Defendants’ criminal liability time-barred and acquitted, but €800,000 civil damages upheld on extraordinary appeal.

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 2577 din 19 decembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2016, în baza art. 386 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 (comisă la data de 20 ianuarie 2009) şi cea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 (comisă la data de 06 noiembrie 2015), cu aplicarea art. 38, art. 39 C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., cu aplicarea art. 16 lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal în ceea ce priveşte comiterea infracţiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 (la data de 20 ianuarie 2009) pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii A. şi B.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu aplicarea art. 16 lit. b) C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii A. şi B. în ceea ce priveşte comiterea infracţiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 (la data de 06 noiembrie 2015).

În baza art. 25 şi 397 C. proc. pen. cu aplicarea art. 998 şi urm. C. civ. anterior, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de către partea civilă C. şi, în consecinţă, au fost obligaţi în solidar inculpaţii A. şi B. la plata sumei de 800.000 euro către partea civilă.

În baza art. 275 C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de câte 1.500 RON cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 276 C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de câte 1800 RON către partea civilă C. cu titlul de cheltuieli judiciare efectuate de acesta.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a apreciat, într-o primă etapă, că se impune schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 (comisă la data de 20 ianuarie 2009) şi infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 (comisă la data de 06 noiembrie 2015), cu aplicarea art. 38, art. 39 C. pen., întrucât nu poate fi vorba de o unicitate de rezoluţie infracţională pentru două fapte comise la distanţă mare de timp (din luna ianuarie 2009 până în luna noiembrie 2015 trecând 6 ani şi 10 luni), neputându-se susţine că o faptă ar fi fost comisă, după aproape 7 ani, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale anterioare. În acest sens, s-a arătat că intervalele prea mari de timp între fapte sunt de natură să conducă la caracterizarea acestora ca fiind infracţiuni distincte, astfel de distanţe între acţiunile sau inacţiunile identice afectând unicitatea rezoluţiei infracţionale.

În ceea ce priveşte fapta din 20 ianuarie 2009, instanţa de fond a reţinut că aceasta a fost comisă de către cei doi inculpaţi în dauna persoanei vătămate C., aceştia sustrăgând practic unicul activ al societăţii, complexul comercial, din patrimoniul acesteia, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare atestat notarial prin încheierea de autentificare nr. x din 20 ianuarie 2009. Obiectul contractului l-a reprezentat vânzarea de către S.C. D. S.R.L., reprezentată de inculpaţii B. şi A., în calitate de asociaţi şi administratori, a celui mai important activ al societăţii, constând teren în suprafaţă totală de 19.900 m2; cu imobil, către cumpărătoarea E. S.R.L. Arad, reprezentată de inculpatul B., în calitate de administrator.

Deşi preţul total de vânzare în sumă de 4.000.000 euro ar fi urmat să fie achitat integral la data de 19.01.2012, în baza facturii fiscale seria x nr. x/20.01.2009, instanţa a apreciat ca fiind evidentă intenţia de fraudare a persoanei vătămate dat fiind faptul că vânzătoarea, prin reprezentanţii săi, "a renunţat", la data încheierii contractului, la înscrierea în cartea funciară a dreptului de ipotecă pentru preţul neîncasat, iar, din consultarea datelor de la registrul comerţului, a rezultat că S.C. E. S.R.L. Arad (cumpărătoarea) are ca asociaţi pe suspectul F. (49%) şi pe inculpaţii B. (1%) şi A. (50%), ultimii doi îndeplinind şi funcţia de administratori.

Mai mult, la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad a fost înregistrată hotărârea nr. 1/20.01.2009 a Adunării Generale a Asociaţilor S.C. D. S.R.L., prin care părţile sociale ale acestei persoanei juridice, inclusiv cele deţinute de persoana vătămată, au fost cesionate către martorii G. şi H., inculpaţii A., B. şi suspectul F. au fost revocaţi din funcţia de administratori ai acestei societăţi, fiind înlocuiţi de martorul H. De asemenea, a fost modificat obiectul de activitate al societăţii şi s-a schimbat sediul social al acesteia din jud. Arad, în mun. Bucureşti, precum şi denumirea sa din "D." S.R.L. în "Q." S.R.L.

Toate aceste elemente au condus prima instanţă la concluzia că, prin acţiunile lor din anul 2009, cei doi inculpaţi au folosit, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, în folosul lor propriu şi pentru a favoriza o altă societate în care au interese direct sau indirect, în sensul prevăzut de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990.

Totuşi instanţa de fond a constatat că, în ceea ce priveşte infracţiunea comisă la 20 ianuarie 2009, a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale, conform C. pen. din 1969, mai favorabil inculpaţilor prin interpretarea globală impusă de către Curtea Constituţională prin decizia nr. 265/2014, în reglementarea anterioară Legii nr. 63/2012. Astfel, potrivit legislaţiei penale în vigoare la data de 20 ianuarie 2009, infracţiunea reglementată în prezent de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 era pedepsită la acel moment cu închisoarea de la 1 an la 3 ani (art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 la acel moment), iar art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969) coroborat cu art. 124 C. pen. (1969) (în reglementarea anterioară Legii nr. 63/2012) prevedea un termen al prescripţiei speciale al răspunderii penale de 7 ani şi 6 luni. Or, acest termen s-a împlinit la data de 20 iulie 2016, deci cu aproximativ 5 luni anterior emiterii rechizitoriului în cauză.

S-a arătat că, din punctul de vedere al legii penale mai favorabile, în condiţiile în care una din faptele cu care a fost sesizată instanţa a fost comisă anterior datei de 01 februarie 2014, iar alta după această dată, trebuie avute în vedere principiile care se desprind din deciziile instanţei supreme nr. 21/2014 şi nr. 7/2016. Conform celei din urmă decizii, pentru fapta din 20 ianuarie 2009 trebuie identificată legea penală mai favorabilă luată individual, iar pentru cea din 06 noiembrie 2015 se aplică obligatoriu legea penală nouă şi, dacă s-ar fi ajuns la condamnarea pentru ambele infracţiuni, ar fi fost obligatorie aplicarea prevederilor art. 38, art. 39 C. pen.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. cu aplicarea art. 16 lit. f) C. proc. pen., instanţa de fond a încetat procesul penal pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 (fapta din 20 ianuarie 2009) pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii A. şi B.

