Public official status at universities and constitutionally interpreted abuse of office requiring violation of primary legislation, not sub-statutory rules.

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 2590 din data de 10.11.2016, Tribunalul Bucureşti a hotărât, printre altele, următoarele:

1. a) În baza dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A., la o pedeapsă de 4 ani de închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită (fapta din data de 23.12.2014).

În baza dispoziţiilor art. 67 C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de director de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 4 ani.

b) În baza dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 3 ani de închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 67 C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 4 ani.

c) În baza dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 2 (doi) ani de închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 67 C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

d) În baza dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A., la o pedeapsă de 4 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată (fapta din data de 16.12.2014 şi din 23.01.2015).

În baza dispoziţiilor art. 67 C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de director de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 4 ani.

e) În baza dispoziţiilor art. 301 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsa de 1 an de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conflictul de interese (fapta din data de 05.11.2013 - S.C. B. S.R.L.).

În baza dispoziţiilor art. 67 C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 4 ani.

f) În baza dispoziţiilor art. 301 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 1 an de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conflictul de interese (fapta din data de 05.11.2013 - S.C. C. S.R.L.).

În baza dispoziţiilor art. 67 C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 4 ani.

În baza dispoziţiilor art. 38 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele de 4 ani, 3 ani, 2 ani, 4 ani, 1 an şi 1 an de închisoare aplicate inculpatului A. prin prezenta hotărâre, dispunându-se ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani de închisoare la care s-a adăugat 1/3 din suma pedepselor de 3 ani, 2 ani, 4 ani, 1 an şi 1 an de închisoare, în final inculpatul A. având de executat pedeapsa de 7 ani şi 8 luni de închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 67 C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de director de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 4 ani, alături de pedeapsa închisorii de 7 ani şi 8 luni.

În baza dispoziţiilor art. 67 C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 4 ani, alături de pedeapsa închisorii de 7 ani şi 8 luni.

În baza dispoziţiilor art. 65 C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 72 C. pen., a dedus din pedeapsa închisorii de 7 ani şi 8 luni aplicată inculpatului A. perioada reţinerii şi arestul la domiciliu în perioada 24.03.2015 la data de 15.04.2015, inclusiv.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de inculpatul A..

2. a) În baza dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., a condamnat-o pe inculpata D. la o pedeapsă de 4 ani de închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită (fapta din data de 14.01.2015).

În baza dispoziţiilor art. 67 C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., a aplicat inculpatei D. pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de director tehnic de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii pe o perioadă de 4 ani.

b) În baza dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., a condamnat-o pe inculpata D. la o pedeapsă de 3 ani de închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 67 C. pen., a aplicat inculpatei D. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 4 ani.

În baza dispoziţiilor art. 38 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele de 4 ani şi 3 ani de închisoare aplicate inculpatei D., urmând ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani de închisoare, sporită cu 1/3 din pedeapsa închisorii de 3 ani, în final inculpata având de executat pedeapsa de 5 ani de închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 67 C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., a aplicat inculpatei D. pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de director tehnic de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 4 ani, alături de pedeapsa închisorii de 5 ani.

În baza dispoziţiilor art. 67 C. pen., a aplicat inculpatei D. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 4 ani, alături de pedeapsa închisorii de 5 ani.

În baza dispoziţiilor art. 65 C. pen., a aplicat inculpatei D. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 72 C. pen., a dedus din pedeapsa închisorii de 5 ani aplicată inculpatei D. perioada reţinerii şi arestul la domiciliu în perioada 24.03.2015 la data de 15.04.2015 inclusiv.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de inculpata D.

În baza dispoziţiilor art. 112 lit. e) C. pen. raportat la art. 289 alin. (3) C. pen. şi art. 19 din Legea nr. 78/2000, a dispus confiscarea sumei de 1.500 RON de la inculpata D. şi respectiv suma de 2.450 RON de la inculpatul A., sume obţinute prin săvârşirea infracţiunilor.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a obligat inculpaţii A., D. şi E. la plata sumei cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A., în calitate de director general administrativ la U.M.F., a primit în data de 23.12.2014 suma de 2.000 de RON, de la numitul F., administrator al societăţilor H. S.R.L.. şi I. S.R.L., pentru a nu-şi îndeplini în mod corespunzător atribuţiile de serviciu în legătură cu modul de atribuire şi derulare a contractelor de achiziţie publică încheiate de instituţia publică U.M.F. "Carol Davila" cu cele două societăţi, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000 republicată raportat la art. 289 alin. (1) C. pen.

Cu privire la această infracţiune, nerecunoscută de inculpatul A., instanţa de fond a reţinut că din conţinutul înregistrărilor ambientale efectuate în cauza şi al imaginilor surprinse rezultă că inculpatul a primit o suma de bani de la numitul F. (care a decedat la data de 18.01.2015). Explicaţia inculpatului în sensul că a returnat un împrumut acordat anterior, din banii săi personali, pentru efectuarea unor lucrări urgente, în complexul U.M.F., pentru ca numitul F. să procure materialele necesare lucrării, nu a fost reţinută deoarece firma administrată de F. a derulat contracte de milioane de RON cu U.M.F.. (numai în perioada 2009-2014 firma S.C. I. S.R.L.. a derulat contracte cu U.M.F. în valoare de 4.740.351,71 RON (peste 1 milion de euro).

Instanţa a mai reţinut că inculpatul A., în aceiaşi calitate, la datele de 16.12.2014 şi 23.01.2015, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a primit diferite sume de bani, respectiv 950 de RON, de la inculpatul E., reprezentant al societăţii J. S.R.L., pentru a nu-şi îndeplini în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, respectiv pentru a oferi un tratament preferenţial, avantajos, în legătură cu contractele încheiate de societatea de mai sus cu U.M.F. "Carol Davila", în defavoarea instituţiei publice angajatoare, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000 republicată raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale).

Instanţa de fond a înlăturat apărările inculpaţilor care au negat fapta, invocând că suma de 950 RON, plătită în două tranşe de 450 şi 500 RON reprezintă mulţumirea inculpatului E. pentru ajutorul acordat de inculpatul A. pentru recomandarea unui doctor ce a efectuat două operaţii soţiei inculpatului E. şi a reţinut pe baza probelor că sumele au fost date în scopul anterior menţionat în legătură cu contractele firmelor inculpatului E.

Prima instanţă a mai reţinut că inculpatul A., în calitate de director general administrativ la U.M.F., nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile de serviciu în legătură cu modul de atribuire şi derulare a contractelor de achiziţie publică încheiate de instituţia publică U.M.F. "Carol Davila" cu societăţile H. S.R.L.. şi I. S.R.L., în sensul favorizării acestor societăţi în detrimentul celorlalţi agenţi economici ofertanţi, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 republicată raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale).

Inculpatul A. şi inculpata D. (director tehnic la U.M.F.), contrar celor afirmate în faţa instanţei, au divizat lucrări necesare pentru U.M.F., în contracte mai mici, pentru a se încadra în dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 cu privire la atribuţia directă de contracte. Astfel, a reţinut prima instanţă că existau firme agreate care efectuau lucrările de întreţinere şi reparaţii, firme care erau favorizate de cei doi inculpaţi. A înlăturat apărările acestora în sensul că fragmentarea contractelor s-a impus deoarece bugetul U.M.F. era aprobat doar în luna martie sau aprilie a anului în curs şi se impuneau lucrări urgente, cu motivarea că aceştia aveau posibilitatea legală să organizeze licitaţii cu privire la lucrările ce erau necesare, urmând ca plata să se facă ulterior, după ce era aprobat bugetul U.M.F., în rate, practică uzuală în lucrări de instalaţii şi construcţii, cum erau contractele încheiate de U.M.F.. Instanţa de fond a făcut trimitere la declaraţia martorei K., care a arătat că firma S.C. I. S.R.L.. a fost înfiinţată, având aceiaşi asociaţi, pentru a participa fictiv la licitaţii la U.M.F., în competiţie cu cealaltă firmă pe care tot ei o administrau, S.C. H. S.R.L., menţionând că suma totală a contractelor derulate între U.M.F. şi S.C. H. S.R.L.. a fost în perioada 2009-2014 de 299.303,38 RON, iar între U.M.F. şi S.C. I. S.R.L.. de 4.740.351,71 RON.

Instanţa de fond a arătat astfel, privitor la contractele nr. x/31.03.2014, pentru bazinul de înot, în sumă de 58.000 RON şi 45.4000 RON (materiale), respectiv nr. 10/31.03.2014 în sumă de 58.500 RON şi 48.387 RON (materiale), încheiate între U.M.F., reprezentată de inculpaţii A. şi D., prin atribuire directă, că acestea au fost cu dedicaţie deoarece chiar persoana care făcea caietul de sarcini, martorul L., l-a modificat la cererea inculpaţilor, pentru a corespunde cel mai bine ofertei făcute de cele două societăţi comerciale.

De asemenea, a mai reţinut prima instanţă că inculpatul A., în aceeaşi calitate, împreună cu inculpata D., director tehnic în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" Bucureşti, nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile de serviciu în legătură cu modul de atribuire şi derulare a contractelor de achiziţie publică încheiate de instituţia publică U.M.F. "Carol Davila" cu societatea M. S.R.L., în sensul favorizării acestei societăţi în detrimentul celorlalţi agenţi economici ofertanţi, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 republicată raportat la art. 297 alin. (1) C. pen.

Astfel, a făcut trimitere la declaraţiile martorei N. din care rezultă că societatea acesteia S.C. M. S.R.L., avea contracte cu U.M.F., prin atribuire directă de către cei doi inculpaţi cu funcţii de conducere în U.M.F., care nu mai organizau licitaţii pentru lucrări, că erau făcute caiete de sarcini care să se încadreze în dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006, pentru atribuire directă, prejudiciind U.M.F. Pentru aceste servicii, N. a remis inculpatei D. la data de 14.01.2015 suma de 1000-2000 RON, sub forma de mită. S-a mai arătat că aspectele menţionate rezultă şi din conţinutul înregistrărilor audio video efectuate în cauza şi necontestate de părţi.

S-a mai reţinut de prima instanţă faptul că inculpatul A., în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a semnat la data de 05.11.2013 actul adiţional de prelungire pe o perioadă de 4 ani a contractului nr. x/18.08.2009 având ca obiect închirierea unui spaţiu către S.C. B. S.R.L., societate administrată în fapt de acesta, în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru sine, constând în însuşirea tuturor veniturilor realizate de societate, în perioada 2013-2015, urmare a închirierii spaţiului, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese prevăzută şi pedepsită de art. 2531 din C. pen. din 1969 (actual 301 din noul C. pen.) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Referitor la aceasta acuzare, prima instanţă a reţinut că din probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, S.C. B. S.R.L., administrată de martorul O., a încheiat cu U.M.F. un contract de prestări servicii, pe o perioadă de 4 ani şi a instalat patru maşini de spălat rufe, folosite, la un cămin studenţesc pentru a fi utilizate de studenţi, cu fise date de administratorul de cămin. Având în vedere că maşinile de spălat se stricau des, au rămas ulterior doar două şi pentru că profitul era mic, acesta a renunţat la contract, nu a mai plătit chirie din anul 2014 şi a abandonat maşinile de spălat. De la acel moment, s-a ocupat în continuare de maşini inculpatul A., care prin intermediul administratorului de cămin, le-a folosit contra cost şi a primit sumele rezultate din aceasta activitate. Instanţa de fond a făcut trimitere la declaraţia martorei P. care a relatat că inculpatul A. era cel care plătea pentru spălătorie chiria şi cheltuielile desfăşurării activităţii.

