Tax evasion conviction upheld: 9-year prison term for inflated invoices via ghost companies affirmed, constitutional referral dismissed

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 98 din 12 mai 2017 a Tribunalului Brăila pronunţată în dosarul nr. x/2014, în baza art. 386 C. proc. civ. pen.., s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei reţinută prin rechizitoriu în sarcina inculpatului A., din infracţiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 74 lit. a) şi alin. (2) C. pen. (1969), în referire la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. (1969), pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată (perioada: aprilie 2005 - septembrie 2007).

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. (1969), s-a dispus aplicarea faţă de inculpatul A. a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. (1969) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 861 alin. (1) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului A., pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit în raport de dispoziţiile art. 862 C. pen. (1969).

În temeiul art. 863 alin. (1) C. pen. (1969), s-a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpatul A., să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Brăila; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepsei accesorii aplicată inculpatului A., constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. (1969) pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. (1969), privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, în cazul săvârşirii vreunei infracţiuni, pe parcursul termenului de încercare al nerespectării măsurilor de supraveghere ori neplăţii despăgubirilor civile pe parcursul termenului de supraveghere.

În baza art. 19, art. 25 şi art. 397 C. proc. civ. pen.. în referire la art. 998 şi art. 1003 C. civ. anterior, a fost admisă acţiunea civilă formulată de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul A., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. Bucureşti (fostă S.C. C. S.R.L. Brăila), să plătească părţii civile suma de: 6.893.316,56 RON (din care 3.742.092,61 RON reprezentând TVA şi 3.151.224,95 RON, reprezentând impozit pe profit), la care s-a adăugat dobânzi şi penalităţi de întârziere datorate în temeiul Codului de procedură fiscală, până la data plăţii efective a debitului principal.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. civ. pen.. şi art. 11 din Legea nr. 241/2005, a fost menţinută măsura sechestrului asigurator instituit, prin ordonanţa din 12 mai 2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, asupra bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea inculpatului A., până la concurenţa sumei de 19.000 euro şi anume: un mijloc de transport cu tracţiune mecanică marca D. serie motor x; un autoturism marca E. serie saşiu x; suprafaţa de 666 m.p., teren intravilan situat în T36P271, teren pe care, conform adresei nr. x/29.04.2014 a OCPI Brăila s-a instituit ipotecă de către o instituţie bancară.

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca o copie a dispozitivului să fie comunicată Oficiului Naţional al Registrului Comerţului la rămânerea definitive a hotărârii, pentru a se efectua cuvenitele menţiuni, conform legii.

În temeiul art. 25 alin. (3) şi art. 580 C. proc. civ. pen.., s-a dispus anularea unui număr de 138 facturi fiscale, emise de cele 9 societăţi comerciale, găsite în evidenţa contabilă a S.C. C. S.R.L. Brăila, după cum urmează:

- 15 facturi fiscale emise în perioada: 19.04.2005 - 19.09.2008 de către S.C. F. S.R.L. Galaţi pentru S.C. C. S.R.L. Brăila, numerele:

x/19.04.2005, x/29.07.2005, x/04.08.2005, x/10.08.2005, x/22.08.2005, x/23.08.2005, x/08.09.2005, x/10.09.2005, x/07.09.2005, x/05.09.2005, x/12.09.2005, x/15.09.2005, x/19.09.2005, x/09.09.2005 şi nr. x/16.09.2005;

- 33 facturi fiscale emise în perioada: 04.07.2005 - 07.12.2005 de S.C. G. S.R.L. Galaţi pentru S.C. C. S.R.L. Brăila, numerele: x/04.07.2005, x/06.07.2005, x/11.07.2005, x/10.08.2005, x/08.09.2005, x/07.09.2005, x/06.09.2005, x/09.09.2005, x/15.09.2005, x/16.09.2005, x/03.10.2005, x/30.09.2005, x/30.09.2005, x/30.09.2005, x/25.09.2005, x/12.09.2009, x/13.09.2005, x/19.09.2005, x/06.10.2005, x/04.10.2005, x/06.10.2005, x/30.09.2005, x/07.10.2005, x/15.10.2005, x/17.10.2005, x/18.10.2005, x/02.12.2005, x/03.12.2005, x/04.12.2005, x/05.12.2005, x/06.02.2006 şi x/07.02.2006;

