Appeals partly allowed; notary’s professional ban lifted while fraud convictions, 3-year sentence, and civil restitution upheld.

Asupra apelurilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentinţa penală 9/F din 06 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2014, în baza art. 386 C. proc. civ. pen.. a fost respinsă sesizarea, formulată din oficiu de instanţă, privind schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii A., B. şi C..

I. În baza art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A., avocat, la 2 pedepse de câte 9 luni închisoare, pentru săvârşirea a două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată (falsificarea împuternicirilor avocaţiale nr. 23 din 16.12.2010 şi nr. 21 14.04.2011) şi la două pedepse complementare constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat pe o durată de 5 ani, prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., i-au fost aplicate inculpatului două pedepse accesorii constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat, prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen.

În baza art. 48 C. pen. raportat la art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la 2 pedepse de câte 1 an închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de complicitate la fals intelectual.

În baza art. 48 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la 2 pedepse de câte 2 ani închisoare şi la două pedepse complementare constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică, conform art. 66 alin. (2) C. pen., pe o durată de 2 ani, pentru săvârşirea a două infracţiuni de complicitate la abuz în serviciu.

În baza art. 65 C. pen., i-au fost aplicate inculpatului două pedepse accesorii constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică, prevăzute de art. 66 alin. (2) C. pen.

În baza art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la două pedepse de câte 2 ani închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de înşelăciune (persoane vătămate Statul Român prin Municipiul Braşov, S.C. D. S.R.L. şi E.).

În baza art. 47 C. pen., raportat la art. 320 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale.

În baza art. 52 C. pen. raportat la art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la două pedepse de câte 1 an închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de fals intelectual sub forma participaţiei improprii.

În baza art. 323 C. pen., teza I, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la două pedepse de câte 1 an închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de uz de fals a unui înscris oficial.

În baza art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen. (două acte materiale), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (falsificarea împuternicirilor avocaţiale nr. 23 şi nr. x din 30.09.2010, respectiv 16.12.2010) şi la pedeapsa complementară constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat pe o durată de 5 ani, prevăzută de art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat, prevăzută de art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen.

În baza art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la două pedepse de câte 2 ani închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de înşelăciune (persoane vătămate F., G., H. şi I.).

În baza art. 396 alin. (5) C. pen., raportat art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. pen.., acelaşi inculpat a fost achitat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 C. pen., au fost contopite pedepsele şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care a fost adăugat un spor de 6 ani şi 6 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa principală rezultantă de 8 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie publică, conform art. 66 alin. (2) C. pen., pe o durată de 2 ani, pedeapsa complementară constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat pe o durată de 5 ani, prevăzută de art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen. şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică, prevăzută de art. 66 alin. (2) C. pen. şi interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat, prevăzută de art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen.

II. În baza art. 48 C. pen. raportat la art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B., la 2 pedepse de câte 6 luni închisoare, pentru săvârşirea a două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată sub forma complicităţii (complicitatea la falsificarea împuternicirilor avocaţiale nr. 23 şi nr. 21 din 16.12.2010, respectiv din 14.04.2011).

În baza art. 48 C. pen. raportat la art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la 2 pedepse de câte 1 an închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de complicitate la fals intelectual.

În baza art. 48 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la 2 pedepse principale de câte 2 ani închisoare şi la două pedepse complementare constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică, conform art. 66 alin. (2) C. pen., pe o durată de 2 ani, pentru săvârşirea a două infracţiuni de complicitate la abuz în serviciu.

În baza art. 65 C. pen., i-au fost aplicate inculpatului două pedepse accesorii constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică, prevăzute de art. 66 alin. (2) C. pen.

În baza art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la două pedepse de câte 2 ani închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de înşelăciune (persoane vătămate Statul Român prin Municipiul Braşov, S.C. D. S.R.L. şi E.).

În baza art. 52 C. pen..raportat la art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la patru pedepse de câte 1 an închisoare pentru săvârşirea a patru infracţiuni de fals intelectual sub forma participaţiei improprii.

În baza art. 323 C. pen., teza I, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la trei pedepse de câte 1 an închisoare pentru săvârşirea a trei infracţiuni de uz de fals a unui înscris oficial.

În baza art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la două pedepse de câte 2 ani închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de înşelăciune (persoane vătămate F., G., H. şi I.).

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. civ. pen.., raportat art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. pen.., acelaşi inculpat a fost achitat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de instigare la fals material în înscrisuri oficiale (instigarea A.N. la falsificarea paşaportului nr. x) şi uz de fals (fapta din data de 01.10.2010 constând în folosirea paşaportului falsificat).

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 C. pen., au fost contopite pedepsele şi i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care a fost adăugat un spor de 6 ani şi 8 luni închisoare, inculpatul urmând a executa o pedeapsă principală rezultantă de 8 ani şi 8 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie publică, conform art. 66 alin. (2) C. pen., pe o durată de 2 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică, prevăzută de art. 66 alin. (2) C. pen.

III. În baza art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul C., notar public, la pedeapsa de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie publică, conform art. 66 alin. (2) C. pen., pe o durată de 2 ani şi a interzicerii dreptului de a exercita profesia de notar pe o durată de 5 ani, prevăzută de art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu (fapta din data de 16.12.2010).

În baza art. 65 C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică, conform art. 66 alin. (2) C. pen., şi a dreptului de a exercita profesia de notar, prevăzută de art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen.

În baza art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual (fapta din data de 16.12.2010).

În baza art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. şi art. 76 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie publică, conform art. 66 alin. (2) C. pen., pe o durată de 2 ani şi a interzicerii dreptului de a exercita profesia de notar pe o durată de 5 ani, prevăzută de art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu (fapta din data de 14.04.2011).

În baza art. 65 C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică, conform art. 66 alin. (2) C. pen., şi a dreptului de a exercita profesia de notar, prevăzută de art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen.

În baza art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. şi art. 76 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual (fapta din data de 14.04.2011).

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. civ. pen.., raportat art. 16 alin. (1) lit. b) teza a- II-a C. proc. civ. pen.., a fost achitat acelaşi inculpat pentru cele două acuzaţii de complicitate la înşelăciune.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 C. pen., au fost contopite pedepsele şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare la care a fost adăugat un spor de 1 an închisoare, inculpatul urmând a executa o pedeapsă principală rezultantă de 3 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie publică, conform art. 66 alin. (2) C. pen., pe o durată de 2 ani şi a interzicerii dreptului de a exercita profesia de notar pe o durată de 5 ani, prevăzută de art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen. şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică, conform art. 66 alin. (2) C. pen., şi a dreptului de a exercita profesia de notar, prevăzută de art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei rezultante pe o durată de 4 ani, termen de încercare stabilit în condiţiile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul, ca pe durata termenului de încercare, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Braşov la datele fixate de respectivul serviciu; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, serviciului indicat, orice schimbare de locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Braşov informaţii şi documente de natură a putea fi verificate mijloacele lui de existenţă, iar, în baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., i s-a impus acestuia obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat- în colaborare cu instituţii comunitare.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a stabilit ca pe durata termenului de supraveghere, inculpatul C. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Municipiului Braşov şi J..

Totodată, în baza art. 404 alin. (2) C. proc. civ. pen.., s-a atras atenţia inculpatului C. asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării sub supraveghere, iar, în baza art. 65 alin. (3) C. pen., a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

IV. În baza art. 397 C. proc. civ. pen.. şi art. 25 C. proc. civ. pen.., a fost restabilită situaţia anterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate la B.N.P. K. şi C. sub nr. x/16.12.2010, respectiv sub nr. x/14.04.2011, în sensul că imobilul situat în Braşov, strada x, nr. x, înscris în cartea funciară nr. x a municipiului Braşov (provenită din conversia de pe hârtie a cărţii funciare nr. x a localităţii Braşov), număr top x, compus din curţi construcţii în suprafaţă de 272 mp iar din C.F. de hârtie de 271,80 mp, a revenit în proprietatea extratabulară a Statului Român prin Municipiul Braşov şi în administrarea S.C. D. S.R.L. Dispune efectuarea cuvenitelor modificări în Cartea Funciară.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. civ. pen.., au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare autentificate la B.N.P. K. şi C. sub nr. x/16.12.2010, respectiv sub nr. x/14.04.2011 şi a procurii autentificate sub numărul X de către notarul L., înlocuitor al notarului M., la data de 17.08.2010 la Heilbronn, Germania.

În baza art. 998, art. 999, art. 1003 C. civ. anterior şi art. 5 din O.G. nr. 9/2000, au fost obligaţi inculpaţii A., B. şi C., în solidar, la plata către partea civilă E. a sumei de 60.000 de Euro (la cursul B.N.R. din data plăţii, reprezentând preţul plătit pe imobil), la care a fost adăugată dobânda legală calculată conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000, începând cu data de 14.04.2011 pentru contravaloarea în RON a sumei de 59.000 de Euro şi de la data de 14.03.2011 pentru contravaloarea în RON a sumei de 1.000 de euro şi la plata sumei de 7.668 RON reprezentând impozitele plătite de partea civilă, onorariu notar şi taxa către A.N.C.P.I. achitate la momentul autentificării contractului de vânzare-cumpărare, fiind respinse celelalte pretenţii formulate de partea civilă E..

În baza art. 17 lit. a) privind Statutul Casei de Asigurări a Notarilor Publici, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de obligare a Casei de Asigurări a Notarilor Publici în solidar cu inculpatul C. la plata daunelor materiale, formulată de partea civilă E..

În baza art. 998, art. 999, art. 1003 C. civ. anterior, a fost admisă, în parte, acţiunea civilă exercitată de partea civilă N., inculpaţii A., B. şi C., fiind obligaţi, în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 10.000 de RON, cu titlu de daune morale.

În baza art. 25 C. proc. civ. pen.., a fost restabilită situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.10.2010 la B.N.P. O. în sensul că apartamentul situat în Braşov, înscris în C.F. nr. x Braşov, nr. top xcompus din 4 camere şi dependinţe, cu cota de 17/1150 din părţile de uz comun, a revenit în proprietatea părţii civile I., acesta redobândind şi dreptul de superficie asupra 17 m.p. reprezentând teren aferent construcţiei, astfel cum au fost dobândite aceste drepturi prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.12.2002 la B.N.P. P., fiind dispuse efectuarea modificărilor necesare în Cartea Funciară.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. civ. pen.., a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.10.2010 la B.N.P. O..

În baza art. 998, art. 999, art. 1003 C. civ. anterior, au fost obligaţi inculpaţii A. şi B., în solidar, la plata către părţile civile F. şi G. a sumei de 47.000 de Euro (la cursul B.N.R. din data plăţii, reprezentând preţul plătit pe imobil), la plata sumei de 15.000 Euro (la cursul B.N.R. din data plăţii), reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate de părţile civile la apartamentul cumpărat, la plata sumei de 3.617 RON reprezentând cheltuieli prilejuite de încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi la plata sumei de 10.000 de RON cu titlu de daune morale, fiind respinse celelalte pretenţii formulate de părţile civile, ca nefondate.

În baza art. 397 C. proc. civ. pen.. şi art. 25 C. proc. civ. pen.., a fost restabilită situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22.12.2010 la B.N.P. Q. în sensul că apartamentul situat în Braşov, înscris în C.F. nr. x Braşov, nr. top x compus din 3 camere şi dependinţe şi cota de 19/266 din părţile de uz comun, revine în proprietatea părţii civile I., acesta redobândind şi dreptul de superficie asupra a 19 mp reprezentând teren aferent construcţiei, astfel cum au fost dobândite aceste drepturi prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.2000 la B.N.P. Q., fiind dispusă efectuarea modificărilor necesare în Cartea Funciară.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. civ. pen.., a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22.12.2010 la B.N.P. Q..

În baza art. 998, art. 999, art. 1003 C. civ. anterior, au fost obligaţi inculpaţii A. şi B., în solidar, la plata către partea civilă H. a sumei de 47.000 de Euro (la cursul B.N.R. din data plăţii, reprezentând preţul plătit pe imobil) şi a sumei de 3.405 RON, reprezentând cheltuielile efectuate cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fiind respinse celelalte pretenţii formulate de partea civilă H..

În baza art. 998, art. 999, art. 1003 C. civ. anterior, au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A. şi B. la plata către partea civilă I. a sumei de 5.000 de RON cu titlu de daune morale, fiind respinse, ca nefondate, celelalte pretenţii civile formulate de partea civilă I..

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. civ. pen.., au fost anulate şi desfiinţate total procura autentificată sub nr. x/01.10.2010 la B.N.P. O., paşaportul emis pe numele I. nr. x, împuternicirile avocaţiale emise de inculpatul A. nr. x/16.12.2010, nr. x/14.04.2011, nr. x/30.09.2010 şi nr. x/16.12.2010 şi certificatele fiscale nr. x/16.12.2010, nr. x/14.04.2011, nr. x/30.09.2010 şi nr. x/16.12.2010.

În baza art. 162 alin. (5) C. proc. civ. pen.., a fost restituit către Ambasada Statului Kuwait din Bucureşti modelul de paşaport kuwaitian şi către partea civilă E. stick-ul depus la dosar şi aflat la camera de corpuri delicte a instanţei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov nr. 542/P/2011 din 31.01.2014, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor:

- C., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969) raportat art. 2481 C. pen. (1969) - 2 fapte, fals intelectual, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. (1969) - 2 fapte şi complicitate la înşelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. (1969) - 2 fapte;

- A., pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale în forma instigării, prevăzută de art. 25 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen. (1969), fals intelectual în forma participaţiei improprii, prevăzută de art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. (1969) - 2 fapte, fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), uz de fals, prevăzută de art. 291 teza 1 C. pen. (1969) - 2 fapte, fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 C. pen. (1969), înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 C. pen. (1969), fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. (1969), complicitate la fals intelectual, prevăzută de art. 26 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. (1969) - 2 fapte, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor cu consecinţe deosebit de grave sub forma complicităţii, prevăzută de art. 26 raportat la art. 246 C. pen. (1969) şi art. 2481 C. pen. (1969) - 2 fapte şi înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. (1969) - 2 fapte;

- B., pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale în forma instigării, prevăzută de art. 25 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen., fals intelectual în forma participaţiei improprii, prevăzută de art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. (1969) - 2 fapte, uz de fals, prevăzută de art. 291 teza 1 C. pen. (1969) - 4 fapte, înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 C. pen. (1969), fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. (1969), complicitate la fals intelectual, prevăzută de art. 26 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. (1969) - 2 fapte, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor cu consecinţe deosebit de grave sub forma complicităţii, prevăzută de art. 26 raportat la art. 246 C. pen. (1969) şi art. 2481 C. pen. (1969) - 2 fapte şi înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. (1969) - 2 fapte.

În actul de sesizare s-a reţinut, în esenţă, că, la data de 16.12.2010, inculpatul C., notar public, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x având ca obiect imobilul situat în Braşov, (datele din C.F. dar şi identificarea suprafeţei locuinţei şi a terenului aferent ce apar în contractul de vânzare-cumpărare, ca obiect al vânzării, aparţin imobilului situat la adresa strada x) avându-i ca vânzători pe R. (decedată în anul 2009), în nume propriu şi mandatar al altor coproprietari (decedaţi la data emiterii procurii) şi cumpărător pe inculpatul B.. Certificatul de atestare fiscală ce a stat la baza acestei tranzacţii viza însă o altă persoană decât proprietarii vânzători şi a fost obţinut prin falsificarea unei împuterniciri avocaţiale de către inculpatul A., fiind folosit la încheierea contractului în mod nelegal de către notar.

În locul vânzătorului R. s-a prezentat o altă persoană la notar, adusă de inculpatul A., iar procura, prin care R. era mandatată de ceilalţi coproprietari, să vândă imobilul era falsă. Cu privire la aceste falsuri, procurorul a disjuns cauza pentru efectuarea de cercetări privindu - l pe inculpatul A. pentru infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, fără a-l trimite în judecată pentru fals material în înscrisuri oficiale sau uz de fals, relativ la procura nr. x emisă de notarul L., înlocuitorul notarului M. din Germania, Heilbronn.

După ce inculpatul B. a devenit proprietar, a vândut imobilul persoanei vătămate E., contractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.04.2011 fiind autentificat tot de inculpatul notar C., folosind un certificat fiscal fals, identic cu primul, obţinut de inculpatul A. prin falsificarea unei împuterniciri avocaţiale.

Deşi obiectul vânzării în raport cu descrierea datelor de identificare a imobilului din C.F., a suprafeţelor vândute şi a proprietarilor din C.F. era cel situat la adresa strada x, în fapt, predarea către cumpărătoare a avut ca obiect imobilul aflat la adresa strada x, ce se afla în proprietatea numitei N., ce nu a figurat în contractul de vânzare - cumpărare iniţial, ci numai pe certificatul fiscal obţinut fraudulos de inculpatul A..

La data de 01.10.2010, inculpaţii A. şi B. s-au prezentat la biroul notarial O. însoţiţi de o persoană neidentificată ce s-a recomandat I., au prezentat un paşaport fals aparent emis de statul Kuwait pe numele acestuia şi au întocmit o procură autentică prin care I. îl împuternicea pe inculpatul B. să-i vândă două apartamente situate în Braşov, strada x.

Inculpatul A. a falsificat două împuterniciri avocaţiale ce i-au permis să obţină două certificate fiscale pentru cele două apartamente în vederea înstrăinării acestora.

La data de 25.11.2010, sub nr. x, notarul public S. a autentificat un antecontract de vânzare - cumpărare la care inculpatul B. s-a folosit de procura falsă obţinută, în prealabil, pentru apartamentul situat pe Bulevardul x, promitent vânzător fiind I. prin mandatar B., iar promitenţi - cumpărători soţii T., promisiune ce a fost ulterior revocată, iar contractul de vânzare-cumpărare nu s-a mai încheiat, dispunându-se disjungerea cauzei pentru cercetarea inculpaţilor B. şi A. pentru infracţiunea de înşelăciune.

Cu actele false, anterior menţionate, inculpaţii A. şi B. s-au deplasat la notarul public O. unde s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. x/28.10.2010 cu dobânditorii de bună - credinţă soţii NNN., pentru apartamentul situat pe strada x şi la notarul public Q. unde s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.12.2010 cu dobânditorul de bună-credinţă H., pentru apartamentul situat pe Bulevardul x, în ambele cazuri vânzător fiind I., prin mandatar B.. Persoana vătămată I., la întoarcerea în România, în momentul în care a încercat să pătrundă în cele două apartamente, a constatat că fuseseră înstrăinate, fiind ocupate de dobânditorii de bună - credinţă.

