Mandatory verification of available equivalent assets for compensation prior to awarding points under Law No. 10/2001

Prin contestaţia formulată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 22 aprilie 2005, înregistrată sub nr. x/2005, reclamanţii A., A., C., E., I., J., L., M., O., Q. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S., anularea Deciziei nr. 2568 din 22 martie 2005 emise de pârât şi obligarea acestuia la restituirea, în natură, a suprafeţei de teren de 8,56 ha situate în municipiul Constanţa.

Prin Sentinţa civilă nr. 737 din 29 mai 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca nefondată, contestaţia reclamanţilor.

S-a apreciat că decizia contestată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, reţinându-se, în esenţă, că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului şi nici a faptului că preluarea acestuia s-a făcut de la autoarea reclamanţilor, T.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii C. (continuat de moştenitorii V., W., X.), E., I., K., Y. H., M., O., Q., precum şi reclamantul A., înregistrat sub nr. x/2005, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pe parcursul procesului, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport de prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, susţinând că această lege nu este incidentă în cauza de faţă, întrucât, din înscrisurile depuse rezultă că, la data preluării terenului de către S., prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 855/1953, imobilul avea regim extravilan şi destinaţie de teren agricol, fiind preluat de stat anterior, în baza Legii reformei agrare nr. 187/1945. În consecinţă, apelanţii trebuiau să urmeze procedura Legii nr. 18/1991, iar nu pe cea a Legii nr. 10/2001. Această excepţie a fost unită cu fondul cauzei, prin încheierea de şedinţă din 12 martie 2008.

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ la 7 iunie 2005, sub nr. x/2005 (nr. nou x/2005), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S., anularea Deciziei A 2568 din 22 martie 2005 emise de pârât şi restituirea, în natură, a terenului în suprafaţă de 8,56 ha situat în municipiul Constanţa, de pe urma autoarei sale, Z., născută A.

Prin încheierea de şedinţă din 17 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în Dosarul nr. x/2005 (nr. vechi x/2005), s-a admis excepţia de litispendenţă invocată de pârâtul S., fiind dispusă trimiterea respectivului dosar de primă instanţă la dosarul de apel curent.

S-a reţinut, în baza art. 163 C. proc. civ., că, între cele două cauze, există identitate de părţi şi obiect, acesta fiind reprezentat de contestaţia împotriva aceleiaşi decizii emise de pârât. Soluţia a rămas irevocabilă prin respingerea, ca inadmisibil, a recursului contestatorului A., conform Deciziei nr. 464 R din 11 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

În Dosarul de apel nr. x/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la termenul din 8 iunie 2011, în baza art. 2931 C. proc. civ., au formulat apel incident AA., BB., CC., DD., EE. şi FF. (moştenitori ai defunctului intimat GG.), solicitând schimbarea, în totalitate, a sentinţei apelate, în sensul admiterii contestaţiei, anulării Deciziei nr. 2568 din 22 martie 2005 emise de S. şi restituirii, în natură, a terenului în litigiu; în subsidiar, au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imposibilităţii restituirii în natură. Cererea de aderare la apel a fost considerată admisibilă conform art. 2931 C. proc. civ., prin încheierea de şedinţă de la acelaşi termen.

Prin Decizia civilă nr. 424 A din 29 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi.

În pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că, pentru a lămuri legea aplicabilă în speţă, interesează, mai întâi, categoria terenului ce se solicită a fi restituit.

Potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 18/1991, terenurile din intravilan includ terenurile agricole şi forestiere. Conform art. 2 lit. a) din aceeaşi lege, sunt "terenuri cu destinaţie agricolă: terenurile agricole productive - arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, plantaţiile de hamei şi duzi, păşunile, fâneţele, serele, solariile, răsadniţele şi altele asemenea - cele cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice, păşunile împădurite, cele ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajările piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice şi de exploatare agricolă, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă."

Terenul revendicat a fost preluat de către stat, prin HH., ca efect al reformei agrare realizate prin Legea nr. 187/1945, fiind transferat, ulterior, Ministerului Forţelor Armate, conform H.G. nr. 855/1955. Conform rapoartelor de expertiză topografică şi construcţii, terenul se află, în prezent, în posesia pârâtului, fiind cuprins în perimetrul UM nr. xx Constanţa, iar, pe teren, se găsesc amenajări ce deservesc desfăşurarea activităţilor din această unitate militară.

Legea nr. 187/1945 a avut caracterul unei legi de expropriere, conform prevederilor art. 3, care enunţa categoriile de bunuri agricole ce trec asupra statului.

S-a apreciat că toate susţinerile şi dovezile administrate converg către concluzia că terenul notificat de contestatori în procedura Legii nr. 10/2001, indiferent de aflarea în intravilan sau extravilan, avea, la data preluării de către stat, regimul juridic al unui teren agricol (ce includea şi terenurile arabile), iar această categorie atrage regimul de reconstituire prescris de art. 39 din Legea nr. 18/1991 - "Persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum şi al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moştenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi, în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9."

În concluzie, este corectă susţinerea pârâtului că destinaţia suprafeţei de teren notificate, de teren agricol, la momentul preluării înlătură incidenţa Legii nr. 10/2001, conform art. 8, atrăgând inadmisibilitatea acţiunii.

Constatând neîndeplinirea unei condiţii speciale de exercitare a acţiunii, Curtea a păstrat soluţia primei instanţe, de respingere a contestaţiei, cu precizarea că cererea conexă, având acelaşi obiect, urmează regimul cererii principale, pentru aceleaşi considerente. Prin primirea acestei excepţii nu se mai impune analiza celorlalte motive de apel împotriva soluţiei date pe fondul dreptului.

Împotriva acestei decizii au formulat cereri de recurs reclamanţii V., W., X., E., O., Q., M., H. Şt. K., H. Şt. Y. şi I., reclamanţii B., AA., FF., EE., DD., CC., BB., respectiv A.

Prin decizia civilă nr. 172 din 28 ianuarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-au admis recursurile, a fost casată decizia atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti.

În pronunţarea acestei decizii, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Excepţia inadmisibilităţii, astfel cum a fost valorificată de instanţa de apel, fără a intra în cercetarea motivelor de apel, a primit regimul juridic al unei excepţii procesuale, în accepţiunea de mijloc procesual prin care partea interesată invocă neregularităţi procedurale sau lipsuri privind exerciţiul dreptului la acţiune ori încălcarea normelor referitoare la exerciţiul acestui drept şi care împiedică judecata în fond.