În ceea ce priveşte cea de-a doua acuzaţie, instanţa de fond a reţinut că organele de urmărire penală au susţinut că, la data de 06.11.2015, inculpaţii ar fi înstrăinat cu rea credinţă imobilul ce a făcut parte anterior din patrimoniul S.C. D. S.R.L. în folosul propriu al inculpaţilor A. şi B. şi în dauna asociatului C., prin sustragerea unicului activ al societăţii, complexul comercial, din patrimoniul acesteia, cu scopul de a împiedica luarea unor eventuale măsuri legale pentru recuperarea sumelor investite de către persoana vătămată. Astfel, s-a susţinut că inculpaţii au decis vânzarea imobilului înscris în C.F. nr. x Arad, provenită prin conversia pe hârtie a C.F. nr. x nedefinitivă Arad, constând din fabrica de mase plastice şi terenul intravilan aferent în suprafaţă totală de 19.851 m2, în cote egale de câte 1/2 parte pentru fiecare, către cumpărătorii J. şi K. cu preţul total de 4.755.060,28 RON, prin contractul de vânzare-cumpărare atestat prin încheierea de autentificare nr. 5444 din 06 noiembrie 2015.

S-a mai reţinut că, deşi au fost emise facturile fiscale nr. x/06.11.2015, respectiv nr. 58/06.11.2015, în valoare totală de 2.377.530 RON fiecare, pentru cei doi cumpărători, plata preţului nu a fost făcută, fiind condiţionată de radierea tuturor sarcinilor din C.F. notate sub B3 şi B5, conform hotărârii nr. 1/2015 a Adunării Generale a Asociaţilor S.C. E. S.R.L. Arad. Totodată, vânzătoarea, prin administratorul său inculpatul B., a renunţat la înscrierea dreptului de ipotecă în favoarea vânzătoarei.

S-a observat că organele de urmărire penală au stabilit că cei doi cumpărători, J. şi K., se află în relaţii de rudenie cu inculpaţii B. şi A. Astfel, B. este ginerele numitei J., iar A. este ginerele numitului K. Fiind efectuate verificări cu privire la sursele de venit ale suspecţilor J. şi K., împreună cu soţia, din perioada 2010 - 2016, respectiv a disponibilităţilor financiare viitoare ale acestora de a efectua o eventuală plată, în viitor, pentru trecerea efectivă în posesia lor a imobilului în cauză, s-a constatat că ambii sunt pensionari, iar veniturile acestora din ultimii cinci ani sunt nesemnificative raportat la valoarea de cumpărare înscrisă în cele două facturi emise de S.C. E. S.R.L. Arad la 06.11.2015.

Instanţa de fond a constatat că această a doua vânzare nu a mai putut fi făcută pentru a frauda interesele persoanei vătămate C. şi ale S.C. D. S.R.L. pentru simplul motiv că imobilul ieşise din patrimoniul S.C. D. S.R.L. odată cu prima tranzacţie semnată la 20 ianuarie 2009. Începând cu această dată bunul aparţinea S.C. E. S.R.L. Arad, care nu are nici o legătură cu C. şi S.C. D. S.R.L., astfel că tranzacţia din anul 2015 nu a fost făcută cu intenţia de a defavoriza pe vreunul dintre cei doi.

Pentru aceste motive, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu aplicarea art. 16 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpaţilor A. şi B. în ceea ce priveşte comiterea infracţiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 (la data de 06 noiembrie 2015).

S-a reţinut că persoana vătămată C. s-a constituit parte civilă solicitând obligarea în solidar a celor doi inculpaţi la plata sumei de 627.000 euro reprezentând creditări acordate de către acesta societăţii, obligarea în solidar a celor doi inculpaţi la plata sumei de 800.000 euro reprezentând 20% din valoarea imobilului înstrăinat, repunerea în situaţia anterioară şi anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate la data de 20.01.2009, respectiv 06.11.2015. Acesta s-a mai constituit, ulterior, parte civilă şi în numele societăţii S.C. D. S.R.L., formulând aceleaşi solicitări.

Acţiunea civilă a fost admisă în parte, doar pentru suma de 800.000 euro, apreciindu-se că răspunderea civilă delictuală este angajată în condiţiile în care, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare atestat notarial prin încheierea de autentificare nr. x din 20 ianuarie 2009, cei doi inculpaţi au sustras practic unicul activ al societăţii în cadrul căreia partea civilă C. deţinea 20% din părţile sociale. Obiectul contractului l-a constituit vânzarea de către S.C. D. S.R.L., reprezentată de inculpaţii B. şi A., în calitate de asociaţi şi administratori, a celui mai important activ al societăţii, constând în teren în suprafaţă totală de 19.900 m2 cu imobil către cumpărătoarea S.C. E. S.R.L. Arad, reprezentată de inculpatul B., în calitate de administrator. S-a apreciat că acest prejudiciu provocat părţii civile trebuie acoperit conform prevederilor art. 998 şi urm. C. civ. anterior, considerându-se că suma solicitată de către partea civilă C., în cuantum de 800.000 euro, este justificată, reprezentând 20% din valoarea totală a tranzacţiei, respectiv din 4.000.000 euro.

Toate celelalte pretenţii civile au fost apreciate neîntemeiate, arătându-se că suma de 627.000 euro, reprezentând creditări anterioare acordate societăţii S.C. D. S.R.L. de către partea civilă C., nu poate forma obiectul cauzei în raport cu dispoziţiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora acţiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. Or, obiectul acţiunii penale cu care a fost sesizată instanţa de judecată îl reprezintă doar activitatea celor doi inculpaţi care au sustras practic unicul activ al societăţii în cadrul căreia partea civilă C. deţinea 20% din părţile sociale, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare atestat notarial prin încheierea de autentificare nr. x din 20 ianuarie 2009, producând, astfel, un prejudiciu care urma a fi acoperit prin obligarea celor doi inculpaţi, în solidar, la plata sumei de 800.000 euro.

Pe de altă parte, s-a arătat că nu se poate dispune repunerea în situaţia anterioară comiterii infracţiunii deoarece formele reparaţiei prejudiciului se pot materializa fie în natură (inclusiv prin repunerea în situaţia anterioară), fie prin echivalent, prin obligarea în solidar a celor doi inculpaţi la plata sumei de 800.000 euro recurgându-se la cea din urmă modalitate. S-a mai arătat că art. 25 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. reglementează distinct cele două modalităţi de reparare a prejudiciului, iar cumulul acestora nu este posibil deoarece ar însemna ca partea civilă să se îmbogăţească fără just temei prin repunerea în situaţia anterioară şi, în acelaşi timp, achitarea prejudiciului provocat prin infracţiune.

În plus, s-a dispus să se facă plata prin echivalent bănesc a prejudiciului provocat părţii civile şi nu repunerea în situaţia anterioară deoarece aceasta, în calitate de acţionar minoritar al societăţii, deţinea doar 20% din părţile sociale, pe când cei doi inculpaţi deţineau majoritatea părţilor sociale (direct şi prin reprezentare), astfel că puteau decide asupra vânzării şi fără acordul părţii civile. În concret, însă, prin vânzarea bunului în contul altei societăţi unde cei doi inculpaţi erau acţionari, fără plata sumei de achiziţionare, s-a produs un prejudiciu părţii civile C. care trebuie acoperit prin echivalent.