O altă infracţiune reţinută în sarcina inculpatului A. a constat în aceea că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a semnat la data de 05.11.2013 actul adiţional de prelungire pe o perioadă de 4 ani a contractului nr. x/18.08.2009 având ca obiect închirierea unui spaţiu către S.C. C. S.R.L., societate administrată la data respectivă de CC., fiica sa, în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceasta - însuşirea tuturor veniturilor realizate de societate în perioada 2013-2015 urmare închirierii spaţiului, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese prevăzută şi pedepsită de art. 2531din C. pen. din 1969 (actual 301 din noul C. pen.) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Referitor la această acuzare, instanţa de fond a analizat declaraţia martorului R., administrator al S.C. C. S.R.L., firma de care se ocupa socrul sau, inculpatul E.. Cu ocazia percheziţiei domiciliare la inculpatul E. au fost găsite şi actele constitutive ale S.C. C. S.R.L., aspect din care a concluzionat că inculpatul E. era administratorul de fapt al acestei societăţi comerciale. Deşi inculpatul A. a negat faptul ca ar fi ştiut că administratorul S.C. C. S.R.L.. este ginerele lui E., totuşi fiica acestuia, martora CC., care nu a dorit sa dea declaraţie în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii, a fost angajată cu contract la aceasta firma, fiind contabil. Din declaraţiile martorului R. instanţa a reţinut că aceasta era chiar asociat la o firmă cu care tatăl sau şi inculpatul A., erau în relaţii comerciale. S-a făcut trimitere şi la declaraţia martorei P., care a menţionat că, deşi Curtea de Conturi impusese un control, inculpatul A. i-a cerut să nu mai calculeze penalităţile pentru firma S.C. C., în urma contractului cu U.M.F., lucru pe care martora l-a şi făcut, în detrimentul U.M.F.

În ceea ce o priveşte pe inculpata D., instanţa de fond a reţinut că la data de 14.01.2015, în calitate de director tehnic în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" Bucureşti, a primit o sumă de bani de la numita N., reprezentantă a societăţii M. S.R.L., pentru a nu-şi îndeplini în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, respectiv pentru a oferi un tratament preferenţial, avantajos, în legătură cu contractele încheiate de societatea de mai sus cu U.M.F. "Carol Davila", fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută şi pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000 republicată raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. şi ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 republicată raportat la art. 297 alin. (1) C. pen.

Prima instanţă a apreciat că faptele sunt dovedite prin declaraţiile martorei N., date în dosarul iniţial nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, declaraţii care menţionează că societatea S.C. M. S.R.L., pe care o reprezenta, avea contracte cu U.M.F., prin atribuire directă de către cei doi inculpaţi cu funcţii de conducere în U.M.F., care nu mai organizau licitaţii pentru lucrări din cadrul U.M.F., făcând caiete de sarcini care să se încadreze în dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006, pentru atribuire directă, prejudiciind societatea contractanta U.M.F. Pentru aceste servicii, N. a remis inculpatei D., la data de 14.01.2015, suma de 1000-2000 RON sub forma de mită.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 72 C. pen. şi a apreciat că inculpaţii A. şi D. au acţionat cu intenţie directă calificată prin scop, prevăzând rezultatul faptelor săvârşite şi urmărind producerea lor conform art. 19 alin. (1) lit. a) C. pen.

În ce priveşte cele două infracţiuni de conflict de interese reţinute în sarcina inculpatului A., din datele de 05.11.2013 cu privire la S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., instanţa de fond a constatat că dispoziţiile noului C. pen. sunt mai favorabile, respectiv că se impune reţinerea art. 301 C. pen.

Instanţa a aplicat pedepse în măsură să îndeplinească funcţia de prevenţie specială, infracţiunile de dare şi luare de mită constituind punctul de plecare în escaladarea conduitei infracţionale, o sancţiune cu impact minim asupra persoanei inculpaţilor nefiind aptă să anihileze disponibilitatea acestora de a adopta conduită ilicită.

În ce priveşte modalitatea de executare, pentru inculpatul A. şi D., instanţa de fond a apreciat că se impune executarea în regim de detenţie faţă de amploarea activităţii infracţionale, numărul de acte materiale, pericolul social deosebit al infracţiunilor reţinute în sarcina acestora şi nerecunoscute de inculpaţi.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, printre alţii, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpaţii A. şi D..

Prin decizia nr. 1395/A din 19 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise, printre altele, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpaţii A. şi D. împotriva sentinţei penale nr. 2590/10.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi în fond, rejudecând:

Au fost repuse pedepsele aplicate inculpatului A. şi inculpatei D. în individualitatea lor.

A fost redus cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. de la 4 ani la 3 ani închisoare şi al pedepsei complementare de la 4 ani la 3 ani, aplicând şi pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de director de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (fapta din data de 23.12.2014).

A fost redus cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 C. pen. de la 3 ani la 2 ani şi 8 luni închisoare şi al pedepsei complementare de la 4 ani la 2 ani aplicând şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

A fost majorat cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. de la 2 ani la 2 ani şi 8 luni închisoare şi a fost menţinută pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, aplicând şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

A fost redus cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. de la 4 ani la 3 ani închisoare şi al pedepsei complementare de la 4 ani la 3 ani, aplicând şi pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de director de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (actele materiale din datele de 16.12.2014 şi de 23.01.2015).

A fost menţinută pedeapsa principală aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 301 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. de 1 an închisoare şi a fost redus cuantumul pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. de la 4 ani la 2 ani, aplicând şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. (fapta din data de 05.11.2013 - S.C. B. S.R.L.).

A fost menţinută pedeapsa principală aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 301 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. de 1 an închisoare şi a fost redus cuantumul pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. de la 4 ani la 2 ani, aplicând şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. (fapta din data de 05.11.2013 - S.C. C. S.R.L.).

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. au fost contopite pedepsele principale de 3 ani, 2 ani şi 8 luni, 2 ani şi 8 luni, 3 ani, 1 an şi 1 an închisoare aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani închisoare la care a fost adăugată 1/3 din suma celorlalte pedepse, adică 1/3 din 10 ani şi 4 luni, respectiv 3 ani, 5 luni şi 10 zile, în final inculpatul A. având de executat 6 ani, 5 luni şi 10 zile de închisoare.

În baza art. 45 alin. (2), (3) şi alin. (5) C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de director de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 3 ani şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, alături de pedeapsa principală rezultantă, precum şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. pe durata executării sau considerării ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 399 alin. (1) raportat la art. 241 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de inculpat.

În baza art. 424 alin. (3) C. proc. pen.. raportat la 72 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei închisorii perioada reţinerii şi arestului la domiciliu din perioada 24.03.2015 la data de 15.04.2015 inclusiv.

A fost redus cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatei D. pentru infracţiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. de la 4 ani la 3 ani închisoare şi al pedepsei complementare de la 4 ani la 3 ani, aplicând şi pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de director de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (fapta din data de 14.01.2015).

A fost redus cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatei pentru infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. de la 3 ani la 2 ani şi 8 luni de închisoare şi al pedepsei complementare de la 4 ani la 2 ani aplicând şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele principale de 3 ani şi 2 ani şi 8 luni închisoare aplicate, fiind stabilită pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, care a fost sporită cu 1/3 din pedeapsa închisorii de 2 ani şi 8 luni, respectiv 10 luni şi 20 de zile, în final inculpata D. având de executat 3 ani, 10 luni şi 20 de zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (2), (3) şi alin. (5) C. pen., a fost aplicată inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de director de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 3 ani şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, alături de pedeapsa principală rezultantă, precum şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. pe durata executării sau considerării ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 399 alin. (1) raportat la art. 241 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de inculpată.

În baza art. 424 alin. (3) C. proc. pen.. raportat la 72 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei închisorii perioada reţinerii şi arestului la domiciliu din data de 24.03.2015 la data de 15.04.2015 inclusiv.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a constatat că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond este corectă, reamintind că inculpaţii nu au negat-o, aceştia apreciind însă că faptele nu constituie infracţiuni.

Referitor la ceea ce s-a reţinut în sarcina inculpatului A., Curtea de apel a notat că probele administrate dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că acesta este vinovat de săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, abuz în serviciu şi conflict de interese.

Cu privire la modul de atribuire şi derulare a contractelor de achiziţie publică încheiate de instituţia publică U.M.F. "Carol Davila", reprezentată de inculpat, director general administrativ cu societăţile H. S.R.L. şi I. S.R.L., reprezentate de numitul F., administrator, Curtea de apel a reţinut că în data de 23.12.2014, în cadrul unei întâlniri avute în biroul inculpatului de la sediul Rectoratului U.M.F., administratorul S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., F., i-a înmânat inculpatului A., un plic şi o sumă de bani cu scopul de a favoriza societăţile acestuia în sensul atribuirii de contracte de prestări servicii şi reparaţii efectuate la imobilele/dependinţele din administrarea U.M.F. Astfel au fost încheiate contractul nr. x din 31.03.2014, pentru reparaţii şi întreţinere bazin înot, atribuit în mod direct către S.C. H. S.R.L. din Bucureşti pentru o perioadă de 9 luni, preţul convenit pentru îndeplinirea contractului fiind de 58.500 de RON reprezentând servicii lunare şi 45.400 de RON, reprezentând piese de schimb. A mai fost încheiat contractul nr. x din data de 31.03.2014 pentru reparaţii şi întreţinere centrale termice, contract atribuit în mod direct către S.C. I. S.R.L., pentru o perioadă de 9 luni, preţul convenit pentru îndeplinirea contractului fiind de 58.500 de RON (plus TVA-12.315,28 RON)- reprezentând lucrări lunare şi 48.387 RON (plus TVA-11.612,88 RON)- reprezentând piese de schimb.

Deşi inculpatul A. a negat faptele, Curtea de apel a arătat că documentaţia celor două contracte a fost realizată de către acesta, în calitatea sa de director general administrativ, împreună cu inculpata D., director tehnic al U.M.F. şi F. şi semnată de aceiaşi inculpaţi şi de S. (expert financiar contabil, director al Departamentului Financiar din cadrul U.M.F.), T. (director al Departamentului achiziţii din cadrul U.M.F.). Deşi contractele vizau reparaţiile sus arătate, Curtea de apel a notat că, în esenţă, acestea nu au fost realizate, constituind practic un paravan pentru obţinerea unor sume de bani de către inculpat. Martorii U. şi V., asistenţi universitari la catedra de sport, au atras atenţia inculpatului A. asupra stării precare a echipamentelor, mobilierului şi celorlalte dotări de la bazinul de înot. Ambii martori au negat efectuarea vreunor lucrări la bazin, în pofida discuţiilor repetate avute cu inculpatul-în calitatea sa de director general - în acest sens, în cadrul cărora inculpatul invoca existenţa unei societăţi de mentenanţă. Martorii au negat de asemenea şi că ar fi cunoscut despre existenţa unui contract încheiat cu H. S.R.L.

Inculpatul A. a recunoscut primirea unei sume de bani de la administratorul celor două societăţi, explicaţia sa fiind că banii constituiau restituirea unui împrumut acordat anterior de 2.500 RON, returnat parţial la acel moment (2.000 RON). Afirmaţiile inculpatului sunt contrazise însă de înregistrările ambientale dintre cei doi din data de 23.12.2014, în care nu există vreo discuţie relativă la un eventual împrumut şi nu se menţionează nimic referitor la vreo obligaţie ulterioară de restituire, dar şi din discuţiile ulterioare cu soţia lui F. Astfel, la data de 02.02.2015, inculpatul a avut o întâlnire cu martora K. (după decesul soţului, aceasta preluând activitatea societăţilor) la biroul său de la Rectoratul U.M.F., în cadrul căreia aceasta i-a solicitat inculpatului sprijin pentru continuarea contractelor cu U.M.F., reafirmând că majoritatea profitului realizat de S.C. G. S.R.L. şi I. S.R.L. provenea de pe urma acestor contracte. Inculpatul a asigurat-o că va face tot posibilul să realizeze cerinţele, invocând riscul rezultat în prezent faţă de schimbarea conducerii facultăţii. Pe de altă parte, discuţiile cu K. (dovedite de procesele-verbale ale înregistrărilor) au confirmat existenţa unei situaţii cunoscute de ambii referitor la modul de atribuire a contractelor pentru cele două societăţi, martora apelând practic la inculpat în sensul menţinerii privilegiilor existente deja, asumând că societăţile nu îndeplinesc condiţiile de atribuire a contractelor pentru reparaţii. Conţinutul dialogurilor ambientale exclude categoric susţinerea inculpatului în sensul că a primit banii sub formă de împrumut restituit. Din aceste înregistrări, coroborate şi cu declaraţiile martorei K. a rezultat pretinderea şi primirea de bani, precum şi procentul cuprins între 40 şi 60 % cerut de inculpat din valoarea contractelor încheiate între U.M.F. cu cele 2 firme, conform unei practici anterioare cu defunctul soţ al martorei.