În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: înscrisuri, declaraţiile persoanelor vătămate E., N., I., H., G., F., declaraţiile martorilor U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., T., KK., LL., MM., NN., O., OO., K., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., declaraţiile învinuiţilor B., A., C., înscris intitulat raport de consultanţă criminalistică întocmit de persoana vătămată E., procese-verbale de cercetare la faţa locului şi procese-verbale de confruntare.

Pe latură civilă, în faza de urmărire penală, s-au constituit părţi civile E., N., I., F., G. şi H..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia penală la data de 30.01.2014, sub nr. x/2014.

Pe parcursul cercetării judecătoreşti au fost readministrate următoarele mijloace de probă: declaraţiile inculpaţilor C., A. şi B., declaraţiile părţilor civile N., E., I., F., G. şi declaraţiile martorilor OO., O., DDD., K., MM., BBB. şi RR..

Totodată, la solicitarea inculpatului A., a fost administrată proba cu expertiză criminalistică, fiind întocmite de către Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Braşov şi depuse la dosar, rapoartele de expertiză criminalistică nr. x/05.12.2014 şi nr. x/16.02.2015.

Pe latură civilă, în faza de judecată, părţile civile şi-au precizat pretenţiile, astfel:

- partea civilă N. a solicitat restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunilor. Ulterior, pe parcursul procesului penal şi-a modificat pretenţiile, solicitând obligarea inculpaţilor la plata sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale, suma de 19.127 RON, reprezentând daune materiale constând în contravaloarea reparaţiilor necesare în vederea remedierii degradării imobilului ca urmare a pătrunderii fără drept şi a deschiderii acestuia, respectiv suma de 1.200 RON, reprezentând contravaloarea expertizei extrajudiciare specialitatea construcţii.

- partea civilă H. a solicitat menţinerea contractului de vânzare - cumpărare nr. x/22.12.2010, autentificat la B.N.P. Q., invocând autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 6104/27.04.2012 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin decizia civilă nr. 306/23.11.2012 a Tribunalului Braşov, irevocabilă prin decizia civilă nr. 947/30.04.2013 a Curţii de Apel Braşov, arătând că prin aceste hotărâri judecătoreşti, pronunţate în materie civilă, s-a soluţionat cu putere de lucru judecat litigiul dintre părţi sub aspectul pretenţiilor civile.

- partea civilă I. a solicitat, în principal, restituirea în natură a celor două imobile înstrăinate de inculpaţi, situate în Braşov, strada x şi Bulevardul x prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunilor iar, în subsidiar, în măsura în care nu se va dispune restituirea în natură a celor două apartamente, a solicitat obligarea inculpaţilor la plata contravalorii celor două apartamente, la preţul de circulaţie, respectiv 90.000 de euro apartamentul cu patru camere şi 80.000 de euro apartamentul cu trei camere. Totodată, a solicitat plata contravalorii lipsei de folosinţă a celor două apartamente, respectiv contravaloarea chiriei pe care ar fi încasat - o începând cu data înstrăinării apartamentelor şi până la data restituirii lor, în cuantum de 400 de euro lunar, respectiv 300 de euro lunar, repararea prejudiciului moral suferit prin pierderea celor două apartamente, evaluat la suma de 60.000 de euro şi desfiinţarea totală a procurii autentificate sub nr. x/01.10.2010 la B.N.P. O. şi a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/28.10.2010 la B.N.P. O., respectiv sub nr. x/22.12.2010 la B.N.P. Q..

- partea civilă E. a solicitat plata de despăgubiri în cuantum de 60.000 de euro, reprezentând preţul contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/2011 la B.N.P. C., la care se va calcula dobânda legală de 6% pe an, începând cu data de 14.04.2011 pentru suma de 59.000 de euro şi de la data de 14.03.2011 pentru suma de 1.000 de euro, suma de 6481,65 de RON reprezentând toate cheltuielile aferente dobândirii imobilului şi întreţinerii acestuia şi suma de 6.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

- părţile civile F. şi G. au solicitat, în principal, să nu se constate nulitatea contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/28.10.2010, invocând teoria aparenţei în drept, respectiv faptul că buna - credinţă a acestora nu are doar un efect limitat în sensul de a paraliza acţiunea în revendicare sau pe cea în anulare, ci efectele ei merg atât de departe, încât ea acoperă practic în totalitate lipsa dreptului însuşi, prin validarea definitivă a actului nul. S-a susţinut că s-au aflat într-o eroare legitimă, comună şi invincibilă întrucât le-a fost prezentată o procură autentificată de un notar public. Totodată, a fost invocată şi autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 10754/02.07.2013 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin decizia civilă nr. 417/11.07.2014 a Tribunalului Braşov şi irevocabilă prin decizia nr. 885/17.09.2014 a Curţii de Apel Braşov, pronunţate în materie civilă, prin care s-a soluţionat litigiul civil dintre părţi cu titlu irevocabil.

În subsidiar, în măsura în care se va constata nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, părţile civile au solicitat obligarea inculpaţilor la plata sumei de 47.000 de euro, reprezentând preţul plătit pe apartament, 1500 de euro reprezentând cheltuieli ocazionate de cumpărare, 15.000 de euro reprezentând contravaloarea investiţiilor realizate la imobil precum şi daune morale în cuantum de 3.000 de euro pentru G. şi 2.000 de euro pentru F..

- părţile civile Statul Român prin Municipiul Braşov, prin Primar şi S.C. D. S.R.L. au solicitat restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunilor prin anularea contractelor de vânzare - cumpărare nr. x/16.12.2010 şi nr. y/14.04.2011, ambele autentificate de inculpatul notar C. şi având ca obiect imobilul situat în Braşov, strada x. S-a învederat că datele de identificare consemnate de notar în cele două contracte de vânzare - cumpărare aparţin imobilului situat pe strada x, compus dintr-un spaţiu cu o altă destinaţie decât cea de locuinţă şi un număr de 7 apartamente, aflate în administrarea S.C. D. S.R.L., pentru care societatea are încheiate contracte de închiriere şi percepe chirii, acest imobil fiind preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950 poziţia 904, însă statul nu şi-a intabulat dreptul de proprietate în Cartea Funciară.

La solicitarea părţii civile E., a fost introdusă în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente pentru inculpatul notar C., Casa de Asigurări a Notarilor Publici din România.

Analizând materialul probator administrat în cauză atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut următoarele:

I. Soluţionarea laturii penale şi a laturii civile cu privire la imobilul situat în municipiul Braşov, str. x:

Astfel, sub aspectul situaţiei de fapt, s-a reţinut, în esenţă, că pe strada x din municipiul Braşov se află două imobile învecinate, având un zid comun, pe faţada celor două imobile fiind trecute nr. x, respectiv y, imobilul de la y fiind la data faptei nelocuit şi aflat într-o stare evidentă de degradare, aspect ce rezultă atât din planşele fotografice aflate la d.u.p., cât şi din declaraţia părţii civile N., care a arătat că nu locuieşte la imobilul din strada x, locuind cu părinţii săi la o altă adresă, imobilul fiind cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către N., aceasta fiind singurul proprietar al întregului imobil, ce se află înscris în C.F. nr. x la nr. TOP x, cu o suprafaţă de 154,80 mp, astfel cum rezultă din extrasul C.F (d.u.p.).

În schimb, imobilul vecin, situat la numărul poştal 24, era locuit la data faptei de către chiriaşi, în baza unor contracte de închiriere încheiate cu S.C. D. S.R.L. în calitate de administrator, imobilul compus din 7 apartamente şi un spaţiu cu o altă destinaţie decât cea de locuit, situat la parter, fiind preluat de Statul Român, în baza Decretului nr. 92/1950 poziţia 904, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse de partea civilă S.C. D. S.R.L., aflate la dosar instanţă, Statul Român neîntabulându-şi dreptul de proprietate, iar, după naţionalizare, a fost dat în administrarea S.C. D. S.R.L. Braşov, figurând în calitate de proprietari mai multe persoane cu nume germane, printre care şi R., iar în C.F nr. x fiind înscris sub nr. topografic x, cu o suprafaţă de 272 mp.

Imobilul aflat în proprietatea părţii civile N. avea deschis rol fiscal pe numele acesteia, în calitate de proprietară, iar, imobilul aflat în proprietatea Statului Român prin Municipiul Braşov şi în administrarea S.C. D. S.R.L. nu avea deschis rol fiscal, având în vedere că Statul nu plăteşte impozite pentru imobilele aflate în proprietatea sa (art. 251 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 573/2003, privind Codul fiscal).

Referitor la primul contract de vânzare - cumpărare autentificat de inculpatul C. sub nr. x din 16.12.2010 instanţa a reţinut că inculpaţii A. şi B., însoţiţi de o persoană rămasă neidentificată, s-au deplasat la notarul public C., la data de 16.12.2010, în vederea autentificării unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect vânzarea - cumpărarea imobilului situat, în fapt, pe strada x, vânzători fiind EEE., FFF., GGG., HHH., III., toţi prin mandatar R. şi R., iar cumpărător inculpatul B., preţul fiind de 269.309 RON.

Originalele actelor necesare pentru autentificarea contractului de vânzare-cumpărare au fost prezentate notarului public C. de către inculpatul A. cu o zi înainte de data încheierii contractului.

Curtea a considerat că această vânzare - cumpărare a fost în totalitate fictivă, menită să asigure transferul dreptului de proprietate asupra inculpatului B., care ulterior, urma să vândă unui alt cumpărător imobilul, acesta fiind câştigul obţinut în final de inculpaţii A. şi B..

În aceste sens, s-a făcut trimitere la declaraţiile inculpaţilor B., A. şi C., coroborate cu cele ale martorei RR. din care rezultă că inculpaţii s-au aflat, anterior încheierii contractului în posesia actelor originale, ocupându -se de traducerea acestora în vederea folosirii la notar.

Totodată, s-a reţinut că vânzătoarea ce s-a recomandat în faţa notarului ca fiind R. nu a avut decât un rol pur decorativ, de a fi prezentă în faţa acestuia la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nici inculpatul C. şi nici tatăl său, martorul K., nu au precizat că ar fi fost contactaţi sau vizitaţi anterior autentificării contractului, de către vânzătoarea R., lucru care ar fi fost absolut firesc, în opinia instanţei, din moment ce se afla în Braşov şi dorea să-şi vândă imobilul, venind special pentru acest lucru din Germania.

Judecătorul fondului a constatat neconcordanţe între declaraţiile date de inculpatul A. la urmărirea penală şi cele date în faţa instanţei de judecată, în sensul că ar fi cunoscut-o pe R. abia la data de 16.12.2010 (data semnării contractului), însă, acelaşi inculpat, la data de 15.12.2010 a prezentat notarului public extrasul C.F. pentru imobil, procura prin care R. era împuternicită să vândă imobilul în numele celorlalţi coproprietari, exemplare în limba germană în original traduse în limba română, precum şi acte privind identitatea, toate aceste înscrisuri fiind normal să fie depuse de vânzătoare iar nu de către inculpaţi, cu atât mai mult cu cât, nu a existat niciun contact anterior dovedit între aceştia în care să se fi predat aceste acte, sau vreo procură prin care vânzătoarea să-i împuternicească pe inculpaţi să se ocupe de obţinerea, traducerea şi depunerea la notar a acestor documente.

De asemenea, martorul OO., prin intermediul căruia inculpatul B. a cunoscut-o pe persoana ce s-a recomandat a fi R., a confirmat faptul că inculpaţii A. şi B. nu au avut documentele predate notarului C. de la adevăratul proprietar al imobilului înstrăinat, precizând că a solicitat actele de proprietate inculpatului B., însă acesta nu i le-a dat şi că nu a văzut niciun moment procura prin care R. era împuternicită de ceilalţi coproprietari să vândă imobilul.

În acelaşi context, al procurării actelor necesare autentificării contractului de vânzare - cumpărare din data de 16.12.2010, instanţa a reţinut implicarea directă a inculpaţilor A. şi B. în obţinerea certificatului de atestare fiscală necesar la autentificarea contractului.

Astfel, coroborând declaraţiile inculpaţilor cu înscrisurile aflate la dosarul întocmit de administraţia fiscală cu ocazia eliberării certificatului de neurmărire fiscală, instanţa de fond a constatat că inculpatul A. s-a prezentat în faţa acestei instituţii ca avocat al părţii civile N., falsificând o împuternicire avocaţială în acest sens, determinând organele fiscale să emită un certificat de neurmărire fiscală pentru imobilul ce aparţinea părţii civile N., iar nu pentru imobilul care urma să fie vândut.

Instanţa a mai avut în vedere că respectivul certificat de neurmărire fiscală (nr. x/16.12.2010), emis pe numele lui N., a fost depus la notarul public C. tot de către inculpatul A., cel care îl obţinuse în prealabil, astfel cum rezultă din declaraţia notarului public.

Pe de altă parte, s-a reţinut că inculpatul B., nu a făcut dovada că deţinea suma de 64.000 de euro, pe care a susţinut că ar fi plătit-o vânzătoarei R., acesta precizând că nu avea bani, dar că a împrumutat suma de 40.000 euro de la o persoană OOO. din Bucureşti, precum şi alte sume de bani de la alte persoane, instanţa apreciind că această apărare nu poate fi primită în condiţiile în care inculpatul B. nu deţinea nicio sursă legală de venit în acel moment, fiind absolut necesară dovedirea sursei acelor bani, aspect pe care inculpatul nu l-a demonstrat.

Având în vedere înscrisurile aflate la dosar, instanţa de fond a arătat că vânzătoarea R. era decedată la data efectuării vânzării şi că procura prin care era împuternicită de ceilalţi coproprietari să vândă imobilul era falsă, întrucât mandanţii erau decedaţi la data eliberării procurii. Prin urmare, s-a reţinut că imobilul situat pe strada x nu a fost vândut de adevăraţii proprietari, persoana care s-a prezentat la notarul public C. cu identitatea de R. avea o altă identitate, iar înscrisurile folosite de inculpaţi la autentificarea contractului de vânzare - cumpărare au un caracter fals.

Totodată, potrivit adresei emisă de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră - Punctul de Contact Oradea s-a constatat că numita R., născută la data de 1936, nu figurează în fişierele informatizate germane la adresa menţionată în documentul de identitate, iar cartea de identitate cu numerele x (cu care s-a legitimat persoana ce s-a recomandat R. în faţa notarului) nu a fost eliberată de autorităţile competente din oraşul Baden.

Instanţa de fond a apreciat că nu pot fi primite apărările inculpaţilor A. şi B., în sensul că o altă persoană s-a prezentat sub identitatea falsă de R., fără ca ei să aibă cunoştinţă, a negociat iniţial vânzarea imobilului cu agentul imobiliar, martorul OO., acesta comunicându-le prietenilor săi oferta, pentru ca, ulterior, inculpatul B. să cumpere imobilul, considerând de bună - credinţă că a încheiat actul cu adevăratul proprietar, fiind neverosimil ca o persoană în vârstă, care nu cunoştea limba română, să vină din Germania în România, cu o procură şi un act de identitate fals, pentru a vinde un imobil care nu-i aparţinea, fără a se ocupa personal de întocmirea documentaţiei necesare, înţelegând să-i lase tocmai pe cei doi inculpaţi, pe care nu-i cunoştea şi pe care dorea să-i înşele, să se ocupe de efectuarea demersurilor pentru autentificarea actului de vânzare - cumpărare.

Totodată, a fost înlăturată declaraţia martorului OO., fiind apreciată ca fiind nesinceră, dată în scopul de a susţine apărarea inculpaţilor, având în vedere că este contrazisă de restul materialului probator administrat în cauză. Astfel, declaraţia martorului în sensul că a fost contactat de o persoană mai tânără care vorbea limba română şi care era însoţită de o persoană mai în vârstă care vorbea limba germană şi care semăna cu cea din fotografia aflată pe actul de identitate prezentat în faţa notarului pentru a vinde imobilul, este ilogică, în sensul că dacă o persoană ar fi venit din Germania să vândă cu acte false o locuinţă ce nu-i aparţine, ar fi trebuit să cunoască locuinţa pe care vrea să o vândă, acesta fiind primul pas pe care trebuie să-l facă cineva care vrea să vândă locuinţa altuia.

Referitor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 14.04.2011 prin care inculpatul B. a vândut imobilul de pe strada x către partea civilă E., cu preţul de 60.000 de euro, autentificat la B.N.P. C., instanţa de fond a reţinut că această vânzare reprezintă modalitatea de finalizare a activităţii infracţionale începută de inculpaţi în decembrie 2010, scopul urmărit fiind obţinerea unei sume de bani pentru respectiva proprietate.

În acest sens, s-a făcut trimitere la declaraţiile inculpatului B. şi ale martorilor OO. şi V. potrivit cărora, inculpatul B. a scos imediat la vânzare imobilul, la data de 11.01.2011, fiind încheiat şi un antecontract de vânzare - cumpărare, avându-i ca promitent - vânzător pe inculpatul B., respectiv promitent - cumpărător pe martorul Z. preţul vânzării fiind de 46.000 euro.

În urma anunţurilor privind vânzarea imobilului, partea civilă E. a început negocierile cu inculpatul B. şi, având în vedere scăderea preţului determinată de existenţa unei notări a unui proces în cartea funciară a imobilului, părţile au convenit asupra vânzării - cumpărării la preţul de 60.000 de euro. Instanţa de fond a observat, astfel, că şi acest preţ, solicitat de inculpat şi plătit în mod real de partea civilă, este mai mic decât cel cu care inculpatul B. dobândise imobilul cu 4 luni înainte (aproximativ 64.000 euro), şi acesta fiind un indiciu care, coroborat cu toate celelalte probe, indică faptul că preţul de 64.000 euro nu a fost plătit în mod real de către inculpatul B..

Prin urmare, s-a arătat că, şi cea de a doua vânzare s - a realizat în aceleaşi condiţii ca şi prima, la biroul notarial C., folosindu - se un certificat de atestare fiscală (nr. x/14.04.2011) identic cu primul, obţinut pe numele N., de inculpatul A. tot prin falsificarea unei împuterniciri avocaţiale (nr. 21 din data de 14.04.2011), instanţa de fond apreciind că acţiunile inculpaţilor B. şi A. s-au completat reciproc, respectiv au debutat cu dobândirea în mod fraudulos a imobilului la data de 16.12.2010, şi au continuat cu vânzarea imobilului către partea civilă E., banii obţinuţi fiind folosiţi conform înţelegerii dintre inculpaţi, în principal pentru restituirea datoriei pe care inculpatul B. o avea faţă de Z..

Cu privire la faptele săvârşite de inculpatul notar public C. la data de 16.12.2010, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a acceptat să autentifice contractul de vânzare-cumpărare fără existenţa unui certificat de atestare fiscală emis pe numele vânzătorilor menţionaţi în contractul de vânzare-cumpărare.

