Cassation dismissed: Conviction for negligent homicide based on failure to diagnose and premature transfer upheld

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1010 din 28 decembrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 599 din 03.04.2017 a Judecătoriei Braşov s-a dispus achitarea inculpatei B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969 (cu referire la fapta comisă la data de 10.06.2010).

Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus condamnarea inculpatelor A. şi C. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969 (fapta comisă la data de 10.06.2010 în dauna persoanei vătămate D.), pedeapsă a cărei executare a fost suspendată condiţionat pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit în condiţiile art. 82 C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. din 1969 au fost interzise inculpatelor, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, şi lit. b) C. pen. din 1969, dispunându-se suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

S-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. 1969 a căror nerespectare determină revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În temeiul art. 7 alin. (1) raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatele A. şi C. în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art. 19 şi art. 397 din C. proc. pen. raportat la prevederile art. 998-999 C. civ. anterior, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă E. şi, în consecinţă, au fost obligate inculpatele A. şi C., în solidar, la plata sumei în cuantum de 7000 Euro, care se va achita în RON la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, reprezentând daune morale datorate părţii civile E., precum şi la plata sumei în cuantum de 15.000 RON, cu titlul de daune materiale, inculpata A. urmând să fie obligată la plata despăgubirilor şi în solidar cu partea responsabilă civilmente Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov, iar inculpata C. la plata despăgubirilor şi în solidar cu partea responsabilă civilmente Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie Braşov.

În temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. au fost obligate inculpatele A. şi C. la plata sumei în cuantum de câte 1700 RON fiecare, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat, în cuantumul cheltuielilor judiciare fiind inclusă suma în valoare de 35 RON, reprezentând contravaloarea avizului întocmit la data de 08.02.2017 de către Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici.

Au fost respinse pretenţiile civile formulate în contradictoriu cu inculpata B., ca fiind neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr. x/2010 întocmit la data de 06.01.2016 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpatelor A., C. şi B., toate trei sub aspectul învinuirii privind comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen.

În fapt, s-a reţinut că la data de 10 iunie 2010, pacienta D. a fost transportată în cadrul Spitalului de Urgenţă Braşov cu un echipaj al ambulanţei, în contextul în care victima acuza o stare de ameţeală şi dureri de cap intense. În vederea acordării primelor îngrijiri, pacienta a fost preluată de către inculpata A., în calitate de medic specializat în medicina de urgenţă, aceasta confirmând în privinţa victimei diagnosticul de sindrom cefalalgic persistent stabilit de către medicul rezident F., inculpata dispunând măsura privind transferul pacientei în cadrul Spitalului de Neurologie şi Psihiatrie Braşov, fără efectuarea unor investigaţii medicale de natură să conducă la stabilirea unui diagnostic cert şi fără solicitarea în prealabil a unui consult interdisciplinar. La aceeaşi dată, respectiv 10 iunie 2010, în jurul orei 18:00, pacienta D. a fost internată în cadrul Spitalului de Neurologie şi Psihiatrie Braşov, starea sa fiind supravegheată de către inculpata B., în calitate de asistent medical, precum şi de către medicul de gardă C., care a constatat faptul că, tânăra care a fost transportată în regim de urgenţă cu un echipaj al ambulanţei, prezenta senzaţie de vomă şi dureri de cap de aproximativ 2 săptămâni, fără a prezenta acuze cardiace şi semne neurologice. Pe fondul agravării situaţiei sale, pacienta D. a decedat în noaptea de 10/11.06.2010, în jurul orei 4:00, fără ca în privinţa sa să fie efectuate manevre de resuscitare şi fără dispunerea autopsiei medico-legale, care a fost înlocuită prin efectuarea autopsiei prosecturale, realizată în cadrul Laboratorului de Anatomie Patologică al Spitalului de Neurologie şi Psihiatrie Braşov.

În drept, a considerat instanţa de fond că faptele inculpatelor A. şi C. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969, instanţa apreciind că legea penală veche este mai favorabilă inculpatelor.

În privinţa inculpatei B., în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 396 alin. (5) Noul C. proc. pen., instanţa de fond a dispus achitarea acesteia, în urma analizei materialului probator administrat în cauză, neputând fi reţinută contribuţia acesteia la comiterea infracţiunii de ucidere din culpă care a format obiectul dispoziţiei de inculpare.

La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate inculpatelor A. şi C. pentru infracţiunea reţinută în sarcina lor, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. din 1969.

În concret, periculozitatea faptei se desprinde din modul neglijent în care cele două inculpate, în calitate de cadre medicale, s-au ocupat de investigarea situaţiei medicale a pacientei D. care, deşi a fost transportată la spital cu un echipaj de salvare, acuzând dureri de cap, nu a fost tratată în mod corespunzător, în privinţa sa fiind adoptate decizii eronate care, în final, au condus la decesul său. Gravitatea faptei se desprinde din particularităţile cauzei, care au evidenţiat împrejurarea conform căreia, deşi, victima a fost transportată în cadrul a două centre medicale, aceasta nu a fost supusă unor investigaţii complete, în pofida stării generale în care se afla şi care nu prezenta un caracter obişnuit pentru o pacientă în vârstă de 21 de ani, care nu afirma antecedente patologice. În mod favorabil celor două inculpate, instanţa de fond a acordat eficienţă juridică faptului că, pe durata anchetei acestea au colaborat cu organele de anchetă, ambele aflându-se la prima abatere medicală şi, totodată, la primul incident cu legea penală, manifestând un comportament profesional şi social corespunzător anterior săvârşirii faptei, în favoarea acestora urmând să fie reţinută circumstanţa judiciară atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. din 1969, referitoare la buna conduită manifestată anterior săvârşirii infracţiunii.

În ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a executării celor două pedepse principale, instanţa de fond a constatat ca fiind îndeplinite condiţiile desprinse din prevederile cuprinse în art. 81 C. pen. din 1969, privitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

În privinţa prejudiciului moral, au fost avute în vedere particularităţile speţei, care au evidenţiat pierderea afectivă suferită de către partea civilă E. prin decesul fiicei sale, în vârstă de 21 de ani împliniţi, fără ca, în prealabil, aceasta să fie suferit de afecţiuni medicale de natură să-i pună viaţa în pericol.

Modalitatea în care s-a produs decesul, în mai puţin de 24 de ore de la momentul internării, pe fondul neglijenţei cadrelor medicale, care nu au adoptat măsurile necesare în vederea oferirii unor şanse teoretice de supravieţuire, constituie elemente de natură să evidenţieze socul emoţional resimţit de către tatăl victimei, la aflarea veştii cu privire la decesul fiicei sale.

Mai mult, particularitatea situaţiei dedusă analizei, desprinsă din împrejurarea potrivit căreia, în lipsa efectuării unei autopsiei medico legale, cauzele decesului nu au putut fi stabilite cu certitudine, tatăl victimei necunoscând nici în prezent natura afecţiunilor medicale care au condus la dispariţia fiicei sale, este de natură să potenţeze suferinţa persoanei vătămate, cu finalitatea îndreptăţirii sale la acordarea unor despăgubiri de natură să atenueze suferinţa emoţională care i-a fost produsă.

Împotriva sentinţei penale menţionate au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, inculpatele A. şi C. şi partea civilă E.

Prin decizia penală nr. 1010/Ap din 28 decembrie 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia penală a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi de partea civilă E. împotriva sentinţei penale nr. 599/03.04.2017 pronunţată de Judecătoria Braşov, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând a înlăturat reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 cu privire la inculpata A. şi a făcut aplicarea prevederilor art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969.

A înlăturat de asemenea, reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi a prevederilor art. 76 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969 cu privire la inculpata C., a majorat pedeapsa aplicată acesteia de la 1 an închisoare la 2 ani închisoare, precum şi durata termenului de încercare de la 3 ani la 4 ani.

Totodată, a majorat cuantumul daunelor materiale acordate părţii civile de la 15.000 RON la 51.000 RON şi cuantumul daunelor morale de la 7000 euro la 30.000 euro.

A făcut aplicarea art. 274 alin. (3) din C. proc. pen. şi a dispus ca plata sumelor de bani stabilite cu titlu de cheltuieli judiciare către stat să fie realizată de fiecare dintre inculpate în solidar cu partea responsabilă civilmente corespunzătoare, respectiv inculpata A. în solidar cu Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov, iar inculpata C. în solidar cu Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie Braşov.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins apelurile formulate împotriva aceleiaşi sentinţe penale de către inculpatele A. şi C.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a obligat fiecare dintre apelantele-inculpate la plata a câte 400 RON cheltuieli judiciare în apel, restul cheltuielilor rămânând în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) din C. proc. pen.

Cu privire la inculpata A., s-a reţinut că fapta de care este acuzată constă într-o inacţiune, respectiv un consult foarte sumar realizat, dar şi într-o acţiune, respectiv o trimitere grăbită la un alt spital, pentru un consult neurologic. S-a apreciat că acţiunea de a dispune trimiterea pacientei la Spitalul de Neurologie, în condiţiile în care inculpata nu a verificat posibilitatea altor diagnostice decât cel neurologic, pentru a le exclude, reprezintă o altă conduită culpabilă, din moment ce se putea ca pacienta să nu prezinte o afecţiune neurologică, ci o altă afecţiune ce era de competenţa Spitalului Judeţean de Urgenţă Braşov. Chiar inculpata A., în declaraţia dată, a precizat că pacienta nu prezenta nici un semn de afecţiune neurologică ("nu am identificat nici un semn obiectiv neurologic"), astfel că este de neînţeles graba cu care a fost trimisă pacienta direct la neurologie, în lipsa oricăror semne de afecţiune neurologică, durerea de cap şi ameţelile putând fi generate de multe alte afecţiuni, de altă natură decât neurologică.

S-a considerat deci că inculpata A. a greşit atunci când nu a investigat cazul cu mai mare atenţie şi profesionalism, instanţa de apel apreciind că ar fi trebuit efectuate analize de sânge amănunţite şi analize imagistice, astfel încât să excludă diagnosticele ce ţineau de competenţa Spitalului Judeţean de Urgenţă şi, în aceste condiţii, a dispus trimiterea pacientei la un consult neurologic, deşi nu a identificat niciun semn obiectiv de afecţiune neurologică. În declaraţia dată la instanţa de apel, inculpata a precizat că, având în vedere vârsta, sexul, stresul sesiunii de examene şi lipsa oricărui semn obiectiv de afecţiune neurologică, cel mai probabil pacienta suferea de o migrenă. S-a observat deci că inculpata a tratat cu superficialitate durerea de cap reclamată de pacientă, punând-o pe seama unor factori legaţi de menstruaţie, vârstă şi stres, deşi durerea persista de două săptămâni şi era însoţită de ameţeli şi senzaţie de vomă.