Curtea de apel a constatat, astfel, dovedite infracţiunile de luare de mită, prevăzută şi pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000 republicată raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. şi abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rep. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale) cu privire la primirea, la data de 23.12.2014 a sumei de 1.500 de RON, de la numitul F., administrator al societăţilor H. S.R.L. şi I. S.R.L., cu scopul de a nu-şi îndeplini în mod corespunzător atribuţiile de serviciu în legătură cu modul de atribuire şi derulare a contractelor de achiziţie publică încheiate de instituţia publică U.M.F. "Carol Davila" cu cele două societăţi, în sensul favorizării acestora în detrimentul celorlalţi agenţi economici ofertanţi.

Referitor la contractul încheiat cu S.C M. S.R.L., Curtea de apel a reţinut că la data de 14.01.2015, în cadrul unei întâlniri avute în biroul inculpatului la sediul Rectoratului U.M.F. cu martora N., director al acestei societăţi şi administrator/asociat şi la S.C. W. S.R.L. (firme cărora cei doi decizionali ai U.M.F. -inculpaţii A. şi D. - le-au atribuit în mod constant lucrări de reabilitare/construcţii la clădiri aparţinând facultăţii) aceasta i-a înmânat inculpatei D. un plic cu bani(incertitudinea asupra sumei 1.500 sau 2.000 de RON fiind determinată de trecerea unei perioade mai mari de timp de la acel moment). Deşi societatea reprezentată de martoră nu îndeplinea condiţiile pentru obţinerea contractelor, cei doi inculpaţi, ignorând interesele universităţii şi schimbând parţial din condiţiile imperative atribuirii contractelor, au favorizat S.C. M. S.R.L. în schimbul sumelor de bani obţinute.

Curtea de apel a constatat că cei doi inculpaţi au negat faptele, însă, a notat că din procesul-verbal de redare în mediul ambiental a discuţiilor dintre D. şi N. rezultă înlocuirea de către aceasta a unor pagini din cuprinsul documentaţiei necesare încheierii contractului pentru a se evita prezentarea acestuia spre aprobarea conducerii U.M.F. (de exemplu, pe înregistrare se observă cum la ora 14:25:53, inculpata D. începe să răsfoiască înscrisuri dintr-un dosar aflat în dreptul său pe birou şi îi indică cu degetul martorei N. partea centrală a unui înscris din acel dosar iar ulterior se observă pe înregistrare cum aceasta a deschis fermoarul de la buzunarul exterior al genţii şi cu ambele mâini a scos un plic alb de formă dreptunghiulară pe care l-a înmânat inculpatei. Anterior acestei date cu o zi, respectiv la data de 13.01.2015 a fost publicat pe SEAP anunţul pentru atribuirea directă de către U.M.F. a două contracte de achiziţii publice către S.C. M. S.R.L. vizând reabilitarea spaţiilor destinate proiectului Parteneriat pentru o carieră medicală de succes în specialităţile medicale implicate în patologia renală (proiectul în cauză implementat de U.M.F. finanţat prin POSDRU - cod SMIS x, contract x, semnat la data de 24.04.2014 şi cofinanţat de la bugetul de stat. Contractul de reabilitare a fost atribuit către S.C M. S.R.L. data finalizării achiziţiei (în valoare de 112.275 RON) fiind 05.01.2015. Al doilea contract viza reabilitarea spaţiilor destinate proiectului Parteneriat pentru o carieră medicală de succes în specialităţile medicale implicate în patologia chirurgicală a membrelor (proiectul în cauză implementat de U.M.F. este finanţat prin POSDRU - cod SMIS x, contract x, semnat la data de 24.04.2014 şi cofinanţat de la bugetul de stat. Contractul de reabilitare a fost atribuit de asemenea S.C M. S.R.L., data finalizării achiziţiei în valoare de 128.301,35 RON, fiind 05.01.2015.

Curtea de apel a reţinut că anterior atribuirii contractelor, începând cu luna noiembrie 2014, inculpaţii A. şi D. au demarat realizarea caietelor de sarcini pentru cele două proceduri de atribuire, urmare discuţiilor cu reprezentantul S.C M. S.R.L., martora N., în conformitate cu datele tehnice furnizate de aceasta. În acest cadru se reţin discuţia telefonică dintre inculpată şi martoră din data de 02.11.2014 şi întâlnirea din data de 14.01.2015, din biroul inculpatului A., înregistrate, când acestea stabilesc chestiuni privind detaliile tehnice relative la cele două contracte. Proiectul pentru cele două lucrări de reabilitare a fost realizat în baza unui contract încheiat de U.M.F. cu S.C. X. S.R.L. (arhitect L.). Caietul de sarcini a fost realizat de martorul L. în funcţie de produsele/serviciile şi valorile stabilite pentru acestea de către martora N. pe baza datelor tehnice transmise de cei doi inculpaţi. Inculpaţii au negat obţinerea vreunor sume de bani sau alte foloase urmare atribuirii contractelor, după cum şi modificarea condiţiilor de atribuire, însă nu au fost reţinute apărările acestora. Pe de o parte, Curtea a reamintit discuţia din data de 15.01.2015 menţionată anterior, la momentul înmânării plicului cu suma de bani. Pe de altă parte, Curtea a notat că procesele-verbale de înregistrare atestă discuţiile dintre A., D. şi L. care fac dovada unor relaţii existente între cei trei, precum şi elemente de fraudare a procedurilor de achiziţie publice,(prin impunerea de soluţii tehnice şi preţuri în raport de potenţialul societăţii prestatoare). S-a reţinut că aspectele referitoare la Proiectul pentru cele două lucrări de reabilitare au fost comunicate de cei doi inculpaţi arhitectului L. pentru a modifica cerinţele din caietul de sarcini, în raport de interesele societăţii vizate pentru atribuirea contractului.

Curtea de apel a făcut trimitere la înregistrările din data de 06.01.2015, dintre D. şi arhitectul L., din data de 15.12.2014, dintre martora N. şi inculpatul A., în cadrul căreia martora N. a reiterat necesitatea ca oferta S.C. M. să fie mai mică decât a perdantului - firmă participantă formal, din data de 07.01.2015, când inculpata D. a solicitat explicit martorului Y. să refacă una dintre oferte cu o altă firmă, menţionându-i că trebuie să fie refăcute ofertele, cu indicarea societăţilor. Curtea reţine că între martora N. şi inculpaţi existau relaţii anterioare, societăţile administrate în drept sau în fapt de aceasta S.C M. S.R.L. şi S.C. Z. S.R.L. având şi anterior încheiate contracte avantajoase cu U.M.F. (martora a declarat de altfel că de 5-6 ani beneficiază anual de acordarea a două, trei lucrări realizare/reabilitare construcţii de la U.M.F. Carol Davila, urmare a discuţiilor pe care le are cu A. şi D., menţionând explicit - referitor la contractele din cauză - că au fost depuse oferte fictive, una fiind a celeilalte societăţi administrată de ea, respectiv S.C. Z. S.R.L., cu ştiinţa lui A. şi D.). Susţinerile martorei au fost confirmate şi de evidenţele U.M.F. Carol Davila care atestă că în perioada 2009-2014, societatea M. S.R.L. a beneficiat de acordarea de lucrări, (realizare construcţii, reparaţii şi întreţineri), prin încredinţare directă sau comandă, în valoare totală de 2.867.802,39 RON.

Concluzionând, Curtea de apel a reţinut că preponderenţa lucrărilor acordate, modul direct de încredinţare şi asistenţa acordată în vederea depunerii documentaţiilor de ofertă, denotă tratamentul favorabil acordat de inculpatul A. şi inculpata D. acestor două societăţi, în detrimentul interesului U.M.F. Carol Davila. Împrejurarea că nu s-a menţionat exact suma de bani primită de inculpata D. la data de 16.01.2015 nu schimbă situaţia, în opinia instanţei de apel, în contextul în care a trecut o perioadă de timp de la acea dată, iar pe de altă parte, raportat la obişnuinţa unor astfel de recompense pentru sprijinul primit pentru întocmirea documentaţiei de atribuire a lucrărilor din partea U.M.F. Carol Davila. S-a înţeles motivul pentru care martora nu îşi mai aminteşte pentru cazul concret suma exactă predată inculpatei D. (arată martora că sumele cu titlu de cadou erau cuprinse între 2.000-3.000 de RON pentru contractele cu valori mai mari de circa 150.000 de RON). Declaraţia martorei este astfel pe deplin credibilă exact în considerarea acestor practici.

Curtea de apel a reţinut că inculpatul A. a relatat despre tratamentul preferenţial acordat S.C. M. S.R.L., prin indicarea modului de redactare a caietului de sarcini aferent contractelor încheiate, în baza indicaţiilor cu privire la cantităţile de materiale şi valoarea acestora, stabilite de societatea executantă, aspecte care reies totodată şi din înregistrările ambientale efectuate în cauză.

Susţinerile inculpatei D., în sensul că a fost condamnată pentru infracţiuni care nu au făcut obiectul trimiterii sale în judecată, nu au fost reţinute de către Curtea de apel, considerentele hotărârii făcând referire strict la cele două infracţiuni privitoare la contractele analizate (expunerea în detaliu a actului de sesizare face într-adevăr trimitere şi la alte activităţi ale inculpatei însă aceasta nu echivalează cu învestirea instanţei de judecată şi cu alte fapte şi nu a constituit obiect al analizei instanţei de fond, interpretarea inculpatei fiind eronată).

Referitor la contractul încheiat de inculpatul A., reprezentant al U.M.F. Carol Davila cu societatea J. S.R.L., reprezentată de inculpatul E., pentru închirierea spaţiului situat în Bucureşti sector 5, Bd. x, Curtea a reţinut că la datele de 16.12.2014 şi 23.01.2015, inculpatul a primit suma totală de 950 de RON, în două tranşe, pentru a oferi un tratament preferenţial, avantajos acestei societăţi. S.C. J. S.R.L. deţinea un punct de lucru în cadrul universităţii obţinut în urma organizării unei proceduri de atribuire prin licitaţie, respectiv contract de închiriere nr. x din 09.08.2010, încheiat pe o durată de 4 ani, ulterior prelungit la data de 04.03.2014 prin actul adiţional nr. x, documentele în cauză fiind semnate din partea U.M.F. Carol Davila de către directorul general, inculpatul A. şi directorul tehnic, inculpata D.

Curtea de apel a reţinut că inculpatul A. şi-a exercitat în mod defectuos atribuţiunile de serviciu, creând o aparenţă de legalitate în atribuirea contractului de închiriere, deşi cunoştea faptul că cele două societăţi comerciale care au participat la procedura de atribuire aparţineau aceluiaşi grup de interese (SC C. S.R.L., cealaltă participantă la licitaţie era administrată de ginerele inculpatului E., R. iar în cadrul acesteia director era fiica inculpatului A., CC.).