În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că este întemeiată critica recurenţilor, care au susţinut că aspectele invocate pe calea excepţiei inadmisibilităţii nu vizează nici neregularităţi procedurale, nici lipsuri privind exercitarea dreptului la acţiune - nu au fost invocate condiţii ale exercitării acţiunii civile (interesul, calitatea, capacitatea) ori condiţii speciale precum îndeplinirea unei proceduri prealabilei - ci conţin apărări privind fondul dreptului titularilor notificării.

Pentru a ajunge la această concluzie, s-a constatat că, în circumstanţele cauzei pendinte, apărarea intimatului nu a vizat partea formală, procedurală a judecăţii, ci chiar fondul dreptului, întrucât acesta a înţeles să conteste pretenţiile formulate prin acţiune, prin negarea raportului juridic constituit prin efectul unei legi speciale - Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În literatura de specialitate, tocmai pentru că se confundă, uneori, apărările propriu-zise cu excepţiile de fond (parte a excepţiilor procesuale şi care pot viza transpunerea, în plan procesual, a unor principii de drept material, lipsa condiţiilor de exercitare a dreptului procesual la acţiune etc.), s-a susţinut, cu argumente convingătoare, că acestea din urmă vizează fondul acţiunii, şi nu fondul dreptului.

Acţiunea cu care a fost sesizată instanţa este o contestaţie formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aspect necontestat în cauză, legea neprevăzând condiţii speciale de exercitare. De altfel, instanţa anterioară nici nu s-a preocupat să precizeze, în concret, neregularitatea procedurală şi/sau condiţia specială de exercitare a acţiunii constatată ca fiind neîndeplinită în cauză, cu atât mai mult cu cât circumstanţele cauzei pendinte - contestaţie formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - reclamau cu necesitate şi o astfel de abordare (acţiunea dedusă judecăţii neintrând în categoria acţiunilor clasice, de drept comun).

În aceste condiţii, s-a susţinut, corect, că instanţa de apel a calificat, în mod greşit, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca excepţie procesuală de ordine publică, ce ar împiedica soluţionarea fondului contestaţiei deduse judecaţii, respectiv că aceasta ar putea fi invocată direct în apel.

În egală măsură este întemeiată, pe acelaşi temei de drept procesual, critica referitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 292 din C. proc. civ., în condiţiile în care, prin invocarea excepţiei inadmisibilităţii, s-au antamat aspecte legate de temeinicia, în fapt şi în drept, a notificării, veritabile apărări de fond ce n-au fost invocate şi dezbătute în faţa primei instanţe şi nici printr-o cerere de apel formulată în condiţii legale, respectiv prin întâmpinare.

Dispoziţiile art. 292 din C. proc. civ. prescriu, în termeni expliciţi, că efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt şi de drept care s-au invocat în faţa primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate de către apelant. În egală măsură, însă, în stabilirea întinderii devoluţiunii, instanţa trebuie să se raporteze nu numai la cererea de apel, ci şi la întâmpinarea intimatului. Fiind vorba, aşadar, de apărări de fond care nu au respectat exigenţele normei procedurale sus-menţionate, instanţa de apel era chemată să procedeze la judecata cauzei în limitele stabilite de apelanţi, respectiv de intimat.

De altfel, în circumstanţele cauzei pendinte - prin Sentinţa civilă nr. 1915 din 5 noiembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. x/2005, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1555/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă contestaţia şi desfiinţată Decizia nr. 2567 din 22 martie 2005, obligând pârâtul să emită decizie privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul x, în suprafaţă de 7,37 ha; pe de altă parte, însuşi intimatul a restituit, către Academia Română, o parte din parcela III, ocupată de aceeaşi unitate militară, în baza Legii nr. 10/2001 - ar fi fost greu de susţinut, în apărare (într-o apărare propriu-zisă, ce implică apărări în fapt şi în drept), cu argumente convingătoare, neincidenţa dispoziţiilor legii speciale - Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (3) şi (5) din C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile reclamanţilor, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe. Cu ocazia rejudecării, instanţa va analiza şi celelalte critici formulate prin recurs, sub formă de apărări. În mod expres, recurenţii reclamanţi au solicitat trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru cercetarea fondului şi pronunţarea unei decizii în apel care să analizeze şi soluţioneze toate aspectele în fapt şi în drept legate de dreptul şi posibilitatea de restituire, în natură sau în echivalent, a terenului proprietatea autoarei contestatorilor, potrivit Legii nr. 10/2001.

În rejudecare, prin Decizia nr. 231 A din 13 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile declarate împotriva încheierii de şedinţă din 15 mai 2006; a admis apelurile declarate de apelanţii reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 737 din 29 mai 2006 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, contestaţia; a anulat Decizia nr. 2568 din 22 martie 2005 emisă de S.; l-a obligat pe intimat să emită dispoziţie cu propunere de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, în favoarea contestatorilor, pentru terenul în suprafaţă de 85.600 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert LL.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:

Apelul declarat de C. (continuat de moştenitorii V., W., X.), E. (continuat de moştenitori), I., K., Y. H., M., O., Q. a vizat atât sentinţa primei instanţe, cât şi încheierea din 15 mai 2006.

În ceea ce priveşte încheierea din 15 mai 2006, s-a constatat că, deşi apelul împotriva acestei încheieri a fost respins, decizia pronunţată în apel cu privire la încheiere nu a fost recurată de niciuna dintre părţi. Aşa fiind, Curtea a considerat că soluţia adoptată în primul apel, cu privire la încheierea de îndreptare a erorii materiale, a intrat în puterea de lucru judecat, astfel încât apelul declarat împotriva acesteia a fost respins pentru aceleaşi considerente cu cele arătate în prima decizie pronunţată în apel.

Prin decizia pronunţată în recurs, prin care au fost admise recursurile împotriva deciziei din apel, cauza fiind trimisă pentru rejudecarea apelurilor, s-au reţinut trei aspecte, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, referitor la domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, obligatorii, în virtutea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

Pe de o parte, s-a reţinut un aspect de ordin procedural, respectiv că instanţa de apel a calificat, greşit, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, ca excepţie procesuală de ordine publică, aceasta fiind, de fapt, o apărare de fond.

În condiţiile în care a fost apreciată de instanţa de recurs ca fiind o apărare de fond, tot aceasta a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., în sensul în care trebuia să se raporteze, în stabilirea întinderii devoluţiunii, la cererea de apel şi la întâmpinarea intimatului. Din actele dosarului s-a reţinut că o astfel de apărare de fond nu a fost invocată şi dezbătută în faţa primei instanţe şi nici nu a fost invocată prin cererile de apel, respectiv prin întâmpinare.