- 3 facturi fiscale emise în perioada: 15.10.2005 - 26.10.2005 de S.C. H. S.R.L. Galaţi pentru S.C. C. S.R.L. Brăila, numerele: x/26.10.2005, x/20.10.2005 şi x/15.10.2005;

- 21 facturi fiscale emise în perioada: 27.06.2006 - 31.08.2006 de S.C. I. S.R.L. Galaţi pentru S.C. C. S.R.L. Brăila, numerele: x/27.06.2006; x/30.06.2006, x/11.07.2006, x/17.07.2006, x/14.07.2006, x/11.07.2006, x/30.06.2006, x/31.07.2007, x/31.07.2006, x/08.08.2006, x/22.08.2006, x/22.08.2006, x/23.08.2006, x/24.08.2006, x/25.08.2006, x/31.08.2006, x/28.08.2006, x/29.08.2006, x/30.08.2006, x/27.08.2006 şi x/31.08.2006;

- 29 facturi fiscale emise în perioada: 07.09.2006 - 20.10.2006 de S.C. J. S.R.L. Galaţi pentru S.C. C. S.R.L. Brăila, numerele: x/07.09.2006, x/08.09.2006, x/10.09.2006, x/10.09.2006, x/13.09.2006, x/14.09.2006, x/14.09.2006, x/15.09.2006, x/16.09.2006, x/17.09.2006, x/20.09.2006, x/22.09.2006, x/25.09.2006, x/26.09.2006, x/27.09.2006, x/28.09.2006, x/02.10.2006, x/03.10.2006, x/04.10.2006, x/06.10.2006, x/09.10.2006, x/10.10.2006, x/11.10.2006, x/12.10.2006, x/16.10.2006, x/16.10.2006, x/18.10.2006, x/19.10.2006 şi x/20.10.2006;

- 6 facturi fiscale emise în perioada: 15.10.2005 - 19.04.2006 de S.C. K. S.R.L. Bucureşti pentru S.C. C. S.R.L. Brăila, numerele: x/15.10.2005, x/28.11.2005, x/03.12.2005, x/07.03.2006, x/10.03.2006 şi x/19.04.2006;

- 3 facturi fiscale emise în perioada: 15.10.2005 - 05.05.2006 de S.C. L. S.R.L. Bucureşti pentru S.C. C. S.R.L. Brăila, numerele: x/15.10.2005, x/19.04.2006 şi x/05.05.2006;

- 22 facturi fiscale emise în perioada: 25.06.2007 - 28.09.2007 de S.C. M. S.R.L. Bucureşti pentru S.C. C. S.R.L. Brăila, numerele: x/25.06.2007, x/28.06.2007, x/30.06.2007, x/01.07.2007, x/01.07.2007, x/06.07.2007, x/10.07.2007, x/25.07.2007, x/21.08.2007, x/22.08.2007, x/24.08.2007, x/27.08.2007, x/28.08.2007, x/30.08.2007, x/31.08.2007, x/03.09.2007, x/10.09.2007, x/12.09.2007, x/14.09.2007, x/22.09.2007, x/27.09.2007 şi x/28.09.2007;

- 8 facturi fiscale emise în perioada: 31.05.2007 - 28.09.2007 de S.C. N. S.R.L. Bucureşti pentru S.C. C. S.R.L. Brăila, numerele: x/01.06.2007, x/01.08.2007, x/10.06.2007, x/08.08.2007, x/11.06.2007, x/22.06.2007, x/31.05.2007 şi x/25.06.2007.

A fost obligat inculpatul A., la plata sumei de 500 RON, reprezentând diferenţa onorariu expertiză financiar-contabilă judiciară, către expert contabil O..