Nici constituirea de parte civilă a lui C., în numele S.C. D. S.R.L., nu a putut fi admisă, acesta deţinând doar 20% din părţile sociale ale societăţii, astfel încât nu se poate constitui parte civilă şi în numele acesteia.

În ceea ce priveşte solicitarea părţii civile C. de obligare la plata sumelor de bani, în calitate de părţi responsabile civilmente, a societăţii S.C. E. S.R.L., a lui K. şi J., s-a arătat că aceasta trebuia făcută încă din cursul urmăririi penale în conformitate cu decizia nr. 257/2017 a Curţii Constituţionale. S-a mai subliniat că acţiunea civilă în ceea ce priveşte fapta comisă la data de 20 ianuarie 2009 nu este prescrisă conform legii civile faţă de considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 586 din 2016.

Împotriva sentinţei penale nr. 2577 pronunţată la 19 decembrie 2017 de Judecătoria Arad în dosar nr. x/2016, au declarat apel în termenul legal Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, inculpaţii A. şi B. şi partea civilă C.

Prin decizia penală nr. 366/A din 29 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, îndreptată prin încheierea cu acelaşi număr din 17 mai 2018, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 2577 din 19 decembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2017.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad şi partea civilă C. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost desfiinţată numai sub aspectul măsurii asigurătorii şi, rejudecând în aceste limite, în temeiul art. 249 C. proc. pen., a fost menţinută măsura sechestrului asigurator luată de unitatea de parchet menţionată prin ordonanţa din data de 13.07.2016 asupra imobilului identificat în CF nr. x Arad, teren intravilan în suprafaţă de 19.851 mp, situat în judeţul Arad, hotărârea atacată fiind menţinută în rest.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la câte 200 RON fiecare cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel rămânând în sarcina acestuia, potrivit art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că situaţia de fapt a fost bine stabilită de instanţa de fond în baza unei analize coroborate şi obiective a tuturor probelor administrate în faza de urmărire penală şi în cursul judecăţii.

Astfel, s-a arătat că, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că, prin actul adiţional la actul constitutiv al S.C. D. S.R.L. din 22 martie 2005, persoana vătămată C. a fost cooptată în calitate de asociat de către inculpaţii B. şi A., în cadrul societăţii participarea asociaţilor la beneficii şi pierderi fiind următoarea: asociatul F. - 49%, asociatul A. - 30%, asociatul B. - 1%, iar asociatul C. - 20%. Societatea a avut ca obiect principal de activitate închirierea şi subînchirierea bunurilor imobile proprii sau închiriate, asocierea având ca obiectiv dezvoltarea de către societate a centrului comercial cunoscut sub numele de "L.", situat mun. Arad, înscris în C.F. nr. x Arad, nedefinitivă. Între anii 2007 - 2009, S.C. D. S.R.L. a realizat venituri din închirierea spaţiilor comerciale aflate în incinta "L.", cel mai important activ al societăţii.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 20 ianuarie 2009, S.C. D. S.R.L., reprezentată de inculpaţii B. şi A., în calitate de asociaţi şi administratori, a vândut cumpărătoarei S.C. E. S.R.L. Arad, reprezentată de inculpatul B., în calitate de administrator, imobilul înscris în CF x nedefinitivă Arad, cu nr. top x, nr. cad. x, de sub B1 şi B9, compus din teren arabil în extravilan în suprafaţă totală de 19.900 mp, cu complex comercial situat pe teritoriul municipiului Arad, judeţul Arad, preţul vânzării, în sumă de 4.000.000 euro, urmând a fi achitat la data de 19.01.2012, în baza facturii fiscale seria x nr. x/20.01.2009, cu menţiunea că vânzătoarea a renunţat, prin reprezentanţii săi, la data încheierii contractului, la înscrierea în C.F. a dreptului de ipotecă, a interdicţiilor aferente sau a privilegiului vânzătorului pentru preţul neîncasat.

Din consultarea datelor de la registrul comerţului, în cursul urmăririi penale s-a constatat că S.C. E. S.R.L. Arad are ca asociaţi pe numitul F. (49%) şi pe inculpaţii B. (1%) şi A. (50%), cei doi inculpaţi îndeplinind şi funcţia de administratori.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 6 noiembrie 2015, S.C. E. S.R.L. Arad, reprezentată de inculpatul B., în calitate de administrator, a vândut în cote egale a câte 1/2 parte pentru fiecare, cumpărătorilor J., necăsătorită, şi K., căsătorit cu M., imobilul înscris în CF x Arad, sub A1 cu nr. cadastral/nr. topografic x pentru teren şi sub A1.1 cu nr. cadastral/nr. topografic x pentru construcţii de sub B1.2, dobândit prin cumpărare conform contractului de vânzare cumpărare nr. x/2009, constând în fabrică de mase plastice şi terenul intravilan aferent în suprafaţă de 19.851 mp, situat în jud. Arad, cu preţul total de 4.755.060,28 RON (din care suma de 4.623.736 RON fără TVA reprezintă preţul total al construcţiei şi suma de 105.906,68 RON, reprezintă preţul total al terenului), conform facturii fiscale nr. x/06.11.2015 pentru cumpărătoarea J. şi facturii fiscale nr. x/06.11.2015 pentru cumpărătorul K.

În cuprinsul contractului s-a menţionat că preţul se va achita numai după radierea tuturor sarcinilor din B3 şi B5 conform hotărârii nr. 1/2015, precizându-se că pentru suma neachitată vânzătoarea nu solicită întabularea în C.F. a dreptului de ipotecă legală în favoarea acesteia.

Cercetările penale efectuate au stabilit că cei doi cumpărători, J. şi K., se află în relaţii de rudenie cu inculpaţii B. şi A. Astfel, B. este ginerele numitei J., iar A. este ginerele numitului K. De asemenea, pentru a se stabili realitatea operaţiunii de vânzare a imobilului au fost efectuate verificări cu privire la sursele de venit ale suspecţilor J. şi K., cel din urmă împreună cu soţia, din perioada 2010 - 2016, respectiv a disponibilităţilor financiare viitoare ale acestora de a efectua o eventuală plată, în viitor, pentru trecerea efectivă în posesia lor a imobilului în cauză, constatându-se că ambii sunt pensionari şi că veniturile lor din ultimii cinci sunt nesemnificative raportat la valoarea de cumpărare înscrisă în cele două facturi emise de societatea S.C. E. S.R.L. Arad la 06.11.2015.