Totodată, s-a arătat că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din data de 16.12.2010, notarul public şi-a îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu în sensul că a atestat în cuprinsul încheierii de autentificare faptul că traducerea a fost asigurată de traducătorul autorizat DDD., deşi, în realitate, s-a prezentat la notar o altă persoană fără autorizaţie de traducător, respectiv RR., aceasta fiind o prietenă a inculpatului B. care a fost solicitată pentru a fi prezentă la notar de către acesta, deşi ştia că nu are atestat de traducător, aceasta legitimându-se cu actul de identitate al traducătorului autorizat DDD., astfel cum rezultă din declaraţiile celor două martore.

În contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/16.12.2010, notarul public C. a menţionat expres că taxele şi impozitele au fost achitate la zi de vânzători astfel cum rezultă din certificatul de atestare fiscală nr. x din 16.12.2010. S-a constatat că menţiunea inserată de notar în cuprinsul actului este falsă, având în vedere că respectivul certificat de atestare fiscală dovedea că N., persoană ce nu avea calitatea de vânzător în cadrul contractului, fiind străină de actul juridic încheiat, îşi plătise taxele şi impozitele la zi.

Argumentele invocate de apărare în sensul valabilităţii unui certificat de atestare fiscală emis pe numele unui chiriaş la efectuarea vânzării - cumpărării unui imobil nu au fost primite de către instanţa de fond, reţinându - se că N. nici nu avea calitatea de chiriaş în acel imobil, ci de proprietar al imobilului vecin, astfel încât, nici măcar situaţia premisă de la care pleacă apărarea inculpatului, nu este întrunită.

Cu privire la fapta săvârşită la data de 14.04.2011, s-a reţinut că inculpatul C. a autentificat un al doilea contract de vânzare-cumpărare avându-i ca vânzător pe coinculpatul B. şi cumpărător pe partea civilă E., acceptând şi menţionând în contract un certificat fiscal emis tot pe numele de N. şi pentru un alt imobil decât cel ce se vindea, bazându-se nu numai pe susţinerile inculpaţilor A. şi B. în sensul că este o chestiune de timp până va ieşi certificatul de atestare fiscală pe numele lui B., dar şi pe un bon de înregistrare ce atesta că se înregistrase la administraţia fiscală o cerere formulată de B., ce s-a dovedit în cele din urmă a fi o cerere pentru deschiderea rolului fiscal.

Au fost considerate lipsite de importanţă în cauză, justificările inculpatului în sensul că ambele părţi contractante s-au grăbit să încheie actul juridic, l-au sunat de mai multe ori, chiar şi în zilele în care se afla bolnav la domiciliu, au acceptat să încheie actul fără a mai aştepta eliberarea certificatului de atestare fiscală pe numele lui B., respectiv a sunat personal la administraţia fiscală, instanţa apreciind că notarul public avea obligaţia de a asigura respectarea legii la încheierea actelor juridice şi de a refuza autentificarea acelor acte ce nu întrunesc condiţiile legale pentru autentificare.

S-a apreciat, de asemenea, că acceptând să încheie un contract de vânzare - cumpărare a unui imobil pentru care nu există dovada că vânzătorul ar fi plătit toate taxele şi impozitele datorate, inculpatul a acceptat şi că pot fi taxe şi impozite neplătite, cauzându-se, încă din momentul autentificării contractului, o vătămare a drepturilor legitime ale autorităţilor publice locale de a încasa de la proprietarul imobilului taxele datorate până în momentul vânzării.

S-a mai reţinut că, şi cu această ocazie, inculpatul C. a inserat în mod nereal în cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare autentificat, menţiunea că taxele şi impozitele au fost achitate la zi de vânzător astfel cum rezultă din certificatul de atestare fiscală nr. x din 14.04.2011 (certificat emis pe numele N. şi pentru un alt imobil).

Cu privire la acuzaţiile de înşelăciune, aduse de procuror cu referire la faptele din decembrie 2010, respectiv aprilie 2011, instanţa de fond a considerat că nu există suficiente probe care să dovedească înţelegerea frauduloasă intervenită între notar şi inculpaţii A. şi B. pentru inducerea în eroare a proprietarului iniţial al imobilului şi apoi a părţii civile E..

Astfel, s-a apreciat că relaţia de prietenie pe care inculpatul C. o avea cu inculpatul A. nu conduce automat la concluzia că notarul a fost în înţelegere cu inculpatul A. pentru înşelarea adevăratului proprietar şi apoi a părţii civile E., iar din probatoriul administrat nu reiese că notarul public ar fi primit vreo sumă de bani de la inculpaţi în afara taxelor notariale şi a onorariului cuvenit, inculpatului fiindu-i prezentate înscrisurile de către coinculpatul A..

Cu privire la aceste acuzaţii, s-a mai reţinut că atâta timp cât actele false folosite la autentificarea actului au prezentat o aparenţă de veridicitate, fiind adusă în faţa notarului o persoană ce s-a recomandat a fi vânzătoarea R., ce vorbea limba germană, a cărei identitate a fost verificată de notar, inculpatul C. nu a avut reprezentarea faptului că participă la săvârşirea unor infracţiuni de înşelăciune, fiind indus el însuşi în eroare cu privire la acest aspect de către ceilalţi doi inculpaţi.

În drept, instanţa de fond a apreciat că faptele inculpatului A. de a întocmi în fals două împuterniciri avocaţiale (nr. x/16.12.2010, respectiv nr. x/14.04.2011) ce atestau mincinos că este împuternicit de partea civilă N. să obţină certificatele de atestare fiscală şi de a folosi aceste împuterniciri la administraţia fiscală pentru obţinerea certificatelor de atestare fiscală pe numele N. (nr. x/16.12.2010 şi nr. x/14.04.2011), întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 322 C. pen.

Faptele inculpatului A., de a-i prezenta coinculpatului C. înscrisurile false şi certificatele de atestare fiscală care nu atestau că vânzătorii înscrişi în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.12.2010, respectiv sub nr. x/14.04.2011 de B.N.P. C., au plătit la zi taxele şi impozitele, certificatele fiscale fiind folosite de notarul public la autentificarea contractelor de vânzare-cumpărare prin atestarea nereală a faptului că vânzătorii au achitat la zi taxele şi impozitele, astfel cum rezultă din certificatele de atestare fiscală nr. x/16.12.2010 şi nr. x/14.04.2011, prezentând notarului public şi aspectul că N. ar fi chiriaşă în respectivul imobil, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de complicitate la fals intelectual şi complicitate la abuz în serviciu, prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 321 C. pen., respectiv art. 48 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen.

Totodată, s-a reţinut că faptele inculpatului B., de a conlucra cu inculpatul A., în scopul obţinerii celor două certificate de atestare fiscală, prin folosirea la administraţia fiscală a două împuterniciri falsificate în prealabil de către coinculpatul A., inculpatul B. acceptând să se folosească aceste împuterniciri false pentru obţinerea celor două certificate fiscale necesare autentificării celor două contracte de vânzare-cumpărare, întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de complicitate la fals material în înscrisuri sub semnătură privată, fapte săvârşite în calitate de autor de inculpatul A., prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 322 C. pen.

Faptele inculpatului B. de a folosi, alături de coinculpatul A., cele două certificate de atestare fiscală obţinute în mod fraudulos, care nu atestau că vânzătorii din contracte au plătit la zi taxele şi impozitele, certificate ce vizau şi un alt imobil, precum şi de a-i solicita martorei RR. să traducă înscrisurile din limba germană în limba română, pe care aceasta a aplicat ştampila de traducător autorizat cu numele DDD., apoi de a o aduce pe martoră la biroul notarial pentru a asigura traducerea, deşi cunoştea că nu deţine autorizaţie de traducător şi deci nu poate asigura traducerea în faţa notarului public sau traducerea unor acte folosite de un notar public pentru autentificarea unui contract de vânzare - cumpărare, ajutând astfel notarul public să autentifice cu menţiuni false două contracte de vânzare-cumpărare, întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de complicitate la fals intelectual şi a două infracţiuni de complicitate la abuz în serviciu, prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 321 C. pen. şi art. 48 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen.

Faptele inculpaţilor A. şi B. de a induce în eroare adevăratul proprietar al imobilului prin vânzarea, fără acordul acestuia, a imobilului ce-i aparţinea, folosind şi înscrisurile false depuse la biroul notarial, precum şi de a o induce în eroare pe partea civilă E., vânzându-i acesteia imobilul dobândit fraudulos de către coinculpatul B., ascunzându-i acest aspect, pe care dacă l-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat tranzacţia, întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

Fapta inculpatului C. de a autentifica contractul de vânzare - cumpărare nr. x/16.12.2010 cu încălcarea atribuţiilor de serviciu, în sensul că a acceptat un certificat de atestare fiscală care nu dovedea că vânzătorii menţionaţi în contract achitaseră taxele şi impozitele la zi şi a acceptat asigurarea traducerii din limba română în limba germană şi traducerea procurii autentice nr. x de către o persoană care nu deţinea autorizaţie de traducător, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen.

Fapta aceluiaşi inculpat, care a inserat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.12.2010 şi a încheierii de autentificare, cu ştiinţă, menţiuni neadevărate cu privire la plata taxelor şi impozitelor de către vânzători, dovedită prin certificatul de atestare fiscală nr. x/16.12.2010 şi cu privire la citirea şi traducerea actului către vânzătoare de către traducătorul DDD., autorizată în baza Autorizaţiei nr. 28712/04.11.2010, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 C. pen.

Totodată, s-a reţinut că fapta inculpatului C., de a autentifica contractul de vânzare - cumpărare nr. x/14.04.2011, cu încălcarea atribuţiilor de serviciu, în sensul că a acceptat un certificat de atestare fiscală care nu dovedea că vânzătorul B., pe care l-a trecut în contract, îşi achitase taxele şi impozitele la zi, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen.

Fapta aceluiaşi inculpat, care a inserat în cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare nr. x/14.04.2010, cu ştiinţă, menţiuni neadevărate cu privire la plata taxelor şi impozitelor de către vânzător, dovedită prin certificatul de atestare fiscală nr. x/14.04.2011, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 C. pen.

Cu privire la latura civilă, instanţa de fond a reţinut că s-au constituit părţi civile E., N., Statul Român prin Municipiul Braşov şi S.C. D. S.R.L.

Astfel, s-a reţinut că primul contract de vânzare - cumpărare autentificat la B.N.P. C., respectiv nr. 1355/16.12.2010 a fost încheiat folosindu-se procura autentificată nr. x, persoana ce s-a recomandat a fi vânzătoarea R. nu avea această identitate, imobilul fiind vândut de către o altă persoană decât proprietarii, iar actul a fost autentificat în lipsa unui certificat de atestare fiscală emis pe numele vânzătorilor, toate fiind, în opinia judecătorului fondului, motive de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Referitor la cel de-al doilea contract de vânzare - cumpărare, autentificat sub nr. x/14.04.2011, instanţa de fond a constatat, de asemenea, că este lovit de nulitate absolută având în vedere că a fost încheiat în lipsa certificatului de atestare fiscală emis pe numele vânzătorului B..

Prin urmare, s-a constatat că, în condiţiile în care prin anularea actului juridic iniţial (contractul nr. x/16.12.2010) se desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent (care a fost dobânditor al dreptului de proprietate în actul juridic iniţial) înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu-l avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.

Astfel, s-a reţinut că partea civilă E. nu putea să dobândească dreptul de proprietate al imobilului din moment ce nici inculpatul B., transmiţătorul dreptului în cel de-al doilea contract, nu-l avea în mod legal la acea dată, fiindu-i desfiinţat retroactiv dreptul de proprietate prin anularea actului iniţial.

În lipsa unei prevederi exprese în C. civ. instanţa de fond a apreciat că subdobânditorul de bună-credinţă a unui imobil nu poate solicita neaplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis în raport cu adevăratul proprietar, lipsit fără nicio vină de dreptul de proprietate asupra imobilului său.

Sub acelaşi aspect, s-a mai reţinut că partea civilă E. nu a fost de o reală bună - credinţă la data încheierii contractului, fiind de acord să-l încheie în lipsa unui certificat de atestare fiscală, acceptând deci încheierea unui contract fără îndeplinirea unei condiiţii prevăzute sub sancţiunea nulităţii, neîndeplinind astfel, condiţia unui subdobânditor de bună - credinţă.

Aşa fiind, instanţa de fond a admis acţiunile civile exercitate de Municipiul Braşov prin Primar şi S.C. D. S.R.L. şi a dispus restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate la B.N.P. K. şi C. sub nr. x/16.12.2010, respectiv sub nr. x/14.04.2011, în sensul că imobilul situat în Braşov, strada x, nr. x, înscris în cartea funciară nr. x a municipiului Braşov (provenită din conversia de pe hârtie a cărţii funciare nr. x a localităţii Braşov), număr top x, compus din curţi construcţii în suprafaţă de 272 mp iar din C.F. de hârtie de 271,80 mp, va reveni în proprietatea extratabulară a Statului Român prin Municipiul Braşov şi în administrarea S.C. D. S.R.L., desfiinţând total contractele de vânzare - cumpărare nr. x/16.12.2010 şi nr. y/14.04.2011, precum şi procura autentificată sub nr. x.

În consecinţă, au fost obligaţi inculpaţii A., B. şi C., în solidar, la plata către partea civilă E. a sumei de 60.000 de Euro (la cursul B.N.R. din data plăţii, reprezentând preţul plătit pe imobil), la care se adaugă dobânda legală calculată conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000, începând cu data de 14.04.2011 pentru contravaloarea în RON a sumei de 59.000 de Euro şi de la data de 14.03.2011 pentru contravaloarea în RON a sumei de 1.000 de euro şi la plata sumei de 7.668 RON, reprezentând impozitele plătite de partea civilă, onorariu notar şi taxa către A.N.C.P.I., achitate la momentul autentificării contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din chitanţele depuse şi din conţinutul încheierii de autentificare.

Au fost respinse celelalte pretenţii formulate de partea civilă E., ca nedovedite, neexistând la dosar mijloace de probă care să dovedească efectuarea altor cheltuieli, iar, referitor la solicitarea de calculare a ratei dobânzii conform dispoziţiilor art. 4 din O.G. nr. 9/2000, s-a apreciat că simplul fapt al stabilirii unui preţ în moneda Euro nu determină un caracter de extraneitate unei vânzări a unui imobil situat în România, ambele părţi fiind cetăţeni români, ce a avut loc la un birou notarial din România.

Totodată, în baza art. 17 lit. a) din Statutul Casei de Asigurări a Notarilor Publici, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de obligare a Casei de Asigurări a Notarilor Publici, în solidar, cu inculpatul C. la plata daunelor materiale, formulată de partea civilă E., apreciindu-se că asigurătorul răspunde numai pentru daunele provocate din culpă de notar, iar nu şi de cele provocate intenţionat, inculpatul notar public C. nefiind condamnat pentru infracţiuni săvârşite din culpă creatoare de prejudiciu, care să poată antrena raspunderea asigurătorului.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă exercitată de N., instanţa de fond a reţinut că imobilul acesteia nu a fost vândut prin cele două contracte de vânzare-cumpărare, astfel că nu i-a fost afectat dreptul de proprietate.

Având în vedere că, în opinia instanţei, schimbarea negativă petrecută în viaţa părţii civile constituie un prejudiciu moral ce trebuie reparat de inculpaţi, fiind îndeplinite toate condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale a acestora, în baza art. 998, art. 999, art. 1003 C. civ. anterior, în vigoare la data faptelor, a fost admisă, în parte, acţiunea civilă exercitată, fiind obligaţi, în solidar, cei trei inculpaţi, la plata către partea civilă a sumei de 10.000 de RON cu titlu de daune morale, sumă considerată suficientă pentru repararea acestui prejudiciu.

Referitor la solicitarea de obligare a inculpaţilor la plata sumei de 19.127 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea reparaţiilor strict necesare pentru a remedia degradările ce au fost aduse imobilului, ca urmare a pătrunderii fără drept şi a deschiderii acestuia, instanţa a apreciat că nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre acţiunile inculpaţilor şi producerea acestor stricăciuni, în sensul că nu este dovedită producerea degradărilor prin faptul pătrunderii inculpatului B. în acel imobil.

II. Soluţionarea laturii penale şi a laturii civile cu privire la apartamentele aparţinând părţii civile I..

Sub aspectul situaţiei de fapt, s-a reţinut că numitul I., cetăţean kuwaitian, deţinea în proprietate, în septembrie 2012, două apartamente situate în municipiul Braşov, unul cu 3 camere, situat pe bulevardul x şi altul cu 4 camere, situat pe strada y.

Făcând trimitere la probele dosarului, respectiv înscrisul aflat la d.u.p, declaraţia părţii civile I., a martorei O. şi a inculpatului A. dată în confruntare, instanţa de fond a constatat că este dovedit aspectul că nu adevăratul proprietar al celor două apartamente l-a împuternicit pe inculpatul B. să le vândă, ci o altă persoană, care s-a prezentat în faţa notarului public O., la data de 01.10.2010, cu identitatea de I. şi care, folosind un paşaport fals, a determinat-o pe martoră să autentifice procura prin care I. îl împuternicea pe inculpatul B. să vândă în numele său cele două apartamente.

Totodată, s-a avut în vedere şi raportul de constatare tehnico - ştiinţifică nr. x din 06.04.2011, aflat la d.u.p., potrivit căruia, semnătura în litigiu de pe înscrisul denumit procură specială, cu încheierea de autentificare nr. x din 01.10.2010, nu a fost executată de I..

Instanţa de fond a apreciat că nu poate fi primită apărarea inculpatului A. în sensul că ar fi fost împuternicit de vreo persoană să se ocupe de vânzarea celor două apartamente sau să o reprezinte în faţa instituţiilor statului român, în condiţiile în care nu a fost dovedită existenţa relaţiei avocat - client între inculpat şi persoana ce s-a recomandat I..

Sub acelaşi aspect, s-a mai reţinut că nu există nicio dovadă că inculpatul A., după ce a încasat sumele de bani cu titlu de preţ ca urmare a vânzării celor două apartamente, le-a şi remis vreunei persoane, neexistând nicio chitanţă sau înscris care să dovedească că a predat presupusului I. sumele de bani încasate.