Referitor la lipsa unui control interdisciplinar, instanţa a avut în vedere controlul ce se putea face în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Braşov, unde existau mai mulţi medici specializaţi în discipline diferite, control la care inculpata nu a recurs, deşi avea posibilitatea pentru stabilirea unui diagnostic, conform art. 55 din Ordinul Ministerului Sănătăţii Publice nr. 1706/2007. În cadrul UPU, atâta vreme cât durerea de cap, starea de ameţeală şi senzaţia de vomă puteau fi cauzate de o multitudine de afecţiuni, nu neapărat de ordin neurologic, inculpata nu a efectuat nici un demers pentru a cere o părere doctorilor specialişti din cadrul spitalului Judeţean de Urgenţă Braşov în vederea stabilirii unei conduite de investigare sau a unui tratament comun cu una sau mai multe specialităţi (art. 58 din acelaşi ordin).

Ceea ce i se impută deci inculpatei este lipsa solicitării oricărui consult de specialitate în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă pentru a exclude celelalte cauze ale durerii de cap, ce s-ar fi impus, având în vedere că sursa unei dureri puternice de cap poate fi diversă. Şi consultul neurologic este tot o formă de consult interdisciplinar, dar el trebuia să fie ultima soluţie, după ce alte cauze ale durerii de cap ar fi fost excluse printr-un eventual control interdisciplinar efectuat de medicii din Spitalul Judeţean de Urgenţă Braşov, control ce ar fi trebuit solicitat de inculpată.

În afara examenului EKG, a luării tensiunii arteriale şi a glicemiei, pacientei nu i s-au efectuat alte analize, nici de sânge, nici imagistice. Cu privire la efectuarea acelei analize de sânge rapidă în incinta UPU, despre care inculpata a precizat la instanţă că a fost efectuată, dar s-a pierdut bonul, s-a observat de instanţa de apel că din probele administrate rezultă că nu s-a efectuat nici măcar această analiză de sânge sumară. Astfel, în declaraţia dată la urmărire penală, inculpata A. a enumerat analizele efectuate, precizând că s-a efectuat electrocardiogramă, s-a măsurat tensiunea arterială şi glicemia.

În al doilea rând, dacă s-ar fi efectuat această analiză de sânge, ar fi trebuit să existe la dosar acel bon, ceea ce nu s-a întâmplat (afirmaţiile privind pierderea bonului întrucât era mic şi existenţa unor urme de găurire a fişei UPU sunt simple speculaţii ale apărării). În al treilea rând, din adresa emisă de Spitalul de Neurologie Braşov, aflată la dosarul de urmărire penală, rezultă că la Spitalul Judeţean de urgenţă a fost efectuată numai glicemia, motivul pentru care nu s-au efectuat analize de laborator la Spitalul de Neurologie după internarea pacientei fiind acela că medicul nu a apreciat că trebuie efectuate, nu că ar fi fost efectuate la Spitalul Judeţean de Urgenţă Braşov.

Nu în ultimul rând, s-a reţinut şi declaraţia martorei G., audiată în apel, care a precizat că situaţiile în care în anul 2010 se efectuau acele analize de sânge sumare la UPU erau mai reduse ca în prezent, declaraţie ce se coroborează cu analiza fişelor UPU ale tuturor pacienţilor prezenţi în intervalul orar în care a fost prezentă şi victima, de unde rezultă că niciuna dintre fişe nu are capsat vreun bon de analize, de unde rezultă că nu au fost efectuate. Declaraţia dată în calitate de inculpată de către H., în care afirmă că s-a efectuat hemoleucograma, a fost înlăturată de instanţa de apel, pe de-o parte, pentru că mijloacele de probă analizate mai sus dovedesc contrariul, iar, pe de altă parte, pentru că declaraţia va fi privită cu rezerve, ca fiind dată de un inculpat ce încerca să se disculpe.

Alte analize de sânge, mai detaliate, de laborator, nu au fost dispuse de inculpată şi nici alte analize imagistice, cum ar fi, spre exemplu, computerul tomograf. Inculpata s-a apărat arătând că nu se impunea efectuarea acestei analize ce presupunea o iradiere puternică a pacientei şi care se face numai în situaţii excepţionale, dar instanţa de apel este de acord numai cu ultima teză a acestei apărări.

Astfel, s-a apreciat că un comportament corect al inculpatei orientat în sensul excluderii altor cauze ale durerii de cap a pacientei, care ar fi putut fi de competenţa Spitalului Judeţean de Urgenţă, iar nu către trimiterea cât mai grabnică a pacientei la un alt spital, ar fi presupus analizele de sânge detaliate ale pacientei şi, dacă aceste analize ar fi fost în parametrii normali, iar durerea de cap nu scădea în intensitate, în ciuda tratamentului administrat la UPU, având în vedere vârsta pacientei şi lipsa oricăror antecedente de boală, trebuia să ceară un consult interdisciplinar în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă sau să se gândească că se află în prezenţa unei situaţii excepţionale care ar fi impus un examen CT, cu tot riscul iradierii (martorul I., medic la Spitalul Judeţean de Urgenţă, a precizat că "dacă se impunea pe loc efectuarea unui examen CT sau mai putea fi amânată, ţine exclusiv de aprecierea medicului de la UPU" iar, pe de altă parte Ghidul cu recomandările cazurilor în care se poate face examen CT este cu titlu de recomandare, iar nu obligatoriu şi oricum vorbeşte despre cazuri excepţionale).