S-a reţinut că, prin rechizitoriul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, au fost trimişi în judecată inculpaţii A. şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de folosire a bunurilor sau creditului societăţii într-un scop contrar intereselor acesteia în formă continuată, prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., constând în aceea că aceştia, în calitate de asociaţi şi administratori ai S.C. D. S.R.L., au înstrăinat, cu rea credinţă, din patrimoniul societăţii mai sus menţionate, imobilul înscris în CF x, cu suma de 4.000.000 euro în folosul lor propriu şi pentru a favoriza o altă societate în care aveau interese directe, respectiv S.C. E. S.R.L, la care inculpaţii au avut aceeaşi calitate de asociaţi şi administratori la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, şi, de asemenea, au înstrăinat, cu rea credinţă, acelaşi imobil suspecţilor J. şi K., cu preţul de 4.775.060 RON, prin contractul nr. x din 06.11.2015, folosind acelaşi mod de operare, aceleaşi clauze contractuale şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, respectiv înstrăinarea cu rea credinţă a imobilului ce a făcut parte din patrimoniul S.C. D. S.R.L., în folosul propriu al inculpaţilor şi în dauna asociatului C.

Instanţa de fond, în temeiul art. 386 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, dintr-o infracţiune în formă continuată prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., în două infracţiuni prevăzute de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, comise în concurs, una la data de 20.01.2009 şi una la data de 06.11.2015, cu aplicarea art. 38, art. 39 C. pen.

Sub aspectul încadrării juridice şi a existenţei faptei, Curtea a reţinut că, din dispoziţiile art. 35 alin. (1) C. pen., rezultă că infracţiunea continuată este formată dintr-o pluralitate de acte de executare unite între ele sub trei aspecte: unitate de subiect, unitate de hotărâre sau rezoluţie infracţională şi unitate de conţinut al infracţiunii. Referitor la condiţia privind pluralitatea actelor de executare, acestea trebuie să fie săvârşite la intervale de timp, nici prea scurte, nici prea lungi, un timp mai îndelungat scurs între actele de executare conducând la caracterizarea lor ca infracţiuni distincte deoarece are loc o nouă hotărâre infracţională.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de existenţă ale infracţiunii continuate, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ, nefiind respectate cerinţele referitoare la pluralitatea actelor de executare şi unitatea de rezoluţie infracţională. Sub acest aspect, s-a observat că prima faptă a fost comisă în data de 20.01.2009, iar următoarea în 06.11.2015, deci după un interval de aproape 7 ani, în care inculpaţii nu au mai săvârşit alte acte materiale. S-a apreciat că intervalul de timp scurs între actele de executare este mult prea lung pentru a caracteriza fapta ca infracţiune continuată, reţinându-se că, pentru săvârşirea actelor materiale din noiembrie 2015, inculpaţii au luat o nouă hotărâre infracţională, ceea ce conduce la caracterizarea faptelor ca infracţiuni distincte.

Făcând trimitere la conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, Curtea a subliniat că elementul material al laturii obiective al acestei infracţiuni se realizează prin acţiunea de folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii (adică abuzul de bunurile societăţii) într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul propriu al autorului faptei ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect. Abuzul de bunurile societăţii are în vedere actele de dispoziţie ale autorului faptei (sustragerea, deturnarea bunurilor sau fondurilor societăţii prin vânzarea lor sau constituirea de garanţii reale asupra lor, în interes propriu sau al altuia), dar şi acte de administrare (utilizarea bunurilor societăţii - mobile sau imobile - în scop personal de către administrator, preluări din casieria societăţii în scopul unor cheltuieli personale, preluarea de către societate a cheltuielilor personale ale administratorilor).

S-a reţinut că, în speţă, inculpaţii B. şi A., în calitate de asociaţi şi administratori ai S.C. D. S.R.L., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 20 ianuarie 2009, au vândut cumpărătoarei S.C. E. S.R.L. Arad, reprezentată de inculpatul B., în calitate de administrator (la care erau asociaţi numitul F. - 49%- şi inculpaţii B. -1%- şi A. -50%-, cei doi inculpaţi îndeplinind şi funcţia de administratori), unicul activ al societăţii, compus din teren în suprafaţă totală de 19.900 mp, cu complex comercial. Deşi preţul vânzării, în sumă de 4.000.000 euro, trebuia să fie achitat la data de 19.01.2012, în baza facturii fiscale seria x nr. x/20.01.2009, acesta nu a fost achitat, în contract menţionându-se că vânzătoarea a renunţat, prin reprezentanţii săi, la înscrierea în C.F. a dreptului de ipotecă, a interdicţiilor aferente sau a privilegiului vânzătorului pentru preţul neîncasat.

Din acest aspect, a rezultat fără nici un dubiu, în opinia Curţii, că inculpaţii au deturnat cel mai important bun al societăţii S.C. D. S.R.L., prin vânzarea acestuia în interes propriu şi în dauna persoanei vătămate, respectiv trecerea bunului (teren în suprafaţă de 19.900 mp, cu complex comercial) în patrimoniul S.C. E. S.R.L. Arad, la care tot ei erau asociaţi şi administratori, fără ca cea din urmă societate să achite preţul, vânzătoarea renunţând prin reprezentanţii săi, la data încheierii contractului, la înscrierea în C.F. a dreptului de ipotecă pentru preţul neîncasat.

Totodată, s-a constatat că, la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad, a fost înregistrată hotărârea nr. 1/20.01.2009 a Adunării Generale a Asociaţilor D. S.R.L., prin care părţile sociale ale persoanei juridice, inclusiv cele deţinute de persoana vătămată, au fost cesionate către martorii G. şi H., inculpaţii A., B. şi suspectul F. au fost revocaţi din funcţia de administratori ai acestei societăţi, fiind înlocuiţi de martorul H. De asemenea, s-a modificat obiectul de activitate al societăţii, s-a schimbat sediul social al societăţii din jud. Arad, în mun. Bucureşti, precum şi denumirea societăţii comerciale din "D." S.R.L. în "Q." S.R.L.

Aceste elemente au condus Curtea la concluzia că, prin acţiunile lor din anul 2009, cei doi inculpaţi au folosit cu rea-credinţă, respectiv au deturnat prin vânzare bunurile societăţii, în folosul lor propriu şi pentru a favoriza o altă societate în care aveau interese direct sau indirect, în sensul prevăzut de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990.

În concluzie, s-a apreciat că fapta inculpaţilor A. şi B., care, în calitate de asociaţi şi administratori ai S.C. D. S.R.L., la data de 20.01.2009, au înstrăinat, cu rea credinţă, din patrimoniul societăţii, imobilul - teren în suprafaţă de 19.900 mp cu complex comercial - înscris în CF x, cu suma de 4.000.000 euro, în folosul lor propriu şi pentru a favoriza o altă societate în care au avut interese directe, respectiv S.C. E. S.R.L, la care au avut calitatea de asociaţi şi administratori la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, şi în dauna persoanei vătămate C., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990.