Susţinerea inculpatului B., făcută în declaraţia dată în faza de judecată, în sensul că a plătit suma de 1.000 de RON, reprezentând restanţe la întreţinere pentru apartamentul de pe bulevardul x martorului NN. în aceeaşi seară în care i-a cerut şi cheia, precum şi susţinerea inculpatului A. în sensul că a aflat de aceste restanţe de la persoana ce s-a recomandat I., au fost apreciate ca fiind nereale, pe de o parte întrucât întreţinerea nu se poate plăti unui şef de scară, care nu deţine chitanţier, plata făcându-se, în mod normal, în timpul programului de lucru al contabilului, casierului sau administratorului, în niciun caz într - o seară către şeful de scară ce nu are asemenea atribuţii, iar, pe de altă parte, întrucât aceste susţineri nu se coroborează cu declaraţia martorului NN., care a prezentat o cu totul altă versiune privind modul în care s-a aflat despre existenţa restanţelor şi obţinerea adeverinţei.

Cu privire la modalitatea în care inculpaţii au procurat contractele de vânzare - cumpărare originale prin care se dobândise anterior proprietatea celor două apartamente de către partea civilă I., instanţa a reţinut că inculpatul A. s-a prezentat la notarul public O., la data de 30.09.2010, şi a prezentat acesteia originalele a două contracte de vânzare-cumpărare prin care partea civilă I. a dobândit anterior proprietatea celor două imobile, aspect ce rezultă din declaraţia martorei O. audiată în faza de judecată.

S-a mai arătat că, atât declaraţia martorei O., cât şi rapoartele de expertiză criminalistică nr. 161 din 05.12.2014 şi nr. x din 16.02.2015 confirmă că originalele contractelor prezentate de inculpaţi la B.N.P. O. nu proveneau de la partea civilă I., ci au fost obţinute de către inculpaţii A. şi B. dintr-o altă sursă sau au fost falsificate.

Nu în ultimul rând, s-a apreciat că apărarea inculpatului A., în sensul că a fost de bună - credinţă, el fiind cel indus în eroare de persoana care s-a recomandat I., nu este susţinută de mijloacele de probă administrate la dosar, în condiţiile în care cele trei vânzări care fac obiectul cauzei au avut loc într - un interval de timp foarte scurt, astfel că, posibilitatea ca inculpatul A. să fi fost indus în eroare în acest interval de două persoane care i s-au prezentat sub identităţi false, prezentând acte false, ambele având ca scop să vândă imobilele altor proprietari, este neverosimilă.

S-a mai arătat că, în vederea obţinerii certificatelor de atestare fiscală necesare înstrăinării celor două apartamente, inculpatul A. a întocmit şi folosit în fals două împuterniciri avocaţiale pe care le-a folosit la administraţia fiscală, ce i-a eliberat, la fiecare vânzare, certificatul de atestare fiscală necesar la notar pentru autentificarea contractului de vânzare - cumpărare.

Astfel, inculpatul A. a falsificat împuternicirea avocaţială nr. 23 din 30.09.2010, a formulat la administraţia fiscală cererea nr. x prin care a solicitat, în calitate de mandatar al părţii civile I., eliberarea unui certificat de atestare fiscală necesar pentru înstrăinare bunuri, fiindu-i eliberat certificatul de atestare fiscală nr. x din 30.09.2010, ce a fost folosit, alături de celelalte acte, la autentificarea, la data de 28.10.2010, a contractului de vânzare - cumpărare a apartamentului situat pe strada x de către B.N.P. O., în care vânzător a figurat I., prin mandatar B. şi cumpărător F., căsătorit cu G., părţi civile în cauză, preţul plătit de acestea din urmă fiind de 47.000 de euro.

Totodată, s-a apreciat că inculpatul A. a falsificat împuternicirea avocaţială nr. x din 16.12.2010, a formulat la administraţia fiscală cererea nr. x prin care a solicitat, în calitate de mandatar al părţii civile I., eliberarea unui certificat de atestare fiscală necesar încheierii vânzării la notar şi i s-a eliberat certificatul de atestare fiscală nr. x din 16.12.2010, ce a fost folosit, alături de celelalte acte, la autentificarea, la data de 22.12.2010, a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului situat pe bulevardul x, de către B.N.P. Q., în care vânzător a figurat I., prin mandatar B. şi cumpărător H., parte civilă în cauză, preţul plătit de aceasta din urmă fiind tot de 47.000 de euro.

Cu privire la fapta de instigare a unui autor necunoscut de a falsifica paşaportul nr. x, pe baza căruia persoana ce s-a recomandat a fi I. s-a legitimat în faţa notarului public O., instanţa de fond a reţinut că nu există niciun mijloc de probă care să dovedească această acuzaţie în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.. Astfel, s-a arătat că, exceptând faptul că inculpatul B. i-a înmânat coinculpatului A. cartea sa de identitate spre a fi folosită la autentificarea respectivei procuri, nu se poate dovedi vreo acţiune a inculpatului B. de determinare a celui ce a falsificat acest paşaport să săvârşească fapta, nefiind identificat autorul falsului, la dosar neexistând nicio probă care să susţină acuzarea în sensul că inculpatul B. l-ar fi instigat pe autor să falsifice paşaportul folosit ulterior pentru legitimare în faţa notarului public de către persoana ce s-a recomandat a fi I..

De asemenea, cu privire la folosirea paşaportului fals din data de 01.10.2010, instanţa a arătat că inculpatul B. avea cunoştinţă că urma să fie împuternicit de o altă persoană decât adevăratul proprietar, ce se legitima, evident, cu un paşaport fals, dar inculpatul nu a fost prezent la notarul public O. cu ocazia autentificării procurii nr. x din 01.10.2010, astfel cum rezultă din declaraţiile celor doi inculpaţi, coroborate cu cea dată de martorul O., încât nu se poate susţine că inculpatul a folosit efectiv paşaportul fals, acesta fiind folosit de inculpatul A., care s-a deplasat la notar, însoţind-o pe persoana neidentificată care s-a legitimat cu respectivul paşaport.

Deşi este evident că prin folosirea paşaportului fals s-a creat posibilitatea autentificării procurii prin care inculpatul B. era împuternicit să vândă cele două apartamente, inculpatul folosindu-se şi el de acesta în vederea obţinerii împuternicirii, instanţa a apreciat că, pentru a fi în prezenţa infracţiunii de uz de fals, inculpatul trebuia să folosească efectiv şi în mod direct acest paşaport fals, nefiind suficient pentru realizarea elementului material al infracţiunii, faptul că a profitat de folosirea paşaportului, de către alte persoane.

Cu privire la fapta de a declara necorespunzător în faţa unei autorităţi publice reţinută în sarcina inculpatului A., s-a arătat că persoana ce s-a recomandat a fi I. a declarat în faţa notarului public că este respectiva persoană, folosindu-se de un paşaport fals, declaraţia aparţinând acestei persoane şi nu inculpatului A., acesta nefăcând în faţa notarului nicio declaraţie.

Prin urmare, s-a apreciat că nu i se poate reţine în sarcina acestui inculpat fapta de fals în declaraţii, întrucât nu a săvârşit elementul material specific acestei infracţiuni.

În drept, s-a arătat că fapta inculpatului A., de a instiga un autor necunoscut la falsificarea paşaportului nr. x pe numele I., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 320 alin. (1) C. pen.

Faptele aceluiaşi inculpat care, în datele de 01.10.2010 şi 28.10.2010, folosindu-se de un paşaport falsificat şi de o persoană ce s-a recomandat a fi I., respectiv de procura falsificată nr. x din 01.10.2010, a determinat notarul public O. să încheie în fals, fără vinovăţie, în data de 01.10.2010 procura autentificată nr. x, iar în data de 28.10.2010 să autentifice în fals contractul de vânzare-cumpărare nr. x, realizează conţinutul constitutiv a două infracţiuni de participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual, prevăzute de art. 52 C. pen. raportat la art. 321 C. pen.

Faptele inculpatului de a folosi în datele de 01.10.2010 şi 28.10.2010 cele două înscrisuri oficiale despre care ştia că sunt false, respectiv paşaportul nr. x şi procura nr. x/01.10.2010, întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de uz de fals a unui înscris oficial, prevăzute de art. 323 teza I C. pen.

Faptele inculpatului de a întocmi în fals două împuterniciri avocaţiale (nr. x/30.09.2010 şi nr. x/16.12.2010) ce atestau mincinos că este împuternicit de partea civilă I. să obţină certificatele de atestare fiscală şi de a folosi aceste împuterniciri la administraţia fiscală pentru obţinerea certificatelor de atestare fiscală pe numele acesteia pentru cele două apartamente, întruneşte elementele constitutive a unei infracţiuni de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 35 C. pen.

Totodată, s-a arătat că faptele inculpatului B. care a folosit procura autentică nr. x/01.10.2010, despre care cunoştea că este falsă, în trei ocazii diferite (la autentificarea în fals de către notarul public O. a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 28.10.2010, la încheierea în fals de către notarul public S. a antecontractului de vânzare-cumpărare atentificat sub nr. x din 25.11.2010 şi la autentificarea în fals, de către notarul public Q. a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 22.12.2010) precum şi fapta de a încredinţa cartea sa de identitate inculpatului A. pentru a fi folosită la notarul public spre a-l determina să încheie în fals o procură autentică, întrunesc elementele constitutive a patru infracţiuni de fals intelectual în forma participaţiei improprii, prevăzute de art. 52 C. pen. raportat la art. 321 C. pen.

Faptele aceluiaşi inculpat de a folosi în datele de 28.10.2010, 25.11.2010 şi 22.12.2010 înscrisul oficial despre care ştia că este fals, respectiv procura nr. x/01.10.2010, întrunesc elementele constitutive a trei infracţiuni de uz de fals a unui înscris oficial, prevăzute de art. 323 C. pen. teza I C. pen.

Faptele inculpaţilor A. şi B., care au indus în eroare atât pe partea civilă I., căreia i-au vândut cele două apartamente fără acordul acesteia, utilizându-se înscrisuri false şi folosindu-se de o altă persoană care s-a legitimat în faţa notarului public în mod fals ca fiind adevăratul I., dar şi pe părţile civile F. şi G., ce au achiziţionat ca bun comun apartamentul situat pe strada x şi pe partea civilă H., ce a achiziţionat apartamentul situat pe bulevardul x, aceştia necunoscând caracterul fals al procurii în baza căreia s-au realizat vânzările, întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

Cu privire la latura civilă, instanţa de fond a reţinut că s-au constituit părţi civile I., F., G. şi H..

Analizând cauza prin prisma principiului "resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis", judecătorul fondului a apreciat că acesta nu-şi poate găsi aplicabilitatea în speţă, întrucât acest principiu presupune existenţa a două acte juridice succesive, din care cel puţin primul este translativ de drepturi, iar anularea primului act juridic atrage anularea şi actului juridic subsecvent datorită faptului că transmiţătorului din cel de-al doilea act juridic i se desfiinţează dreptul, astfel încât acesta nu poate transmite un drept pe care nu-l avea.

Astfel, în speţă, primul act juridic constă într-o procură autentică prin care un fals proprietar împuterniceşte un mandatar, inculpatul B., să-i vândă cele două apartamente, nefiind în prezenţa decât a unui singur act juridic translativ de drepturi, cel de al doilea, prin care s-a şi vândut fiecare dintre cele două apartamente.

Prin urmare, s-a apreciat că niciuna dintre părţile civile F., G. şi H. nu sunt subdobânditori ai apartamentelor ci dobânditori, iar, numai în situaţia în care aceştia ar fi vândut la rândul lor apartamentele altor persoane, cei din urmă puteau fi consideraţi subdobânditori de bună - credinţă şi cu titlu oneros şi astfel, ar fi putut fi analizată incidenţa principiului "resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis".

Prin urmare, instanţa nu a analizat latura civilă prin prisma principiului "resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis", ci prin prisma principiului restabilirii situaţiei anterioare, fiind respinsă apărarea părţilor civile privind autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele civile.

Totodată instanţa de fond a înlăturat şi apărarea invocată de părţile civile F. şi G. privind aplicarea principiului "error communis facit jus", apreciind că acest principiu nu are reglementare legală în materia dobânditorului unui bun imobil cu titlu oneros prin vânzare - cumpărare.

Sub acest aspect, s-a arătat că, în raport de faptul că procura autentică nr. x din 01.10.2010, ce a stat la baza celor două vânzări ale apartamentelor aparţinând părţii civile I., este falsă, iar inculpatul B. nu a avut niciodată o împuternicire de la adevăratul proprietar al apartamentelor, care nu a ratificat ulterior mandatul, vânzarea imobilelor de către inculpatul B. este lovită de nulitate absolută, întrucât acesta a acţionat în numele proprietarului fără niciun mandat de reprezentare.

Astfel, constatând lisa incidenţei vreunei excepţii de la principiul efectelor nulităţii constând în repunerea părţilor în situaţia anterioară, instanţa de fond a dispus anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestora.

Ca o consecinţă a repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractelor, inculpaţii A. şi B. au fost obligaţi, în solidar, la plata către părţile civile F. şi G. a sumei de 47.000 de Euro (la cursul B.N.R. din data plăţii, reprezentând preţul plătit pe imobil), la plata sumei de 15.000 Euro (la cursul B.N.R. din data plăţii), reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate de părţile civile la apartamentul cumpărat, la plata sumei de 3.617 RON reprezentând cheltuieli prilejuite de încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi la plata sumei de 10.000 de RON cu titlu de daune morale, iar către partea civilă H. a sumei de 47.000 de Euro şi a sumei de 3.405 RON, reprezentând cheltuielile efectuate cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Referior la solicitările părţii civile I. de obligare a inculpaţilor la plata de daune morale şi materiale, instanţa a reţinut că viaţa părţii civile s-a schimbat în mod negativ, aceasta suferind un stres puternic, fiind nevoită să se deplaseze de mai multe ori în România pentru rezolvarea litigiului, motiv pentru care, inculpaţii A. şi B. au fost obligaţi, în solidar, la plata către partea civilă I. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.

Totodată, instanţa de fond a respins, ca nefondată, solicitarea formulată de partea civilă I. privind acordarea de daune materiale constând în cuantumul chiriei, având în vedere că nu s-a făcut dovada că apartamentele ar fi fost închiriate la momentul vânzării frauduloase, sau mai înainte, ci dimpotrivă, unul dintre acestea nici nu era în stare de locuit, iar celălalt nu a fost închiriat niciodată.

Având în vedere că din materialul probator administrat la dosar, s-a dovedit faptul că procura autentificată sub nr. x din 01.10.2010 la B.N.P. O., paşaportul emis pe numele I. cu nr. x, împuternicirile avocaţiale emise de inculpatul A. nr. x/16.12.2010, nr. x/14.04.2011, nr. 23/30.09.2010 şi nr. x/16.12.2010, precum şi certificatele fiscale nr. x/16.12.2010, nr. x/14.04.2011, nr. x/30.09.2010 şi nr. x/16.12.2010 sunt false, instanţa de fond a dispus anularea şi desfiinţarea totală a acestora.

Făcând aplicarea deciziei Curţii Constituţionale y5/2014, în conformitate cu care dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, judecătorul fondului a apreciat că legea nouă este mai favorabilă inculpaţilor având în vedere limitele de pedeapsă pentru infracţiunile de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi abuz în serviciu în formă calificată, care sunt mai reduse potrivit noii reglementări, şi chiar în situaţia aplicării regulilor din noua codificare privind concursul de infracţiuni, pedepsele rezultante pot fi stabilite sub limita minimă prevăzută de C. pen. (1969) pentru cele două infracţiuni.

La individualizarea tratamentului sancţionator al inculpaţilor A. şi B. au fost avute în vedere dispoziţiile art. 74 C. pen., respectiv împrejurările concrete de săvârşire a faptelor, scopul săvârşirii infracţiunilor (obţinerea unor resurse financiare importante fără muncă), lipsa antecedentelor penale, poziţia procesuală de nerecunoaştere a faptelor, motiv pentru care s-a apreciat că aplicarea unor pedepse orientate spre minimul special, cu executare în regim de detenţie, sunt apte să realizeze scopul represiv şi preventiv al pedepsei.

Cu privire la inculpatul C. au fost, de asemenea, avute în vedere dispoziţiile art. 74 C. pen., contribuţia mai mică a inculpatului la săvârşirea infracţiunilor, acesta fiind indus în eroare de ceilalţi coinculpaţi, nivelul de educaţie ce ar trebui să-i permită înţelegerea consecinţelor negative ale faptelor sale, conduita adoptată pe parcursul procesului penal, declaraţiile date contribuind, coroborate cu alte mijloace de probă, la aflarea adevărului în cauză, motiv pentru care s-a apreciat aplicarea unor pedepse egale cu minimul special şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita profesia de notar pe o durată de 5 ani şi a dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o durată de 2 ani.

Pentru faptele săvârşite în data de 14.04.2011, s-a reţinut în sarcina inculpatului C. circumstanţa atenuantă a eforturilor depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, prevăzută la art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., având în vedere că a doua zi după autentificarea contractului de vânzare-cumpărare, i-a convocat împreună cu tatăl său, martorul K. - asociat la biroul notarial, pe inculpaţii A., B. şi pe partea civilă E., le-a explicat că s-a făcut o greşeală prin autentificarea actului fără un certificat de atestare fiscală şi li s-a propus părţilor desfiinţarea actului şi revenirea în situaţia anterioară, motiv pentru care, s-a apreciat oportună aplicarea unor pedepse raportate la minimul special redus cu o treime.

Totodată, s-a apreciat că individualizarea modalităţii de executare a pedepselor în condiţii neprivative de libertate, cu stabilirea unor obligaţii în sarcina inculpatului, corespunde în concret pericolului faptelor comise de acesta.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, inculpaţii A., B., C. şi părţile civile N., E., H., F. şi G., criticând soluţia instanţei de fond pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În motivele scrise de apel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a invocat omisiunea aplicării art. 25 alin. (3) C. proc. civ. pen.., respectiv a anulării şi desfiinţării cărţii de identitate nr. x, criticând, totodată, hotărârea primei instanţe sub aspectul achitării eronate a inculpaţilor C. pentru comiterea infracţiunilor de complicitate la înşelăciune, prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen..(1969), A. pentru comiterea infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969) şi B. pentru comiterea infracţiunilor de instigare la fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 25 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen. (1969) şi uz de fals a unui înscris oficial, prevăzută de art. 291 C. pen. (1969), precum şi al modalităţii de individualizare judiciară a sancţiunilor penale aplicate inculpaţilor, sens în care a solicitat majorarea pedepselor stabilite de Curtea de apel spre limita maximă, apreciind, totodată, că legea penală mai favorabilă este legea veche, aceasta fiind cea care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpaţii A., B. şi C..