Deşi cei doi inculpaţi au negat faptele, Curtea de apel a notat că procesele-verbale de redare în mediul ambiental a întâlnirilor din datele de 16.12.2014 şi de 23.01.2015 atestă fără dubii predarea unor sume de bani din partea lui E. către A.. Nici unul dintre cei doi nu a contestat predarea/primirea sumei de bani, însă apărarea rezidă în titlul cu care s-au realizat cele două operaţiuni complementare. Constant, cei doi au invocat că banii erau o recompensă pentru ajutorul acordat de A. pentru tratarea soţiei inculpatului E. de boala de care aceasta suferea. Discuţiile dintre cei doi nu fac însă nici o trimitere la o astfel de situaţie iar înscrisurile care atestă suferinţa soţiei inculpatului E. nu fac dovada decât a ceea ce se menţionează în conţinutul lor, nu şi a scopului pentru care sumele de bani au fost remise inculpatului A.. Pe de altă parte, ţinând seama de cadrul oferirii banilor, în contextul mai larg al relaţiei de prietenie dintre cei doi inculpaţi (de peste 25 de ani), nu se poate aprecia că era necesar ca această recompensă să se materializeze la biroul U.M.F., ci într-un cadru privat. Reţinând şi natura discuţiilor avute în cele două împrejurări-trimiterile pe care inculpaţii la fac la contractele încheiate şi predarea sumelor în momentele acestor discuţii, Curtea de apel a constatat dovedită natura şi titlul cu care sumele au fost predate. Aceasta, desigur, şi prin coroborarea cu modul în care s-au desfăşurat licitaţiile de atribuire a contractului de închiriere şi relaţiile de rudenie dintre reprezentanţii societăţilor participante şi inculpaţi.

Reţinând aceste fapte, care fac dovada săvârşirii infracţiunilor de luare de mită şi abuz în serviciu, de către inculpatul A., respectiv dare de mită, de către inculpatul E., Curtea de apel a reamintit că inculpatul A. este cel care a semnat la data de 05.11.2013 actul adiţional de prelungire pe o perioada de 4 ani a contractului nr. x din 18.08.2009 având ca obiect închirierea unui spaţiu către S.C. C. S.R.L. şi că această societate era, la acel moment, administrată în fapt de fiica sa, CC. Prin aceasta inculpatul a realizat în mod direct un folos material pentru ruda sa de gradul I, constând în însuşirea tuturor veniturilor realizate de societate în perioada 2011 - 2015, urmare a închirierii spaţiului deţinut de U.M.F. Carol Davila (inculpatul a intervenit direct asupra martorei P. - care se ocupa cu cheltuielile de consumabile - pentru a determina reducerea cheltuielilor de întreţinere datorate de către S.C. C. S.R.L., pentru Trim. III anul 2012, după cum a intervenit direct pentru înlăturarea penalităţilor calculate pentru anii 2011 - 2012, în sarcina S.C. C. S.R.L., tot inculpatul fiind cel care achita nemijlocit chiria şi utilităţile datorate de S.C. C. S.R.L.

Curtea de apel a constatat, astfel, că apărările inculpaţilor în sensul că nu sunt vinovaţi de săvârşirea faptelor nu pot fi reţinute, şi notează că în esenţă, aceştia au negat doar ceea ce conferă caracter penal acestora, fără a contesta situaţia de fapt. Astfel, predarea/primirea sumelor de bani nu este combătută, doar natura şi titlul cu care s-au efectuat, după cum se neagă infracţiunea de abuz în serviciu prin raportare la inexistenţa unor atribuţii care să fi fost prevăzute şi încălcate sau la absenţa calităţii de funcţionar public.

Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu, contestată din perspectiva neîndeplinirii laturii obiective prin raportare la considerentele deciziei nr. 405/2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 517 din 08 iulie 2016, Curtea de apel a constatat că, la analiza infracţiunilor de abuz în serviciu reţinute în sarcina inculpaţilor, instanţa de fond s-a raportat la dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen., astfel cum au fost interpretate în sens constituţional prin decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, anterior menţionată, precum şi la precizările făcute de procuror.

Curtea de apel a arătat că procedura operaţională referitoare la achiziţiile publice, existente la nivelul U.M.F. Carol Davila COD x Ediţia 1/2013, aceasta se derula în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 34/2006 cu modificările şi completările ulterioare (privind modul de atribuire a contractelor de achiziţie publică şi a contractelor de concesiune, de lucrări publice şi servicii, precum şi a celorlalte acte normative care reglementează achiziţiile publice). Procedura trebuia aplicată de personalul din cadrul Direcţiei Generală Administrative - Serviciul Aprovizionare, Biroul Inventariere şi Întreţinere Aparatură, implicate în organizarea activităţii de achiziţii publice la nivelul U.M.F. - Carol Davila pentru consumabile, obiecte de mică valoare şi servicii, Direcţia Tehnică pentru servicii şi lucrări, de personalul din cadrul Direcţiei Patrimoniu - Serviciul Achiziţii Publice şi Patrimoniu atunci când se achiziţionează mijloace fixe din venituri proprii, buget sau fonduri externe nerambursabile, respectiv de personalul Bibliotecii Centrale pentru achiziţia de cărţi, precum şi de personalul Departamentului Granturi şi Cercetare Ştiinţifică pentru achiziţia de produse, obiecte de mică valoare, consumabile sau servicii aferente proiectelor de cercetare.

Curtea de apel, reţinând principale atribuţii ale inculpaţilor A. şi D., potrivit fişei postului, a constatat că în cadrul acestei proceduri, responsabilităţile inculpatului A., director general administrativ, vizau avizarea programului anual de achiziţii publice şi supunerea avizării şi aprobării conducerii U.M.F. Carol Dabila, îndeplinirea funcţiei de preşedinte în comisiile de evaluare a ofertelor în cazurile în care este numit prin decizie, urmărirea modului de elaborare a documentaţiilor de atribuire pentru achiziţiile publice de lucrări, servicii şi produse, avizarea documentaţiilor de atribuire pentru achiziţiile publice.

Inculpata D., şeful serviciului tehnic avea, la rândul său, ca responsabilităţi urmărirea elaborării documentaţiilor de atribuire pentru achiziţiile publice de lucrări, servicii şi produse, îndeplinirea funcţiei de preşedinte în comisiile de evaluare a ofertelor în cazurile în care este numit prin decizie, urmărirea modului de încheiere a contractelor de achiziţie publică de lucrări, servicii şi produse, informarea furnizorului în cazul identificării de către comisia de recepţie a unor produse neconforme, printr-o adresă semnată de D.G.A., urmărirea îndeplinirii obligaţiilor referitoare la publicitate, astfel cum sunt acestea prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006, urmărirea aplicării şi finalizării procedurilor de atribuire, a modului de constituire şi păstrare a dosarului achiziţiei publice, de păstrare, arhivare şi efectuare a înregistrărilor specifice, urmărirea îndeplinirii prevederilor contractului de achiziţie.

Curtea de apel a notat, astfel, că inculpaţii aveau atribuţii directe referitoare la modul de organizare a achiziţiilor publice, în sensul respectării dispoziţiilor referitoare la derularea şi încheierea contractelor, atribuţii pe care le-au încălcat şi au acordat prioritate societăţilor comerciale aşa cum s-a analizat anterior (tratamentul preferenţial acordat societăţilor din cercul de interes al inc. A. şi D., în sensul încredinţării directe de lucrări, cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006, respectiv art. 2 lit. a) - privind promovarea concurenţei între operatorii economici, respectiv a prevederilor art. 23 privind obligaţia de a nu diviza contractul de achiziţie publică în mai multe contracte distincte de valoare mai mică ce au acelaşi obiect). În contextul existenţei prevederilor legale care impuneau organizarea de licitaţii pentru atribuirea contractelor, era imperativă respectarea acestor dispoziţii, fiind atribuţia inculpaţilor de a identifica soluţii concordante cu legea - adoptarea modalităţii unor plăţi defalcate, în locul reducerii valorii contractelor.

Astfel, fapta ilicită a inculpatului A. a constat în încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 2 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi ale art. 23 din O.U.G. nr. 34/2006, în exercitarea mai multor atribuţii reţinute în fişa postului. Susţinerile inculpatului în sensul că nu avea ca sarcină de serviciu urmărirea încheierii contractelor de achiziţie publică de lucrări, servicii şi produse, nici urmărirea, aplicarea şi îndeplinirea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţie publică, sunt contrazise - aşa cum s-a arătat şi anterior, de menţiunile existente în fişa postului. Divizarea contractelor rezultă din analiza în sine a acestora, (contractele de achiziţie publică încheiate de U.M.F. şi S.C. H. S.R.L., S.C. I. şi S.C M. S.R.L.), constatându-se cu uşurinţă identitatea între lucrările sau serviciile contractate - servicii sau lucrări de reparare şi întreţinere, după cum şi similitudini între obiectele acestor contracte încheiate succesiv cu aceste societăţi comerciale. Datele la care s-au încheiat (la perioade foarte scurte de timp, unele chiar în aceeaşi zi) constituie un alt element care arată intenţia de fragmentare a contractului ce se impunea a fi încheiat unitar şi dovedesc fraudarea dispoziţiilor art. 23 din O.U.G. nr. 34/2006.

Concluzionând, Curtea de apel a arătat că neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu s-a concretizat în favorizarea societăţilor comerciale, prin încălcarea dispoziţiilor din O.U.G. nr. 34/2006, referitoare la procedura de atribuire a contractelor de achiziţie.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la faptul că nu ar fi întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu faţă de absenţa unui prejudiciu, motivat de împrejurarea că universitatea nu s-a constituit parte civilă în cauză, Curtea de apel a notat că această chestiune nu are relevanţă asupra aprecierii întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii. Acţiunea civilă este guvernată de principiul disponibilităţii iar atâta vreme cât în cauză s-a stabilit şi dovedit prejudicierea intereselor universităţii, este dovedită şi paguba, independent de acţiunea persoanei vătămate. Or, pe de o parte, inculpaţii au împiedicat posibilitatea de alegere a celei mai bune oferte,(urmare a nerespectării dispoziţiilor legale în procedura de atribuire a contractelor de achiziţie), ignorând criteriul competitivităţii faţă de alţi agenţi economici, iar pe de altă parte, au produs pagube materiale, în contextul efectuării de plăţi pentru lucrări care fie nu s-au realizat fie au fost necorespunzătoare.

Apărarea vizând imposibilitatea de sancţionare a infracţiunii faţă de pasivitatea legiuitorului de a pune în concordanţă C. pen. cu deciziile Curţii Constituţionale - invocată de inculpata D. - nu a fost reţinută. Curtea de apel a arătat, pe de o parte, că este contrară oricărei dispoziţii, niciun text de lege nefăcând o asemenea trimitere şi, pe de altă parte, nu există nicio sancţiune prevăzută în astfel de situaţii (suficiente). În orice caz, nu poate fi imputată organului judiciar şi nici nu poate constitui un argument al inculpatului în favoarea unei soluţii de achitare. O decizie a Curţii Constituţionale nu poate, prin natura sa, dezincrimina o infracţiune, ci doar poate stabili neconcordanţa textului cu Legea fundamentală. Singurul care poate legifera este Parlamentul. În contextul în care legea sancţionează în continuare abuzul în serviciu, singura limită este - în absenţa punerii în acord cu Constituţia a dispoziţiilor declarate neconstituţionale - verificarea de către organul judiciar a măsurii în care fapta astfel definită după interpretarea deciziei de neconstituţionalitate constituie în continuare infracţiune sancţionată ca atare. Iar în cauza de faţă, aşa cum s-a arătat anterior, subzistă infracţiunile inclusiv prin raportare la deciziile de neconstituţionalitate.

Referitor la apărarea vizând lipsa calităţii de funcţionar public, invocată de toţi inculpaţii (inculpatul A. depunând la dosar o adresă din care rezultă că nu are calitatea de funcţionar public în sensul legii care reglementează activitatea funcţionarilor publici), Curtea de apel a constatat că noţiunea de "funcţionar public" în sensul legii penale este mai largă decât aceiaşi noţiune în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, aşa cum s-a stabilit şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în deciziile nr. 26/2014 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. x/13.01.2015) şi nr. 8/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. x/25.04.2017). Pornind de la cele statuate în aceste decizii, Curtea de apel a arătat că funcţiile îndeplinite de inculpaţi se încadrează în sfera noţiunii de funcţionar public definită în dispoziţiile art. 175 C. pen.