Cu privire la această faptă, Curtea a arătat că, în mod corect, a reţinut instanţa de fond că a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale. Astfel, la momentul săvârşirii faptei, infracţiunea prevăzută art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, (reglementată la momentul pronunţării deciziei de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990), era pedepsită cu închisoare de la 1 an la 3 ani. Întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969) coroborat cu art. 124 C. pen. (1969), termenul de prescripţie specială al răspunderii penale pentru această faptă este de 7 ani şi 6 luni, care s-a împlinit la data de 20 iulie 2016, deci cu aproximativ 5 luni anterior emiterii rechizitoriului, s-a apreciat că, în mod judicios judecătoria a dispus, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen., încetarea procesului penal în ceea ce priveşte fapta pentru care au fost trimişi în judecată cei doi inculpaţi, săvârşită la 20 ianuarie 2009.

Cu privire la fapta din 06.11.2015, Curtea a constatat că, prin rechizitoriu s-a reţinut că, la data menţionată, inculpaţii ar fi înstrăinat cu rea credinţă imobilul ce a făcut parte anterior din patrimoniul S.C. D. S.R.L. în folosul propriu al inculpaţilor A. şi B. şi în dauna asociatului C., prin sustragerea unicului activ al societăţii, complexul comercial, din patrimoniul acesteia, cu scopul de a împiedica luarea unor eventuale măsuri legale pentru recuperarea sumelor investite de către persoana vătămată. Astfel, s-a susţinut că inculpaţii au decis vânzarea imobilului înscris în C.F. nr. x Arad, provenită prin conversia pe hârtie a C.F. nr. x nedefinitivă, Arad, constând din fabrica de mase plastice şi terenul intravilan aferent în suprafaţă totală de 19.851 m2, în cote egale de câte 1/2 parte pentru fiecare, către cumpărătorii J. şi K. cu preţul total de 4.755.060,28 RON, prin contractul de vânzare-cumpărare atestat prin încheierea de autentificare nr. 5444 din 06 noiembrie 2015. Deşi au fost emise facturile fiscale nr. x/06.11.2015, respectiv nr. 58/06.11.2015, în valoare totală de 2.377.530 RON fiecare, pentru cei doi cumpărători, plata preţului nu a fost făcută, aceasta fiind condiţionată de radierea tuturor sarcinilor din C.F. notate sub B3 şi B5, conform hotărârii nr. 1/2015 a Adunării Generale a Asociaţilor E. S.R.L. Arad. Totodată vânzătoarea, prin administratorul său inculpatul B., a renunţat la înscrierea dreptului de ipotecă în favoarea vânzătoarei.

S-a mai arătat că, în cursul urmăririi penale, s-a stabilit că cei doi cumpărători, J. şi K., se află în relaţii de rudenie cu inculpaţii B. şi A., iar, în urma verificării surselor de venit ale cumpărătorilor din perioada 2010 - 2016, respectiv a disponibilităţilor financiare viitoare ale acestora de a efectua o eventuală plată, în viitor, pentru trecerea efectivă în posesia lor a imobilului în cauză, s-a constatat că ambii sunt pensionari, veniturile lor din ultimii cinci ani fiind nesemnificative raportat la valoarea de cumpărare înscrisă în cele două facturi emise de S.C. E. S.R.L. Arad la 06.11.2015.

Instanţa de apel a apreciat că, în mod corect, judecătoria a reţinut că vânzarea nu a mai putut fi făcută pentru a frauda interesele persoanei vătămate C. şi ale S.C. D. S.R.L., întrucât imobilul ieşise deja din patrimoniul S.C. D. S.R.L. odată cu prima tranzacţie semnată la 20 ianuarie 2009, moment din care bunul a aparţinut S.C. E. S.R.L. Arad, care nu are nici o legătură cu partea civilă ori cu prima societate, astfel că tranzacţia din anul 2015 nu a fost făcută cu intenţia de a le defavoriza pe acestea.

Ca urmare, s-a considerat că, în mod corect, instanţa de fond, în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., a dispus achitarea celor doi inculpaţi pentru comiterea, la data de 06 noiembrie 2015, a infracţiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990.

Având în vedere aprecierile că fapta din 20.01.2009 întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, iar cea din data de 06.11.2015, în modalitatea reţinută, nu este prevăzută de legea penală, Curtea a considerat nefondate criticile inculpaţilor referitoare la inexistenţa faptei ori lipsa vinovăţiei.

În ceea ce priveşte apelul părţii civile C. vizând latura civilă, Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 79 şi art. 84 C. proc. pen., a arătat că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 272 din Legea nr. 31/1990, în doctrină s-a stabilit că are calitatea de persoană vătămată a infracţiunii aparţine, în principal, societatea prejudiciată prin activitatea făptuitorului, însă nu este exclus ca o astfel de calitate să o aibă şi creditorii, acţionarii sau asociaţii care au fost lezaţi prin comiterea infracţiunii. S-a arătat că, în speţă, numitul C. are calitatea de persoană vătămată prin fapta comisă la data de 20.01.2009, inculpaţii sustrăgând practic unicul activ al societăţii în cadrul căreia primul deţinea 20% din părţile sociale în calitate de asociat la S.C. D. S.R.L.

În raport cu aceste aspecte, s-a apreciat că, în mod corect, instanţa de fond a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă doar pentru suma de 800.000 euro, reprezentând 20% din valoarea imobilului înstrăinat prin contractul de vânzare cumpărare din data de 20.01.2009, numai cu privire la aceasta fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998, art. 999 C. civ. anterior, în vigoare la data comiterii infracţiunii, celelalte pretenţii fiind neîntemeiate.

În legătură cu susţinerea inculpaţilor că, potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen., în caz de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, instanţa trebuia să lase nesoluţionată acţiunea civilă, Curtea a apreciat-o neîntemeiată, sens în care a făcut trimitere la cele statuate prin decizia nr. 586/2016 a Curţii Constituţionale, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2014, şi s-a constatat că dispoziţiile mai sus menţionate, cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Raportându-se la dispoziţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a apreciat că, chiar dacă până în prezent nu s-a intervenit legislativ pentru modificarea art. 25 alin. (5) C. proc. pen., în acord cu decizia nr. 586/2016 a Curţii Constituţionale, aceste dispoziţii, vizând lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, şi-au încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale.

