorii reţinute de instanţa de apel prin Decizia nr. 387/2015, neatacată cu recurs de către reclamantă. Aceleaşi considerente sunt valabile şi în ceea ce priveşte valoarea ce va fi stabilită pentru terenul expropriat.

Critica pârâtului referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., prin obligarea sa, conform deciziei atacate, la plata sumei de 700 RON onorariu expert pentru fiecare dintre cei trei experţi H., F. şi G. este întemeiată. Instanţa de rejudecare va ţine seama că pârâtul a depus dovada achitării onorariului de expert în cuantum total de 2.100 RON în Dosarul nr. x/2010 steluţă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Chiar dacă, în faza procesuală anterioară, această chestiune fusese rezolvată prin încheierea din 25 aprilie 2017, prin care Curte de Apel Cluj, secţia I civilă a dispus admiterea cererii de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul Deciziei nr. 218 din 4 aprilie 2017 şi a înlăturat obligaţia stabilită în sarcina pârâtului de achitare a sumei de 700 RON cu titlu de onorariu experţi în favoarea celor trei experţi menţionaţi, prin soluţia pronunţată de prezenta instanţă, critica devine actuală. Aceasta, întrucât, încheierea de admitere a cererii de îndreptare a erorii materiale dintr-o decizie casată nu mai produce efecte, cererea de îndreptare rămânând fără obiect.

Prin urmare, constatând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, precum şi a celor prevăzute de art. 315 C. proc. civ., în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamantei, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, urmând a se reface probatoriul sub toate aspectele care au condus la încălcarea dispoziţiilor legale menţionate.

Cât priveşte solicitarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, în cauză, prin casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, acţiunea reclamantei nu a fost soluţionată. Cum, la baza solicitării cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, iar poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului, se constată că, prin trimiterea cauzei spre rejudecare, nu s-a stabilit partea câştigătoare, astfel încât, având în vedere soluţia de casare, acestea vor fi avute în vedere şi stabilite de instanţa de trimitere, după rejudecarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. şi recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, împotriva Deciziei nr. 218/A din 4 aprilie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2017.

Procesat de GGC - LM