Sub un al treilea aspect, a reţinut instanţa de recurs că ar fi fost greu de susţinut, în apărare, cu argumente convingătoare, neincidenţa dispoziţiilor legii speciale - Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care, prin Sentinţa civilă nr. 1915/2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1555/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă contestaţia şi desfiinţată Decizia nr. 2567 din 22 martie 2005, obligând pe pârât să emită decizie privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul x, în suprafaţă de 7,37 ha, iar, pe de altă parte, însuşi intimatul a restituit către Academia Română o parte din parcela III, ocupată de aceeaşi unitate militară, în baza Legii nr. 10/2001.

Aşa fiind, Curtea a reţinut că, la acest moment procesual, pentru considerente de ordin procedural, în primul rând, în considerarea dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ., nu mai poate fi analizată problema domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001, constatându-se că o astfel de apărare de fond nu mai poate fi valorificată de intimat, în condiţiile în care notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă prin decizia contestată pentru alte argumente, iar nu cu privire la incidenţa actului normativ menţionat, astfel de apărări nu au făcut obiectul analizei în primă instanţă şi nu au fost invocate nici prin cererile de apel sau prin întâmpinarea depusă în apel.

În subsidiar, pe fond, oricum instanţa de recurs, făcând trimitere la Sentinţa civilă nr. 1915/2012 şi la soluţionarea favorabilă a notificării Academiei Române tot în temeiul Legii nr. 10/2001, a reţinut, deja, că terenul ce face obiectul notificării soluţionate prin decizia contestată în prezentul dosar intră în domeniul de aplicare a acestei legi.

Pe fondul cauzei, Curtea a stabilit că, prin decizia contestată, notificarea a fost respinsă pe considerentul că, din conţinutul H.C.M. nr. 865/1953, rezultă că terenul a fost preluat de la alte persoane decât autoarea notificatorilor.

Prima instanţă a respins contestaţia, ca neîntemeiată, reţinându-se că nu s-a făcut nici dovada dreptului de proprietate asupra terenului şi nici a faptului că preluarea, în proprietate statului, s-a realizat de la autoarea notificatorilor.

Apelurile sunt întemeiate pentru motivele ce succed.

Prin Notificarea nr. 4797 din 9 noiembrie 2001, contestatorii au solicitat restituirea, în natură, a imobilului teren în suprafaţă totală de circa 8,56 ha, ce era inclus în parcela iniţială denumită x, ce a fost proprietatea Z., apoi divorţată), situat, în prezent, în intravilanul municipiului Constanţa.

Prin Decizia nr. 2568 din 22 martie 2005, ce face obiectul prezentei contestaţii, notificarea a fost respinsă cu motivarea că, din conţinutul H.C.M. nr. 865/1953, rezultă că terenul a fost preluat de la alte persoane decât autoarea notificatorilor.

În cauză, a fost făcută dovada tuturor condiţiilor necesare pentru admiterea contestaţiei, atât cu privire la împrejurarea că terenul intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 (pentru motivele anterior expuse), cu privire la calitatea de persoane îndreptăţite a contestatorilor, cât şi cu privire la dovada preluării abuzive a terenului de către stat.

Referitor la calitatea de persoane îndreptăţite, Curtea a reţinut că titularii notificării, şi, ulterior, moştenitorii acestora, sunt moştenitorii fostului proprietar Z., decedată în anul 1949, acestora fiindu-le aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pentru motivele ce au fost expuse cu ocazia analizei preluării abuzive, s-a constatat că, la momentul trecerii în proprietatea statului, terenul era proprietatea Z.

Terenul în suprafaţă de aproximativ 100 ha a aparţinut, iniţial, lui A., astfel cum rezultă din extrasul din "inventarul de situaţiunea terenurilor recunoscute, cum şi de cele vândute de stat şi parcelate între anii 1884 - 1894", unde A., decedat, figura cu suprafaţa de 100 ha, teren cultură, iar deţinător figura NN.

Prin Sentinţa civilă nr. 1168 din 31 decembrie 1923 s-a dispus ieşirea din indiviziune de pe urma defunctei NN. (decedată la 4 noiembrie 1920), în masa succesorală fiind menţionat terenul de aproximativ 100 ha, situat pe raza cătunului Laz Mahale, judeţul Constanţa. S-a recunoscut lui A., Z. şi T., dreptul la câte 1/3 din averea arătată în masa succesorală .

Prin raportul de expertiză întocmit în baza Sentinţei civile nr. 1168/1923 a fost identificat terenul de 100 ha, propunându-se lotizarea acestuia în trei loturi .

Prin Procesul-verbal din 7 noiembrie 1924 s-a atribuit Z.) lotul I, menţionat în raportul de expertiză, în suprafaţă de 321.299,4 mp.

Procesul-verbal de ieşire din indiviziune a fost omologat prin Sentinţa nr. x din 14 aprilie 1925 a Tribunalului Ilfov .

Despre terenul x se face vorbire în cuprinsul procesului-verbal din 20 aprilie 1937, prin care T. predă Ministerului Apărării Naţionale o suprafaţă de teren de 17.800 mp din x. Se menţionează că terenul predat se mărgineşte la nord cu x, proprietatea d-nei Z.

Z., căsătorită Z., ulterior divorţată, a decedat la 17 aprilie 1949, astfel cum rezultă din Certificatul de calitate de moştenitor nr. x/15 mai 2002, unica moştenitoare a acesteia fiind T., în calitate de soră.

Rezultă, aşadar, că, prin retransmitere, moştenitorii OO. au dobândit, pe cale succesorală, şi drepturile regăsite în moştenirea Z.

Potrivit Certificatului de moştenitor nr. x din 5 septembrie 1967, H., A., RR., C. sunt moştenitorii defunctei T., în calitate de fii şi fiice.

A. a decedat la 28 februarie 1988, lăsând, ca moştenitor, pe fiul său, RR., conform Certificatului de moştenitor nr. x din 19 august 1988.

H. a decedat la 13 iulie 2000, lăsând, ca moştenitori, pe E., I., J., Y. Şt. H., nepoţi de fiu predecedat - H., decedat la 3 ianuarie 1994, M., O. şi Q. - nepoţi de fiu predecedat - H., decedat la 8 februarie 1997, conform Certificatului de moştenitor nr. x din 14 februarie 2001 eliberat de B.N.P. TT.

C. a decedat la 6 septembrie 2007, lăsând, ca moştenitori, pe fiii săi, V., W. şi X., conform Certificatului de moştenitor nr. x din 10 septembrie 2007 eliberat de Biroul Notarial UU. din Bucureşti.

RR. a decedat la 19 februarie 2008, lăsând, ca moştenitori, conform Certificatului de moştenitor nr. 32 din 26 iunie 2009 eliberat de B.N.P. "VV." din Bucureşti, pe AA., WW., BB. şi GG.