În baza art. 272, art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. pen.., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli judiciare către stat, în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. Bucureşti (fosta S.C. C. S.R.L. Brăila), din care 3.000 RON, cheltuieli judiciare la urmărirea penală şi 1.000 RON, cheltuieli judiciare la instanţa de fond.

Pentru a se pronunţa astfel, în urma analizării materialului probator administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti în fond, Tribunalul a reţinut că, în drept, fapta inculpatului A., care, în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L. Brăila, în perioada aprilie 2005 - septembrie 2007, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, faţă de aceeaşi parte vătămată, a dispus înregistrarea în evidenţa contabilă a firmei a unui număr de 138 facturi fiscale ce nu atestau o situaţie de fapt reală, în sensul că acestea erau emise de S.C. F. S.R.L. Galaţi, S.C. G. S.R.L. Galaţi, S.C. H. S.R.L. Galaţi, S.C. I. S.R.L. Galaţi, S.C. J. S.R.L. Galaţi, S.C. K. S.R.L. Bucureşti, S.C. L. S.R.L. Bucureşti, S.C. M. S.R.L. Bucureşti şi S.C. N. S.R.L. Bucureşti, însă în urma verificărilor fiscale încrucişate s-a constatat că acestea erau firme fantomă, achiziţiile cerealelor evidenţiate ca vândute fiind făcute de la persoane fizice, în scopul deducerii taxei pe valoarea adăugată şi reducerii impozitului pe profit, inculpatul sustrăgându-se prin această modalitate de la plata unor obligaţii fiscale datorate bugetului consolidat al statului în valoare de 6.893.316,56 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată şi impozit pe profit, constituie infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În speţă, s-a reţinut forma agravantă a infracţiunii de evaziune fiscală (prevăzută de art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005), având în vedere că debitul principal (compus din TVA şi impozit pe profit, colectată, datorată bugetului consolidat al statului), în cuantum de 6.893.316,56 RON, depăşeşte suma de 500.000 euro, având în vedere paritatea leu/Euro, de la momentul finalizării activităţii infracţionale ( septembrie 2007).

Totodată, analizând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 5 C. pen., prin prisma tuturor criteriilor stabilite de Curtea Constituţională prin decizia nr. 265 din 6 mai 2014, s-a apreciat că legea penală mai favorabilă inculpatului este vechea reglementare, aceasta stabilind condiţii mai bune ce trebuie aplicate inculpatului pe parcursul acordării beneficiului suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în baza art. 861 şi urm. C. pen. (1969) şi prevăzând posibilitatea reţinerii circumstanţelor atenuante judiciare.

La individualizarea pedepsei aplicabile inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 52 C. pen. (1969), precum şi criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), context în care, ţinând seama de conduita bună a inculpatului anterior săvârşirii infracţiunii a reţinut circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. (1969), în referire la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), cu consecinţa reducerii sub minimul prevăzut de lege al pedepsei închisorii.

Prin decizia penală nr. 270/A din 6 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi, s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală nr. 98/12.05.2017 a Tribunalului Brăila şi, în rejudecare:

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă principală de 9 ani închisoare şi 4 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969) pe durata executării pedepsei principale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

A fost respins ca nefondat apelul inculpatului A..

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. civ. pen.., a fost obligat inculpatul A. la plata către stat a sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în apel.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel a reţinut, referitor la apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Galaţi, că în mod greşit instanţa de fond a acordat inculpatului A. circumstanţe atenuante judiciare, care au avut ca urmare coborârea pedepsei aplicabile sub minimul special prevăzut de lege, având în vedere, în acest sens, lipsa de antecedente penale şi existenţa a doi copii în întreţinere, aceste împrejurări reprezentând elemente de normalitate ce nu pot scoate în evidenţă pe acuzat ori demonstra că fapta are un caracter de periculozitate socială redusă.

În schimb, analizând materialul probator, Curtea a reţinut că prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului în sumă de 6.893.316,56 RON era la momentul săvârşirii faptelor (2005-2007) un prejudiciu considerabil (fapt care a şi atras competenţa de urmărire a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Galaţi).