S-a reţinut că inculpaţii A. şi D. îndeplineau funcţiile de director economic, respectiv director tehnic, fiind angajaţi în baza unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată, în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti, instituţie de învăţământ publică. Or, în aceste calităţi, au exercitat funcţii specifice în cadrul unei autorităţi publice, funcţii ce intră în sfera calităţii de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen.. În atare situaţie, aceştia au calitatea de funcţionar public cerută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) C. pen.

Curtea de apel a arătat că atâta vreme cât au fost menţionate dispoziţiile art. 175 alin. (2) lit. b) C. pen., este mai puţin relevantă reţinerea şi a alin. (2) al aceluiaşi articol de vreme ce încadrarea juridică cerută de art. 175 alin. (2) lit. b) C. pen. este de abuz în serviciu prevăzut de art. 289 alin. (1) C. pen. Din conţinutul art. 175 alin. (2) C. pen. rezultă că nu este suficient ca persoana să exercite un serviciu de interes public, ci trebuie să şi fie învestită sau controlată, după caz, supravegheată, de autorităţile publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Învestirea, controlul sau supravegherea din partea autorităţilor publice vizează exclusiv exercitarea de către funcţionar a serviciului public. Mai mult, din această normă legală rezultă că între autoritatea publică şi persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă.

În cazul inculpatului A., Curtea de apel a reţinut că acesta avea un contract de muncă, având funcţia de director general economic, iar în atare situaţie, avea obligaţia să presteze munca sub autoritatea angajatorului (Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila, instituţie publică de învăţământ superior), fiind astfel încadrată în categoria funcţionarilor publici prevăzuţi de art. 175 alin. (1) C. pen., întrucât angajatorul este o persoană de drept public, mai exact în categoria funcţionarilor publici prevăzută de dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen. Pretinderea şi primirea sumelor de bani de către inculpat şi activităţile sale s-au efectuat în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu pe care le avea în cadrul facultăţii.

În ceea ce o priveşte pe inculpata D., Curtea de apel a arătat că pretinderea şi reţinerea sumei de bani s-a realizat, de asemenea, în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu pe care le avea în cadrul universităţii, aceasta îndeplinind funcţia de director administrativ financiar-şef serviciu tehnic.

De asemenea, Curtea de apel a apreciat că nu poate fi reţinută apărarea inculpatului A. nici cu privire la dezincriminarea infracţiunii de conflict de interese prin raportare la considerentele deciziei nr. 603/2015 a Curţii Constituţionale şi ale deciziei nr. 6/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Curtea de apel a notat că dezincriminarea are în vedere doar incidenţa raporturilor comerciale existente în cauza pendinte (din perspectiva datei săvârşirii faptelor). Or, în sarcina inculpatului A., infracţiunile de conflict de interese s-au reţinut fără stabilirea existenţei vreunui raport comercial al acestuia cu societăţile în cauză. Reaminteşte că faptele de conflict de interese constau în aceea că inculpatul a semnat, ca reprezentant al universităţii, un act adiţional de prelungire pe o perioada de 4 ani a unui contract anterior, având ca obiect închirierea de către universitate a unui spaţiu către S.C. C. S.R.L., societate administrată în fapt de fiica sa, CC.. Prin aceasta inculpatul a realizat în mod direct un folos material pentru ruda sa de gradul I, constând în însuşirea tuturor veniturilor realizate de societate în perioada 2011 - 2015, urmare a închirierii spaţiului deţinut de U.M.F. Carol Davila. De asemenea, inculpatul a semnat la data de 05.11.2013 actul adiţional de prelungire pe o perioadă de patru ani a contractului nr. x/18.08.2009 având ca obiect închirierea unui spaţiu către S.C. B. S.R.L., societate pe care o administra în fapt, în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru sine, constând în însuşirea tuturor veniturilor realizate de societate, în perioada 2013-2015, urmare a închirierii spaţiului. Ambele contracte au fost încheiate de către universitate şi nu de către inculpatul A., în calitate de persoană fizică, nefiind astfel incidentă decizia.

Reţinând că art. 301 C. pen., în reglementarea actuală, sancţionează fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obţinut un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, Curtea de apel a constatat îndeplinirea tuturor condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii inclusiv în forma actuală.

Decizia Curţii de Apel Bucureşti a fost comunicată inculpatei D. la data de 23.01.2018 şi inculpatului A. la data de 31.01.2018. Termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 23.02.2018 pentru inculpata D. şi la data de 05.03.2018 pentru inculpatul A.

Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs în casaţie inculpata D., prin avocat ales AA. la data de 19.02.2018 şi inculpatul A., prin avocat BB., la data de 28.02.2018.

În cererea de recurs în casaţie formulată, inculpata D. a invocat dispoziţiile art. 438 pct. 7 şi 12 C. proc. pen.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., inculpata a susţinut că a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. În acest sens, a arătat că prin decizia nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 ce reglementau infracţiunea de abuz în serviciu, iar prin decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu.

De asemenea, a precizat că prin decizia nr. 392/2017, la pct. 53, s-a reţinut că legiuitorul avea obligaţia, încă din data de 08 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 405/2016, de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de abuz în serviciu. Or, până în prezent, legiuitorul nu s-a conformat acestei obligaţii.

Aşadar, în opinia apărării, sunt incidente prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Prin urmare, apărarea a susţinut că de la expirarea celor 45 de zile, calculate fie de la data publicării deciziei nr. 405/2016, fie de la data publicării deciziei nr. 392/2017, dispoziţiile legale care reglementau infracţiunea de abuz în serviciu şi-au încetat efectele juridice. Ca atare, s-a apreciat că la data pronunţării deciziei de condamnare de către instanţa de apel (19.10.2017), această dispoziţie legală nu mai era în vigoare, astfel încât inculpata D. nu putea fi condamnată.

Mai mult, în opinia apărării, trebuia reglementat pragul valoric şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim, ceea ce presupune în mod obligatoriu existenta unui prejudiciu şi a unei vătămări a dreptului sau interesului legitim, ceea ce în cauză nu a existat. În acest sens, s-a subliniat că, nu s-a indicat de către Parchet şi nu s-a reţinut de către instanţă existenta unui prejudiciu care să conducă la o vătămare a dreptului sau interesului legitim, astfel încât să poată fi reţinută infracţiunea de abuz in serviciu, aceasta fiind o infracţiune de rezultat.

Referitor la motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen., apărarea a susţinut că inculpatei D. i s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât în mod greşit s-a reţinut calitatea acesteia de funcţionar public, motiv pentru care nu s-au aplicat dispoziţiile art. 308 C. pen., care prevedeau reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime.

Astfel, apărarea arătat că inculpata D. a ocupat în cadrul U.M.F. "Carol Davila" funcţia de director tehnic, fiind numită temporar în această funcţie pe perioada 20.03.2014 - 19.03.2015. De asemenea, s-a precizat că U.M.F. "Carol Davila" este o instituţie de învăţământ superior de stat, însă funcţia de director tehnic ocupată de inculpată este o funcţie administrativă şi nu se circumscrie obiectului de activitate al U.M.F., respectiv învăţământ.

De altfel, în opinia apărării, nici procurorul şi nici instanţa nu au prezentat o argumentaţie clară şi fără echivoc a calităţii de funcţionar public în ceea ce priveşte funcţia de director tehnic în cadrul U.M.F. În acest sens, s-a susţinut că în rechizitoriu, la pag. 52, s-a făcut referire la calitatea de funcţionar public atât în temeiul art. 175 alin. (1) C. pen. ce reglementează calitatea de funcţionar public propriu zis, cât şi în temeiul art. 175 alin. (2) C. pen. ce reglementează funcţionarul public asimilat. Or, apărarea a apreciat că funcţia de director tehnic, în considerarea căreia s-au săvârşit faptele, nu poate fi încadrată, astfel cum au susţinut procurorul şi instanţa, şi ca funcţionar public propriu zis şi ca funcţionar public asimilat.

Totodată, s-a subliniat că funcţia de director tehnic în cadrul U.M.F. nu este o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică, neimplicând în niciun fel exerciţiul autorităţii de stat, astfel încât în speţă nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen.. Mai mult, s-a arătat că, în cauză nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., inculpata neavând atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia (obiectul de activitate este realizarea procesului de învăţământ ce se face de profesori, conferenţiari, etc.).

În ceea ce priveşte art. 175 alin. (2) lit. d) C. pen. care reglementează funcţionarul public asimilat, în cererea de recurs în casaţie s-a menţionat că inculpata nu a exercitat funcţia de director tehnic al unei instituţii de învăţământ superior (funcţie eminamente administrativă) "cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public", aspect care viza obiectul de activitate al instituţiei, respectiv procesul de învăţământ. Or, în opinia apărării, în cadrul U.M.F. "Carol Davila" femeia de serviciu, portarul, contabila (salariaţii administrativi) nu sunt funcţionari publici, deci nici directorul tehnic nu este funcţionar public.

În plus, apărarea a invocat decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19 din 4 iunie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală), prin care s-a stabilit că fapta săvârşită de medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate conferă calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. pen.. De asemenea, fapta profesorului angajat într-o instituţie de învăţământ de stat conferă calitatea de funcţionar public, însă niciodată fapta portarului sau a directorului tehnic a spitalului sau universităţii nu va conferi calitatea de funcţionar public, neavând legătură cu obiectul de activitate al instituţiei.

Pe cale de consecinţă, în opinia apărării, inculpata nu a avut calitatea de funcţionar public, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 308 C. pen.

Faţă de cele expuse, apărarea a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, trimiterea cauzei pentru judecarea căii extraordinare de atac, admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi, în principal, achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. "fapta nu există" şi art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege" pentru infracţiunea de abuz în serviciu, iar în subsidiar, aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea de abuz în serviciu.

În cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul A. a invocat dispoziţiile art. 438 pct. 7 şi 12 C. proc. pen.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a susţinut că a fost condamnat pentru două infracţiuni de abuz în serviciu prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., două infracţiuni de luare de mită prev. de art. 289 C. pen. şi două infracţiuni prevăzute de art. 301 C. pen., fără ca faptele, aşa cum au fost descrise, să fie prevăzute de legea penală.

Cu privire la faptele de abuz în serviciu, în cererea de recurs în casaţie apărarea a arătat că inculpatului A. i s-a imputat încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 2 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi ale art. 23 din O.U.G. nr. 34/2006 în exercitarea mai multor atribuţii reţinute în fişa postului. Apărarea a subliniat că art. 2 din actul normativ anterior menţionat se referă la principii generale, neincriminate, care reprezintă o motivare a scopului O.U.G. nr. 34/2006, iar încălcarea prevederilor art. 23 este contravenţie fiind sancţionată de art. 293 din O.U.G. nr. 34/2006. În acest sens, s-a precizat că, potrivit art. 293 din O.U.G. nr. 34/2006 constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni, încălcarea prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) şi ale art. 23.

De asemenea, apărarea a menţionat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 06 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din C. pen. din 1969, art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, s-a statuat că "Dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanţă. Prin urmare, legiuitorul trebuie să analizeze dacă alte măsuri decât cele de drept penal, de exemplu regimuri de sancţiuni de natură administrativă sau civilă, nu ar putea asigura în mod suficient aplicarea politicii şi dacă dreptul penal ar putea aborda problemele mai eficace." Or, în cauză, instanţele de fond şi apel nu au verificat dacă faptele descrise în rechizitoriu nu sunt fapte juridice create în urma unor raporturi de drept civil, administrativ ori contravenţional. În opinia apărării, faptele de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat recurentul A., astfel cum au fost descrise la filele x din decizia curţii de apel nr. 1395/A din 19.10.2017, nu sunt prevăzute de legea penală, acestea fiind contravenţii şi trebuind sancţionate ca atare.