Potrivit Certificatului de moştenitor nr. x din 30 august 2010 eliberat de B.N.P. "XX." din Bucureşti, de pe urma defunctului GG., decedat la 27 februarie 2010, au rămas, ca moştenitori, FF., EE., DD., CC., AA. şi BB.

În cursul soluţionării prezentei cauze, la 24 martie 2016, a decedat şi E., în urma dezbaterii succesiunii acestuia fiind emis Certificatul de moştenitor nr. x din 2 august 2016 de B.N.P. Asociaţi "Costescu, YY.", potrivit cu care moştenitorii acestuia sunt H., H.-AAA., H.-BBB..

În ceea ce priveşte trecerea terenului în proprietatea statului, reclamanţii susţin că aceasta s-a realizat de la autoarea lor, Z., în baza Legii nr. 187/1945 ce reglementa reforma agrară, pe când S. susţine că a fost preluat de la alte persoane, prin H.C.M. nr. 865/1953, întrucât autoarea reclamanţilor nu mai era proprietară, aceasta fiind autorizată să vândă terenul dotal parcelat în loturi de casă în suprafaţă de 327.312 mp, diferenţa de 17.573 mp din totalul de 344.885 mp, ce reprezenta lotul II, fiind expropriată pentru cauză de utilitate publică de către S.

Curtea a constatat, pe de o parte, că autorizaţia de vânzare la care face trimitere intimatul, prin apărările invocate în faţa primei instanţe, nu vizează x (atribuit Z. prin partajul din anul 1924), ci parcela 2 din lotul 29, ce a fost atribuită CCC. în anul 1924, şi care nu face obiectul prezentului litigiu (parcela 2 a făcut obiectul litigiului finalizat prin Sentinţa civilă nr. 1915/2012), în condiţiile în care, în anul 1937, Z. era în viaţă, aceasta decedând în anul 1949. Pe de altă parte, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă că Z. sau, ulterior, moştenitoarea acesteia, T., ar fi înstrăinat parcele din acest teren. La dosar, nu au fost depuse astfel de contracte de transmitere a proprietăţii, obligaţia de dovadă a unei asemenea împrejurări revenind Ministerului Apărării Naţionale, care a făcut această afirmaţie.

Preluarea terenului ce face obiectul notificării se încadrează în ipoteza art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, "prin imobile preluate abuziv" se înţelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.

Din extrasele din "tabel cu suprafeţele terenurilor agricole expropriate conform Legii de reformă agrară nr. 187/1945, situate pe marginea Municipiului Constanţa", Curtea a reţinut că terenul în cauză, ce a aparţinut Z., a fost preluat de stat în baza Legii nr. 187/1945, iar, din acest teren, s-a atribuit Sindicatelor şi Unităţilor Militare din municipiul Constanţa suprafaţa de 4 ha, iar, ulterior, încă 15 ha, categoria terenului fiind menţionată ca fiind "arabil".

Potrivit Certificatului nr. x din 10 iunie 1932, terenul proprietatea A. a fost înglobat în raza municipiului Constanţa din anul 1927, fiind, la acel moment, un teren intravilan.

Din cele expuse anterior, cu privire la situaţia terenului în litigiu, Curtea a constatat că preluarea terenului de către stat, în temeiul Legii nr. 187/1945, s-a realizat cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, deoarece, faţă de criteriile prevăzute de art. 3 din această lege, terenul nu se încadra în niciuna dintre ipotezele în care preluarea ar fi fost posibilă.

Cât priveşte susţinerile intimatului, în sensul că actul de preluare în proprietatea statului este reprezentat de H.C.M. nr. 856/1953, acestea sunt neîntemeiate. Conform celor arătate anterior, Z. a pierdut proprietatea terenului în baza Legii nr. 187/1945, situaţie în care coroborarea înscrisurilor din dosar poate conduce la concluzia că, din terenul astfel preluat, au fost împroprietărite alte persoane fizice, astfel cum acestea sunt enumerate în anexa procesului-verbal încheiat în anul 1952, pentru ca, ulterior, prin H.C.M. nr. 856/1953, statul să realizeze o a doua trecere, în proprietatea sa, a aceluiaşi teren.

În aceste condiţii, se impune concluzia că preluarea terenului de către stat se încadrează în ipoteza art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, contestatorii având, astfel, calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.

În ceea ce priveşte forma măsurilor reparatorii, Curtea a constatat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Terenul ce face obiectul notificării se încadrează în ipoteza art. 10 alin. (1) şi (2), contestatorii fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent, deoarece, pe acest teren, s-au edificat construcţii anterior anului 1990, aceste construcţii sunt necesare unităţii deţinătoare, ele fiind, toate, parte a unităţii militare UM xx Constanţa.

În acest sens sunt concluziile raportului de expertiză întocmit de expert LL., potrivit cu care, pe teren, se regăsesc amenajări ce deservesc desfăşurarea activităţilor din unitatea militară, conducte de alimentare cu apă, conducte de termoficare suspendate, posturi trafo, spaţii verzi amenajate, platforme betonate, alei de acces şi trotuare, stâlpi de curent electric.

Având în vedere destinaţia actuală a terenului, de unitate militară, Curtea a constatat că nu poate fi primită solicitarea contestatorilor, de restituire, în parte, a suprafeţelor de teren libere sau a părţilor de teren pe care se află construcţii ce par a fi neutilizate, în condiţiile în care unitatea militară îşi desfăşoară şi în prezent activitatea specifică în aceste spaţii.

Cât priveşte împrejurarea că parte din aceste construcţii ar fi fost edificate fără autorizaţie de construire, fapt ce ar permite restituirea, în natură, a terenului, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru a fi posibilă restituirea, în natură, a unui teren pe care este edificată o construcţie fără autorizaţie, este necesar ca acea construcţie să fi fost edificată ulterior anului 1990. Or, în cauză, astfel cum rezultă din raportul de expertiză construcţii întocmit de expert DDD., marea majoritate a construcţiilor a fost edificată anterior anului 1990.

Construcţiile realizate ulterior anului 1990 sunt cele aflate la poziţiile X tabel, ce reprezintă un lăcaş de cult ortodox, edificat în anul 1999, poziţiile X, edificate în anul 2001, reprezentând pavilion B 3 - pilon metalic cu H de 36 m - suport antene radiocomunicaţii şi pavilion B4 - adăpost grup electrogen, precum şi poziţia 43 - reţea electrică aeriană. Cu privire la aceste construcţii, intimatul nu a depus autorizaţiile de construire în baza cărora s-au realizat.