Susţinerile inculpaţilor în sensul că partea civilă nu ar avea dreptul la cota de 20% din valoarea imobilului întrucât aceste pretenţii ar putea fi formulate doar în situaţia retragerii sau excluderii sale din societate, precum şi că imobilul se află în patrimoniul societăţii S.C. D. S.R.L., nu au fost primite de instanţa de apel, care a arătat că imobilul - teren în suprafaţă de 19.900 mp, cu complex comercial - a ieşit din patrimoniul S.C. D. S.R.L. potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 20.01.2009, prin care inculpaţii au deturnat cel mai important bun al societăţii, prin vânzarea lui în interesul lor propriu (altei societăţi la care tot ei erau asociaţi şi administratori), cauzând asociatului C. un prejudiciu care trebuie reparat, cuantificarea prejudiciului la 800.000 euro fiind justificată având în vedere că valoarea tranzacţiei a fost de 4.000.000 euro, iar suma de 800.000 euro reprezintă 20% din suma totală. Despre această valoare se va ţine seama ulterior în raporturile dintre partea civilă şi inculpaţi.

Întrucât, prin ordonanţa din data de 13.07.2016 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător asupra imobilului identificat în CF nr. x Arad, teren intravilan în suprafaţă de 19.851 mp, situat în judeţul Arad, iar, în cauză, a fost admisă în parte acţiunea civilă, Curtea a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 404 C. proc. pen., instanţa de fond trebuia să se pronunţe şi asupra menţinerii măsurii asigurătorii luată de procuror.

Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs în casaţie, în termen legal, inculpaţii A. şi B. şi partea civilă S.C. D. S.R.L., prin apărători aleşi, avocaţi N. şi O., şi partea civilă C., prin avocat ales P.

În cererea formulată, inculpaţii A. şi B. şi partea civilă S.C. D. S.R.L. au criticat soluţia pronunţată atât din punctul de vedere al laturii penale, cât şi al celei civile, invocând cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7, 8 şi 12 C. proc. pen., precum şi dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi text de lege.

Sub aspectul laturii penale, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cele trei părţi au arătat că soluţia de încetare a procesului penal întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., pronunţată în privinţa faptei prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 săvârşită la 20 ianuarie 2009, este nelegală raportat la temeiul de drept avut în vedere şi nu reflectă o justă apreciere a situaţiei de fapt, soluţia corectă în cazul ambelor infracţiuni fiind achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi doar în subsidiar în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. După ce, în prealabil, au criticat hotărârea din apel sub aspectul nemotivării, recurenţii au subliniat că, pentru fapta în privinţa căreia s-a reţinut intervenirea prescripţiei (din 20.01.2009), instanţa a apreciat totuşi vinovăţia inculpaţilor, această soluţie fiind nelegală întrucât, prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la data menţionată, aceştia nu au săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990. În acest sens, făcându-se trimitere la doctrină şi la înscrisurile ataşate la dosar, s-a arătat că actul de înstrăinare nu se încadrează în verbum regens al infracţiunii, care utilizează noţiunea de "folosire" ca unul dintre cele trei atribute ale dreptului de proprietate, şi nu a fost realizat cu rea credinţă, ci inculpaţii au fost îndrituiţi, în prealabil, inclusiv de asociatul C., prin semnarea actului constitutiv al societăţii. Ca urmare, fapta săvârşită de inculpaţi, de a înstrăina, în calitate de administratori şi în conformitate cu prevederile actului constitutiv al S.C. D. S.R.L., un imobil existent în patrimoniul acesteia nu este infracţiune, nefiind prevăzută de legea penală.

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. şi formulând aceeaşi solicitare de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi, în subsidiar, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., cei trei recurenţi au arătat, pe lângă argumentele anterior expuse, că, din documentele dosarului, rezultă că, prin vânzarea imobilului aparţinând S.C. D. S.R.L. către S.C. E., nu s-a urmărit fraudarea intereselor părţii civile C. ori a societăţii, ci salvarea bunului de la executare silită, societatea cumpărătoare garantând achitarea tuturor datoriilor bugetare şi a celorlalte cheltuieli de administrare, acţiunea de înstrăinare fiind, astfel, o măsură economică, adoptată, potrivit normei statutare, în exercitarea calităţii de administratori.

În ceea ce priveşte latura civilă, fără a se indica un caz de casare, s-a arătat că hotărârea este nelegală din perspectiva reţinerii eronate a calităţii de parte civilă a numitului C., în condiţiile în care atât literatura, cât şi jurisprudenţa în materie au stabilit că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 272 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, această calitate o poate deţine doar societatea, a aplicării greşite a dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale nr. 586/2016, care a stabilit neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în ceea ce priveşte lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală în cazul încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei, subliniindu-se că instanţa trebuia să facă aplicarea principiului legii penală mai favorabile, respectiv a prevederilor art. 25 C. proc. pen. în forma anterioară intervenţiei instanţei de contencios constituţional, care erau în vigoare la data emiterii rechizitoriului, precum şi sub aspectul obligării inculpaţilor la plata sumei de 800.000 euro cu titlu de pretenţii civile către C., ca reprezentând "contravaloarea procentului de 20% din capitalul social pe care acesta îl deţine la S.C. D. S.R.L.", în lipsa unor evaluări efectuate de către experţi autorizaţi a activului şi pasivului societăţii ori a altor probe care să dovedească întinderea pretenţiilor.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. a fost invocat în legătură cu dispoziţia din decizia penală atacată de menţinere, în temeiul art. 249 C. proc. pen., a măsurii sechestrului asigurător luat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad prin ordonanţa din 13 iulie 2016 asupra imobilului, teren intravilan în suprafaţă de 19.851 mp, identificat în CF x Arad, arătându-se, pe de o parte, că partea civilă nu a formulat o asemenea solicitare, iar, pe de altă parte, că aceasta putea fi luată doar în măsura în care urma a se dispune confiscarea specială ori cea extinsă, ceea ce nu este cazul în speţă.

Printr-o cerere separată formulată la aceeaşi dată, prin apărător ales, inculpaţii A. şi B. şi partea civilă S.C. D. S.R.L. au solicitat, în temeiul art. 441 C. proc. pen., suspendarea executării deciziei penale atacate, arătând că executarea silită a inculpaţilor pentru suma de 800.000 euro ar atrage, după sine, insolvabilitatea acestora, făcând imposibilă întoarcerea executării.