Cu ocazia dezbaterilor, reprezentatul Ministerului Public a precizat că nu mai susţine criticile privind greşita achitare a inculpatului C. pentru infracţiunea de complicitate la înşelăciune şi a inculpatului B. pentru infracţiunile de instigare la fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, apreciind că aceste infracţiuni nu au fost dovedite în cauză. Astfel, în ceea ce priveşte infracţiunea de complicitate la înşelăciune reţinută în sarcina inculpatului C., a arătat că, deşi în actul de sesizare, s-a reţinut că ar fi cunoscut că înscrisurile prezentate pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ar fi fost false, din declaraţiile date de inculpaţi şi martori pe parcursul procesului penal nu rezultă acest aspect, iar în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B. acesta nu s-a prezentat la notar în momentul în care au fost încheiate cele două procuri.

Totodată, a arătat că, deşi instanţa de fond a dispus condamnarea inculpaţilor în baza dispoziţiilor noului C. pen., cu reţinerea corectă a legii penale mai favorabile ca fiind legea nouă, nu a procedat, în prealabil, la schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor şi încadrate în cuprinsul actului de sesizare, potrivit dispoziţiilor vechiul C. pen.

Inculpatul A., reiterând apărările formulate în faţa instanţei de fond, a criticat sentinţa atacată pentru greşita sa condamnare, solicitând, în esenţă, pronunţarea unei soluţii de achitare pentru infracţiunile ce fac obiectul judecăţii, fie în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. civ. pen.., sub aspectul infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 290 C. pen. (1969) (pct. I din rechizitoriu), instigare la fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 25 raportat la art. 288 C. pen. (1969), participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 31 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. (1969), fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 290 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 C. pen. (1969) (pct. II din rechizitoriu), fie în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a -II-a C. proc. civ. pen.., sub aspectul infracţiunilor de complicitate la fals intelectual, prevăzută de art. 26 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. (1969), complicitate la abuz în serviciu, prevăzută de art. 26 raportat la art. 246, 2481 C. pen. (1969) sau art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pen.., pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 C. pen. (1969) (2 acte materiale), infracţiunile de uz de fals, prevăzute de art. 291 C. pen. (1969) (2 fapte).

În acest sens, a invocat în motivare, ca argumente faptice, lipsa unor dovezi privind intenţia ca element subiectiv, inexistenţa vreunei înţelegeri cu inculpatul B., absenţa inducerii în eroare a părţii civile E., necunoaşterea caracterului fals al procurii şi al actului de identitate al celei care s-a prezentat a fi R..

Inculpatul B. a solicitat, în esenţă, achitarea sa pentru infracţiunile reţinute în legătură cu cele două apartamente aparţinând părţii civile I., având în vedere că nu a acţionat cu intenţie, ci ca un mandatar de bună - credinţă, care nu a cunoscut faptul că persoana care s-a recomandat a fi I. nu era, în realitate, respectiva persoană.

În legătură cu înstrăinarea imobilului din str. x, către partea civilă E., a arătat că recunoaşte săvârşirea faptelor, declaraţiile date la urmărirea penală şi în faţa primei instanţe sub acest aspect, fiind influenţate de inculpatul A..

Concluzionând, a solicitat achitarea pentru infracţiunile reţinute în legătură cu apartamentele aparţinând părţii civile I., iar în ceea ce priveşte înstrăinarea imobilului din str. x către partea civilă E., având în vedere atitudinea procesuală adoptată în faţa instanţei de apel, a solicitat reindividualizarea pedepselor, şi reducerea acestora, respectiv a pedepsei rezultante, sub minimul special prevăzut de lege, iar ca modalitate de executare a pedepsei să se dispună suspendarea sub supraveghere.

Inculpatul C., reiterând parţial apărările formulate în faţa instanţei de fond, a solicitat cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a -II-a C. proc. civ. pen.., întrucât fapta nu a fost comisă cu forma de vinovăţie cerută de lege. În susţinere, s-a arătat, contrar argumentelor instanţei de fond că, fapta reţinută în sarcina sa, respectiv "încălcarea atribuţiilor de serviciu prin nerespectarea art. 113 alin. (4) şi (5) din O.G. nr. 92/2003" nu a fost comisă cu intenţie directă sau indirectă ci, din eroare sau culpă, având în vedere că din probatoriul administrat la dosar nu rezultă că inculpatul ar fi prevăzut sau acceptat rezultatul produs în maniera descrisă de acuzare.

Referitor la infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 321 C. pen., a solicitat achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. civ. pen., apreciind că faptele reţinute în sarcina sa nu sunt prevăzute de legea penală, întrucât în conţinutul actelor întocmite nu au fost atestate menţiuni necorespunzătoare.

Astfel, făcând trimitere la probele dosarului a arătat că împrejurarea că taxele şi impozitele datorate statului figurau ca fiind plătite de o altă persoană decât vânzătorul nu reprezintă un element de esenţa actului care să poată atrage consecinţe juridice sub acest aspect.

Totodată, a arătat că hotărârea primei instanţe este nelegală, întrucât judecătorul fondului nu s-a pronunţat cu privire la probe administrate în cauză şi nu a evaluat, în motivarea hotărârii, întreg materialul probator, încălcând astfel dispoziţiile art. 103 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. pen.. Sub acelaşi aspect, al nelegalităţii hotărârii, s-a mai arătat că au fost depăşite limitele învestirii instanţei, reţinându-se că actele materiale ce dau conotaţie infracţiunilor de fals intelectual şi abuz în serviciu se referă la "inserarea, cu bună ştiinţă, în cuprinsul contractului din data de 10.12.2010 a menţiunii neadevărate cu privire la citirea şi traducerea actului către vânzătoare de către traducătorul DDD.", respectiv la " acceptarea asigurării traducerii din limba română în limba germană şi traducerea procurii autentice nr. x de către o persoană care nu deţinea autorizaţia de traducător", dispunându-se, astfel, în mod greşit, condamnarea inculpatului pentru acte materiale cu care instanţa nu a fost învestită prin rechizitoriu.

În subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 298 C. pen., apreciindu-se că inculpatul a fost indus în eroare cu privire la situaţia juridică a imobilului şi calitatea vânzătorilor, lipsa de diligenţă şi experienţă conducând la producerea rezultatului, iar, potrivit art. 73 lit. d) din Legea nr. 36/1995, faptele comise de inculpat se circumscriu răspunderii disciplinare şi nu celei penale, motiv pentru care a solicitat achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pen.. pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 298 C. pen.

În acest sens, a arătat că în situaţia în care se va aprecia existenţa culpei cu, conotaţie ilicit penală, a solicitat pronunţarea unei soluţii de renunţare la aplicarea pedepsei sub aspectul faptelor de neglijenţă în serviciu, în conformitate cu prevederile art. 80 - 81 C. pen.

Partea civilă N., în motivele scrise de apel, depuse la dosar la data de 23 iunie 2015, a criticat greşita soluţionare a laturii civile, învederând că suma de 10.000 RON acordată cu titlu de daune morale este insuficientă pentru repararea prejudiciului suferit. De asemenea, a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a respins solicitarea privind acordarea sumei de 19.127 RON cu titlu de daune materiale, în condiţiile în care inculpaţii au încălcat dreptul de proprietate al părţii civile pătrunzând fără drept în imobilul proprietatea acesteia şi cauzând stricăciuni importante.

Partea civilă E. a solicitat obligarea Casei de Asigurări a Notarilor Publici, în solidar, cu inculpatul C. la plata daunelor materiale, având în vedere soluţia de condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi fals intelectual.

Părţile civile F. şi G. au arătat că, în mod greşit, instanţa de fond nu a făcut, în soluţionarea laturii civile, aplicarea principiului error communins facit jus în condiţiile în care aceştia au fost de bună - credinţă, fiind evidentă existenţa unei erori comune şi invincibile cu privire la calitatea de proprietar a persoanei care le-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, în condiţiile în care nici notarul public care a autentificat contractul de vânzare - cumpărare nu a sesizat existenţa vreunei nereguli.

Prin urmare, având în vedere că au avut la încheierea actului juridic convingerea, lipsită de orice îndoială, că persoana care a dat procura specială este titularul dreptului de proprietate, potrivit principiului error communins facit jus, în cauză, nu poate opera nulitatea contractului nr. x din 28.10.2010.

Partea civilă H., reiterând apărările formulate în faţa instanţei de fond a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 6104 din 27.04.2012 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin decizia nr. 306 din 23.11.2012 a Tribunalului Braşov şi irevocabilă prin decizia nr. 947 din 30.04.2013 a Curţii de Apel Braşov, arătând că, astfel, a fost soluţionat cu putere de lucru judecat litigiul dintre părţi, sub aspectul pretenţiilor civile.

În temeiul dispoziţiilor art. 420 alin. (4) C. proc. civ. pen.., la interpelarea Înaltei Curţi, apelanţii intimaţi inculpaţi B., C. şi A. au precizat că doresc să dea o nouă declaraţie în faţa instanţei de control judiciar, fiind audiaţi la termenele din 10 decembrie 2015, 28 ianuarie 2016 şi 10 martie 2016. Totodată, a fost administrată proba testimonială constând în reaudierea martorilor RR., O. şi Z., probe încuviinţate apelanţilor inculpaţi C. şi B., precum şi reprezentantului Ministerului Public.

Examinând cauza atât în privinţa motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, conform art. 417 alin. (1) C. proc. civ. pen.., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte constată următoarele:

Astfel, analizând, actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că judecătorul fondului a realizat o evaluare judicioasă şi completă a întregului material probator strâns în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, pe baza căruia a reţinut o situaţie de fapt corectă, conformă cu realitatea. Judecătorul fondului a dat eficienţă dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ. pen.., apreciind şi interpretând corect probele administrate în cauză, după o prealabilă examinare a tuturor mijloacelor de probă existente la dosar, inclusiv din perspectiva susţinerilor şi apărărilor inculpaţilor, punctând acele aspecte de fapt redate de aceştia şi martorii audiaţi, apreciate ca relevante pentru stabilirea derulării faptice a evenimentelor.

Efectuând propria analiză şi evaluare a întregului material probator existent la dosar, Înalta Curte constată dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă situaţia de fapt reţinută în considerentele hotărârii supuse controlului judiciar şi, implicit, vinovăţia apelanţilor inculpaţi în comiterea infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi în fond, a căror conduită se circumscrie sferei ilicitului penal, în forma şi încadrarea juridică reţinută de prima instanţă. De altfel, probele administrate în faza apelului nu au adus o modificare a bazei factuale corect stabilite atât prin actul de sesizare, cât şi prin sentinţa penală apelată, ci chiar au confirmat-o.

Premergător, se impune observaţia că acuzarea nu a mai susţinut, cu ocazia dezbaterilor în apel, criticile privind achitarea inculpaţilor C. pentru comiterea infracţiunilor de complicitate la înşelăciune, prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. (1969) şi B. pentru comiterea infracţiunilor de instigare la fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 25 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen. (1969) şi uz de fals a unui înscris oficial, prevăzută de art. 291 C. pen. (1969), astfel că nu va mai fi analizată cauza din această perspectivă.

În acest context, Înalta Curte apreciază neutilă o eventuală reluare, în considerentele prezentei decizii, a tuturor elementelor probatorii pe care s-au întemeiat concluziile primei instanţe, urmând a detalia propria analiză numai prin raportare la acele chestiuni de fapt sau de drept care interesează din perspectiva cenzurării explicite a criticilor punctuale formulate în apel.

Totodată, prealabil analizării susţinerilor formulate în apel de acuzare şi apărare, Înalta Curte apreciază că se impune identificarea legii penale mai favorabile aplicabile în cauză, conform prevederilor art. 5 C. pen.

Astfel, având în vedere cele statuate, cu caracter general obligatoriu, prin Decizia din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, şi realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidentă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că legea penală mai favorabilă este, în cauză, Noul C. pen., acesta fiind cel care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpaţii A., B. şi C..

Sub acest aspect, se observă că inculpaţii C. (în calitate de autor), A. şi B. (în calitate de complici) au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută de art. 246 C. pen. (1969) raportat la art. 2481 C. pen. (1969), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 de ani, ce îşi găseşte corespondent în noua reglementare în dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen., ce stabilesc pedeapsa cu închisoarea de la 2 ani la 7 ani.

Totodată, în sarcina inculpaţilor A. şi B. (în calitate de autori) şi C. (în calitate de complice) s-a reţinut şi săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. (1969), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, ce îşi gaseşte corespondent în noua reglementare în dispoziţiile art. 244 alin. (2) C. pen., fiind pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

Inculpaţii C. (în calitate de autor), A. şi B. (în calitate de complici) au mai fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. (1969), sancţionată cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, faptă incriminată în noua reglementare în art. 321 C. pen., fiind pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani, limita minimă a pedepsei a fost majorată la 1 an închisoare, fiind menţinută cea maximă în cuantum de 5 ani.

În sarcina inculpaţilor A. şi B. s-a mai reţinut prin actul de sesizare a instanţei şi săvârşirea infracţiunilor de: fals material în înscrisuri oficiale (în calitate de instigatori) prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen. (1969) şi pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani, care îşi găseşte corespondent în art. 320 alin. (1) din noul C. pen., fiind sancţionată cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, limita minimă a pedepsei a fost majorată la 6 luni închisoare, fiind menţinută cea maximă în cuantum de 3 de ani; uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. (1969) pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani când înscrisul este oficial, faptă incriminată în noua reglementare în art. 323 C. pen., fiind pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, limita maximă a pedepsei fiind micşorată la 2 ani, fiind menţinută limita minimă în cuantum de 3 luni; fals în înscrisuri sub semnătură privată (în calitate de autor primul inculpat şi complice cel de al doilea), prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. (1969) şi pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda, faptă incriminată în noua reglementare în art. 322 C. pen., fiind pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, fiind sancţionată cu aceleaşi pedepse atât ca fel cât şi ca limite.

În plus, inculpatul A. a fost trimis în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969) şi pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda, în legea nouă, respectiv art. 326 C. pen., fiind sancţionată cu aceleaşi pedepse atât ca fel cât şi ca limite.

Rezultă, aşadar, că, exceptând infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals intelectual şi fals material în înscrisuri oficiale (în cazul cărora C. pen. anterior prevedea un minim al pedepsei mai redus decât cel stabilit de legea în vigoare şi chiar un maxim mai redus în cazul falsului în înscrisuri sub semnătură privată) şi cele de uz de fals şi fals în declaraţii pentru care există pedepse identice în ambele reglementări, pentru celelalte două infracţiuni, respectiv înşelăciune şi abuz în serviciu, ce formează obiectul acuzaţiei penale, noile dispoziţii ale legii penale apar ca fiind mai blânde sub aspectul regimului sancţionator.

Astfel, noua reglementare se învederează a fi mai avantajoasă chiar dacă s-ar aplica regulile din noul C. pen. privind concursul de infracţiuni, astfel încât, în situaţia în care, în cauză, faptele inculpaţilor ar fi reîncadrate în noile texte de incriminare, iar pedepsele adaptate în raport cu limitele prevăzute de acestea, prin valorificarea aceloraşi criterii de individualizare, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al concursului de infracţiuni, la câte o pedeapsă rezultantă mai mică decât minimul special al pedepsei ce ar putea fi aplicată doar pentru infracţiunea de înşelăciune în regimul C. pen. anterior.

Referitor la sancţionarea infracţiunii continuate se observă că ambele legi penale succesive reglementează, în acest caz, stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, precum şi posibilitatea aplicării unui spor facultativ, dacă se apreciază că maximul pedepsei este neîndestulător, însă această împrejurare nu prezintă relevanţă în cauză sub aspectul determinării legii mai favorabile, din moment ce prima instanţă nu a dat eficienţă acestei cauze de agravare a pedepsei, astfel încât, în concret, raportarea trebuie făcută la limitele de pedeapsă prevăzute de legile penale succesive pentru infracţiunile deduse judecăţii.

În consecinţă, faţă de toate aspectele arătate anterior, Înalta Curte constată că legea care conduce în concret la un rezultat mai blând pentru inculpaţii A., B. şi C. este codificarea actuală, care în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de sancţionare a faptelor ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a inculpaţilor, creează acestora o situaţie mai avantajoasă.

1.a) Examinând apelurile declarate de inculpaţii A. şi B., instanţa de control judiciar constată, contrar susţinerilor apărării, că situaţia de fapt reţinută de Curtea de apel a fost corect stabilită, fiind confirmată de probele administrate în cauză în ambele faze procesuale, din coroborarea cărora rezultă, în esenţă, cu privire la înstrăinarea imobilului situat pe str. x din municipiul Braşov, că, la data de 16.12.2010, cei doi inculpaţi, însoţiţi de o persoană neidentificată ce s-a prezentat ca fiind R., s-au deplasat la Biroul Notarului Public C. în vederea încheierii unui contract de vânzare - cumpărare între proprietarii ce figurau în Cartea Funciară, respectiv EEE., FFF., GGG., HHH., III., reprezentaţi prin mandatar R. şi inculpatul B. în calitate de cumpărător, la preţul de 269.309 RON.

Anterior datei de 16.12.2010, inculpatul B. a solicitat Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Braşov eliberarea certificatului de neurmărire fiscală necesar perfectării vânzării, însă i s-a comunicat că înscrisul se eliberează doar proprietarului imobilului, aspect adus la cunoştinţă inculpatului A..

În acest context, inculpatul A., i-a adus la cunoştinţă că va obţine certificatul necesar prin emiterea unei împuterniciri false pe numele N., proprietara imobilului y din str. x, Braşov, situaţie cu care, în vederea realizării scopului comun stabilit, respectiv acela de a vinde ulterior imobilul din str. x, Braşov, şi de a obţine parte din preţul obţinut, inculpatul B. a fost de acord.

Astfel, în baza înţelegerii prealabile, inculpatul A. a întocmit în fals împuternicirea avocaţială nr. 23 din 16.12.2010 şi, prevalându - se de calitatea de avocat, a obţinut certificatul fiscal nr. x din 16.12.2010, pe numele N., proprietara imobilului situat în str. x, y, Braşov.

Deşi inculpatul A. a adoptat o atitudine constantă de nerecunoaştere a faptelor, susţinând, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti că nu cunoscut - o anterior încheierii contractului pe persoana care s-a prezentat în faţa notarului ca fiind R., afirmaţiile sale sunt infirmate de declaraţiile inculpaţilor C., B. şi ale martorei RR. din care rezultă că actele în original necesare autentificării contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 16.12.2010, au fost aduse la biroul notarului public de către inculpatul A. cu o zi înainte de data încheierii contractului, deşi, în mod firesc, vânzătorul este cel care prezintă notarului certificatul de atestare fiscală, procura prin care este împuternicit de ceilalţi proprietari şi actul juridic prin care a dobândit anterior titlul de proprietate.