Având în vedere această situaţie de fapt coroborat cu ponderea scăzută a construcţiilor edificate după anul 1990 fără autorizaţie de construire, Curtea a constatat că terenul nu poate fi restituit în natură, contestatorii fiind îndreptăţiţi la măsuri compensatorii sub formă de puncte, în temeiul Legii nr. 165/2013.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A., B., AA., FF., EE., DD., CC., BB., V., W., X., O., Q., M., H. Şt. K., H. Şt. Y., I., H. CCC., H. AAA., H. BBB. şi pârâtul S.

I. Recurenţii reclamanţii au criticat decizia în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

În ceea ce priveşte acordarea măsurilor reparatorii, au fost aplicate greşit sau incomplet prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Legea nr. 165/2013.

Conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, "(2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau măsuri compensatorii (...)".

Conform art. 1 din Legea nr. 165/2013, "(2) În situaţia în care restituirea în natură (...) nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii (...), precum şi măsura compensării prin puncte (...)".

Faţă de cele de mai sus, este posibilă şi oferirea de către intimatul M.A.N. a unor alte bunuri echivalente, ca valoare, cu terenul ce nu poate fi restituit în natură.

În Dosarul cu nr. x/2005, ce a avut ca obiect lotul învecinat, dosar soluţionat irevocabil, recurenţii poartă deja discuţii cu intimatul, pentru eventuala transmitere a unor terenuri aflate în patrimoniul M.A.N., în schimbul terenului ce nu a fost restituit în natură.

Chiar pe site-ul M.A.N. este afişată lista bunurilor imobile ce pot fi acordate în compensare.

Faţă de prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Legea nr. 165/2013, solicită admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul obligării intimatului M.A.N. la emiterea unei dispoziţii cu propunere de acordare de măsuri reparatorii fie în echivalent, fie sub formă de puncte, pentru terenul în suprafaţă de 85.600 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert LL. şi menţinerea aceleiaşi decizii în ceea ce priveşte celelalte aspecte dezlegate de instanţa de apel.

II. Recurentul pârât S. a criticat decizia în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi nici pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), a fost pronunţată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), precum şi cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

1. Titlul autoarei contestatorilor nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul ca persoanele fizice îndreptăţite să fie proprietari ai imobilelor la data preluării acestora.

Astfel, imobilul revendicat a trecut în administrarea Ministerului Apărării Naţionale de la alţi proprietari decât autoarea reclamanţilor, Z., în temeiul Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 865/1953. Motivarea instanţei conform căreia preluarea terenului ce face obiectul notificării s-ar fi făcut fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării nu poate fi primită, deoarece este vorba despre o expropriere întemeiată pe Legea nr. 187/1945.

Chiar instanţa de apel, în considerentele Deciziei civile nr. 213 A/2017, constată că "Z. a pierdut proprietatea terenului în baza Legii nr. 187/1945, situaţie în care coroborarea înscrisurilor din dosar poate conduce la concluzia că, din terenul astfel preluat, au fost împroprietărite alte persoane fizice".

Este nelegal ca instanţa să se pronunţe în sensul că Legea nr. 187/1945 este abuzivă şi nu constituie un temei legal de drept, când, sub incidenţa aceleiaşi legi, prin Legea nr. 1/2000 (aşa cum a fost modificată, succesiv, prin Legea nr. 212/2008 şi prin Legea nr. 246/2016 privind modificarea art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997) se constituie drepturi de proprietate ale persoanelor împroprietărite.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dosarul nr. x/2013/HP, prin Decizia nr. 2/2014, a stabilit că se eliberează titluri de proprietate persoanelor împroprietărite în baza Legii nr. 187/1945.

Poziţia inconsecventă a diferitelor instanţe cu privire la aceeaşi chestiune de drept naşte dezechilibru în egalitatea de tratament a părţilor şi încalcă dreptul la un proces echitabil. O lege nu poate fi abuzivă şi, ca urmare, înlăturată ca temei de drept în soluţionarea reconstituirii dreptului de proprietate, şi, totodată, să servească drept temei pentru constituirea dreptului de proprietate după anul 1989 (Legea nr. 187/1945).

Potrivit dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din Constituţia României:

"Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi".

Conform prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".

Art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2008, prevede că "Persoanelor fizice cărora li s-a stabilit dreptul de proprietate prin împroprietărire, prin aplicarea Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, dar cărora nu li s-a atribuit efectiv terenul la care aveau dreptul sau cărora atribuirea le-a fost anulată, persoanelor îndreptăţite la împroprietărire, înscrise în tabelele nominale, precum şi persoanelor care dovedesc cu acte de la arhivele militare ale Ministerului Apărării că au luptat pe front şi că îndeplineau condiţiile prevăzute de Legea nr. 187/1945 pentru a fi împroprietărite li se vor acorda terenurile respective, agricole şi forestiere, în limita suprafeţelor disponibile, sau despăgubiri".

Or, în opinia recurentului, persoanele îndreptăţite la constituirea dreptului de proprietate a suprafeţei de teren revendicate de intimaţii reclamanţi de la S. ar fi fost persoanele împroprietărite în baza Legii nr. 187/1945, de la care pârâtul a preluat imobilul, şi nu succesorii Z.

Temeiul de drept este art. 39 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată, respectiv art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, iar nu Legea nr. 10/2001.

Chiar în ipoteza aplicării art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, proprietarii îndreptăţiţi la măsuri reparatorii sunt persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării acestora de către S., iar nu Z.

2. La data preluării de către stat, terenul notificat de contestatori avea regimul juridic al unui teren agricol; or, această categorie atrage regimul de reconstituire stabilit de prevederile art. 39 din Legea nr. 18/1991.

Chiar în considerentele deciziei recurate se menţionează că sunt probe la dosar din care rezultă faptul că terenurile expropriate erau agricole, la pagina 9 menţionându-se "extrasele din tabelul cu suprafeţele terenurilor agricole expropriate conform Legii de reformă agrară nr. 187/1945, situate pe marginea municipiului Constanţa".

3. O situaţie ce ar fi trebuit lămurită de către instanţa de apel, în considerentele hotărârii atacate, este şi conţinutul Certificatului nr. x din 10 iunie 1932, în raport de care menţionează instanţa că terenul este "proprietatea A.", deşi a fost lotizat încă din anul 1924 şi nu mai era proprietatea A. şi a fost "înglobat în raza municipiului Constanţa din anul 1927".

Cu alte cuvinte, trebuie stabilit la ce teren se face referire, fie la cel aflat în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, fie la cel care face obiectul litigiului Dosarului nr. x/2007, aflat pe rolul Curţii de Apel Constanţa.