S-a mai reţinut că inculpatul a avut o atitudine nesinceră, s-a prevalat de dreptul la tăcere, nu a colaborat cu organele de anchetă şi nu a depus stăruinţă pentru achitarea prejudiciului şi înlăturarea consecinţelor infracţiunii.

În plus, din verificările efectuate, a rezultat că, prin rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Galaţi, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (faptă din 15.05.2012) şi art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. proc. civ. pen.. (fapta din 14.05.2012), cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila sub nr. x/2017, acest aspect fiind de natură a demonstra perseverenţa infracţională a inculpatului în vederea obţinerii de bani de la bugetul de stat şi de la cel al comunităţilor europene, destinaţi subvenţionării producătorilor agricoli.

Curtea a apreciat nefondată calea de atac promovată de inculpatul A., arătând că nu se impune desfiinţarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Brăila, atâta timp cât motivele invocate nu se regăsesc printre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. civ. pen.

Totodată, s-a arătat că nu se impune achitarea inculpatului potrivit art. 396 alin. (5) C. proc. civ. pen.. în referire la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pen.. şi nici respingerea acţiunii civile formulate de Ministerul Finanţelor- Agenţia Naţională de Administrate Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Galaţi -Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila, instanţa de fond pronunţând soluţia de condamnare în concordanţă cu probatoriul administrat în cauză şi motivând-o legal şi temeinic. Sub acest aspect, s-a arătat că, aşa cum a statuat Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, judecătorul cauzei nu trebuie să răspundă punctual fiecărei susţineri a inculpatului, fiind important ca, din motivarea hotărârii, să rezulte voinţă magistratului (în a achita sau a condamna pe inculpat), probele pe care acesta le-a avut în vedere, analiza şi coroborarea acestora. Or, în cauză, rezultă fără echivoc voinţă judecătorului fondului de a condamna pe inculpat, fiind arătate şi analizate probele care în opinia magistratului au condus la stabilirea vinovăţiei inculpatului.

S-a arătat, totodată, că, în cauză, nu s-a încălcat dreptul la un proces echitabil al inculpatului, acesta fiind audiat de două ori în apel, i s-a încuviinţat în apărare proba testimonială cu doi martori (care au fost citaţi cu mandate de aducere, însă, din procesele-verbale întocmite de organele de poliţie, a rezultat că nu se află în ţară) şi a fost ataşat dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Galaţi (privind pe inculpatul P.) dosar instrumentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Galaţi, despre care inculpatul a afirmat că are legătură cu cauza sa.

S-a mai reţinut că, prin actul de sesizare, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, reţinându-se că, în perioada 2005-2007, a înregistrat în contabilitatea S.C. C. S.R.L. Brăila un număr de 138 de facturi emise de 9 societăţi un număr de 138 de facturi emise de 9 comerciale tip "fantomă" (5 din Galaţi şi 4 din Bucureşti), în scopul măririi artificiale a cheltuielilor, scăderii profitului şi, implicit, a diminuării masei supuse impozitării de către stat (TVA şi impozit pe profit).

Curtea a subliniat că, pentru a se reţine comportamentul de societate "fantomă", nu prezintă importanţă dacă firmele erau active sau nu din punct de vedere financiar, acesta fiind apreciat de organele de urmărire penală, în baza rapoartelor Inspecţiei Financiare Bucureşti, ţinându-se seama de mai multe elemente, precum lipsa tranzacţiilor financiare o perioadă îndelungată de timp, lipsa administratorilor societăţii de la sediul social declarat al firmei, imposibilitatea contactării acestora, faptul că nu au avut activităţi lucrative o perioadă îndelungată (eventual numai activităţi de intermediere), faptul că nu au mai emis facturi (sens în care nu a mai solicitat tipizate cu regim special).