Chiar dacă pacienta nu era în stare critică atunci când a sosit la UPU, acest examen, în condiţiile în care celelalte analize de sânge ar fi fost în parametrii normali, ar fi putut conduce la un diagnostic. Conform art. 62 alin. (4) din Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 1706/2007 medicii din UPU au dreptul de a solicita investigaţiile pe care le consideră necesare pentru pacient, fără avize sau aprobări suplimentare din partea altor medici specialişti. Prin urmare, pentru acest motiv, s-a reţinut că apărarea inculpatei în sensul că nu putea dispune un examen CT fără acordul unui specialist neurolog nu poate fi primită, dar şi pentru simplul motiv că nu se stabilise clar un diagnostic ce ţine de neurologie, astfel încât să fie nevoie de un medic specialist neurolog. Pe de altă parte, dacă inculpata ar fi efectuat acest examen de sânge, poate ar fi descoperit indicii care să o conducă către un diagnostic şi, astfel, nici nu ar fi fost nevoie de un examen CT, numai că inculpata nu a făcut nicio analiză de sânge. Mai mult decât atât, inculpata a trimis pacienta către un spital ce nu avea posibilitatea la acea oră să efectueze un examen CT, acest aspect trebuind să-l cunoască inculpata sau, dacă nu-l cunoştea, să fi sunat şi să se fi interesat de programul CT din Spitalul de Neurologie. Nu numai că inculpata A. nu a stabilit un diagnostic, dar nici nu a efectuat analize care să orienteze către un anumit diagnostic, sau să excludă cauze ale durerii de cap ce ar fi putut fi de competenţa Spitalului Judeţean de Urgenţă.

S-a reţinut că inacţiunea inculpatei A. şi acţiunea defectuoasă a acesteia de trimitere a pacientei la Spitalul de Neurologie a fost completată de inacţiunile medicului de la acest din urmă spital, inculpata C.

Astfel, s-a reţinut că, practic, inculpata C. nu a făcut altceva în plus pentru a stabili un diagnostic sau pentru a o trata pe pacientă, conduita acesteia echivalând cu o trimitere acasă a pacientei, ce a fost lăsată fără supraveghere medicală în spital.

Conform art. 55 şi art. 62 alin. (1) din Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 1706/2007, medicul de gardă va decide investigaţiile necesare şi medicii de specialitate ce trebuie chemaţi pentru examinarea pacienţilor ce se prezintă la UPU, investigaţiile având drept scop stabilirea unui diagnostic corect şi a unei conduite terapeutice corecte bazate pe rezultatele examenului clinic şi a investigaţiilor paraclinice. Din declaraţia martorei J. rezultă că pacienta D. a fost adusă cu ambulanţa la Spitalul de Neurologie - Primiri Urgenţe, asistentul de pe ambulanţă afirmând că pacienta a vomitat şi în maşină, pacienta rămânând la camera de urgenţă aproximativ 2 ore, după care s-a hotărât internarea sa. Prin urmare, fiind la secţia de primiri urgenţe, inculpata C. avea obligaţiile legale sus arătate.

În afara aplicării unui tratament pentru simptomele acuzate, respectiv durerea de cap şi senzaţia de vomă (aceste medicamente le putea lua pacienta şi acasă, la îndrumarea medicului de familie), nu s-a efectuat nicio analiză care să descopere cauza acestei stări, pacienta fiind internată într-o secţie şi lăsată acolo, în supravegherea tatălui ei şi apoi a prietenului său. Deşi starea de sănătate a pacientei se agrava de la oră la oră, iar durerea nu ceda, deşi i se administrase tratament, astfel cum a declarat martorul K., inculpata nu a efectuat nimic pentru a elucida cauza durerii, nicio analiză de sânge şi nicio analiză imagistică (cu atât mai mult s-ar fi impus cu cât tensiunea arterială a pacientei scăzuse în interval de nici o oră, de la 120/70, cât avea la UPU, la 100/70 la venirea la Spitalul de Neurologie, iar pacienta era în observaţie cu proces expansiv intracranian). Inculpata a aşteptat liniştită să treacă noaptea, să iasă din tură, pentru ca a doua zi să se efectueze analize imagistice. O conduită corectă a inculpatei trebuia să constea în supravegherea atentă a pacientei, efectuarea de analize de sânge de laborator şi efectuarea unui examen CT, fie prin chemarea specialistului de acasă, fie prin retrimiterea pacientei la Spitalul Judeţean de Urgenţă Braşov. Or, inculpata nu a făcut nimic, deşi involuţia stării de sănătate a pacientei ar fi impus analize urgente.

S-a reţinut că apărarea afirmă că prietenul pacientei a dormit în intervalul orar 00:00- 04,00, dar instanţa de apel a observat că acesta nu avea nicio obligaţie sau atribuţie. Ceea ce se observă este că în acest interval orar, când starea de sănătate a pacientei s-a agravat foarte mult, culminând cu decesul acesteia, medicul nu a observat nimic, nu a vizitat-o, dormind probabil în biroul său, astfel cum a declarat martorul K., atunci când a trezit-o pe inculpată prin bătăi în uşă. În condiţiile în care în jurul orei 22:00, după cum declară martorul K., inculpata a observat că starea de sănătate a pacientei s-a agravat (era din ce în ce mai slăbită, îşi pierduse controlul asupra tuturor funcţiilor corpului, nu mai putea comunica prin cuvinte, ci doar dădea din cap), singura măsură luată de aceasta cu privire la o tânără de 21 de ani fără antecedente medicale a fost administrarea unei perfuzii, după care a plecat şi nu a mai vizitat-o pe pacientă până la constatarea decesului. Curtea a considerat că în niciun caz această conduită nu poate fi considerată una dincolo de orice culpă, ci una caracterizată printr-o indiferenţă totală faţă de starea de sănătate a victimei.