De altfel, persoana care s-a recomandat în faţa notarului ca fiind vânzătoarea R. şi totodată, mandatara celorlalţi proprietari, nu a avut decât un rol pur formal de a fi prezentă la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, împrejurare dovedită de declaraţiile inculpatului C. şi ale martorului K. potrivit cărora nu au fost contactaţi sau vizitaţi anterior autentificării contractului de către aceasta.

Cu privire la obţinerea certificatului de atestare fiscală, din analiza coroborată a declaraţiilor inculpaţilor A. şi B. cu înscrisurile aflate la dosarul întocmit de administraţia financiară cu ocazia eliberării acestuia, rezultă că inculpatul A. s-a prezentat în faţa organelor fiscale în calitate de avocat al părţii civile N., sens în care a falsificat o împuternicire avocaţială, înscris de care s-a folosit pentru a-i determina pe funcţionari să emită un certificat de neurmărire fiscală pentru imobilul proprietatea părţii civile, iar nu pentru imobilul ce urma să fie vândut, situat în str. x.

Deşi, cu prilejul audierii sale de către procuror şi de judecătorul fondului, inculpatul B. a negat săvârşirea faptelor, în faţa instanţei de apel, la termenul de judecată din 10 decembrie 2015, inculpatul a recunoscut faptele imputate în legătură cu vânzarea imobilului nr. x din str. x, Braşov, deci implicit, împrejurarea că de procurarea actelor care au stat la baza încheierii contractului de vânzare - cumpărare s-a ocupat inculpatul A..

Astfel, Înalta Curte, reţine în acord cu prima instanţă că, în cazul contractului de vânzare - cumpărare autentificat de inculpatul C. sub nr. x din 16.12.2010, inculpaţii A. şi B. au îndeplinit ambele roluri, atât de vânzător, cât şi de cumpărător, ocupându - se de obţinerea tuturor actelor pentru autentificarea acestui contract şi de îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru perfectarea vânzării, iar persoana ce s-a recomandat R. a avut un rol pur formal.

Sub acelaşi aspect este important de subliniat că inculpatul B. nu a făcut dovada că deţinea la momentul achiziţionării imobilului suma de 64.000 euro pe care a pretins că ar fi plătit-o vânzătoarei R., în condiţiile în care, nu avea nicio sursă legală de venit, oferind în acest sens explicaţii neverosimile referitor la contractarea unor împrumuturi de la persoane din anturajul său.

Astfel, Înalta Curte constată că, probatoriul administrat atât la urmărire penală, cât şi în faza de judecată dovedeşte dincolo de orice îndoială rezonabilă că imobilul din str. x nu a fost vândut de adevăraţii proprietari, persoana care s-a prezentat la biroul notarului public C. sub numele de R. avea o altă identitate, iar înscrisurile folosite de inculpaţi la autentificarea contractului de vânzare - cumpărare erau false.

Sub acest aspect, nu poate fi omis, în procesul de interpretare a probatoriului că, potrivit certificatelor de deces, mandanta III. a încetat din viaţă la data de 31.08.2000, şi mandanta JJJ. a decedat la data de 16.08.1987, în timp ce procura prin care R. a fost împuternicită de acestea să vândă imobilul a fost emisă după aproximativ 10 ani de la moartea celor două (17.08.2010).

De altfel, nu doar mandanţii erau decedaţi la data emiterii procurii, ci şi mandatara R., având în vedere că potrivit certificatului de deces aflat la fila 2, vol. VI, d.u.p, aceasta a decedat la data de 11.06.2009, în localitatea Kitzingen, cu ultimul domiciliu în Germania.

În acest sens, este cert că, persoana care şi-a declinat calitatea de proprietar şi mandatar în faţa notarului public C. nu a fost R., actul de identitate cu care aceasta s-a legitimat cuprinzând menţiuni nereale.

Pe de altă parte, potrivit adresei emise de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră - Punctul de contact Oradea, rezultă că R. nu figurează în fişierele informatizate germane la adresa menţionată în documentul de identitate, nu a fost şi nu este nici în prezent înregistrată o persoană cu acest nume, iar cartea de identitate cu numerele x, în baza căreia s-a legitimat persoana care s-a recomandat R. în faţa notarului, nu a fost eliberată de autorităţile competente din oraşul Baden.

În aceste condiţii nu pot fi primite susţinerile inculpatului A. potrivit cărora persoană care s-a prezentat în faţa notarului sub identitatea falsă de R., a negociat iniţial vânzarea imobilului cu agentul imobiliar, martorul OO., care a transmis oferta prietenilor săi, pentru ca ulterior, inculpatul B. să cumpere imobilul, considerând de bună - credinţă că încheie actul cu adevăratul proprietar.

Astfel, forţa probantă a declaraţiei martorului OO., agent imobiliar, potrivit căreia ar fi fost contactat de o persoană tânără care vorbea limba română, însoţită de o persoană mai în vârstă care vorbea limba germană şi care semănă cu cea din fotografia aflată pe actul de identitate prezentat în faţa notarului, este apreciată de Înalta Curte ca fiind îndoielnică, şi dată pro causa, în condiţiile în care acesta îl cunoştea pe inculpatul B. de aproximativ 4 ani, iar inculpatul A. se ocupa de recuperarea comisioanelor firmei la care era unic asociat.

De altfel, este greu de crezut că o persoană se deplasează din Germania în România să vândă cu acte false o locuinţă ce nu-i aparţine, fără să cunoască imobilul pe care intenţiona să-l înstrăineze, în condiţiile în care a prezentat apartamentul vecin, ce aparţinea părţii civile N..

Ca urmare, în mod justificat instanţa de fond a stabilit că probele administrate în cauză demonstrează că inculpaţii A. şi B. au săvârşit faptele de care sunt acuzaţi cu privire la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. x din 16.12.2010 având ca obiect înstrăinarea imobilului din str. x, nr. x, municipiul Braşov.

b) În ceea ce priveşte cel de al doilea contract de vânzare - cumpărare, autentificat la Biroul Notarului Public C. sub nr. x din 14.04.2011, instanţa de control judiciar constatată că probele administrate în cauză conturează, în mod neîndoielnic, interesul manifestat de inculpaţii B. şi A. în vederea obţinerii unei sume de bani din înstrăinarea imobilului dobândit de inculpatul B., la data de 16.12.2010, în modalitatea descrisă anterior.

Relevantă sub acest aspect este declaraţia martorului V. care a arătat că, în luna ianuarie 2011, la nicio lună de la data dobândirii dreptului de proprietate, inculpatul B., a oferit spre vânzare imobilul prin intermediul Agenţiei Imobiliare "KKK.", martorul interesându - se de situaţia juridică a acestuia, întrucât intenţiona să-l cumpere, aceeaşi împrejurare fiind confirmată şi de către partea civilă E..

Totodată, la data de 11.01.2011, a fost autentificat la Biroul Notarilor Publici LLL. şi MMM., sub nr. x, antecontractul de vânzare - cumpărare, încheiat între promitentul-vânzător B. şi promitentul - cumpărător martorul Z., cu privire la imobilul situat pe str. x, Braşov.

Prin antecontract, inculpatul B. a promis că va vinde imobilul martorului Z., pentru numai 46.000 euro, deci pentru o sumă net inferioară celei de achiziţie, împrejurare care confirmă faptul că preţul actului iniţial, în cuantum de 64.000 euro, nu a fost plătit în mod real de inculpatul B..

Ca urmare a anunţurilor publicitare, partea civilă E. a început negocierile cu inculpatul B. pentru cumpărarea imobilului, însă s-au înţeles la un preţ inferior celui de achiziţie (60.000 euro) având în vedere menţiunea din cartea funciară referitoare la existenţa unui proces.

Deşi inculpatul A. a susţinut că nu a acţionat cu vinovăţie, întocmind împuternicirea avocaţială nr. 21 din 14.04.2011 ce atesta mincinos că este împuternicit de partea civilă N. să obţină certificatul de atestare fiscală nr. x din 14.04.201, Înalta Curte nu poate reţine această apărare, împrejurările faptice rezultate din materialul probator administrat în ambele faze procesuale, dovedesc că a acţionat cu intenţie directă, având, pe deplin, reprezentarea faptului că, prin falsificarea şi folosirea împuternicirii avocaţiale în faţa organelor fiscale, va obţine certificatul în mod fraudulos, pe numele acestei părţi civile.

De asemenea, susţinerile inculpatului A. privind lipsa probelor care să facă dovada săvârşirii infracţiunii de înşelăciune sunt nefondate, în condiţiile în care, acesta a indus-o în eroare pe partea civilă E. în legătură cu calitatea de proprietar legitim a inculpatului B., ascunzându-i modul fraudulos de dobândire a imobilului prin folosirea de acte false şi prezentarea în faţa notarului a unei persoane cu identitate falsă în calitate de proprietar, aspecte care dacă ar fi fost aduse la cunoştinţa cumpărătoarei nu s-ar mai fi încheiat tranzacţia.

Astfel, apărările inculpatului A. sunt infirmate atât de declaraţiile părţii civile E., cât şi de cele ale inculpatului B. care, prin atitudinea sa manifestată în faţa instanţei de control judiciar a recunoscut situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu cu privire la vânzarea imobilului din str. x, nr. x, Braşov.

Implicarea inculpatului A. în încheierea celui de al doilea contract de vânzare - cumpărare, rezultă fără dubiu din probatoriul administrat, acesta având un rol important, atât în alegerea notarului public - C., cu care era în relaţii de prietenie, motiv pentru care cunoştea că este lipsit de experienţă, precum şi în obţinerea ilicită a certificatului de atestare fiscală pe numele N..

În consecinţă, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, apreciază că probele administrate în cauză, în ambele etape procesuale, dovedesc dincolo de orice dubiu săvârşirea de către inculpatul A. a faptelor pentru care a fost trimis în judecată, acestea întrunind atât sub aspectul laturii obiective, cât şi a celei subiective, elementele de tipicitate ale infracţiunilor de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, complicitate la fals intelectual, complicitate la abuz în serviciu şi înşelăciune. Ca atare, pentru considerentele dezvoltate anterior se constată că nu sunt incidente dispoziţiile referitoare la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I/teza a -II-a C. proc. civ. pen.. sau ale art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pen., criticile inculpatului fiind nefondate.

c) În urma propriei evaluări a materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că sunt confirmate şi împrejurările faptice reţinute de prima instanţă raportat la vânzarea imobilelor aparţinând părţii civile I., criticile formulate de apelanţii inculpaţi B. şi A., care reiterează, în principiu, apărările formulate anterior, fiind nefondate.

Astfel, contrar susţinerilor celor doi, din coroborarea probelor administrate atât la urmărire penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, rezultă, în esenţă, că, la data de 01.10.2010, inculpatul A. s-a prezentat la Biroul Notarului Public O., însoţit de o persoană rămasă neidentificată, care s-a legitimat cu paşaportul nr. x, în original, eliberat de Statul Kuweit pe numele I. şi a solicitat autentificarea unei procuri pe numele inculpatului B. privind vânzarea a două imobile situate în Braşov, pe str. x, respectiv pe B-dul x.

Având în vedere extrasele de autentificare, actul de identitate al mandatarului şi paşaportul, precum şi faptul că persoana care s-a prezentat ca fiind I. corespundea cu cea din fotografia aflată pe paşaport, notarul O. a redactat şi eliberat procura nr. x din 01.10.2010 inculpatului B..

Deşi inculpaţii au adoptat o atitudine constantă de nerecunoaştere a faptelor, susţinând, că nu au cunoscut că persoana care s-a prezentat la notar şi a semnat procura nu este, în realitate, I., vinovăţia acestora este pe deplin dovedită de ansamblul probator al cauzei, relevante în acest sens fiind depoziţiile părţii civile I. şi ale martorei O., precum şi declaraţia inculpatului A., dată cu ocazia confruntării, raportul de constatare tehnico - ştiinţifică nr. x din 06.04.2011, precum şi fişa intrarilor/ieşirilor din România aflată la la d.u.p.

Din analiza comparativă a paşaportului pe care l-a prezentat în faţa notarului persoana care şi-a declinat identitatea de I. şi a paşaportului original ce-i aparţinea părţii civile, precum şi a modelului de paşaport al Statului Kuweit, rezultă, astfel cum este menţionat şi în adresa emisă de Ambasada Statului Kuweit la Bucureşti, aflată la d.u.p., că actul de identitate folosit la autentificarea procurii speciale este un fals întocmit în scopul de a permite inducerea în eroare a notarului public în vederea autentificării respectivului mandat.

Sub acelaşi aspect este important de subliniat că, din verificarea tuturor contractelor de asistenţă juridică încheiate de inculpatul A., în perioada 2008 - 2011, nu a fost identificat niciun contract între acesta şi persoana ce s-a prezentat ca fiind I., şi ca atare este infirmată susţinerea sa că a fost împuternicit să se ocupe de vânzarea celor două apartamente sau să-l reprezinte pe proprietar în faţa instituţiilor statului.

Deşi inculpatul A. a invocat existenţa contractului de asistenţă juridică, cu ocazia autentificării contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 28.10.2010 la BNP O., nu a solicitat o reducere a plăţii taxelor notariale şi a onorariului notarial, aşa cum procedase în cazul încheierii primului contract de vânzare - cumpărare la BNP C., având în vedere că nu l-a prezentat notarului, aspect care rezultă din declaraţia lui O. (d.u.p.).

Aşadar, coroborarea acestor probe dovedeşte lipsa relaţiei avocat - client între inculpatul A. şi I., motiv pentru care susţinerea inculpatului că a fost împuternicit să se ocupe de vânzarea celor două imobile şi să-l reprezinte în faţa instituţiilor publice nu poate fi primită, ba mai mult nici remiterea banilor obţinuţi din tranzacţie presupusului vânzător nu este confirmată, în condiţiile în care nu a depus vreun înscris în acest sens.

Susţinerile inculpaţilor A. şi B. potrivit cărora ar fi fost induşi în eroare de persoane ce s-au prezentat sub identităţi false, nu pot fi primite de Înalta Curte, având în vedere că încheierea celor trei contracte a avut loc la intervale de timp foarte scurte, respectiv la datele de 28.10.2010, 16.12.2010 şi 22.12.2010, fiind exclusă posibilitatea ca aceştia să fi fost înşelaţi de fiecare dată de persoane care şi-au declinat o identitate neadevărată.

Pe de altă parte, din analiza coroborată a depoziţiilor martorei O. cu declaraţiile părţilor civile F. şi G., rezultă fără putinţă de tăgadă că, inculpatul A. s-a prezentat, în la data de 01.10.2010, în faţa notarului O. şi a solicitat întocmirea procurii autentice nr. x din 01.10.2010 pentru coinculpatul B., determinandu-l sa incheie în fals actul autentic, întrucât cunoştea că împuternicirea nu se făcea de adevăratul proprietar, precum şi că, la data de 28.10.2010, împreună cu inculpatul B. s-a deplasat la acelaşi Birou Notarial unde a folosit procura autentică despre care ştia că nu corespunde realităţii, alături de alte acte necesare înstrăinării, în baza cărora a fost autentificat un contract de vânzare - cumpărare prin care s-a atestat mincinos că proprietarul I., prin mandatar B., înstrăina imobilul cumpărătorului - parte civilă F..

De asemenea, nu poate fi reţinută nici apărarea inculpatului A. potrivit căreia la dosar nu sunt probe care să dovedească că a desfăşurat activităţi de a determina o persoană să falsifice paşaportul, întrucât era singurul interesat sub acest aspect, având în vedere că la data de 01.10.2010, când s-a autentificat procura nr. x l-a prezentat notarului public pe cetăţeanul ce şi-a declinat în mod fals identitatea părţii civile.

Este important de subliniat şi faptul că activitatea infracţională a inculpatului B. este strâns legată de cea a inculpatului A., motiv pentru care susţinerile sale privind faptul că nu a cunoscut caracterul fals al procurii prin care a fost împuternicit să vândă cele două imobile sunt nefondate, în condiţiile în care din succesiunea evenimentelor rezultă că activităţile celor doi s-au completat reciproc, scopul urmărit fiind acela al înstrăinării ilicite a apartamentelor ce aparţineau părţii civile I..

De altfel, că procura nu atestă un fapt adevărat, iar folosirea acesteia la autentificarea de către notarii publici O. şi Q. a celor două contracte de vânzare - cumpărare a apartamentelor proprietatea părţii civile I., rezultă din înscrisurile aflate la dosarele notariale (d.u.p.).

În dovedirea vinovăţiei este de menţionat şi faptul că inculpaţii s-au ocupat de obţinerea tuturor actelor necesare încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, deşi procurarea acestora revenea vânzătorilor. Atât în cazul imobilului situat pe str. x, cât şi în cazul celor două imobile din cartierul Răcădău, aceştia au identificat imobile nelocuite, primul părea părăsit, în condiţiile în care partea civilă N. stătea de mai mulţi ani la părinţii săi, iar celelalte două aveau ca proprietar un cetăţean kuweitian care venea rar în România şi nu le-a închiriat, în toate situaţiile folosindu - se de persoane rămase neidentificate, care s-au prezentat în faţa notarilor ca proprietari ai apartamentelor pe care le înstrăinau.

Implicarea inculpatului B. în întreaga activitate infracţională ce i-a fost imputată prin actul de sesizare al instanţei rezultă atât din faptul că a cumpărat imobilul din str. x, Braşov, cât şi din împrejurarea că a fost mandatat să înstrăineze cele două apartamente proprietatea părţii civile I., numele său figurând în actele autentice, întrucât este cel care a cumpărat şi vândut imobilele, acţiunile sale având ca fundament operaţiunile derulate de inculpatul A. care a falsificat împuternicirile avocaţiale în baza cărora a obţinut certificate de atestare fiscală, înscrisuri necesare pentru efectuarea vânzărilor.

În consecinţă, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B. există şi, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor ce formează obiectul acuzaţiei penale, soluţia de condamnare pronunţată de prima instanţă fiind legală şi temeinică.

2. Referitor la apelul declarat de inculpatul C., Înalta Curte constată contrar susţinerilor sale, că la pronunţarea soluţiei judecătorul fondului a realizat o analiză completă a probelor administrate la urmărirea penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, inclusiv a celor în apărare, în considerentele hotărârii făcându-se trimitere la acestea, sens în care au fost indicate mijloacele de probă pe care se întemeiază dezlegarea dată conflictului de drept penal, precum şi a celor care au fost înlăturate.

Având în vedere aceste consideraţii, se apreciază că au fost pe deplin respectate de instanţa de fond dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului penal, nefiind identificată vreo încălcare a acestora de natură să atragă nulitatea hotărârii pronunţată în cauză.