Totodată, apărarea a susţinut că instanţele au refuzat să analizeze dacă prin faptele reţinute în sarcina recurentului s-a cauzat sau nu un prejudiciu U.M.F. şi dacă U.M.F. s-a constituit sau nu parte civilă în cauză. În opinia apărării, existenţa prejudiciului ori a unei anume gravităţi a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice sunt condiţii obligatoriu de analizat pentru a stabili latura obiectivă a infracţiunii, condiţie impusă de legiuitor în art. 297 C. pen., prin conjuncţia copulativă "şi".

Mai mult, în ceea ce priveşte dispoziţiile penale referitoare la fapta de "abuz în serviciu", Curtea Constituţională a constatat că "lipsa unor circumstanţieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anume gravităţi a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice face dificilă şi, uneori, imposibilă, delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică, cu consecinţa deschiderii procedurilor de cercetare penală, trimitere în judecată şi condamnare a persoanelor care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, indiferent de valoarea pagubei sau de intensitatea vătămării".

Or, în opinia apărării, lipsa acestor elemente legate de prejudiciu sau de gravitatea vătămării drepturilor ori intereselor din descrierea faptei conduc la concluzia că fapta nu este prevăzută de legea penală. Pe cale de consecinţă, apărarea a apreciat că, o fapta ce are legătură cu atribuţiile de serviciu, dacă nu a creat un prejudiciu cuantificat, nu are stabilită judiciar o gravitate a vătămării drepturilor ori intereselor, nu este o faptă prevăzută de legea penală, putând atrage numai răspunderea disciplinară sau contravenţională, după caz.

Referitor la motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen., apărarea a susţinut că pedepsele aplicate sunt în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât instanţa de apel a omis să reţină dispoziţiile art. 35 C. pen. în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu, luare de mită şi conflict de interese, infracţiunile fiind săvârşite în mod continuat. În cauză, instanţa de fond, în baza art. 38 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele principale 3 ani, 2 ani şi 8 luni, 2 ani şi 8 luni, 3 ani, 1 an şi 1 an închisoare aplicate inculpatului şi a dispus ca acesta sa execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare la care s-a adăugat 1/3 din suma celorlalte pedepse, adică 1/3 din 10 ani şi 4 luni, respectiv 3 ani, 5 luni şi 10 zile, în final, inculpatul având de executat 6 ani, 5 luni şi 10 zile.

Or, apărarea a susţinut că, în situaţia în care s-ar fi reţinut dispoziţiile art. 35 C. pen., pedeapsa aplicată trebuia să fie de 4 ani, 2 luni şi 6 zile (pedeapsa cea mai grea la care s-a adăugat, potrivit art. 38 C. pen., ca urmare a contopirii, 1/3 din suma celorlalte pedepse, adică 1/3 din 3 ani şi 8 luni şi un an, respectiv 1 an, 2 luni şi 6 zile).

Prin încheierea din data de 23 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii D. şi A. împotriva deciziei penale nr. 1395/A din 19 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casaţie, Înalta Curte a constatat următoarele:

În cauză au fost respectate dispoziţiile art. 434 - art. 436 C. proc. pen... De asemenea, s-a constatat că cererile de recurs în casaţie îndeplinesc şi condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a observat că recurenţii au invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen.

Înalta Curte a reţinut că pentru a putea fi considerată îndeplinită condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., trebuie să existe o corespondenţă între motivele invocate şi cazurile de casare prevăzute de lege.

Astfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acestea sunt incidente în situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Având în vedere atât prevederile art. 15 alin. (1) C. pen. potrivit cărora "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o", cât şi soluţia reglementată de art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv de achitare pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege", Înalta Curte a reţinut că în noul C. pen. şi noul C. proc. pen.. nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii. Rezultă că faţă de soluţia prevăzută de dispoziţiile art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

Ca atare, Înalta Curte a constatat că numai criticile recurenţilor privind dezincriminarea faptelor de abuz în serviciu şi lipsa de tipicitate a faptelor în sensul că nu corespund modelului abstract de incriminare, se circumscriu cazului de casare invocat (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), astfel că, fiind îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., sub acest aspect recursurile în casaţie sunt admisibile în principiu.

Referitor la susţinerile recurentului A. privind lipsa probelor care să dovedească, în cazul infracţiunilor de luare de mită, legătura între actul material al primirii de bani şi îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle inculpatului de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, s-a apreciat că nu se circumscriu cazului de casare invocat sau vreunui alt caz expres prevăzut de art. 438 C. proc. pen... În realitate, cu privire la infracţiunile de luare de mită, s-a reţinut că inculpatul solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel, argumentele recurentului inculpat constituind veritabile critici în cadrul soluţionării cauzei în fond şi în căile de atac integral devolutive.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte a reţinut că acestea sunt incidente în situaţia în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

S-a arătat că aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică reţinută şi menţinută prin hotărârea atacată, precum şi de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond sau de apel. Astfel, o pedeapsă depăşeşte, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru o anumită infracţiune. Există însă şi situaţii în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită reţinerii unor împrejurări care au drept consecinţă reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Aceste împrejurări ţin de individualizarea legală a pedepsei şi pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (circumstanţele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracţiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare, etc.), dar pot fi şi de natură procesuală (judecarea cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii).

De asemenea, Înalta Curte a subliniat că va analiza criticile recurenţilor privind legalitatea pedepselor aplicate, prin raportare la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, întrucât, aşa cum s-a menţionat anterior, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt, instanţa supremă neputând rejudeca pentru a treia oară o cauză în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel.

După sesizarea instanţei de casaţie, la termenul de judecată din data de 18 septembrie 2018, recurentul A., prin intermediul apărătorului său ales, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., excepţie ce a fost respinsă ca inadmisibilă prin încheierea de dezbateri de la aceeaşi dată.

Cu ocazia dezbaterilor asupra fondului recursului în casaţie, în limitele stabilite prin încheierea din data de 28 mai 2018, în esenţă (criticile sunt expuse pe larg în încheierea de dezbateri), inculpatul A., beneficiind de asistenţa juridică a unui apărător ales, a precizat că motivul de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu reţinută în sarcina sa, susţinând că acuzaţia se referă la faptul că acesta, în exercitarea atribuţiilor de serviciu a încălcat dispoziţii prevăzute într-o ordonanţă de urgenţă a guvernului, şi nu o lege. Mai mult, a susţinut că fapta care i-a fost imputată este o contravenţie, fiind sancţionată cu amendă contravenţională. De asemenea, a arătat că nu s-a constatat existenţa unui prejudiciu.

Referitor la infracţiunea de luare de mită, apărarea a susţinut că fapta nu corespunde condiţiilor de tipicitate pentru că inculpatul nu era angajat ca funcţionar public şi nu avea atribuiţii de a semna şi de a încheia contracte.

În ceea ce priveşte infracţiunea de conflict de interese, apărarea a susţinut că inculpatul A. nu a obţinut un folos patrimonial pentru sine sau pentru altul, întrucât respectivele contracte au fost încheiate anterior, chiriaşii având un drept de prelungire.

Referitor la cel de-al doilea motiv al recursului în casaţie, întemeiat pe cazul de casare de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., apărarea inculpatului A. a susţinut că pedepsele au fost greşit aplicate, fiind incidente dispoziţiile art. 35 C. pen., având în vedere că rezoluţia infracţională unică.

Recurenta inculpată D., prin intermediul apărătorului ales, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate, în principal, pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală (infracţiunea de abuz în serviciu), iar, în subsidiar, faptul că s-a stabilit o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege, prin neaplicarea, şi nereţinerea dispoziţiilor art. 308 C. pen.

Cu privire la primul motiv de recurs în casaţie, apărarea inculpatei a invocat deciziile Curţii Constituţionale nr. 392/2017 şi nr. 405/2016, paragrafele x, x şi x. În opinia apărării, neconformarea legiuitorului în ceea ce priveşte obligaţia de a modifica dispoziţia legală, nu poate să fie decât sancţionată cu inexistenţa infracţiunii de abuz în serviciu şi, astfel, inculpatul nu mai poate fi pedepsit.

Cu privire la motivul de recurs în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., apărarea a susţinut că instanţele de fond şi de apel au reţinut calitatea de funcţionar public, fără a face aplicarea dispoziţiilor art. 308 C. pen. Cu toate acestea, a susţinut că inculpata nu a avut calitatea de funcţionar public, având în vedere definiţia şi atribuţiile pe care le avea, respectiv îndeplinea funcţia de director tehnic, care este o funcţie administrativă, făcând parte din aparatul tehnic, economic şi administrativ al Universităţii.

Analizând recursurile în casaţie potrivit art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 23 mai 2018, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie, în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen... În această cale de extraordinară de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

Înalta Curte constată că inculpaţii A. şi D. aduc critici comune deciziei penale atacate, susţinând, în primul rând, că sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. (fapta nu este prevăzută de legea penală), întrucât nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prin raportare la dispoziţiile deciziei nr. 405 din 2016 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 517 din 08 iulie 2016. Inculpaţii au susţinut că, cel mult, se poate constata încălcarea unor prevederi din O.U.G. nr. 34/2006, fapte care sunt sancţionate contravenţional, neintrând în sfera ilicitului penal.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017).

Examinând ambele recursuri în casaţie, în limitele impuse prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că faptele reţinute în concret în sarcina inculpaţilor A. şi D. corespund elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu (fapte săvârşite de ambii inculpaţi) şi conflict de interese (faptă săvârşită de inculpatul A.) pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Se constată că atât instanţa de apel cât şi instanţa de fond au reţinut aceeaşi situaţie de fapt, pornind de la materialul probator administrat în cauză. Inculpaţii au negat caracterul penal al faptelor reţinute în sarcina lor, prin raportare la inexistenţa atribuţiilor care să fi fost încălcate. Aşa cum s-a arătat, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de curtea de apel, corespunde infracţiunilor pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Aşadar, Înalta Curte, pornind de la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârile atacate, referitor la infracţiunile de abuz în serviciu, cu privire la recurentul inculpat A., constată că în sarcina acestuia s-a reţinut că, în calitate de director general administrativ la U.M.F., nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile de serviciu în legătură cu modul de atribuire şi derulare a contractelor de achiziţie publică încheiate de instituţia publică U.M.F. "Carol Davila" cu societăţile H. S.R.L. şi I. S.R.L., în sensul favorizării acestor societăţi în detrimentul celorlalţi agenţi economici ofertanţi, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rep. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale).

De asemenea, s-a mai reţinut că inculpatul A., în aceeaşi calitate, împreună cu inculpata D., director tehnic în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" Bucureşti, nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile de serviciu în legătură cu modul de atribuire şi derulare a contractelor de achiziţie publică încheiate de instituţia publică U.M.F.. "Carol Davila" cu societatea M. S.R.L., în sensul favorizării acestei societăţi în detrimentul celorlalţi agenţi economici ofertanţi, aceste fapte întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rep. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

Cu privire la inculpata D., s-a reţinut că la data de 14.01.2015, în calitate de director tehnic în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" Bucureşti, a primit o sumă de bani de la numita N., reprezentantă a societăţii M. S.R.L., pentru a nu-şi îndeplini în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, respectiv pentru a oferi un tratament preferenţial, avantajos, în legătură cu contractele încheiate de societatea de mai sus cu U.M.F. "Carol Davila", fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rep. rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. şi ale infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rep. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

Cu privire la argumentele inculpaţilor referitoare la faptul că nu au fost încălcate norme din legislaţia primară care ar conduce la neconcordanţa între fapta reţinută şi modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat infracţiunile de abuz în serviciu reţinute în sarcina ambilor inculpaţi având în vedere efectele Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 517 din 08 iulie 2016, cu privire la lipsa prevederii în legea penală a neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu prin raportare la obligaţii regăsite în acte normative infra legale sau documente interne ale angajatorului. Acesta a făcut ca instanţa de apel să constate că acuzaţia adusă inculpaţilor îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor de abuz în serviciul reţinute în sarcina lor.