Totodată, instanţa a reţinut că i se mai reproşează inculpatei că nu a efectuat manevre de resuscitare, dar Curtea a reţinut că decesul a fost observat mai întâi de martor, ce nu şi-a dat seama că prietena sa murise, iar nu de către inculpată, iar, cel mai probabil, orice manevre de resuscitare la acel moment, ar fi fost în zadar. Inacţiunea culpabilă a inculpatei a fost deci, mai degrabă, lipsa totală de supraveghere a pacientei în tot acest interval de timp. Nu martorul trebuia să fie persoana care o supraveghea pe pacientă, ci medicul, el ar fi trebuit să observe că starea de sănătate a pacientei se agravează, că nu mai răspunde la stimuli, că nu suportă lumina şi să ia măsuri adecvate, probabil cea mai bună măsură fiind retrimiterea cu ambulanţa a pacientei la Spitalul Judeţean de Urgenţă unde exista secţie de terapie intensivă, putându-se conecta la aparte de susţinere a vieţi şi efectua, în ultimul ceas, analizele ce trebuiau făcute mai demult. Faptul că inculpatele au tratat-o sumar pe pacientă la ambele unităţi spitaliceşti a fost afirmat şi motivat şi în raportul de nouă expertiză medico legală întocmit la INML Mina Minovici, aflat la dosarul de urmărire penală.

Cu privire la legătura de cauzalitate dintre acţiunile şi inacţiunile celor două inculpate, descrise mai sus şi decesul pacientei, s-a formulat apărarea în sensul că nu a fost constatată cauza exactă a morţii şi astfel nu se poate stabili legătura de cauzalitate. Pe lângă argumentele instanţei de fond, instanţa de apel a reţinut că este adevărat că nu s-a efectuat o expertiză medico legală care să constate clar cauza decesului şi aceasta din culpa Spitalului de Neurologie Braşov, dar este clar că decesul pacientei a fost cauzat de o afecţiune medicală ce se manifesta prin dureri de cap mari de două săptămâni şi stări de ameţeală, culminând apoi cu pierderea simţurilor, intoleranţă la lumină, inconştienţă şi deces (astfel cum rezultă din declaraţia martorului K.). Moartea nu a survenit în urma unui accident, ci în urma unei probleme medicale, rămase neidentificate. Discuţia se poartă în ce măsură acţiunile culpabile ale celor două inculpate au contribuit la decesul pacientei din pricina acestei afecţiuni medicale. Orice simptome acuzate de o persoană au o cauză, respectiv trebuie stabilit diagnosticul acelor suferinţe. Acesta este primul pas pentru a trata o persoană sau pentru a i se salva viaţa. În lipsa unui diagnostic clar, nu se poate aplica un tratament al cauzei, ci doar al simptomelor, cum a fost şi în speţă, pacientei fiindu-i administrat tratament contra durerii de cap şi a senzaţiei de vomă. Acţiunile şi inacţiunile celor două inculpate s-au coroborat şi au condus la imposibilitatea stabilirii unui diagnostic clar pentru pacientă şi la imposibilitatea tratării cauzei medicale ce a provocat aceste suferinţe şi care a condus în cele din urmă la deces. Fie că a fost vorba despre un virus, fie despre o altă cauză, în lipsa unui diagnostic ce ar fi putut fi stabilit prin analizele ce trebuiau efectuate de cele două inculpate, tratarea pacientei a devenit imposibilă, iar decesul său a survenit inevitabil.

Cu privire la ipoteza prezentată de apărători, plecând de la faptul că nu a fost stabilită cauza morţii, în sensul că pacienta ar fi putut avea o afecţiune ce ar fi condus la deces, fără ca medicii să mai poată să-i salveze viaţa, Curtea a considerat că ar fi putut fi valabilă această teorie numai în măsura în care medicii ar fi făcut tot ce era posibil, din punct de vedere medical şi, cu toate acestea, fie nu s-a identificat diagnosticul, fie a fost identificat, dar tratamentul nu a dat rezultate.

Astfel, dacă inculpata A. ar fi efectuat analizele medicale arătate mai sus, dacă nu ar fi trimis-o pe pacientă la Spitalul de Neurologie în lipsa oricărui semn obiectiv de afecţiune neurologică şi numai după ce ar fi exclus diagnosticele ce intrau în competenţa Spitalului Judeţean de Urgenţă, dacă inculpata C. ar fi efectuat ea analize de sânge sau imagistice şi ar fi retrimis-o la Spitalul Judeţean de Urgenţă Braşov odată cu agravarea stării de sănătate a pacientei şi, cu toate acestea, decesul s-ar fi produs, inculpatele nu se făceau vinovate întrucât nu exista un element material al infracţiunii de ucidere din culpă, respectiv o acţiune sau inacţiune ilicită a celor două inculpate şi nici legătură de cauzalitate între deces şi acţiunile acestora.

Cum decesul a avut clar o cauză medicală, rămasă neidentificată, iar imposibilitatea stabilirii unui diagnostic ce a determinat imposibilitatea tratării cauzei şi apoi decesul din această cauză, este consecinţa conduitei inculpatelor, s-a considerat că există o legătură de cauzalitate între acţiunile şi inacţiunile celor două inculpate şi decesul pacientei.