Nu pot fi reţinute nici apărările inculpatului referitoare la faptul că a fost condamnat pentru fapte cu care nu a fost sesizată instanţa, întrucât judecătorul fondului a respectat limitele învestirii şi dreptul inculpatului de a-şi formula apărări cu privire la toate elementele de fapt şi de drept ce ţin de acuzaţia penală adusă, ca o garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Conveţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Astfel, în ceea ce priveşte susţinerile apărării în sensul că, acuzaţia a fost completată cu alte împrejurări factuale, ce nu au format obiectul trimiterii în judecată, Înalta Curte observă că aspectele la care face referire inculpatul sunt circumstanţele în care s-a comis fapta de abuz în serviciu din data de 16.12.2010, constând în încălcarea de către inculpatul C. a atribuţiilor de serviciu, în sensul că a acceptat un certificat de atestare fiscală care nu dovedea că vânzătorii pe care i-a menţionat în contract îşi achitaseră taxele şi impozitele la zi şi a acceptat asigurarea traducerii din limba română, în limba germană şi traducerea procurii autentice nr. x de către o persoană care nu deţinea autorizaţie de traducător, limitele judecăţii fixate prin rechizitoriu nefiind astfel depăşite.

Totodată, în urma propriei evaluări a materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că acesta confirmă situaţia de fapt reţinută de prima instanţă cu privire la inculpatul C., susţinerile apelantului, care reiterează, în principiu, apărările formulate anterior, pe parcursul procedurii judiciare, nefiind fondate.

Astfel, din probele administrate în cauză rezultă, în esenţă, că, la data de 16.12.2010, inculpatul C., în calitate de notar public, încălcând, dispoziţiile art. 113 alin. (4) şi (5) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, precum şi obligaţiile prevăzute de art. 45 alin. (1) şi (2), art. 58 şi art. 80 din Legea nr. 36/1995 a încheiat contractul de vânzare - cumpărare nr. x, având ca obiect imobilul situat în Braşov, str. x (datele din Cartea Funciară, identificarea suprafeţei locuinţei şi a terenului aferent ce figurează în contractul de vânzare - cumpărare aparţinând imobilului situat pe strada x, nr. x), avându-i ca vânzători pe R. (decedată în anul 2009), în nume propriu şi mandatar al altor coproprietari (decedaţi la data emiterii procurii) şi cumpărător pe inculpatul B., acceptând un certificat de atestare fiscală emis pentru un alt imobil decât cel care făcea obiectul vânzării şi care nu făcea dovada că vânzătorii menţionaţi în contract achitaseră taxele şi impozitele la zi, acceptând, totodată, cu prilejul încheierii aceluiaşi contract, ca traducerea din limba română în limba germană şi traducerea procurii autentice nr. x să fie asigurate de către o persoană care nu deţinea autorizaţie de traducător, martora RR., legitimându - se cu actul de identitate al martorei DDD. şi prezentând autorizaţia de traducător a acesteia din urmă.

Totodată, la data de 14.04.2011, inculpatul C. a autentificat, în aceleaşi condiţii, sub nr. x un al doilea contract de vânzare - cumpărare ce avea ca vânzător pe inculpatul B. şi cumpărător pe partea civilă E., ocazie cu care a făcut trimitere la un certificat de atestare fiscală emis tot pe numele N. pentru un alt imobil decât cel care făcea obiectul tranzacţiei, bazându-se atât pe susţinerile inculpaţilor A. şi B. potrivit cărora urma să fie eliberat certificat de atestare fiscală pe numele lui B., cât şi pe un bon fiscal care atesta că inculpatul B. formulase cerere în vederea deschiderii de rol fiscal.

Deşi pe parcursul cercetării judecătoreşti, dar şi la cuvântul în dezbateri, inculpatul C. a susţinut că nu a acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, cu ocazia autentificării celor două contracte de vânzare - cumpărare când a folosit certificate de atestare fiscală care nu erau emise pe numele vânzătorilor şi care vizau un alt imobil decât cel care făcea obiectul înstrăinării şi a acceptat ca traducerea să se realizeze de o prietenă a inculpatului B., care nu deţinea autorizaţie de traducător, întrucât s-a aflat în eroare cu privire atât la calitatea de chiriaş al imobilului a numitei N., cât şi asupra identităţii persoanei care s-a prezentat în faţa sa drept traducător autorizat, Înalta Curte nu poate reţine această apărare, având în vedere că împrejurările faptice susţinute de materialul probator administrat în ambele faze procesuale, demonstrează dincolo de orice îndoială rezonabilă că a acţionat cu bună ştiinţă în condiţiile în care nu există certificat de atestare fiscală pe numele vânzătorilor, acceptând să-l menţioneze în contract pe cel emis pe numele N., fiind de acord ca traducerea să se realizeze de o persoană ce nu deţinea atestat de traducător.

De altfel, chiar inculpatul a arătat în faţa instanţei de apel că, deşi a observat în momentul întocmirii contractului că în cuprinsul certificatului de atestare fiscală era menţionată N., proprietara imobilului vecin, nefiind inserat numele vânzătorilor, a considerat fără niciun temei legal ca fiind adevărate cele susţinute de inculpatul A., conform cărora aceasta este chiriaşă a imobilului în discuţie fără, însă a face verificări sub acest aspect.

Împrejurarea că inculpatul C. a acţionat cu intenţie, chiar indirectă, având reprezentarea faptelor sale rezultă din declaraţiile inculpaţilor A. şi B., potrivit cărora actele ce au stat la baza încheierii contractului de vânzare - cumpărare din data de 16.12.2010, i-au fost aduse de A., cu o zi înainte, respectiv la data de 15.12.2010, motiv pentru care a avut posibilitatea să le verifice.

Totodată, inculpatul în exercitarea obligaţiei de verificare a înscrisurilor pe care le autentifică, atribuţie ce îi revine potrivit art. 43 alin. (2) şi art. 45 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, trebuia să observe şi neregulile pe care le prezentau actele ce au stat la baza încheierii celor două contracte de vânzare - cumpărare (certificat de atestare fiscală emis pe numele unei persoane care nu avea calitatea de vânzător în contracte, neconcordanţa majoră dintre suprafaţa imobilului ce făcea obiectul vânzării şi suprafaţa imobilului pentru care se eliberase certificatul de atestare fiscală pe numele părţii civile N.), iar, în realizarea îndatoririlor specifice funcţiei putea solicita un certificat de atestare fiscală pentru imobilul ce constituia obiectul înstrăinării, ocazie cu care ar fi constatat că nu are rol fiscal deschis, întrucât se afla în proprietatea Statului Român şi ca atare, nu ar fi mai autentificat contractul de vânzare - cumpărare.

Cu ocazia încheirii contractului de vânzare - cumpărare din data de 16.12.2010, notarul public, îndeplinindu-şi defectuos atribuţiile de serviciu, a atestat în cuprinsul încheierii de autentificare că traducerea a fost asigurată de traducătorul autorizat DDD., deşi, la biroul său, s-a prezentat martora RR., care nu deţinea autorizaţie de traducător.

Sub acest aspect, relevante sunt declaraţiile martorelor DDD. şi RR., din care rezultă că se putea observa cu uşurinţă că persoana menţionată în actul de identitate nu era aceeaşi cu cea care s-a prezentat în faţa inculpatului C., în vederea efectuării traducerii, situaţie în care notarul, prin simpla verificare a cărţii de identitate ar fi constatat, fără a depune diligenţe deosebite, aceste neconcordanţe.

Tot cu încălcarea atribuţiilor specifice funcţiei a acţionat notarul public când a fost de acord să autentifice contractul de vânzare - cumpărare nr. x din 14.04.2011 în lipsa certificatului de atestare fiscală emis pe numele vânzătorului B., bazându-se doar pe susţinerile inculpaţilor A. şi B. conform cărora în scurt timp urma să fie eliberat acest înscris, precum şi bonul fiscal care atesta că B. formulase cerere în vederea deschiderii de rol fiscal, aspecte care dovedesc că inculpatul C. a prevăzut rezultatul faptelor sale, acceptând posibilitatea producerii lui.

Astfel, se constată că, şi de această dată, prin acceptarea bonului care făcea dovada că inculpatul B. solicitase deschiderea de rol fiscal, inculpatul C. a cunoscut la momentul autentificării contractului că vânzătorul nu-şi achitase obligaţiile fiscale faţă de stat.

Ca atare, inclusiv susţinerile inculpatului C. din faţa instanţei (potrivit cărora a încheiat contractul de vânzare - cumpărare în lipsa certificatului de atestare fiscală emis pe numele vânzătorului, ca urmare a insistenţelor repetate ale inculpatului B. şi ale cumpărătoarei E. cărora le-a precizat că vor fi trimise documentele la Cartea Funciară pentru intabulare doar după ce-i prezentau certificatul fiscal), rezultă că acesta cu intenţie a acceptat să autentifice contractul, încălcându-şi astfel atribuţiile de serviciu.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că susţinerile inculpatului referitoare la faptul că, atât vânzătorul B., cât şi cumpărătoarea E. s-au grăbit să încheie contractul, sunâdu-l, de mai multe ori, chiar în timp ce era bolnav la domiciliu, aceştia acceptând să fie perfectat actul de vânzare - cumpărare în lipsa certificatului de atestare fiscală emis pe numele B., nu-l exonerează de răspundere, întrucât notarul public are obligaţia de a asigura respectarea legii la încheierea actelor juridice şi de a refuza autentificarea lor dacă nu îndeplinesc condiţiile legale.

Astfel, inculpatul C. în exercitarea atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de notar conform dispoziţiilor art. 45 alin. (1) şi (2) şi art. 58 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi actitivatea notarială, pentru autentificarea unui act avea obligaţia să stabilească, în prealabil, identitatea părţilor, să desluşească raporturile reale dintre acestea, precum şi să le solicite documente justificative pentru încheierea actului, sau la cererea acestora, să obţină documentaţia necesară.

Art. 113 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 instituie la înstrăinarea dreptului de proprietate a unui imobil, obligaţia pentru contribuabil (vânzător) de a prezenta certificatul de atestare fiscală prin care să ateste achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de plată administraţiei publice locale.

Pe de altă parte, art. 113 alin. (5) din acelaşi act normativ sancţionează cu nulitatea absolută actele prin care se înstrăinează imobile în condiţiile în care obligaţiile fiscale nu sunt achitate.

Ca atare, autentificarea celor două contracte de vânzare - cumpărare nu se putea face decât pe baza documentelor justificative, adică a titlului de proprietate al vânzătorului, extrasului de carte funciară şi certificatului de atestare fiscală.

În cauză, certificatele de atestare fiscală nr. x din 16.12.2010 şi nr. x din 14.04.2011 emise de către Direcţia Finanţelor Publice Braşov nu atestă situaţia creanţelor fiscale ale vânzătorilor menţionaţi în cuprinsul contractelor autentificate de inculpat, respectiv R. şi B., ci situaţia proprietarei imobilului vecin, N., deci a altui contribuabil decât vânzătorul, privind, totodată, şi un alt imobil decât cel care făcea obiectul vânzării - cumpărării.

Or, lipsa certificatelor de atestare fiscală emise pe numele vânzătorilor din contracte, echivalează cu o documentaţie incompletă, situaţie în care notarul public avea obligaţia să ceară părţilor, documentele necesare pentru încheierea actului sau să obţină el însuşi documentaţia necesară.

Potrivit art. 80 alin. (4) din Legea nr. 36/1995 în vederea îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin, notarul are acces liber la Biroul de Publicitate Imobiliară şi la alte instituţii, pentru obţinerea actelor şi informaţiilor necesare îndeplinirii procedurilor fiscale.

Ca urmare, prin emiterea unei simple adrese către Administraţia Fiscală notarul ar fi avut posibilitatea să afle cine este plătitorul de impozit pentru imobilul de pe str. x, respectiv că N. este proprietara imobilului şi că, în această calitate plăteşte taxele şi impozitele către bugetul de stat.

Din perspectiva criteriului subiectiv, deşi apelantul C. a susţinut, în subsidiar, că nu a acţionat cu intenţie ci, eventual, din culpă, Înalta Curte aşa cum a reţinut anterior, constată că, din modul în care s-au derulat faptele şi în raport cu materialul probator administrat la urmărire penală şi în faza cercetării judecătoreşti, acesta a comis faptele cu intenţie indirectă, deci cu forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru infracţiunea de abuz în serviciu, fiind exclusă culpa.

Infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen., presupune, din punct de vedere obiectiv, o conduită materializată fie în inacţiune constând în neîndeplinirea unui act, fie în acţiunea de îndeplinire a unui act cu încălcarea legii, realizate de un subiect activ calificat - funcţionar public/funcţionar aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu - şi care are ca urmare o vătămare a intereselor legitime ale unei persoane.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, abuzul în serviciu este o infracţiune intenţionată, săvârşită numai cu intenţie, directă sau indirectă, după cum făptuitorul, cunoscând obligaţiile specifice funcţiei şi prevăzând că actul neîndeplinit sau efectuat cu încălcarea legii va produce o vătămare a intereselor legale ale unei persoane, urmăreşte sau doar acceptă acest rezultat.

Pe de altă parte, sfera atribuţiilor de serviciu în virtutea cărora funcţionarului public îi incumbă obligaţia de a îndeplini anumite acte trebuie să îşi găsească o reglementare expresă în lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 517 din 8 iulie 2016.

Infracţiunea de neglijenţă în serviciu, definită în art. 298 C. pen., reprezintă încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau persoane juridice.

Astfel, se observă că cele două infracţiuni se diferenţiază doar sub aspect subiectiv, sens în care funcţionarul public trebuie să acţioneze cu vinovăţie sub forma intenţiei directe sau indirecte pentru a se putea reţine abuzul în serviciu, în timp ce în cazul neglijenţei în serviciu se impune ca aceasta să fie comisă din culpă.

Particularizând aceste consideraţii la datele speţei, se constată că inculpatul C. a avut reprezentarea faptelor sale, întrucât a autentificat contractele de vânzare - cumpărare în lipsa certificatelor de atestare fiscală emise pe numele vânzătorilor, nu odată, ci de două ori, acceptând să menţioneze în cuprinsul contractelor certificatul emis pe numele N., fiind totodată de acord ca traducerea să se realizeze de către o prietenă a inculpatului B. care nu deţinea atestat de traducător autorizat.

Or, este incontestabil că un notar public are obligaţia în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei să verifice înscrisurile care îi sunt prezentate şi să identifice persoanele care solicită efectuarea unui act notarial, autentificarea de acte juridice cu încălcarea acestor atribuţii de serviciu, dovedind dincolo de orice dubiu că funcţionarul public a acţionat cel puţin cu intenţie indirectă, chiar prevăzând rezultatul faptelor sale şi acceptând producerea acestuia.

Drept urmare, acceptând certificatul de atestare fiscală emis pe numele unei persoane ce nu avea calitatea de vânzător şi fiind de acord cu persoana ce nu avea calitatea de traducător autorizat, inculpatul C. a prevăzut efectele acţiunilor sale, fără să fie interesat de evitarea lor, admiţând totododată producerea lor.

De asemenea, încrederea pe care o avea notarul public în inculpatul A. nu înlătură obligaţiile ce-i reveneau acestuia în exercitarea funcţiei, în condiţiile în care Legea nr. 36/1995 îi impune să ia cunoştinţă ex propriis sensibus atât de conţinutul actelor autentificate, cât şi de identitatea persoanelor care se prezintă în faţa sa.

Totodată, raportat la cele anterior dezvoltate, Înalta Curte apreciază că şi susţinerile apelantului, potrivit cărora faptele sale se circumscriu răspunderii disciplinare, sunt neîntemeiate, întrucât angajarea răspunderii penale pentru comiterea faptelor imputate este prioritară, autorul acestora putând fi sancţionat disciplinar numai în subsidiar, respectiv dacă fapta nu realizează elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Or, în speţă, activitatea infracţională desfăşurată de inculpatul C. realizează elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, fiind exclusă răspunderea disciplinară.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate criticile formulate de apelantul inculpat C. sub aspectul neîntrunirii elementelor de conţinut ale infracţiunii prevăzută de art. 297 C. pen., motiv pentru care urmează a constata că nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I sau lit. b) teza a-II-a C. proc. civ. pen.., dar nici cele care ar impune schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii infracţiunii prevăzute de art. 298 C. pen., în condiţiile în care inculpatul a acţionat cu intenţie.

b) Referitor la susţinerile aceluiaşi inculpat privind lipsa elementelor de conţinut ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 C. pen., se constată că, din probele administrate în cauză, cum au fost pe larg analizate de judecătorul fondului, rezultă că a inserat în cuprinsul contractelor de vânzare - cumpărare nr. x din 16.12.2010 şi nr. x din 14.04.2011 menţiuni neadevărate privind plata taxelor şi impozitelor de către vânzători, precum şi citirea şi traducerea actului de către traducătorul autorizat DDD. (contractul nr. x/2010) pentru vânzătoare.

Or, neconcordanţa dintre cele inserate de inculpatul C. în contractele de vânzare - cumpărare, şi cele cuprinse în certificatele de atestare fiscală nr. x din 16.12.2010 şi nr. x din 14.04.2011, care dovedesc că N., persoană care nu avea calitatea de vânzător în acte, îşi achitase taxele şi impozitele la zi, reprezintă rezultatul unei acţiuni de alterare a adevărului, prin atestarea în cuprinsul actelor juridice de înstrăinare a unor date false.

Împrejurarea că, anterior întocmirii actelor juridice taxele şi impozitele datorate statului au fost achitate de alte persoane decât vânzătorii din cele două contracte nu are ca efect scoaterea în afara ilicitului penal a faptelor reţinute în sarcina notarului public, în condiţiile în care acesta a inserat în actele juridice autentificate aspecte care nu au corespondent în realitate, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 113 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, numai proprietarul unui imobil poate solicita eliberarea unui certificat de atestare fiscală, acest înscris făcând dovada achitării taxelor şi impozitelor de către proprietar.

Prin urmare, existenţa unui certificat de atestare fiscală pe numele unei alte persoane care nu este proprietarul vânzător al imobilului echivalează cu lipsa acestuia, întrucât nu atestă situaţia plăţii impozitelor de către proprietar, motiv pentru care legea prevede sancţiunea nulităţii absolute a unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în lipsa unui certificat de atestare fiscală.

Astfel, faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, apreciază că faptele reţinute în sarcina inculpatului C. sunt prevăzute de legea penală şi întrunesc toate elementele de conţinut ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 C. pen., motiv pentru care nu poate da curs solicitării de achitare a acestuia, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi lit. b) teza a II-a C. proc. civ. pen.