De asemenea, prin Procesul-verbal din 20 aprilie 1937, prin care T. predă Ministerului Apărării Naţionale o suprafaţă de teren (cu vecinătăţile lotului nr. 1 al Z.) se menţionează că este teren de cultură. Ca atare, trebuie stabilit dacă terenul era teren agricol sau nu. Terenul nu putea fi, în anul 1932, teren intravilan, iar, în anul 1937, teren agricol.

4. Aşa cum a hotărât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 172 din 28 ianuarie 2016, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întemeiată pe art. 8 din Legea nr. 10/2001, ridicată de S., fiind calificată ca o excepţie de fond, trebuia dezbătută pe fondul apelului, după rejudecare, şi trebuia admisă, ţinând seama de probele administrate, dar şi de considerentele legale mai sus invocate. Instanţa s-a limitat doar să constate că este o excepţie de fond şi să o respingă nemotivat, situaţie care atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

Este nelegal ca, pentru aceeaşi suprafaţă de teren, care a fost expropriată de două ori, o dată, prin Legea nr. 187/1945, de la Z., fiind cedată altor persoane în proprietate, şi, încă o dată în anul 1953, când a fost din nou expropriată pentru utilităţi publice, statul român să plătească, practic, valoarea despăgubirilor de două ori, respectiv de trei ori, dacă acest recurs ar fi respins.

În temeiul art. 312 alin. (3) din C. proc. civ., recurentul pârât solicită admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamanţilor, ca nefondat, şi menţinerii hotărârii instanţei de fond, ca temeinică şi legală.

Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (recursul reclamanţilor), respectiv art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. (recursul pârâtului), constată că recursul declarat de reclamanţi este fondat, iar recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Mai întâi trebuie precizat că, dintre cele două recursuri, se impune examinarea, cu prioritate, a recursului declarat de pârât, întrucât aspectele pe care le supune dezbaterii, vizând legea aplicabilă, identitatea terenului în litigiu, valabilitatea preluării, calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire, trebuie rezolvate prealabil chestiunii ce se referă la forma de reparaţie cuvenită reclamanţilor, contestată de aceştia din urmă. Cu alte cuvinte, numai în măsura în care imobilul pretins intră în domeniul de aplicare a actului normativ în baza căruia s-a formulat cererea de restituire şi reclamanţii îndeplinesc celelalte condiţii prevăzute de lege pentru a beneficia de măsurile reparatorii stabilite de actul normativ se poate aprecia şi asupra formei de reparaţie care li se cuvine.

I. Recursul declarat de pârât este nefondat.

1. Nu se poate reţine, contrar susţinerilor pârâtului, că autoarea reclamanţilor, Z., nu era titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, la data preluării, întrucât titlul său de proprietate nu îndeplinea condiţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Pentru a face aplicarea acestei dispoziţii legale în persoana autoarei reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului de la aceasta, în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, fără titlu valabil, în condiţiile în care nu au fost respectate criteriile prevăzute în art. 3 din legea de preluare. Curtea a înlăturat apărările pârâtului privind împrejurarea că Z. nu mai era titulara dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu la data preluării, considerând că autorizaţia de vânzare la care face trimitere S. vizează o altă parcelă de teren, iar din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă înstrăinarea imobilului. Aceste aspecte de fapt reţinute de instanţa de apel nu pot fi reevaluate în recurs, cale de atac care permite verificarea doar a chestiunilor ce vizează legalitatea deciziei atacate, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, şi care privea examinarea hotărârii din perspectiva aspectelor de temeinicie.

Referitor la valabilitatea titlului statului privind preluarea terenului în baza Legii nr. 187/1945, susţinută de recurent faţă de actuala legislaţie a fondului funciar, care permite constituirea dreptului de proprietate în favoarea celor împroprietăriţi potrivit Legii reformei agrare sau care aveau dreptul la împroprietărire, raportat şi la dezlegarea acestei probleme de drept prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, critica nu poate fi primită.

În speţă, instanţa de apel a reţinut preluarea nevalabilă a terenului de la autoarea recurenţilor reclamanţi, faţă de neîndeplinirea condiţiilor art. 3 din Legea nr. 187/1945, prezumând şi o a doua preluare de la persoanele împroprietărite conform aceleiaşi legi, în baza H.C.M. nr. 855/1953.

Împrejurarea că, pentru acelaşi imobil, au operat două preluări la un anumit interval de timp în baza unor acte normative diferite, Legea nr. 187/1945, respectiv H.C.M. nr. 855/1953, ceea ce generează, potenţial, două categorii de persoane îndreptăţite la reparaţie, autoarea reclamanţilor, respectiv cei împroprietăriţi potrivit Legii reformei agrare şi, ulterior deposedaţi, nu creează dreptul la reparaţie exclusiv în favoarea celor din urmă. Legislaţia actuală reparatorie nu se poate aplica doar în favoarea ultimei categorii de persoane doar pentru că aceste persoane au fost ultimele deposedate, ci trebuie raportată şi la prima persoană deposedată, care este autoarea reclamanţilor.

Cu alte cuvinte, eventuala răspundere pentru două preluări abuzive aparţine statului, cel care, prin organismele sale de la acele momente, a făcut posibilă o dublă trecere, în proprietatea sa, a imobilului în litigiu, de la persoane diferire; ca atare, consecinţele dublei preluări nu se pot repercuta, în sens negativ, în patrimoniul primului deposedat de bun, autoarea reclamanţilor, cu efectul înlăturării sale de la legea reparatorie actuală.

Problema eventualelor persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul legilor fondului funciar, respectiv persoanele de la care terenul a fost preluat în baza H.C.M. nr. 855/1953, nu face obiectul litigiului de faţă şi, în consecinţă, nu interesează această cauză, existenţa lor, dacă este cazul, neputând produce consecinţe în ceea ce priveşte dreptul moştenitorilor primei persoane deposedate de bun la reparaţie, atât timp cât sunt îndeplinite condiţiile actului normativ în baza căruia s-a solicitat de către aceste persoane restituirea imobilului în discuţie. Or, incidenţa Legii nr. 10/2001, în baza căreia s-a iniţiat demersul de faţă, nu mai poate fi pusă în discuţie, în raport de cele stabilite, sub acest aspect, prin Decizia de casare nr. 172 din 28 ianuarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ciclul procesual anterior. Cum s-a arătat deja, instanţa de recurs a stabilit că problema aplicării Legii nr. 10/2001 speţei de faţă, raportat la art. 8 din această lege, a fost calificată, în mod greşit, ca excepţia de ordine publică a inadmisibilităţii acţiunii, fiind, în realitate, o apărare de fond; a mai arătat Înalta Curte că această apărare nu a îndeplinit exigenţele art. 292 C. proc. civ., nefiind dezbătută în faţa primei instanţe şi nici invocată prin cererea de apel, respectiv prin întâmpinare, aşa încât instanţa de apel trebuia să se limiteze la examinarea cauzei din perspectiva celor invocate de apelanţi şi de intimat. Totodată, instanţa de recurs a constatat că ar fi dificil de susţinut neincidenţa, în prezenta cauză, a Legii nr. 10/2001, faţă de existenţa unei hotărâri anterioare irevocabile prin care a fost obligat pârâtul să emită decizie privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul lot 29, parcela 2, în suprafaţă de 7,37 ha, iar, pe de altă parte, S. a restituit, în temeiul actului normativ menţionat, o parte din parcela III, ocupată de aceeaşi unitate militară.