Cu privire la forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpata A., s-a reţine culpa fără prevedere, întrucât aceasta era un medic, deci o persoană avizată în domeniu, care trebuia şi putea să prevadă că pacienta, în lipsa unui diagnostic şi fiind trimisă pentru un consult de specialitate la neurologie, deşi nu existau indicii obiective că ar avea vreo suferinţă neurologică, putea să sufere de o afecţiune gravă, alta decât neurologică, care să-i pună, în cele din urmă şi în lipsa unui tratament adecvat ce nu-i putea fi oferit la Spitalul de Neurologie ce nu dispunea nici de CT disponibil atunci, nici de secţie de terapie intensivă, sau de posibilităţi de analiză interdisciplinară, viaţa în pericol.

Vârsta pacientei şi lipsa oricăror antecedente medicale, alături de durerile de cap puternice, persistente de 2 săptămâni, ameţeli şi vomă, ar fi trebuit să-i dea de gândit inculpatei şi să nu o eticheteze din start ca fiind o simplă migrenă. Până şi o persoană obişnuită se gândeşte că o tânără de 21 de ani cu aceste acuze pare să aibă ceva serios, ce a determinat-o să şi cheme ambulanţa în cele din urmă, darămite un medic de la urgenţe care, în experienţa sa, trebuia să vadă multe cazuri care să constituie un fundament pentru o gândire mai elaborată, dincolo de eticheta unei simple migrene.

Urmarea imediată a faptelor inculpatelor a fost imposibilitatea stabilirii unui diagnostic, deci imposibilitatea tratării pacientei, iar această imposibilitate a dus la generalizarea afecţiunii medicale în organismul pacientei ce a condus în cele din urmă la imposibilitatea funcţionării organismului şi la decesul acesteia.

S-a reţinut că în majoritatea cazurilor de culpă medicală, decesul nu este rezultatul direct al unei conduite medicale, ci este rezultatul indirect al unei acţiuni sau inacţiuni a medicului, care nu tratează pacientul, nu stabileşte un diagnostic, fie deloc, fie unul corect, dă dovadă de indiferenţă şi toate aceste acţiuni sau inacţiuni fac imposibilă tratarea corespunzătoare a unui pacient şi pot conduce în mod inevitabil la decesul acestuia. Dacă pacientul ar fi fost tratat corect, acesta nu ar fi decedat. Este clar că un tratament necorespunzător sau unul ce a lipsit din pricina lipsei unui diagnostic, cum este cazul în speţa de faţă, poate conduce la decesul pacientului. Între un asemenea comportament medical şi deces este deci o legătură de cauzalitate, chiar dacă nu directă, iar urmarea imediată a acţiunilor culpabile ale medicilor este decesul pacientului netratat la timp de medici.

Astfel, însuşindu-şi şi motivele arătate în sentinţa atacată (cu excepţia celor privind prevederile protocolului încheiat între Spitalul Judeţean Braşov şi Spitalul de Psihiatrie şi Neurologie Braşov întrucât nu este aplicabil în speţă, pacienta fiind trimisă de la prima unitate spitalicească la cea de-a doua, iar ipoteza din regulament este tocmai inversă) s-a considerat că inculpatele au săvârşit acţiuni şi inacţiuni culpabile şi există legătură de cauzalitate între urmarea imediată constând în decesul pacientei şi aceste acţiuni şi inacţiuni, fiind deci întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă.

Pentru inculpata A., s-a considerat că volumul foarte mare de muncă avut în acel interval orar, astfel cum rezultă din declaraţii şi din numărul fişelor pacienţilor ce s-au prezentat la UPU în acel interval de timp, pot constitui împrejurări legate de faptă ce ar trebuie să-i imprime un caracter atenuant. Inculpata a fost mai puţin atentă la cazul pacientei, fiind copleşită cu alte cazuri la urgenţe, astfel că, în rejudecare, se va reţine în favoarea acesteia circumstanţa atenuantă prevăzută la art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969. Reţinând criteriile avute în vedere de instanţa de fond la individualizarea pedepselor, în rejudecare, s-a menţinut pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatei A. Referitor la modalitatea de individualizare a executării pedepselor, s-a considerat că nu se impune supravegherea inculpatelor de către Serviciul de Probaţiune sau îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de C. pen., inculpatele fiind integrate social şi profesional, cu o situaţie ce le permite să înţeleagă consecinţele faptelor, fără a fi nevoie de implicarea instituţiilor statului de supraveghere. Această critică adusă de Ministerul Public sentinţei apelate va fi considerată nefondată.

Referitor la apelul părţii civile, s-a considerat că au fost dovedite daunele materiale în cuantumul solicitat atât cu înscrisurile aflate la fila 11 şi 12 din suplimentul dosarului instanţei de fond, cât şi cu declaraţiile martorilor L. şi K. Deşi partea civilă nu a depus înscrisuri doveditoare pentru toate cheltuielile solicitate, din analiza tabelului aflat din supliment, ce se coroborează cu înscrisul depus de parohie şi declaraţia martorilor L. şi K., s-a apreciat că sumele cheltuite sunt rezonabile pentru pomenirile efectuate sau pentru înmormântare, astfel că, în condiţiile în care nu pentru orice cheltuială se dau înscrisuri, suma solicitată pentru înmormântare şi pentru 7 ani şi jumătate de pomeniri este una reală şi dovedită. Se va admite această critică adusă de partea civilă sentinţei apelate şi se va acorda întreaga sumă cerută de partea civilă cu titlu de daune materiale.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, s-a apreciat că este evidentă suferinţa părţii civile cauzate prin pierderea copilului în vârstă de 21 de ani şi neoferirea niciunei explicaţii cu privire le cauza morţii. Această traumă nu se poate repara niciodată integral, pentru tot restul vieţii părinţii victimei urmând să se gândească la fiica lor dispărută prematur. În raport cu această suferinţă, s-a apreciat că trebuie majorat cuantumul daunelor morale pe măsura prejudiciul cauzat părţii civile prin decesul fiicei sale, iar o sumă de 30.000 de euro, pe care să o plătească inculpatele în solidar cu spitalele unde şi-au desfăşurat activitatea, este una rezonabilă şi corectă.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpata A.