Prin cererea de recurs în casaţie, partea civilă C. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., apreciind că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei pentru fapta comisă la data de 20.01.2009, având în vedere că, în condiţiile în care rezoluţia infracţională a fost unică, fiind luată la momentul agravării conflictului dintre asociaţi, respectiva faptă este doar un act material al infracţiunii continuate prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, iar nu o infracţiune unică distinctă de cea săvârşită la 06.11.2005. Ca urmare, a considerat că schimbarea de încadrare juridică operată de prima instanţă este nefondată, impunându-se condamnarea inculpaţilor pentru comiterea infracţiunii de folosire a bunului societăţii contrar intereselor acesteia, în formă continuată, a cărei existenţă a fost probată de actele dosarului, fapta având două acte de executare realizate la 20.01.2009 şi la 06.11.2015, pentru care nu se poate reţine intervenirea prescripţiei. Sub aspectul laturii civile, s-a solicitat repunerea în situaţia anterioară comiterii infracţiunii, fie prin echivalent bănesc, în care să fie cuprinsă întreaga pretenţie formulată (respectiv atât suma de 627.000 euro, constând în creditări ale societăţii, cât şi cea de 800.000 euro, reprezentând contravaloarea a 20% din imobilul aparţinând S.C. D. S.R.L.), fie, în subsidiar, prin anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.2009 şi nr. x/06.11.2015.

Prin încheierea din 13 septembrie 2018, pronunţată în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 366/A din 29 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, iar, în baza art. 441 C. proc. pen., s-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii atacate formulată de aceiaşi recurenţi, cauza fiind trimisă Completului nr. 4, în vederea judecării recursului în casaţie.

Prin aceeaşi încheiere, în baza art. 440 C. proc. pen., au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de recurs în casaţie formulate de părţile civile S.C. D. S.R.L. şi C. împotriva aceleiaşi decizii penale, acestea fiind obligate, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Înalta Curte a apreciat că recursurile în casaţie promovate de inculpaţii A. şi B. îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen. doar în ceea ce priveşte criticile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în legătură cu greşita încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei pentru infracţiunea săvârşită la 20 ianuarie 2009, neputând fi invocat cazul prevăzut de pct. 7 al textului de lege, cu aceleaşi argumente, atâta timp cât, în cauză, nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare a celor doi inculpaţi. Totodată, s-a constatat că, în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., nu există o corespondenţă între motivele de fapt invocate şi ipoteza avută în vedere de legiuitor la reglementarea acestuia, precum şi că argumentele vizând latura civilă nu au fost circumscrise vreunuia din cazurile enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Cererea de suspendare a executării hotărârii atacate formulată de recurenţii inculpaţi A. şi B. a fost apreciată ca nefondată, având în vedere prevederile ce reglementează executarea dispoziţiilor civile din hotărârile penale şi împrejurarea că nu au fost identificate, din oficiu, aspecte care să justifice o asemenea măsură procesuală.

Deopotrivă, s-a reţinut că prevederile art. 436 alin. (6) C. proc. pen. nu recunosc părţii civile S.C. D. S.R.L. dreptul de a formula recurs în casaţie, având în vedere că aceasta nu a declarat apel în cauză, iar căile ordinare de atac promovate de inculpaţi au fost respinse, arătându-se, în plus, că modificarea soluţiei, exclusiv pe latură civilă, în apelurile Parchetului şi părţii civile C. îi este favorabilă. S-a mai reţinut că, deşi cererea de recurs în casaţie a fost formulată de cei doi inculpaţi şi partea civilă S.C. D. S.R.L., prin acelaşi apărător, niciunul din motivele de recurs nu vizează situaţia acestei din urmă părţi, ci doar a acuzaţilor, iar cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. a fost invocat în legătură cu imobilul aparţinând unor terţe persoane, J. şi K.

În ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie formulată de partea civilă C., s-a reţinut că aceasta nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât, deşi recurenta a invocat motivul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., criticile formulate (în sensul că, în mod greşit, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor imputate prin rechizitoriu şi încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei pentru fapta din 20.01.2009, în condiţiile în care, în raport cu rezoluţia infracţională unică, dovedită de probatoriul administrat în cauză, aceasta constituie un act material al infracţiunii continuate, iar nu o infracţiune distinctă de cea comisă la 06.11.2015), vizează, în realitate, greşita încadrare juridică a faptelor deduse judecăţii şi, implicit, modalitatea în care au fost analizate probele, deci nu soluţia de încetare a procesului penal, fiind vorba de aspecte de fapt care, potrivit art. 433 şi urm. C. proc. pen., nu pot fi analizate prin intermediul acestei căi extraordinare de atac şi a cazului invocat.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte arată că examinarea cauzei în recurs în casaţie, în etapa prevăzută de art. 445 şi urm. C. proc. pen., are o dublă limitare determinată, pe de o parte, de dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., în conformitate cu care pe această cale se pot îndrepta doar erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, de motivele de fapt şi de drept care au făcut obiectul verificării instanţei în etapa admisibilităţii în principiu, reglementată de art. 440 C. proc. pen. Aşadar, verificarea legalităţii hotărârii atacate se va face de către Înalta Curte în conformitate cu dispoziţiile art. 447 C. proc. pen., urmând a fi avute în vedere doar criticile circumscrise, prin cererea scrisă, cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. în privinţa cărora a fost admisă în principiu calea extraordinară de atac.

Examinând în aceste limite recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în conformitate cu dispoziţiile art. 442 - 444 C. proc. pen., Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Prin prisma cazului de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen. (respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal. Pentru a se constata incidenţa acestui motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal trebuie apreciată prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

Se observă, aşadar, că se circumscrie acestui caz de recurs în casaţie critica soluţiei de încetare a procesului penal întemeiată greşit pe intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

Recursul în casaţie declarat pentru acest caz poate viza atât condamnarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei (dacă este formulat de procuror sau partea civilă), cât şi achitarea inculpatului (când este promovat de acesta).

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 18 C. proc. pen., în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. În această situaţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (7) şi (8) C. proc. pen., dacă se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă achitarea, iar, în caz contrar, dispune încetarea procesului penal.

Se observă, aşadar, că, prin solicitarea de a se continua procesul penal, inculpatul urmăreşte ca instanţa, în baza probelor administrate, să constate, după caz, că fapta nu există, nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, că nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea ori că există o cauză justificativă sau de neimputabilitate. Dacă, urmare a manifestării de voinţă a inculpatului, ulterior analizării coroborate a probatoriului administrat în cauză, se constată incidenţa vreuneia dintre ipotezele menţionate, instanţa pronunţă achitarea, iar nu încetarea procesului penal.

În situaţia în care se constată, însă, că este împlinit termenul de prescripţie, iar inculpatul nu solicită, în mod expres, continuarea procesului penal, instanţa pronunţă încetarea procesului.

Verificând, în acest context, actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, prin sentinţa penală nr. 2577 din 19 decembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 366/A din 29 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, instanţa de fond a dispus încetarea procesului penal în ceea ce priveşte comiterea, la data de 20 ianuarie 2009, a infracţiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii A. şi B., reţinând că, în raport cu dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969) coroborat cu art. 124 C. pen. (1969) (în reglementarea anterioară Legii nr. 63/2012), termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, de 7 ani şi 6 luni, a fost împlinit la data de 20 iulie 2016, cu aproximativ 5 luni anterior emiterii rechizitoriului în cauză.