Pe de altă parte, s-a apreciat că, în mod corect, instanţa de fond a valorificat raportul de expertiză financiar contabilă întocmit de specialistul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Galaţi, în detrimentul expertizei financiare contabile, arătându-se că, potrivit normelor de procedură, probele nu au o valoare dinainte prestabilită şi nu există o "ierarhie a acestora", instanţa având obligaţia de a alege din ansamblul probelor administrate în apărare şi în acuzare pe acelea care se integrează cel mai bine în materialul probator şi în situaţia de fapt avută în vedere.

Or, raportat la situaţia de fapt avută în vedere şi la natura infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, în cauză se punea problema realităţii operaţiunii comerciale. S-a arătat că expertiza financiar-contabilă s-a raportat la faptul că, din punct de vedere contabil, societatea inculpatului figura la rubrica "intrări" ca având înregistrate în contabilitate cele 138 de facturi fiscale şi, prin urmare, a ajuns la un rezultat eronat, care nu corespunde situaţiei de fapt avută în vedere.

Pe de altă parte, raportul specialistului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Galaţi, efectuat în baza dispoziţiilor procurorului, a avut în vedere realitatea operaţiunilor financiare şi tocmai de aceea, în opinia instanţei de apel, se încadrează în mod coerent în materialul probator.

S-a subliniat că noţiunea de "operaţiune fictivă" poate consta, printre altele, în menţionarea unor cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale. A evidenţia operaţiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operaţiuni care nu au existat în realitate în documentele legale, cum ar fi cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale. Înregistrarea operaţiunilor fictive se poate realiza fie prin întocmirea de documente justificative privind o operaţiune fictivă, urmată de înscrierea ei în documente legale, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operaţiuni fictive pentru care nu există document justificativ.

În plus, s-a arătat că hotărârea de condamnare nu se bazează doar pe declaraţiile unor martori, ci şi pe concluziile rapoartelor întocmite de organele de control fiscal, respectiv Inspecţia Fiscală Galaţi şi Inspecţia Fiscală Bucureşti, la solicitarea Inspecţiei Fiscale Brăila, prin verificări încrucişate la firmele de la care inculpatul susţinea că s-a aprovizionat cu produse agricole şi care constituiau "intrări", respectiv cele 138 facturi fiscale emise de 9 societăţi comerciale, facturi avute în vedere în prezenta cauză. Organele de urmărire penală au verificat apărările inculpatului A., analizând contabilitatea celor 9 societăţi comerciale (respectiv ieşirile). Pe lângă declaraţiile martorilor indicaţi de inculpat, cele două instanţe au avut în vedere şi declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză, respectiv: Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC. şi DD. (fostul asocial al inculpatului în cadrul S.C. C. S.R.L. Brăila).

Pe de altă parte, din verificările efectuate în cauză şi din lecturarea rechizitoriului nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Galaţi, Curtea şi-a format convingerea că inculpatul A. deţinea importante suprafeţe de teren pe raza comunei Mircea Vodă, judeţul Brăila, fie în proprietate, fie în arendă fie în cadrul societăţii agricole S.C. EE. S.R.L. Brăila (unde deţinea calitatea de director, administrator fiind martorul DD. şi soţia sa FF.), concluzionându-se că, cel mai probabil, acesta achiziţiona cereale la un preţ redus, de la ţăranii şi producătorii agricoli sau de la societăţile agricole arendatoare din această regiune agricolă.

Pentru a înregistra în contabilitate S.C. C. S.R.L. Brăila, inculpatul a luat legătura cu reprezentanţii celor 9 societăţi comerciale, solicitându-le să emită facturi pentru respectivele cantităţi, la un preţ net mult mai mare decât cel de achiziţie, facturi care aveau rolul de a reprezenta "intrări" în contabilitatea S.C. C. S.R.L. Brăila, edificatoare în acest sens fiind declaraţiile martorelor V. şi W. date în faza de urmărire penală. S-a arătat, astfel, că cele 138 facturi de intrare, având un preţ foarte mare, aveau rolul de a mări artificial cheltuielile şi de a micşora masa impozabilă.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie, la data de 19 aprilie 2018, inculpatul A., prin avocat GG., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. civ. pen.