Inculpata a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.- "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În motivarea recursului în casaţie, inculpata a susţinut că fapta pentru care a fost condamnată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prev. de art. 178 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1969, atât sub aspectul elementului material al laturii obiective, a urmării imediate şi a raportului de cauzalitate, cât şi sub aspectul laturii subiective.

Astfel, cu referire la elementul material al laturii obiective a infracţiunii de ucidere din culpă s-a arătat că nu se poate identifica care este acţiunea sau inacţiunea, raportat la atribuţiile de serviciu şi obligaţiile profesionale pe care le avea, ce au condus la producerea evenimentului din 10 iunie 2010. În esenţă, fiind vorba despre o culpă profesională, trebuiau identificate atribuţiile de serviciu sau profesionale încălcate de medic.

Cu privire la acest aspect din considerentele instanţei de apel reiese că lipsa de atenţie sporită şi profesionalismul ar fi atribuţii de serviciu a căror încălcare ar conduce la antrenarea răspunderii penale.

În ceea ce priveşte omisiunea de efectuare a consultului interdisciplinar imputată inculpatei, s-a arătat că trimiterea pacientei la spitalul de neurologie s-a dispus tocmai în vederea consultării acesteia de un medic neurolog în condiţiile în care la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov nu exista gardă neurologică, iar decizia de a trimite pacienta la Spitalul de Neurologie Braşov, tocmai în vederea efectuării acestui consult de către un medic specialist neurolog, a fost una corectă, în acest sens fiind răspunsul oferit către Colegiul Medicilor din România - Departamentul de Jurisdicţie Profesională.

Referitor la necesitatea efectuării investigaţiilor paraclinice şi imagistice s-a arătat că pacienta nu prezenta semne de risc vital la momentul în care a fost adusă la Spitalul Judeţean de Urgenţă, astfel încât consultul inculpatei A. a fost complet în contextul în care toate rezultatele au ieşit în limitele normale, iar starea pacientei s-a agravat după transferul acesteia la Spitalul de Neurologie când aceasta nu se mai afla sub supravegherea inculpatei.

Aşadar s-a arătat că inculpata A. a îndeplinit tot ceea ce putea să facă un medic în unitatea de primiri urgenţe, având în vedere şi faptul că la momentul anului 2010 nu exista o procedură reglementată printr-un act normativ sau un act de o altă valoare care să prevadă cu forţă obligatorie conduita de urmat într-o situaţie concretă. Având în vedere cazul specific al unei culpe profesionale in omitendo, ar fi trebuit ca decizia prin care s-a dispus condamnarea să fie lămuritoare şi să indice punctual acele atribuţii de serviciu şi obligaţii profesionale ce trebuiau îndeplinite şi a căror neîndeplinire au condus la acel rezultat, numai pe baza acestora putându-se stabili in concreto culpa profesională de care este acuzată.

S-a mai arătat că faptei îi lipseşte atât urmarea imediată, cât şi raportul de cauzalitate în contextul în care nu a fost stabilită cauza decesului pentru a se putea statua asupra existenţei relaţiei cauzale între acţiunea/inacţiunea inculpatei şi urmarea imediată. Astfel, raportat la concluziile raportului de expertiză întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici", este imposibil a stabili o legătură de cauzalitate, în condiţiile în care "nu se poate stabili în mod obiectiv/ştiinţific, cauza medicală a decesului". Or, din moment ce nu poate fi stabilită o cauză a decesului, într-o interpretare logico-juridică elementară nu se poate stabili legătura de cauzalitate, privită ca o condiţie absolut necesară pentru existenţa infracţiunii de ucidere din culpă, între elementul material - acţiunea/inacţiunea inculpatei - şi urmarea imediată, atâta vreme cât decesul victimei nu este cauzat de acţiunea sau inacţiunea inculpatei A.

S-a criticat sub aspectul laturii subiective, raţiunea pentru care instanţa a apreciat că atitudinea psihică a inculpatei se circumscrie vinovăţiei sub forma culpei cu prevedere, prevăzută de art. 19 pct. 2 lit. a) din C. pen. din 1969.

Raportat la acţiunile pe care le-a întreprins în mod efectiv, respectiv consultarea pacientei şi stabilirea necesităţii efectuării unui consult de specialitate neurologică, nu se poate afirma că inculpata a prevăzut că, prin efectuarea acelor investigaţii pe un pacient care nu prezenta risc vital, doar acuzând o cefalee şi că prin trimiterea la Spitalul de Neurologie pentru consult de specialitate, "se instituie o stare de pericol vital" care în cele din urmă va produce decesul victimei.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, părţii civile E., coinculpatelor C. şi B. şi părţilor responsabile civilmente Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov şi Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie Braşov.

Raportul magistratului asistent a concluzionat în sensul că inculpata A. a declarat recursul în casaţie în termen legal, decizia recurată face parte dintre hotărârile ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, iar cererea acesteia respectă parţial dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen., în sensul că motivele recursului în casaţie vizează revizuirea situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de apel.

Prin încheierea din 23 mai 2018, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1010/Ap din 28 decembrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală.