3. Analizând critica Ministerului Public referitoare la omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 25 alin. (3) C. proc. civ. pen.. şi desfiinţării cărţii de identitate emise pe numele R. cu nr. x, aflată la d.u.p., Înalta Curte reţine că aceasta este întemeiată având în vedere adresa din 03.03.2012 emisă de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră potrivit căreia numita R., nu figurează în evidenţele informatizate germane, iar cartea de identitate anterior menţionată nu a fost eliberată de autorităţile competente din oraşul Baden, înscrisul prezentat notarului public C. fiind fals, motiv pentru care se va dispune desfiinţarea totală a acestuia.

În ceea ce priveşte acuzaţia parchetului de fals în declaraţii reţinută în sarcina inculpatului A., Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că în cauză inculpatul nu a săvârşit elementul material al acestei infracţiuni în condiţiile în care acţiunea de a face o declaraţie necorespunzătoare adevărului în faţa notarului public i-a aparţinut persoanei rămase neidentificate care s-a prezentat a fi I., folosindu - se de un paşaport falsificat şi nu inculpatului A..

Astfel, persoana rămasă neidentificată a declarat necorespunzător adevărului că este proprietarul celor două apartamente, precum şi că îl împuterniceşte pe inculpatul B. să le vândă, în timp ce inculpatul A. nu a făcut în faţa notarului public nicio declaraţie, limitându-se la a-l însoţi pe cel care a dat declaraţii neconforme adevărului.

4. Referitor la tratamentul sancţionator aplicat inculpaţilor A., B. şi C., aspect criticat atât de procuror, cât şi de inculpaţi în cuprinsul motivelor de apel, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a realizat o evaluare judicioasă a criteriilor prevăzute în art. 74 alin. (1) C. pen., fiind valorificate în mod corespunzător toate împrejurările ce ţin de faptele comise (modul de săvârşire, starea de pericol creată, întinderea activităţii infracţionale, gravitatea pagubei produse), dar şi cele care caracterizează persoana fiecărui inculpat (antecedenţa penală, contribuţia avută la desfăşurarea activităţii ilicite, conduita după comiterea faptei, vârsta, starea de sănătate, integrarea în societate şi situaţia familială), situaţie în care au fost stabilite pedepse corect individualizate atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, apte să asigure realizarea scopului preventiv-educativ avut în vedere de legiuitor prin însăşi reglementarea acestora.

În acest sens, în privinţa apelantului inculpat C., raportându - se pe de o parte, la gravitatea infracţiunilor comise ce rezultă din natura acestora (fapte care aduc atingere încrederii publice în veridicitatea înscrisurilor oficiale), modalitatea concretă în care a acţionat apelantul (a autentificat două contracte de vânzare - cumpărare, încălcându - şi atribuţiile de serviciu, în sensul că a acceptat certificate de atestare fiscală care nu dovedeau că vânzătorii menţionaţi în contracte achitaseră taxele şi impozitele la zi, inserând, totodată, în cuprinsul contractelor de vânzare - cumpărare menţiuni neadevărate cu privire la plata taxelor şi impozitelor de către vânzători şi cu privire la citirea şi traducerea actului către vânzătoare de către traducătorul autorizat), contribuţia mai mică la săvârşirea infracţiunilor şi la producerea rezultatului socialmente periculos, săvârşirea faptelor cu intenţie indirectă, iar, pe de altă parte, la circumstanţele personale ale acestuia (cu referire la lipsa antecedentelor penale, nivelul de educaţie - studii superioare, vârsta acestuia - aflându-se la începutul carierei de notar public, conduita procesuală adoptată pe parcursul procesului penal, în sensul că a dat declaraţii care au contribuit, coroborate cu alte mijloace de probă, la aflarea adevărului şi s-a prezentat la majoritatea termenelor de judecată, dovedind interes în rezolvarea situaţiei sale juridice), Înalta Curte, apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că aplicarea unor pedepse egale cu minimul special pentru infracţiunile de abuz în serviciu şi fals intelectual (faptele din data de 16.12.2010) este suficientă şi aptă să asigure realizarea scopului preventiv - educativ şi punitiv al sancţiunii penale.

Deopotrivă, faţă de circumstanţele reale ale comiterii infracţiunilor şi datele ce caracterizează persoana inculpatului C., atitudinea acestuia de a contribui la restabilirea situaţiei anterioare cu privire la faptele săvârşite la data de 14.04.2011, în sensul că, a doua zi după autentificarea contractului de vânzare - cumpărare nr. x/14.04.2011, a convocat părţile (pe inculpaţii A., B. şi partea civilă E.), explicându-le că s-a comis o greşeală prin autentificarea actului în lipsa unui certificat de atestare fiscală emis pe numele vânzătorului B., propunându-li-se desfiinţarea contractului şi revenirea la situaţia iniţială, se înfăţişează, în opinia Înaltei Curţi, ca o împrejurare suficient de relevantă pentru a justifica reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate apelantului inculpat, având în vedere împrejurările referitoare la faptă, astfel cum au fost anterior expuse, şi datele ce caracterizează persoana acestuia, în sensul că, până în prezent, şi-a conformat atitudinea exigenţelor legii penale, sens în care nu a mai comis alte infracţiuni şi s-a prezentat în faţa instanţelor ori de câte ori a fost chemat, Înalta Curte constată că pronunţarea hotărârii de condamnare constituie un avertisment suficient pentru acuzat şi, chiar fără executarea pedepsei în regim de detenţie, acesta nu va mai comite alte fapte antisociale.

De asemenea, raportat la circumstanţele favorabile ce caracterizează persoana inculpatului, expuse anterior cu ocazia individualizării judiciare a pedepselor aplicate, şi dispoziţiile art. 67 alin. (2) C. pen. care condiţionează aplicarea obligatorie a pedepsei complementare când legea prevede această pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită, cerinţă ce nu este îndeplinită în speţă, precum şi faţă de măsurile de supraveghere impuse pe durata termenului de încercare a suspendării executării pedepsei, Înalta Curte apreciază că nu se impune nici aplicarea faţă de inculpat a pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita profesia de notar pe o perioadă determinată după executarea pedepsei principale, o asemenea sancţiune fiind excesivă şi disproporţionată faţă de scopul urmărit prin limitarea exercitării dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen.

Sub acest aspect, trebuie avut în vedere că inculpatul C. până în prezent nu s-a aflat în conflict cu legea penală şi nici nu a fost sancţionat disciplinar, motiv pentru care se constată că acţiunile sale care formează obiectul prezentei cauze au un caracter de excepţie.

În consecinţă, având în vedere că pentru majoritatea persoanelor munca reprezintă unica sau principala sursă de venit, dar şi pentru a i se respecta inculpatului C. unul din drepturile fundamentale şi inalienabile, respectiv dreptul la muncă, prevăzut de art. 41 alin. (1) din Constituţia României şi art. 3 din Codul muncii, Înalta Curte va înlătura pedepsele complementare şi accesorii constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de notar public, ce i-au fost aplicate pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen., precum şi pe lângă pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani închisoare.

Sub aspectul proporţionalizării pedepsei cu închisoarea aplicată inculpatului A. de prima instanţă, aspect invocat, în cuprinsul concluziilor scrise, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a realizat o evaluare judicioasă a criteriilor prevăzute de art. 74 alin. (1) C. pen., fiind valorificate în mod corespunzător toate împrejurările ce ţin de faptele comise şi de persoana inculpatului, situaţie în care a fost stabilită o sancţiune penală corect individualizată atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, aptă să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei.

În acest sens, s-a avut în vedere gravitatea infracţiunilor comise ce rezultă din natura acestora (fapte care aduc atingere încrederii publice în veridicitatea înscrisurilor oficiale şi a celor sub semnătură privată producătoare de consecinţe juridice, şi care nesocotesc relaţiile sociale cu caracter patrimonial), modalitatea concretă în care a acţionat apelantul (în sensul că, în calitate de avocat, deci participant la înfăptuirea actului de justiţie, a falsificat împuterniciri avocaţiale pe care le-a folosit la organele fiscale spre a obţine certificate de atestare fiscală necesare vânzării imobilelor, găsirea unei persoane care s-a prezentat în faţa unui notar public cu o identitate nereală), din numărul înscrisurilor falsificate şi a consecinţelor produse (crearea unor vătămări a drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor civile), conduita adoptată care nu a fost una de colaborare cu organele de anchetă, acesta manipulându-l pe inculpatul B. atât în vederea conceperii şi reuşitei planului infracţional, cât şi pentru stabilirea unei variante comune de răspuns care să-i exonereze de răspundere penală, scopul săvârşirii infracţiunilor (obţinerea unor avantaje financiare fără eforturi lucrative), iar, pe de altă parte, la circumstanţele personale ale acestuia (cu referire la lipsa antecedentelor penale, nivelul de educaţie - studii superioare, vârsta acestuia), Înalta Curte apreciază că aplicarea unor pedepse orientate spre minimul special este suficientă şi aptă să asigure realizarea scopului preventiv - educativ şi punitiv al sancţiunii penale.

Deopotrivă, Înalta Curte consideră că acest scop poate fi atins şi în privinţa apelantului inculpat B. prin aplicarea unor pedepse egale cu minimul special pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la fals intelectual, complicitate la abuz în serviciu şi complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată, şi peste minimul special în cazul infracţiunilor de înşelăciune, la cuantificarea cărora se are în vedere, pe lângă gravitatea infracţiunilor comise ce rezultă din natura şi importanţa valorilor sociale lezate prin săvârşirea infracţiunilor, modalitatea în care a acţionat (folosindu-se de o persoană ce a rămas încă neidentificată care s-a prezentat în faţa notarului public ca fiind mandatarul adevăraţilor proprietari, cumpărând şi vânzând imobilele, numele său figurând în actele autentice) şi consecinţele produse (crearea unor vătămări a drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor civile) şi circumstanţele personale ale acestuia (în sensul că nu are antecedente penale, este absolvent de studii medii, iar, prin conduita procesuală adoptată pe parcursul procesului penal prin prezentarea la majoritatea termenelor de judecată, a dovedit interes în rezolvarea situaţiei sale juridice). Chiar dacă inculpatul a recunoscut în ultima sa declaraţie din faza instrucţiei penale (10.12.2015) o parte din acuzaţiile formulate împotriva sa, Înalta Curte apreciază că, în contextul gradului ridicat de pericol social al faptelor comise, astfel cum a fost anterior relevat, această împrejurare nu poate conduce la atenuarea tratamentului sancţionator ce i-a fost aplicat, prin reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunile săvârşite, şi suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, astfel cum a solicitat în motivele de apel.

Nefondate sunt, totodată, şi motivele de apel ale Parchetului privind netemeinicia pedepselor aplicate tuturor celor trei inculpaţi, Înalta Curte apreciind că acestea răspund cerinţelor de proporţionalitate cu gravitatea faptelor comise şi circumstanţele personale ale acuzaţilor.

Astfel, se constată că, în mod justificat, la alegerea tratamentului sancţionator aplicat inculpaţilor, au fost valorificate elementele de diferenţiere ce ţin de gradul de contribuţie a fiecăruia la săvârşirea faptelor, poziţia procesuală adoptată şi datele lor personale, aplicându-se inculpaţilor pedepse orientate spre minimul special (având în vedere lipsa antecedentelor penale, gradul de integrare în societate şi situaţia familială), dar cu executare în regim privativ de libertate inculpaţilor B. şi A. (raportat la rolul lor important în desfăşurarea activităţii infracţionale, modul elaborat în care au acţionat pentru atingerea scopului infracţional, atitudinea nesinceră manifestată de cel din urmă pe întreg parcursul procedurii judiciare), iar, inculpatului C. o pedeapsă cu închisoarea redusă sub minimul special stabilit de lege pentru infracţiunea comisă, prin reţinerea în favoarea sa a circumstanţei atenuante judiciare prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. (având în vedere demersurile efectuate pentru diminuarea consecinţelor infracţiunii şi atitudinea sa cooperantă, prin declaraţiile sale contribuind la dovedirea activităţii infracţionale a inculpaţilor A. şi B.), şi suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, în condiţiile art. 91 alin. (1) C. pen. (faţă de posibilităţile acestuia de îndreptare, gradul ridicat de instruire şi integrare în societate).

Raportat la criteriile avute în vedere de judecătorul fondului, corect evaluate în procesul de cuantificare a sancţiunilor penale şi de alegere a modalităţii lor de executare, Înalta Curte apreciază că nu se justifică majorarea cuntumului acestora, astfel cum a solicitat Parchetul.

5. Examinând apelul declarat de partea civilă N., raportat la textele de lege incidente în cauză, Înalta Curte constată că acesta este tardiv.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 410 alin. (1) C. proc. civ. pen.., termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, şi curge de la comunicarea copiei minutei.

Înalta Curte, verificând natura termenului de 10 zile, se constată că este un termen procedural, ce trebuie calculat potrivit dispoziţiilor art. 269 C. proc. civ. pen.., sens în care în cuprinsul său nu se socoteşte ziua la care începe să curgă şi nici ziua la care se împlineşte, şi peremptoriu, a cărui nerespectare atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen, respectiv constatarea tardivităţii acestuia.

În acest context, în raport cu înscrisurile aflate la dosar, Înalta Curte constată că părţii civile N. i-a fost comunicată copia minutei sentinţei penale nr. 9/F din 06 aprilie 2015, a Curţii de Apel Braşov, secţia penală, la data de 10 aprilie 2015 (ds. instanţa de fond), iar calea de atac a fost declarată la data de 23 iunie 2015 (dos. I.C.C.J.), deci cu depăşirea termenului de 10 zile prevăzut de norma procesual penală.

În aceste condiţii, Înalta Curte nu va mai proceda la examinarea motivelor de apel formulate de partea civilă N. şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 421 pct. 1 lit. a) teza I C. proc. civ. pen.. va respinge, ca tardiv, apelul declarat de aceasta.

6. Referitor la apelul declarat de partea civilă E., Înalta Curte reţine că este nefondat în condiţiile în care, în mod justificat, prima instanţă a apreciat că nu se impune obligarea Casei Naţionale a Notarilor Publici, în solidar, cu inculpatul C. la plata daunelor materiale formulate de partea civilă, având în vedere că, în raport de dispoziţiile art. 17 lit. a) din Statutul Casei Naţionale a Notarilor Publici asigurătorul răspunde numai pentru daunele provocate din culpă de către notar, nu şi pentru cele provocate intenţionat.

Or, în cauză, inculpatul C. a fost condamnat pentru comiterea cu intenţie a faptelor ce i-au fost imputate şi care au fost săvârşite în exercitarea funcţiei de notar cu încălcarea atribuţiilor ce-i reveneau în sarcină.

7. Cu privire la apelul declarat de părţile civile F., G. şi H., se constată că acestea, invocând eroarea în care s-au aflat în legătură cu calitatea de proprietar a inculpatului B., au solicitat aplicarea principiului error communis facit jus.

În speţă, se constată că urmare a anulării procurii autentice nr. x din 01.10.2010, act ce a stat la baza vânzării celor două apartamente aparţinând părţii civile I., vânzarea imobilelor de către inculpatul B. este lovită de nulitate absolută, în condiţiile în care inculpatul a acţionat în numele proprietarului în lipsa unui mandat de reprezentare din partea acestuia.

Înalta Curte aminteşte că, principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis) desemnează regula de drept potrivit căreia anularea actului juridic iniţial atrage şi anularea actului juridic subsecvent, datorită legăturii lor juridice, respectiv, dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent (şi care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic iniţial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.

Prin urmare, se observă că, în cauză, nu-şi găseşte aplicabilitatea acest principiu de drept, în condiţiile în care actul juridic iniţial este reprezentat de o procură autentică prin care un fals proprietar împuterniceşte un mandatar să vândă în numele său cele două imobile. Astfel, nu există decât un singur act juridic translativ de drepturi, act prin care au şi fost înstrăinate cele două apartamente.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată, similar instanţei de fond, că părţile civile F., G. şi H. nu sunt subdobânditori ai imobilelor, ci dobânditori. Sub acest aspect, se observă că numai în situaţia în care părţile civile ar fi înstrăinat la rândul lor apartamentele altor persoane, acestea din urmă ar fi putut fi considerate subdobânditori de bună - credinţă cu titlu oneros şi astfel, ar fi putut fi analizată incidenţa în speţă a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Referitor la solicitarea părţilor civile F. şi G. privind aplicarea în cauză a principiului error communis facit jus, Înalta Curte arată că principiul invocat nu are reglementare legală în materia dobânditorului unui bun imobil cu titlu oneros prin vânzare - cumpărare, o aplicaţie legală fiind întâlnită în materia actelor de stare civilă. Astfel, potrivit art. 7 din Legea nr. 119/1996 "actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate", reglementare ce nu-şi găseşte, însă, aplicabilitate în speţă.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că, în mod justificat, instanţa de fond a analizat latura civilă a cauzei prin prisma principiului restitutio in integrum, temei de drept în baza căruia s-a dispus anularea celor două contracte de vânzare - cumpărare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Având în vedere toate argumentele anterior expuse, Înalta Curte în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. civ. pen. va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi inculpatul C., va desfiinţa, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând în fond, va înlătura pedepsele complementare şi accesorii constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de notar, aplicate inculpatului C. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen., precum şi pe lângă pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani închisoare.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. civ. pen.., va dispune desfiinţarea cărţii de identitate emise pe numele R. cu nr. x.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. şi de părţile civile H., E., F. şi G. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Totodată, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) teza I C. proc. civ. pen.. va respinge, ca tardiv, apelul declarat de partea civilă N..

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. civ. pen.., cheltuielile ocazionate cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi inculpatul C. vor rămâne în sarcina statului.

Având în vedere faptul că apelantele părţi civile N., H., E., F. şi G. şi apelanţii intimaţi inculpaţi A. şi B. se află în culpă procesuală, în baza art. 275 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. civ. pen., îi va obliga pe aceştia la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi B. şi C., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 90 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul intimat inculpat A., în sumă de 360 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul interpretului de limba arabă se va suporta din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi inculpatul C. împotriva sentinţei penale nr. 9/F din 06 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

Înlătură pedepsele complementare şi accesorii constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de notar, aplicate inculpatului C. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen., precum şi pe lângă pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani închisoare.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. civ. pen.., dispune desfiinţarea cărţii de identitate emise pe numele R. cu nr. x.

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. şi de părţile civile H., E., F. şi G. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Respinge, ca tardiv, apelul declarat de partea civilă N..

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea apelului declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi inculpatul C. rămân în sarcina statului.

Obligă apelantele părţi civile N., H., E., F. şi G. şi apelanţii intimaţi inculpaţi A. şi B. la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi B. şi C., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 90 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul intimat inculpat A., în sumă de 360 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul interpretului de limba arabă se suportă din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2017.