Prin prisma primului caz de casare invocat, recurentul a învederat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, arătând că, din considerentele deciziei atacate, rezultă că marfa a intrat în patrimoniul societăţii S.C. C. S.R.L. administrată de inculpat, fiind achiziţionată de acesta şi înregistrată în evidenţele contabile, fiind, deci, o operaţiune reală, contravaloarea mărfii, inclusiv taxa pe valoarea adăugată aferentă a fost achitată furnizorilor prin virament bancar şi a fost înregistrată venit pentru societate şi TVA colectat, iar firma a achitat datoriile către stat aferente vânzării cerealelor. Raportându-se la jurisprudenţa CJUE în materia deductibilităţii cheltuielilor, la prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, la jurisprudenţa Înaltei Curţi a celorlalte instanţe referitoare la definiţia operaţiunii fictive, precum şi la prevederile Codul fiscal şi practica instanţelor de contencios administrativ în materia exercitării dreptului de deducere, recurentul a apreciat că fapta de a evidenţia în contabilitate marfă care a intrat efectiv în gestiunea societăţii în baza unor facturi care ar atesta un alt furnizor decât cel real, fără a se stabili că achiziţia s-a efectuat la preturi mai mici decât cele menţionate în factură, nu poate atrage răspunderea penală pentru infracţiunea de evaziune fiscală, ci doar o eventuală răspundere administrativ fiscală. În plus, a arătat că operaţiunile de achiziţie de cereale nu au avut ca scop reducerea obligaţiilor fiscale, ci au creat obligaţii fiscale către stat, astfel că lipseşte scopul sustragerii de la plata respectivelor obligaţii, prevăzut de art. 9 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pen.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. civ. pen.., recurentul a apreciat că pedeapsa aplicată a fost stabilită în alte limite decât cele prevăzute de lege, instanţa de apel înlăturând, în mod greşit, circumstanţele atenuante şi stabilind eronat, în cauză, legea penală mai favorabilă. În acest sens, a arătat că, la analiza incidenţei, în cauză, a dispoziţiilor art. 74 C. pen. (1969), instanţa de apel trebuia să valorifice, ca circumstanţe atenuante, conduita bună anterioară şi ulterioară săvârşirii faptelor, precum şi celelalte elemente care circumstanţiază favorabil persoana inculpatului. A mai susţinut că, raportat la data săvârşirii faptelor, legea penală mai favorabilă este Legea nr. 241/2005 în redactarea în vigoare la momentul epuizării infracţiunii, respectiv septembrie 2007, care în art. 9 alin. (1) şi alin. (3) prevedea pedeapsa de bază de la 2 ani la 8 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi, cu obligativitatea majorării limitelor maximă şi minimă a pedepsei închisorii cu 3 ani închisoare, astfel că limitele corecte erau de la 5 la 11 ani închisoare. În plus, s-a subliniat că, în măsura în care s-a apreciat că nu se impune reţinerea circumstanţelor atenuante, dispoziţiile C. pen. în vigoare sunt mai favorabile raportat la cuantumul sporului ce poate fi aplicat în cazul infracţiunii continuate.

Prin încheierea din 27 septembrie pronunţată în dosarul nr. x/2014, apreciind că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 434 C. proc. civ. pen.. - art. 438 C. proc. civ. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. civ. pen.., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 270/A din 6 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent, fixându-se termen la data de 22 noiembrie 2018.

Constatând că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, nu are legătură cu examinarea admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie promovat şi având în vedere soluţia dispusă în această etapă procesuală, s-a prorogat discutarea acesteia la termenul acordat, respectiv 22 noiembrie 2018.

Cu ocazia dezbaterilor, referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, recurentul A., prin apărător ales, a susţinut că textul invocat este neconstituţional prin raportare la art. 1 alin. (3) şi (5), art. 20, art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia europeană.