În legătură cu această soluţie, cei doi recurenţi, prin apărător ales, au arătat, în esenţă, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., că, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal pentru fapta din 20 ianuarie 2009, de vreme ce aceasta nu întruneşte elementele de tipicitate a infracţiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, atât din punct de vedere obiectiv, întrucât aceştia au efectuat un act de dispoziţie, iar nu unul de folosinţă, cum cere textul de lege, cât şi subiectiv, deoarece nu au acţionat cu rea-credinţă, ci, potrivit art. 15 din actul constitutiv al S.C. D. S.R.L., au fost autorizaţi a priori de către toţi asociaţii, inclusiv de către C., să încheie, în interesul societăţii, orice acte de dispoziţie pe care le consideră necesare.

Examinând aceste critici prin prisma cazului invocat, dar şi a actelor dosarului, Înalta Curte observă că, deşi inculpaţii A. şi B. nu au solicitat expres, pentru fapta din 20 ianuarie 2009, aplicarea dispoziţiilor art. 18 C. proc. pen., astfel cum au fost mai sus expuse, atât Judecătoria Arad, cât şi Curtea de Apel Timişoara au analizat fondul acuzaţiei penale, raportându-se la apărările formulate de inculpaţi pe parcursul procesului, în contextul în care constatarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale s-a realizat, de către prima instanţă, ca urmare a schimbării, cu prilejul deliberării, a încadrării juridice a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, soluţie menţinută în apel.

Astfel, cele două instanţe au reţinut, în fapt, pe baza probatoriului administrat în cauză, că fapta inculpaţilor A. şi B., care, în calitate de asociaţi şi administratori ai S.C. D. S.R.L., la data de 20.01.2009, au înstrăinat, cu rea credinţă, din patrimoniul societăţii, imobilul - teren în suprafaţă de 19.900 mp cu complex comercial - înscris în CF x, cu suma de 4.000.000 euro, în folosul lor propriu şi pentru a favoriza o altă societate în care au avut interese directe, respectiv S.C. E. S.R.L, la care aveau, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, calitatea de asociaţi şi administratori, şi în dauna persoanei vătămate C., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990.

Având în vedere că, potrivit art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu se poate analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţele inferioare, întrunesc, în persoana celor doi recurenţi, toate elementele de conţinut prevăzute de norma de incriminare.

În acest context, în acord cu cele două instanţe, Înalta Curte arată că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, elementul material al laturii obiective a acestei infracţiuni se realizează prin orice act de folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul propriu al autorului faptei ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect, respectiv atât prin acte de dispoziţie a autorului faptei (sustragerea, deturnarea bunurilor sau fondurilor societăţii prin vânzarea lor sau constituirea de garanţii reale asupra lor, în interes propriu sau al altuia), cât şi prin acte de administrare (utilizarea bunurilor societăţii - mobile sau imobile - în scop personal de către administrator, preluări din casieria societăţii în scopul unor cheltuieli personale, preluarea de către societate a cheltuielilor personale ale administratorilor). Aceasta cu atât mai mult cu cât, în anumite condiţii, unele acte de dispoziţie (ca atribut al dreptului de proprietate) îşi pierd acest caracter şi intră în categoria actelor de administrare, aşa cum este cazul celor care vizează bunuri ce necesită cheltuieli excesive. Or, tocmai această ipoteză a fost invocată de către apărare prin recursul în casaţie formulat. Aşadar, acţiunea de înstrăinare a unui imobil aparţinând societăţii poate realiza elementul material al laturii obiective în cazul infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, atâta timp cât sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de textul de lege incriminator, neputând fi primite criticile apărării sub acest aspect.

Contrar celor susţinute de apărătorul ales cu prilejul dezbaterilor, în cauză nu îşi găseşte aplicabilitate decizia Curţii Constituţionale nr. 390 din 2 iulie 2014, aceasta referindu-se la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) şi art. 42 din Legea privind parteneriatul public-privat, care nu este incidentă în speţă.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în realitate, prin criticile formulate (care reiau, în fapt, apărările formulate în faţa celorlalte instanţe), cei doi recurenţi tind la reaprecierea probatoriului administrat în cauză şi, implicit a situaţiei de fapt reţinută cu titlu definitiv de instanţele inferioare, în condiţiile în care aceştia au arătat că, prin semnarea actului constitutiv al S.C. D. S.R.L., toţi asociaţii, inclusiv C., au autorizat administratorii societăţii, să încheie, în interesul acesteia, orice acte de dispoziţie pe care le consideră necesare, iar, prin respectiva convenţie, nu s-a urmărit fraudarea părţilor civile, ci salvarea bunului de la executare silită, firma cumpărătoare garantând achitarea tuturor datoriilor fiscale şi a celorlalte cheltuieli de administrare, aşa încât acţiunea de înstrăinare a fost o măsură economică, adoptată, potrivit normei statutare, în exercitarea calităţii de administratori.

Or, contrar susţinerilor recurenţilor, verificarea existenţei raporturilor dintre asociaţi şi a naturii acestora ori a actului juridic încheiat în dauna societăţii comerciale, inclusiv stabilirea scopului în care a fost întocmit respectivul act ori a bunei credinţe a inculpaţilor, presupune o reanalizare a fondului acuzaţiei, iar nu doar o reevaluare în drept a probelor sau a situaţiei de fapt deja reţinută, doar aceste din urmă aspecte putând forma, potrivit art. 447 C. proc. pen., obiectul cenzurii Înaltei Curţi în calea extraordinară de atac promovată. Ca atare, prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte nu poate proceda la reinterpretarea materialului probator având drept consecinţă stabilirea unei alte situaţii de fapt care să conducă la achitarea inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, aşa cum cer recurenţii, acest atribut aparţinând exclusiv instanţei de fond şi, respectiv, de apel.

Faţă de aceste considerente, întrucât instanţele inferioare au constatat că fapta săvârşită la 20 ianuarie 2009 întruneşte toate elementele de tipicitate prevăzute de textul incriminator, însă, în privinţa sa, în raport cu dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969) coroborat cu art. 124 C. pen. (1969), a intervenit prescripţia răspunderii penale (aspect care nu a fost contestat), iar instanţa supremă nu poate reanaliza prin intermediul acestei căi extraordinare de atac fondul acuzaţiei, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 366/A din 29 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Totodată, faţă de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îi va obliga pe recurenţii inculpaţi A. şi B. la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat, iar, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi, în sumă de câte 70 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 366/A din 29 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurenţii inculpaţi A. şi B. la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi, în sumă de câte 70 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11.10.2018.