Prin urmare, pentru aceste argumente de ordin procedural şi de fond, Înalta Curte a stabilit incidenţa Legii nr. 10/2001 în litigiul de faţă, dispunând casarea deciziei instanţei de apel şi examinarea, în rejudecare, a cauzei din perspectiva acestui act normativ.

Hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, deci, şi asupra aplicabilităţii legii speciale sus-enunţate în procesul prezent, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât problema legii incidente nu mai poate fi redezbătută în fazele procesuale ulterioare casării.

Cât priveşte împrejurarea că acelaşi act normativ, Legea reformei agrare, nu poate constitui, totodată, un temei al preluării abuzive, dar şi premisa acordării măsurilor reparatorii în baza legislaţiei actuale a fondului funciar, pentru că aceasta ar conduce la un tratament inegal al părţilor, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, critica recurentului pârât este neîntemeiată.

Recurentul pârât omite, în susţinerea acestei afirmaţii, că acelaşi act normativ poate crea efecte diferite după cum a fost aplicat unor persoane diferite şi în circumstanţe distincte. Astfel, în persoana autoarei reclamanţilor, s-a constatat încălcarea art. 3 din Legea nr. 187/1945, preluarea neîncadrându-se în niciuna dintre ipotezele prevăzute de acest text de lege, ceea ce conduce la o preluare nevalabilă, de vreme ce s-a constatat încălcarea actului normativ în baza căruia a avut loc, cu consecinţa încadrării în art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a reţinut, în mod corect, şi instanţa de apel.

Pe de altă parte, acelaşi act normativ aplicat în regimul politic trecut, de data aceasta, în favoarea persoanelor împroprietărite conform Legii reformei agrare, ulterior şi ele deposedate de bunuri, poate genera dreptul la reparaţie conform legislaţiei fondului funciar, sub rezerva de a fi îndeplinite condiţiile impuse de această legislaţie specială, diferită de Legea nr. 10/2001.

Efectele sunt diferite şi vizează categorii diferite de potenţiale persoane îndreptăţite la măsurii reparatorii, întrucât actul normativ în discuţie a fost aplicat diferit categoriilor respective de persoane; în cazul autoarei reclamanţilor, Legea nr. 187/1945 a servit drept fundament al preluării terenului ce a format obiectul legii, în timp ce, pentru eventualele persoane îndreptăţite la restituire conform legilor fondului funciar, aceeaşi lege a servit la împroprietărire, iar nu la deposedare. În speţă, a doua deposedare a avut loc în temeiul unui alt act normativ, şi anume H.C.M. nr. 855/1953.

Prin urmare, fără să se procedeze, în cauza de faţă, la examinarea concretă a dreptului la măsuri reparatorii a celei de-a doua categorii de persoane deposedate, întrucât nu formează obiectul litigiului prezent, Înalta Curte reţine că, cel puţin teoretic, acelaşi act normativ poate crea efecte diferite după cum este aplicat unor persoane diferite, în scop distinct şi în circumstanţe diferite, fără că aceasta să însemne un tratament discriminatoriu creat acestor categorii, tocmai determinat de situaţiile diferire în care legea a fost aplicată.

În realitate, aserţiunile recurentului sub acest aspect tind la înlăturarea moştenitorilor Z. de la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât, în opinia pârâtului, autoarea reclamanţilor nu face parte din categoria ultimelor persoane de la care s-a preluat imobilul, ceea ce nu poate fi acceptat pentru argumentele deja arătate.

2. Prin critica susţinută la acest punct al motivelor de recurs, privind destinaţia agricolă a terenului la data preluării de către stat, pârâtul încearcă să înlăture aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în cauza de faţă, ceea ce nu este posibil faţă de cele arătate anterior în ceea ce priveşte decizia de casare. Ca urmare, susţinerile recurentului nu pot fi primite.

3. Aspectele invocate în cadrul acestui motiv al căii de atac vizează chestiuni de fapt, incompatibile cu structura actuală a recursului.

Astfel, recurentul pârât pune în discuţie identitatea imobilului care formează obiectul litigiului de faţă cu cel avut în proprietate de autoarea reclamanţilor, raportat la conţinutul Certificatului nr. x din 10 iunie 1932, la care a făcut referire instanţa de apel în descrierea situaţiei de fapt reţinute.

Pe de altă parte, susţine incertitudinea categoriei de folosinţă a terenului în litigiu faţă de procesul-verbal din 20 aprilie 1937, prin care T. predă Ministerului Apărării Naţionale o altă suprafaţă de teren, în care este menţionat, în vecinătate, terenul din procesul de faţă şi cu privire la care se arată că este teren de cultură. Pe lângă împrejurarea că şi această critică se referă la un aspect de fapt, privind stabilirea destinaţiei terenului în raport de un mijloc de probă, scopul recurentului, prin invocarea susţinerii respective, este de a înlătura aplicarea Legii nr. 10/2001 din speţă, ceea ce, cum deja s-a menţionat în precedent nu mai poate fi primită.

În concluzie, chestiunile de fapt nu pot fi examinate de prezenta instanţă în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., iar legea aplicabilă nu mai poate forma obiect de dezbatere în recursul de faţă, ambele critici urmând a fi înlăturate pentru aceste argumente.

4. Susţinerile privind nemotivarea problemei legate de inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în cauza de faţă, în raport de art. 8 din actul normativ, sunt neîntemeiate.