A considerat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia a fost invocată în faţa unei instanţe, într-un proces penal aflat pe rol şi are legătură cu prezenta cauza, textul invocat reprezentând una dintre infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea, iar efectul pe care l-ar avea constatarea neconstituţionalităţii ar fi similar unei dezincriminări.

Caracterul neconstituţional al textului de incriminare prevăzut de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este generat de faptul că sintagma "evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale" este lipsită de claritate şi predictibilitate, legiuitorul neprecizând dacă se referă la orice înregistrare în contabilitate sau la cele care se concretizează într-o declaraţie fiscală pe baza căreia sunt stabilite taxe şi impozite denaturate. Mai mult, s-ar ajunge la situaţia în care faptele să fie încadrate ca elemente constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată sau în mai multe infracţiuni de evaziune fiscală concurente, întrucât modul de redactare al respectivei norme permite încadrarea fiecărui act material de evidenţiere a cheltuielilor care au la baza operaţiuni nereale ori fictive într-o infracţiune, cu consecinţa aplicării unor pedepse disproporţionate ca urmare a reţinerii numărului mare de acte materiale sau al concursului de infracţiuni.

I. Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A., prin apărător ales, Înalta Curte apreciază că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Deci, judecătorul învestit cu o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, realizează un veritabil filtru cu ocazia examinării respectării cumulative a cerinţelor legale de admisibilitate, în final stabilind în ce măsură excepţia de neconstituţionalitate ridicată poate fi folosită, ca incident procedural, în scopul în care a fost reglementată de legiuitor.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale întruneşte doar trei din cele patru condiţii cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind îndeplinită cerinţa legăturii excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei.

Astfel, se constată că, în speţă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost formulate în faţa instanţei de judecată investită cu soluţionarea pe fond a recursului în casaţie (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), de către o persoană ce are calitatea de recurent inculpat (A.), vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005), iar textul legal nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.

În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de inculpat, Înalta Curte constată că obiecţiunile formulate de acesta cu privire la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, chiar dacă aparent, la o examinare formală, par că au legătură cu cauza, întrucât vizează textul de lege în baza căruia s-a dispus condamnarea recurentului, în concret nu se formulează adevărate critici de neconformitate a textelor cu Legea fundamentală, ci vizează interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale, aspecte ce intră în sfera de competenţă a instanţelor de judecată, singurele chemate să asigure interpretarea şi aplicarea legii de la caz la caz, iar nu a instanţei de contencios constituţional.

Pe de altă parte, în raport de obiectul recursului în casaţie, care vizează doar chestiuni de nelegalitate, cazul de casare prevăzut de pct. 7 al art. 438 alin. (1) C. proc. civ. pen.. nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel, în condiţiile în care prin respectivul temei de casare, inculpatul a susţinut, în esenţă, că infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea nu întrunea elementele de tipicitate solicitate de textele incriminatoare, iar nu dezincriminarea ca urmare a schimbării încadrării juridice.

Cum în speţă, nu se pune problema schimbării încadrării juridice a infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea, nu poate fi stabilită o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei decizii în contenciosul constituţional cu privire la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi soluţionarea pe fond a recursului în casaţie formulat de inculpatul A..

Altfel spus, examenul legăturii cu cauza a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate de inculpaţi se face atât prin raportare la stadiul proceduri, cât şi prin prisma interesului specific al autorilor acestora şi influenţa pe care dispoziţiile legale o au în concret.

Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, urmează să fie respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 formulată de inculpatul A..

II. Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. civ. pen.., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. civ. pen.., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentul şi-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. pen.., arătând, în esenţă, că, din considerentele deciziei atacate, rezultă că marfa a intrat în patrimoniul societăţii pe care o administra (SC C. SRL), fiind achiziţionată şi înregistrată în evidenţele contabile, reprezentând, deci, o operaţiune reală, contravaloarea mărfii, inclusiv taxa pe valoarea adăugată aferentă a fost achitată furnizorilor prin virament bancar şi înregistrată venit pentru societate şi TVA colectat, iar firma a achitat datoriile către stat aferente vânzării cerealelor, motiv pentru care se impune achitarea sa, întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. pen.. - hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, caz de casare ce vizează situaţiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare; dacă instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Este de menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. pen.. nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reţinută de instanţa de apel.