S-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., instanţa dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen. care se referă la hotărârile ce sunt supuse recursului în casaţie, termenul de declarare a recursului în casaţie, părţile ce pot formula recurs în casaţie, motivarea recursului în casaţie, precum şi cazurile în care se poate face recurs în casaţie.

S-a constatat că decizia penală nr. 1010/Ap din 28 decembrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală face parte dintre hotărârile ce pot fi atacate cu recurs în casaţie. Totodată, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie este formulată de inculpata A. în termenul prevăzut de lege şi îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen. În cuprinsul acesteia sunt menţionate numele şi prenumele părţii care exercită recursul în casaţie (A.), domiciliul său, hotărârea care se atacă (decizia nr. 1010/Ap din 28 decembrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală), cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea (art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală"), motivele de fapt ale recursului în casaţie şi a semnat, prin apărătorul său ales, avocat M., cererea de recurs în casaţie.

În ceea ce priveşte motivele de fapt ale recursului în casaţie declarat de inculpata A., s-a constatat că acestea vizează condamnarea sa pentru o faptă ce nu este prevăzută de legislaţia în vigoare, raportat la lipsa elementului material, a urmării imediate, a legăturii de cauzalitate şi vinovăţiei inculpatei cu privire la fapta pentru care a fost condamnată, critici ce implică o analiză efectivă a raţionamentului instanţei de apel în constatarea vinovăţiei inculpatei pentru a se stabili dacă, raportat la toate datele cauzei, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă prevăzute de art. 178 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969, având în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din data de 01 octombrie 2015 conform căreia analiza motivelor de recurs în casaţie nu poate viza, în etapa admisibilităţii în principiu, caracterul vădit nefondat al cererii.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul în casaţie este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurentă trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc -din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului" (decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.scj.ro).

De asemenea, s-a statuat că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

(...)Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.)" (decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.scj.ro).

Totodată s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (decizia nr. 442/RC/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.scj.ro).

De altfel, în cadrul definiţiei legale a infracţiunii, exprimată de art. 15 alin. (1) din C. pen., trăsătura esenţială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opţiunea legiutorului ca prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală" să se înţeleagă "orice faptă" -act de conduită, manifestare de voinţă exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată de norma penală.

Aceeaşi viziune reiese şi din modalitatea în care sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., textul legal menţionând distinct "fapta nu este prevăzută de legea penală" de " nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei A., fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute.

Procedând la evaluarea acestei corespondenţe, Înalta Curte constată în prealabil că inculpata A. a fost condamnata pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969 cu reţinerea art. 5 C. pen., infracţiune constând în "uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi".

Subsecvent, Înalta Curte observă că elementele faptice reţinute de instanţe în urma aprecierii probatoriului administrat constau în aceea că inculpata A., medic specializat în medicină de urgenţă în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Braşov, a efectuat un consult foarte sumar asupra numitei D. şi a dispus, în aceste condiţii, transferul acesteia către Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie Braşov, unde pacienta a decedat la scurt timp. Aşadar, instanţele au apreciat că probele atestă că, deşi transportată cu ambulanţa la Spitalul Judeţean de Urgenţă Braşov, în contextul în care acuza dureri de cap intense şi persistente, pacienta D. nu a beneficiat de un set minim de analize şi investigaţii, fiind realizată o electrocardiograma şi testată exclusiv glicemia, ceea ce nu a făcut posibilă stabilirea unui diagnostic pentru a fi adoptată o conduită terapeutică corespunzătoare. Mai mult, deşi nu prezenta semne de suferinţă neurologică, pacienta a fost transportată la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie Braşov, unitate spitalicească specializată care nu dispunea de posibilitatea de a trata şi alte afecţiuni decât cele neurologice, fapte ce au contribuit, conjugat cu consultul sumar, la decesul pacientei prin aceea că a creat premisele imposibilităţii de a-i fi acordat un tratament medical corect.

Ca atare, conduita de care este acuzată inculpata A. constă într-o inacţiune, respectiv neefectuarea unor investigaţii care să excludă alte cauze decât cele neurologice ale simptomelor pacientei, dar şi într-o acţiune, respectiv trimiterea prematură la un alt spital care nu putea efectua decât investigaţii neurologice cu consecinţa directă a neacordării de îngrijiri medicale şi a decesului acesteia.

Înalta Curte constată că sub aspectul laturii obiective sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă având în vedere că prin conduita reţinută ca reieşind din probe, inculpata A. a determinat imposibilitatea stabilirii unui diagnostic şi a acordării unor îngrijiri medicale pacientei care a decedat la scurt timp.

Fără a specula asupra şanselor reale pe care le-ar fi avut victima şi fără a mai analiza în concret protocolul privind actul medical, lipsirea pacientei de investigaţiile minimale în cadrul unei urgenţe medicale echivalează cu nerespectarea măsurilor de prevedere în exerciţiul profesiei de medic în cadrul unui spital de urgenţă, aceasta cu atât mai mult cu cât, instanţele de fond au stabilit cu autoritate de lucru judecat că inculpata trebuia şi putea să prevadă situaţia critică. Cu privire la acest din urmă aspect, instanţa supremă subliniază că aprecierea asupra laturii subiective este atributul exclusiv al instanţelor de fond şi nu poate fi cenzurată în calea de atac extraordinară a recursului în casaţie, presupunând în mod necesar reevaluarea probatoriului.

Faţă de cele anterior evocate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1010/Ap din 28 decembrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen. conform cărora cheltuielile judiciare sunt suportate de persoana căreia i s-a respins recursul, va obliga recurenta la plata acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1010/Ap din 28 decembrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 90 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09.10.2018.