În primul rând, contrar opiniei recurentului, prin decizia de casare anterioară, această chestiune nu a fost calificată ca reprezentând o excepţie de fond, ci o apărare de fond, instanţa de recurs considerând că instanţa de apel şi-a depăşit limitele de învestire judecând această chestiune, care nu fusese dezbătută în faţa primei instanţe şi nici invocată prin cererea de apel sau prin întâmpinarea formulată în faza procesuală respectivă. Totodată, instanţa de casare a considerat că o astfel de apărare de fond nici nu ar fi putut fi susţinută cu succes faţă de hotărârea irevocabilă pronunţată de Curtea de Apel în anul 2014 şi faţă de atitudinea pârâtului, care a restituit o altă parcelă ocupată de aceeaşi unitate militară, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pornind de la hotărârea instanţei de recurs, în rejudecare, Curtea de Apel a reţinut că problema aplicării Legii nr. 10/2001 în cauza de faţă nu mai poate forma obiect de dezbatere, în primul rând, pentru considerente de ordin procedural, astfel cum au fost dezlegate de instanţa de casare, şi, în subsidiar, pentru că această din urmă instanţă a reţinut incidenţa legii speciale menţionate, prin trimiterea făcută la sentinţa nr. 1915/2012 şi la rezolvarea favorabilă a notificării Academiei Române pentru un teren ce a făcut parte din averea iniţială a lui A., autorul antecesoarei reclamanţilor, situat în aceeaşi zonă.

Prin urmare, împrejurarea că instanţa de apel nu a făcut propria analiză pe fondul apărării formulate de pârât în legătură cu aplicabilitatea, în speţă, a Legii nr. 10/2001, ci considerentele pentru care nu a primit susţinerile recurentului sub acest aspect s-au fundamentat pe linia trasată de instanţa de recurs, prin decizia de casare, nu echivalează cu o nemotivare, astfel cum pretinde recurentul; dimpotrivă, soluţia instanţei de apel satisface exigenţele unei motivări concordante cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Curtea arătând, în mod clar, argumentele pentru care nu poate primi susţinerile pârâtului privind legea incidentă. În concluzie, nu sunt întrunite condiţiile motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul necombătând modul de interpretare şi de aplicare a deciziei de casare, sub acest aspect, de către Curtea de Apel.

În concluzie, pentru argumentele arătate, recursul declarat de pârât este nefondat, aşa încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, nefiind întrunite condiţiile motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din acelaşi cod.

Cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu a fost avut în vedere în soluţionarea recursului, deoarece niciuna dintre criticile formulate nu se subsumează acestui motiv de recurs, pârâtul nepunând în discuţie interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sens de "negotium", determinat de schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Interpretarea înscrisurilor, care, în opinia recurentului, s-ar încadra în cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu se circumscrie acestui motiv de recurs, ci, cum s-a arătat în precedent, vizează un caz de temeinicie a hotărârii, în prezent abrogat.

II. Recursul declarat de reclamanţi este fondat.

Chestiunea supusă dezbaterii de către aceste părţi vizează un singur aspect, şi anume forma de reparaţie cuvenită reclamanţilor, aceştia solicitând ca pârâtul să fie obligat să emită o decizie cu propunere de acordare a măsurii compensării cu bunuri oferite în echivalent, fie o compensare prin puncte.

Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 în forma actuală, "În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, (…), precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III".

Fiind în soluţionarea unei contestaţii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi, având, astfel, plenitudine de competenţă, raportat şi la caracterul devolutiv al apelului, care permite cercetarea oricăror chestiuni de fapt, şi având obligaţia stabilirii complete a situaţiei de fapt reţinute, instanţa de apel, considerând că reclamanţii sunt îndreptăţi la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, trebuia să efectueze verificări din perspectiva ambelor forme de reparaţie prevăzute de Legea nr. 165/2013, iar nu să se limiteze la obligarea pârâtului la emiterea unei decizii cu propunere de acordare a măsurii compensatorii prin puncte.

Aceasta în condiţiile în care, conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, "Primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile (…) care pot fi acordate în compensare".

De asemenea, măsura compensării cu bunuri este prevalentă măsurii compensării prin puncte, ceea ce se deduce din interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013. Potrivit acestor dispoziţii, "(1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entităţile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naţionale deciziile care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii acestora şi documentele care atestă situaţia juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcţii demolate.

(2) Deciziile entităţilor învestite de lege vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parţială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deţinute de entitatea învestită de lege".

În verificarea deciziei emise de unitatea deţinătoare şi contestate în prezentul dosar, organul judiciar "se subrogă" în drepturile şi obligaţiile acestei entităţi, aşa încât, raportat şi la plenitudinea sa de competenţă, are obligaţia de a examina cauza sub toate aspectele, deci, inclusiv, formele de reparaţie cuvenite reclamantului, astfel cum ar fi procedat şi emitentul deciziei atacate.

Cum acesta din urmă are obligaţia, potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, de a transmite Secretariatului Comisiei Naţionale, printre altele, înscrisuri care să ateste imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parţială a unor alte bunuri în schimbul imobilului preluat de stat şi imposibil de restituit în natură, este fără dubiu că o astfel de măsură compensatorie are prioritate faţă de compensarea prin puncte, iar instanţa de judecată trebuia să efectueze verificări în acest sens.

Prin urmare, necercetarea existenţei unor astfel de bunuri care să poată fi atribuite în compensare conduce la concluzia unei verificări incomplete a cauzei, din perspectiva formei de reparaţie cuvenite reclamanţilor, ceea ce va determina admiterea recursului şi casarea, în parte, a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, pentru a se efectua astfel de verificări, în condiţiile art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ.. Fiind vorba despre verificări de fapt în legătură cu existenţa unor bunuri disponibile ale unităţii deţinătoare, care să poată fi acordate în compensare, acestea nu pot fi efectuate în cadrul prezentei căi de atac, fiind incompatibile cu structura recursului.

De asemenea, nu se poate da curs solicitării reclamanţilor de a se dispune obligarea pârâtului de a emite decizie cu propunere de acordare de măsuri compensatorii fie prin puncte, fie prin bunuri, întrucât, în acest ultim caz, bunurile pentru care se face propunerea de compensare trebuie să fie individualizate, decizia neputând cuprinde o măsură de compensare generică. Or, cum s-a arătat deja, identificarea unor asemenea bunuri presupune verificări de fapt, ce nu pot fi făcute în cadrul recursului.

Întrucât soluţia Curţii în ceea ce priveşte apelurile declarate de reclamanţi împotriva încheierii din 15 mai 2006 pronunţate de prima instanţă nu a format obiect al criticilor din recurs, Înalta Curte va menţine dispoziţiile deciziei recurate, referitor la apelurile declarate împotriva încheierii respective.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B., AA., FF., EE., DD., CC., BB., V., W., X., O., Q., M., H. Şt. K., H. Şt. Y., I., H. CCC., H. AAA., H. BBB. împotriva Deciziei nr. 231 A din 13 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor reclamanţilor declarate împotriva Sentinţei nr. 737 din 29 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la aceeaşi curte de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei, în ceea ce priveşte apelurile declarate împotriva încheierii de şedinţă din 15 mai 2006 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S. împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2017.

Procesat de GGC - LM