În analiza acestei chestiuni de drept, şi Înalta Curte se raportează atât la dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din data de 15 iunie 2016, cât şi la considerentele acesteia, întrucât, într-o jurisprudenţă constantă, instanţa constituţională a arătat că deciziile sale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că acestea trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează (în acest sens Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din data de 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din data de 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1415 din data de 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din data de 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 415 din data de 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din data de 5 mai 2010, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din data de 23 iunie 2011, Decizia nr. 536 din data de 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din data de 07 iulie 2011).

De asemenea, se constată că inculpata D. a susţinut că infracţiunea de abuz în serviciu, reţinută în sarcina sa, nu există, întrucât legiuitorul nu s-a conformat obligaţiei impuse prin Decizia nr. 392/2017 de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei şi nu a modificat, înlăuntrul celor 45 de zile de la publicarea acestora în Monitorul Oficial al României, dispoziţia legală în sensul celor stabilite de instanţa de contencios constituţional.

Cu privire la susţinerile recurentei inculpate D. în sensul că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din C. pen. şi-au încetat efectul ca urmare a pasivităţii legiuitorului pe o durată mai mare de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, operând practic o dezincriminare a infracţiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte reţine, în primul rând, că această decizie nu este una de constatare a neconstituţionalităţii textului incriminator, ci este o "decizie interpretativă".

Astfel, Înalta Curte reţine că Decizia nr. 392/2017 face trimitere la Decizia nr. 405/2016, în considerentele căreia instanţa de contencios constituţional a explicat în mod complet şi coerent sintagma "îndeplineşte prin încălcarea legii", ce intră în elementul material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu. Curtea Constituţională a statuat că principiul legalităţii incriminării impune ca doar legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar supunându-se sancţiunii penale, deci, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative, respectiv, prin ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă). Aşa fiind, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Instanţa de control constituţional a reţinut că orice acuzaţie având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepţiunea stabilită prin decizia invocată, respectiv legislaţia primară, legi şi ordonanţe simple sau de urgenţă.

Înalta Curte observă că instanţa constituţională nu a înlăturat textele de lege ca fiind neconstituţionale, ci a interpretat în sensul prevăzut de Constituţie şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (care impun ca o lege să fie clară şi predictibilă) o sintagmă neclară folosită în articolul de lege. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale conţine numeroase decizii de interpretare care au stabilit înţelesul unei noţiuni din cuprinsul normei legale (Decizia nr. 418 din 3.07.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563/03.07.2014; Decizia nr. 563 din 03.05.2011, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 422 din 16.06.2011; Decizia nr. 223 din 13.03.2012, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 256/18.04.2012).

Aşadar, textul legal analizat prin Decizia nr. 405/15.06.2016 este constituţional dacă sintagma contestată se interpretează în sensul celor statuate de Curtea Constituţională, ceea ce înseamnă că, şi în absenţa intervenţiei legiuitorului, norma de incriminare a abuzului în serviciu este în vigoare şi îşi produce efectele, însă în limitele stabilite de Curtea Constituţională. În mod evident, urmare a deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, a intervenit o modificare a laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, în sensul că această infracţiune poate fi reţinută numai în cazul în care subiectul activ încalcă o dispoziţie conţinută într-o lege, ordonanţă sau o ordonanţă de urgenţă.

Analizând efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din data de 15 iunie 2016 cu privire la infracţiunea de infracţiunea de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpaţilor A. şi D., se constată că instanţa de apel a reţinut că procedura operaţională referitoare la achiziţiile publice existente la nivelul U.M.F. "Carol Davila" COD PO-07 ediţia 1/2013 se derula în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 34/2006 cu modificările şi completările ulterioare (privind modul de atribuire a contractelor de achiziţie publică şi a contractelor de concesiune, de lucrări publice şi servicii, precum şi a celorlalte acte normative care reglementează achiziţiile publice). În cadrul acestei proceduri, ambii inculpaţi erau abilitaţi, prin funcţiile deţinute în cadrul U.M.F. "Carol Davila" (A., director general administrativ şi D., şeful serviciului tehnic), să verifice modul de organizare a achiziţiilor publice, în sensul respectării dispoziţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006, privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.

Instanţa de apel a mai reţinut că ambii inculpaţi aveau atribuţii directe referitor la modul de organizare a achiziţiilor publice, în sensul respectării dispoziţiilor referitoare la derularea şi încheierea contractelor, atribuţii pe care le-au încălcat şi au acordat prioritate societăţilor comerciale aşa cum s-a analizat anterior (tratamentul preferenţial acordat societăţilor din cercul de interes al inculpatului A. şi D., în sensul încredinţării directe de lucrări, cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006, respectiv art. 2 lit. a) - privind promovarea concurenţei între operatorii economici, respectiv a prevederilor art. 23 privind obligaţia de a nu diviza contractul de achiziţie publică în mai multe contracte distincte de valoare mai mică ce au acelaşi obiect).

Ambele instanţe au reţinut în mod expres că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, inculpaţii A. şi D. au încălcat dispoziţii din legislaţia primară, respectiv art. 2 lit. a) - privind promovarea concurenţei între operatorii economici şi art. 23 - privind obligaţia de a nu diviza contractul de achiziţie publică în mai multe contracte distincte de valoare mai mică ce au acelaşi obiect din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică. Sub acest aspect, se constată că inculpaţii nu şi-au îndeplinit atribuţiile de atribuire şi derulare a contractelor de achiziţie publică încheiate de instituţia publică U.M.F. "Carol Davila" cu societăţile H. S.R.L., I. S.R.L. şi M. S.R.L., în mod corespunzător, cu încălcarea unor dispoziţii dintr-un act normativ cu delegare legislativă, astfel că faptele acestora se încadrează în exigenţele impuse de decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu.

Recurenţii inculpaţi au mai susţinut că trebuie să se ţină cont de principiul ultimo ratio şi că faptele încadrate în infracţiunea de abuz în serviciu, pentru care au fost condamnaţi, constituie - în realitate, contravenţii. De asemenea, o altă critică a inculpatului A. a vizat lipsa de preocupare a instanţelor de fond şi apel în a analiza dacă prin faptele reţinute în sarcina acestuia s-a cauzat un prejudiciu Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila".

În ce priveşte motivele referitoare la aplicarea principiului ultimo ratio, Înalta Curte observă că instanţa de contencios constituţional, în considerentele Deciziei nr. 392/06.06.2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din C. pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) din C. pen. şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (publicată în Monitorul Oficial nr. 504 din 30.06.2017) a reţinut că sarcina aplicării principiului "ultima ratio" revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind "abuzul în serviciu" ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare (Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti) - paragraf 49. Aplicarea in concreto a principiului ultima ratio presupune ca organele judiciare să aplice dispoziţiile legale privind abuzul în serviciu cu luarea în considerare a faptului că răspunderea penală se justifică numai dacă instrumentele juridice extrapenale nu pot realiza scopul legiuitorului.

De asemenea, în Decizia nr. 405/2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) din C. pen. şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08.07.2016, Curtea Constituţională a reţinut că: (...) din perspectiva principiului "ultima ratio" în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală (paragraf 69).

Se observă că efectele Deciziei nr. 392/2017 nu pot fi analizate disociat de considerentele Deciziei nr. 405/2016, deoarece prima hotărâre face trimitere la cea de-a doua şi, totodată, o explică. Aşadar, luând în considerare cele statuate prin Deciziile nr. 405/2016 şi nr. 392/2017 ale Curţii Constituţionale, organele judiciare sunt obligate, de la caz la caz, să analizeze dacă, prin raportare la intensitatea vătămării valorilor sociale proteguite, faptele de abuz în serviciu sunt suficient de grave pentru a justifica aplicarea unor sancţiuni penale.

Sub aceste aspecte, Înalta Curte constată că în cazul infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen., urmarea imediată a acţiunii-inacţiunii care constituie elementul material constă în crearea unei pagube sau în vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice. Aşadar, producerea unei pagube reprezintă numai una dintre urmările prevăzute alternativ de norma de incriminare a infracţiunii de abuz în serviciu.

Contrar celor susţinute de inculpatul A., se constată că instanţa de apel a analizat şi aceste aspecte, arătând că inculpaţii, prin prisma funcţiilor deţinute în cadrul U.M.F. "Carol Davila" nu au organizat- licitaţie publică cu privire la lucrările care erau necesare, deşi aveau această posibilitate, ci au procedat la atribuirea directă a contractelor şi au favorizat aceste societăţi în detrimentul altor agenţi economici, ceea ce a condus la pagube materiale, în sensul că unele lucrări au fost realizate necorespunzător sau chiar deloc. Aşadar, s-a produs o pagubă şi au fost vătămate, în acelaşi timp, şi interesele legitime ale U.M.F. "Carol Davila".

Rezultă, aşadar, că faptele inculpaţilor corespund tiparului de incriminare al infracţiunii de abuz în serviciu, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de norma penală de incriminare, neputându-se constata că aceste fapte constituie doar contravenţii.

Împrejurarea că prin dispoziţiile art. 293 lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006 sunt sancţionate contravenţional fapte similare celor pentru care au fost condamnaţi inculpaţii [constituie contravenţie şi se sancţionează (...) aplicarea eronată a regulilor de estimare a valorii contractului în scopul încălcării prevederilor art. 23], nu este suficientă pentru înlăturarea răspunderii penale.

Trebuie avut în vedere caracterul subsidiar al incidenţei răspunderii contravenţionale faţă de răspunderea penală. Astfel, conform art. 296 din O.U.G. nr. 34/2006: "Contravenţiilor prevăzute la art. 293 le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.", iar potrivit art. 1 din acest ultim act normativ: "Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală".

Pe de altă parte, există o evidentă diferenţă între conţinutul faptelor incriminate de legea penală şi cele descrise de O.U.G. nr. 34/2006 ca temei al răspunderii contravenţionale, cele din urmă neprevăzând elemente de prejudiciu sau de vătămare a intereselor legale ale altei persoane.

Or, răspunderea penală a fost atrasă în speţă nu doar de nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 (ca act normativ special aplicabil activităţii de serviciu desfăşurată de inculpaţi), ci tocmai pentru că faptele săvârşite de inculpaţi nu au constituit simple contravenţii, ci au depăşit cu mult sfera abaterilor sancţionate de O.U.G. nr. 34/2006, producând urmări specifice infracţiunii de abuz în serviciu.

În continuare, Înalta Curte, analizând criticile recurentului inculpat A. referitoare la faptul că nu i se poate atribui calitatea de funcţionar public, întrucât era angajat potrivit Legii nr. 1/2011 din 5 ianuarie 2011 - Legea educaţiei naţionale, şi nu potrivit Legii nr. 188/199 privind Statutul funcţionarilor publici, constată următoarele:

Instanţa de apel a reţinut că inculpaţii A. şi D. îndeplineau funcţiile de director general economic, respectiv director administrativ financiar-şef serviciu tehnic, fiind angajaţi în baza unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată, în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti, instituţie de învăţământ publică. De asemenea, s-a reţinut că, în aceste calităţi, au exercitat funcţii specifice în cadrul unei autorităţi publice, funcţii ce intră în sfera calităţii de funcţionar public, instanţa de apel stabilind cu claritate incidenţa dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., clarificând, astfel, o anume inadvertenţă sesizată în legătură cu hotărârea primei instanţe.

Concluzia a fost în mod just argumentată prin referiri la dispoziţiile legale incidente, dar şi la decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate prin mecanismele de unificare a practicii judiciare şi decizii ale Curţii Constituţionale.

Înalta Curte reţine că noţiunea de funcţionar public, în sensul legii penale, este definită de art. 175 C. pen., care prevede că funcţionarul public este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Potrivit Legii nr. 188/199 privind Statutul funcţionarilor publici, funcţionar public este persoana numită într-o funcţie publică (art. 2 alin. (1), iar art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice constituie corpul funcţionarilor publici.

Prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, declarând neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi articolul unic din Legea pentru modificarea art. 2531 din C. pen., Curtea Constituţională a statuat următoarele: "semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ (...), potrivit legii penale, noţiunile de funcţionar public şi de funcţionar au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. (...) În legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut sau regim juridic".

De asemenea, Curtea Constituţională a statuat că "determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public".

Chestiunea privind statutul funcţionarilor publici a fost tranşată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin decizia nr. 26/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 24/13.01.2015) şi prin decizia nr. 8/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. x/2017, de altfel, invocate de instanţa de apel în considerentele deciziei penale atacate.

Astfel, prin această decizie a fost interpretată, în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. pen., sintagma "funcţie publică de orice natură" ca definind "o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ", reţinându-se că noţiunea de "funcţionar public este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Instanţa supremă a analizat conţinutul noţiunii de "funcţie publică", dar şi corelaţia cu "interesul public" şi noţiunea de "serviciu public", stabilind că "funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale, iar interesul public este acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte. Aşadar, conceptul de funcţie publică se află în strânsă corelaţie cu noţiunea de interes public, ambele urmărind satisfacerea trebuinţelor de interes general, în baza prerogativelor constituţionale care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat. Or, funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public şi ca atare, în exercitarea funcţiei, are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal. Noţiunea de serviciu public desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii."

În plus, prin aceeaşi decizie nr. 26/2014, s-au reţinut următoarele: "între autoritatea publică şi persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă, pentru că, în acest din urmă caz, respectiva persoană ar fi avut obligaţia să presteze munca sub autoritatea angajatorului, urmând a fi încadrată fie în categoria funcţionarilor publici prevăzuţi de art. 175 alin. (1) din C. pen. - dacă angajatorul este o persoană de drept public, fie în cea reglementată de art. 308 alin. (1) din C. pen. - dacă angajatorul era o persoană de drept privat."

Totodată, prin decizia nr. 8/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. x/2017), s-a reţinut că "Legiuitorul a urmărit, prin modul de reglementare a ipotezei prevăzute la art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. pen., folosirea sintagmei "funcţie publică de orice natură" cu scopul eliminării oricărei suprapuneri cu noţiunea de "funcţie publică" în accepţiunea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabilind sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în sensul legii penale şi rolul de a nu restrânge categoria funcţionarilor publici prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. pen. la categoria funcţionarilor publici prevăzută în Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

De asemenea, prin decizia de mai sus, s-a statuat că "sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. pen. poate fi determinată pe baza a două criterii: exercitarea unei funcţii specifice în cadrul unui sistem public şi finanţarea din fonduri publice a structurii în cadrul căreia este exercitată funcţia specifică."

Universitatea de medicină şi Farmacie "Carol Davila" este o instituţie publică de învăţământ superior şi funcţionează în temeiul Legii nr. 1/2011 - Legea educaţiei naţionale. Conform art. 1 din această lege:

"Prezenta lege asigură cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a dreptului fundamental la învăţătură pe tot parcursul vieţii. Legea reglementează structura, funcţiile, organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ de stat, particular şi confesional." Potrivit art. 3 lit. f) din lege, unul dintre principiile care guvernează învăţământul superior din România este principiul răspunderii publice - în baza căruia unităţile şi instituţiile de învăţământ răspund public de performanţele lor. De asemenea, potrivit art. 118 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege, sistemul naţional de învăţământ superior se bazează pe principiul răspunderii publice. În plus, în Secţiunea a 3-a a acestei legi este reglementat rolul satului în învăţământul superior, iar conform art. 222 şi art. 223 din Legea nr. 1/2001, finanţarea învăţământului superior de stat se asigură din fonduri publice, instituţiile de învăţământ superior de stat funcţionând ca instituţii finanţate, în principal, din fondurile alocate de la bugetul de stat, precum şi din venituri extrabugetare şi din alte surse, potrivit legii.

În concluzie, în speţa de faţă, calitatea în care a acţionat inculpatul A. se circumscrie noţiunii de funcţionar public în sensul legii penale, acesta îndeplinind, la data săvârşirii faptei, funcţia de director general administrativ în cadrul Universităţii de medicină şi Farmacie "Carol Davila", fiind angajat în baza unui contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, având obligaţia de a presta munca sub autoritatea angajatorului, persoană de drept public, finanţată din fonduri publice, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de conflict de interese, recurentul inculpat A. a susţinut că, prin faptul că a semnat actele adiţionale de prelungire ale contractelor de închiriere, nu înseamnă că a obţinut pentru sine un profit, având în vedere că erau contracte încheiate anterior, chiriaşii având un drept de prelungire şi chiar în situaţia în care nu se încheia un contract de prelungire, dacă chiriaşul nu părăsea spaţiul deţinut, locaţiunea se reînnoia tacit potrivit art. 1810 C. civ.

Recurentul a susţinut că infracţiunile de conflict de interese, astfel cum au fost reţinute în sarcina sa, nu sunt prevăzute de legea penală, cel mult, pot reprezenta fapte care se circumscriu raporturilor juridice de drept civil, ce atrag o răspundere disciplinară.

În cauză, instanţa de apel a reţinut că faptele de conflict de interese constau în aceea că inculpatul a semnat, ca reprezentant al universităţii, un act adiţional de prelungire pe o perioada de 4 ani a unui contract anterior, având ca obiect închirierea de către universitate a unui spaţiu către S.C. C. S.R.L., societate administrată în fapt de fiica sa, CC. Prin aceasta inculpatul a realizat în mod direct un folos material pentru ruda sa de gradul I, constând în însuşirea tuturor veniturilor realizate de societate în perioada 2011 - 2015, urmare a închirierii spaţiului deţinut de U.M.F. Carol Davila.

De asemenea, inculpatul a semnat la data de 05.11.2013 actul adiţional de prelungire pe o perioadă de 4 ani a contractului nr. x/18.08.2009 având ca obiect închirierea unui spaţiu către S.C. B. S.R.L., societate pe care o administra în fapt, în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru sine, constând în însuşirea tuturor veniturilor realizate de societate, în perioada 2013-2015, urmare a închirierii spaţiului.

Potrivit art. 2531 din C. pen. anterior, constituie infracţiunea de conflict de interese fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

Se constată că instanţa de apel a stabilit că, în urma semnării actelor adiţionale de prelungire a contractelor de închiriere, inculpatul A. a fost beneficiarul foloaselor materiale, întrucât s-a realizat un folos material pentru fiica sa - CC. constând în însuşirea tuturor veniturilor realizate de societate în perioada 2011 - 2015, urmare a închirierii spaţiului deţinut de U.M.F. Carol Davila (contractul încheiat cu S.C. C. S.R.L.), dar şi pentru sine, constând în însuşirea tuturor veniturilor realizate de societatea S.C. B. S.R.L., societate pe care o administra în fapt, în perioada 2013-2015, urmare a închirierii spaţiului.

Pe cale de consecinţă, sunt întrunite condiţiile de tipicitate şi în cazul infracţiunilor de conflict de interese pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A.

În ce priveşte criticile formulate de inculpatul A. în legătură cu condamnarea pentru infracţiunea de luare de mită, se observă că la dezbateri au fost susţinute motive noi, conform unei cereri de recurs în casaţie "corectată şi completată", care nu pot fi avute însă în vedere, deoarece nu au fost depuse în termenul prevăzut de lege ci, mult mai târziu, după pronunţarea încheierii de admitere în principiu şi după sesizarea instanţei de casaţie. Contrar celor susţinute de apărare, se constată că motivele precizate prin respectiva completare nu constituie doar o dezvoltare a celor pentru care a fost admis în principiu recursul în casaţie, ci sunt formulate critici noi, cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind declararea şi motivarea recursului în casaţie, fiind formulate după sesizarea Înaltei Curţi cu judecarea pe fond a recursului în casaţie.

În al doilea rând, chiar dacă s-ar aprecia că este vorba despre o dezvoltare a motivelor de recurs iniţiale, ele nu pot fi avute în vedere, deoarece prin încheierea de admitere în principiu s-a stabilit că instanţa de casaţie nu este sesizată cu motivele privind condamnarea pentru infracţiunea de luare de mită, care nu se circumscriu cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. şi niciunuia dintre celelalte cazuri prevăzute de lege, deoarece se solicită reinterpretarea probelor şi stabilirea unei alte situaţii de fapt.

În ceea ce priveşte motivul de recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. (inculpatul a fost condamnat la pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege), recurentul A. a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 35 C. pen., având în vedere că rezoluţia infracţională este unică.

Recurenta inculpată D. a susţinut că pedeapsa a fost aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au reţinut calitatea de funcţionar public şi nu au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 308 C. pen.. Cu toate acestea, a susţinut că inculpata nu a avut calitatea de funcţionar public, având în vedere atribuţiile pe care le îndeplinea în calitate de director tehnic, care este o funcţie administrativă, făcând parte din aparatul tehnic, economic şi administrativ al Universităţii.

Înalta Curte constată că în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat în subsidiar, recurentul A. a solicitat, în realitate, reinterpretarea situaţiei de fapt în scopul înlăturării din încadrarea juridică a formei continuate şi a concursului de infracţiuni cu consecinţa reducerii pedepsei aplicate, aspect care în conformitate cu dispoziţiile art. 447 C. proc. pen.. este exclus din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în examinarea acestei căi extraordinare de atac. Instanţele de fond şi apel au reţinut săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată (două acte materiale) şi a două infracţiuni de conflict de interese în concurs. Atâta vreme cât recurentul nu a indicat niciun aspect de nelegalitate a pedepselor aplicate, criticile sale nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casaţie invocat. De altfel, criticile de nelegalitate ale inculpatului privind reţinerea câte unei singure infracţiuni de abuz în serviciu, luare de mită şi conflict de interese, fiecare dintre acestea săvârşită în formă continuată, au fost analizate de curtea de apel în raport de decizia Curţii Constituţionale nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 566 din data de 17 iulie 2017, reţinându-se că în cauza de faţă, ceea ce a determinat reţinerea concursului de infracţiuni, şi nu forma continuată a fost reţinerea rezoluţiilor distincte, independente, luate de inculpatul A., în mod individual, în raport de fiecare activitate infracţională reţinută. Or, aceste aspecte nu pot face obiectul cenzurii pe calea recursului în casaţie.

Cu privire la criticile recurentei inculpate D. referitoare la calitatea de funcţionar public în sensul art. 175 lit. b) teza II-a C. pen., se constată că acest motiv nu se circumscrie cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., deoarece se tinde la reducerea limitelor de pedeapasă, dar nu ca urmare a celor constatate de instanţa de apel referitor la calitatea de funcţionar public, ci prin analizarea acestei calităţi de către instanţa de recurs în casaţie.

Strict din perspectiva art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se constată că instanţa de apel a reţinut faptul că inculpaţii au exercitat funcţii specifice în cadrul unei instituţii publice de învăţământ superior, funcţii ce intră în sfera calităţii de funcţionar public în accepţiunea art. 175 lit. b) teza II-a C. pen., astfel că nu se impunea aplicarea dispoziţiilor art. 308 C. pen.

Înalta Curte constată că, în realitate, inculpata contestă calitatea de funcţionar public (a susţinut că instanţa de apel a făcut referire la ambele calităţi, cea de funcţionar public şi cea de funcţionar public asimilat, însă apărarea susţine că nu avea niciuna dintre aceste calităţi). Acest motiv nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., aşa încât, în ce priveşte examinarea, în concret, a calităţii de subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu, cu referire la calitatea de funcţionar, sunt valabile şi pentru inculpata D., argumentele mai sus-menţionate, expuse cu ocazia analizării criticilor formulate de inculpatul A., subsumate cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii D. şi A. împotriva deciziei penale nr. 1395/A din 19 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de câte 65 RON pentru recurenţii inculpaţi, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACEST MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii D. şi A. împotriva deciziei penale nr. 1395/A din 19 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de câte 65 RON pentru recurenţii inculpaţi, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 27 septembrie 2018.