Astfel, în cauză, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) constând în aceea că, în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L. Brăila, în perioada aprilie 2005 - septembrie 2007, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, faţă de aceeaşi parte vătămată, a dispus înregistrarea în evidenţa contabilă a firmei a unui număr de 138 facturi fiscale ce nu atestau o situaţie de fapt reală, în sensul că acestea erau emise de S.C. F. S.R.L. Galaţi, S.C. G. S.R.L. Galaţi, S.C. H. S.R.L. Galaţi, S.C. I. S.R.L. Galaţi, S.C. J. S.R.L. Galaţi, S.C. K. S.R.L. Bucureşti, S.C. L. S.R.L. Bucureşti, S.C. M. S.R.L. Bucureşti şi S.C. N. S.R.L. Bucureşti, însă în urma verificărilor fiscale încrucişate s-a constatat că acestea erau firme fantomă, achiziţiile cerealelor evidenţiate ca vândute fiind făcute de la persoane fizice, în scopul deducerii taxei pe valoarea adăugată şi reducerii impozitului pe profit, inculpatul sustrăgându-se prin această modalitate de la plata unor obligaţii fiscale datorate bugetului consolidat al statului în valoare de 6.893.316,56 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată şi impozit pe profit.

În realitate, prin critica formulată de inculpatul A. cu privire la lipsa elementelor de tipicitate a infracţiunii de evaziune fiscale, referitoare la faptul că cele 138 de facturi reflectă operaţiuni reale, şi care a fost circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. pen.., se tinde la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, încercând să se dovedească că recurentul nu este vinovat de săvârşirea faptei pentru care a fost condamnat, ceea ce nu este permis a se realiza pe calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, care se limitează la verificarea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat doar la anumite chestiuni de drept, expres şi limitativ prevăzute de lege.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. civ. pen.., invocat de apărare, Înalta Curte arată că, potrivit acestuia, hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul fiind incident în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greşita individualizare.

Astfel, prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică şi de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

Motivându-şi decizia, instanţele inferioare au apreciat, în esenţă, că, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen., reglementarea anterioară reprezintă legea penală mai favorabilă inculpatului.

Înalta Curte constată că inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, pedepsită cu închisoarea de la 5 la 11 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

În aceste condiţii, Înalta Curte observă că, pedeapsa aplicată inculpatului A., de 9 ani închisoare se încadrează în limitele prevăzute de dispoziţiile legale: de la 5 la 11 ani închisoare.

Cu privire la criticile potrivit cărora instanţa de apel, în mod greşit, a înlăturat circumstanţele atenuante reţinute de instanţa fondului, susţineri circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. civ. pen.., Înalta Curte arată că motivul invocat este incident în situaţia în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; or, în cauza dedusă judecăţii, recurentul inculpat a criticat hotărârile pronunţate sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate, considerată prea mare în raport cu circumstanţele reale ale comiterii faptei şi datele sale personale, situaţie exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului în casaţie, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. civ. pen.

Pe de altă parte, Înalta Curte arată că susţinerile recurentului referitoare la greşita stabilire a legii penale mai favorabile nu se încadrează în cazul de casare invocat prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. civ. pen.., prin intermediul căruia, aşa cum s-a menţionat anterior, se permite doar o verificare matematică a cuantumului pedepselor aplicate de instanţe cu pedepsele stabilite de textele legale, iar nu şi o verificare a modului în care a fost individualizată pedeapsa respectivă, sub acest aspect, alegerea legii mai favorabile intrând în puterea lucrului judecat.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că în cauză nu sunt incidente cazurile de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. civ. pen.., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pen.., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 270/A din 6 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi, având în vedere că recurentul se află în culpă procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. civ. pen.., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A., cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunţare.

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 270/A din 6 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 22 noiembrie 2018, ora 15:45.