Decizia nr. 277/A/2018 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Deliberând, asupra apelurilor de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 99/F din 11 august 2016 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au dispus următoarele:

A fost condamnat inculpatul A. la:

- 1 an pentru săvârşirea infracţiunii de "folosire în orice mod, direct sau indirect de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii" prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în condiţiile art. 5 C. pen.

- 2 ani pentru săvârşirea infracţiunii "de trafic de influenţă" prevăzute de art. 257 C. pen. anterior, raportat la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în condiţiile art. 5 C. pen.

- 500 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de "fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârşită în legătură directă cu infracţiunea de trafic de influenţă" prevăzute de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 290 C. pen. anterior, în legătură directă cu art. 257 C. pen. anterior, rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în condiţiile art. 5 C. pen.

- 500 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de "fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârşită în legătură directă cu infracţiunea de trafic de influenţă" prevăzute de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 290 C. pen., în legătură directă cu art. 257 C. pen. anterior, rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în condiţiile art. 5 C. pen.

- 500 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de "fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârşită în legătură directă cu infracţiunea de trafic de influenţă" prevăzute de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 290 C. pen. anterior, în legătură directă cu art. 257 C. pen. anterior, rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în condiţiile art. 5 C. pen.

- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de " instigare la mărturie mincinoasă" prevăzute de art. 25 C. pen. anterior rap. la art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, în condiţiile art. 5 C. pen.

În baza art. 33, 34 C. pen. anterior a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.

În baza art. 861 C. pen. anterior a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei şi a fixat termen de încercare de 4 ani.

A instituit în sarcina inculpatului măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute de art. 863 alin. (1) lit. a) - d) C. pen. şi anume:

- să se prezinte, la datele fixate la Serviciul de probaţiune Argeş;

- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen.

A dedus din pedeapsa aplicată perioada executată începând cu 01.11.2013 până la 29.11.2013.

În baza art. 71 C. pen. anterior, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, a suspendat executarea pedepsei accesorii pe parcursul termenului de încercare.

A respins cererea formulată de inculpat având ca obiect excepţia nelegalităţii administrării probelor constând în interceptarea convorbirilor telefonice, cu consecinţa înlăturării lor, potrivit art. 102 C. proc. pen.

A respins cererile privind schimbarea încadrării juridice a faptelor formulate de D.N.A - ST Piteşti şi de către inculpat.

A obligat pe inculpat să plătească 15.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 30 mai 2012, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti s-a sesizat din oficiu cu privire la faptul că inculpatul A. - avocat în cadrul Baroului Argeş, prin prisma acestei calităţi de apărător al inculpatului B., cu ocazia studierii dosarului penal nr. x/2011 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, la data soluţionării cererii de arestare preventivă a susnumitului formulată în aceeaşi cauză, luând cunoştinţă de actele de urmărire penală din dosar, a divulgat date şi informaţii nedestinate publicităţii din acest dosar numitului C., persoană faţă de care se efectuau cercetări penale în aceeaşi cauză.

Dosarul a fost înregistrat la data de 30 mai 2012, sub nr. x/2012.

La data de 23 mai 2012, la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti a fost înregistrat dosarul penal nr. x/2012, din actul de sesizare rezultând că magistraţi din cadrul Tribunalului Argeş în schimbul obţinerii unor foloase necuvenite, prin intermediul unor avocaţi din cadrul Baroului Argeş, pronunţă hotărâri judecătoreşti netemeinice şi nelegale, în favoarea unor inculpaţi.

Prin rezoluţia cu nr. 102/P/2012 din 07 august 2012, s-a dispus disjungerea cauzei, formarea unui nou dosar şi înregistrarea acestuia pe rolul Serviciului Teritorial Piteşti al Direcţiei Naţionale Anticorupţie în vederea efectuării de cercetări faţă de inculpatul A., avocat în cadrul Baroului Argeş, existând indicii cu privire la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, faptă prev. şi ped. de art. 257 din C. pen. rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Dosarul a fost înregistrat la data de 07 august 2012, sub nr. x/2012.

Din actul de sesizare au rezultat indicii conform cărora numitul D. i-ar fi remis inculpatului A. suma de 2.000 euro, pentru ca acesta la rândul său să intervină la completul de apel din cadrul Tribunalului Argeş, în vederea adoptării unei soluţii favorabile acestuia.

La data de 25 octombrie 2013, organele de urmărire penală din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti au procedat la consemnarea denunţului oral formulat de către numitul D., cu privire la existenţa unor date şi indicii privind săvârşirea de către E. - avocat în cadrul Baroului Argeş a infracţiunilor de favorizare a infractorului care a săvârşit o infracţiune de corupţie, faptă prev. de art. 264 din C. pen. rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, în legătură cu infr. prev. de art. 257 din C. pen. rap. la art. 5, 6 din Legea nr. 78/2000, trafic de influenţă faptă prev. de art. 257 din C. pen. rap. la art. 5, 6 din Legea nr. 78/2000, şi instigare la săvârşirea infracţiunii mărturie mincinoasă, faptă prev. de art. 25 din C. pen. rap. la art. 260 din C. pen., toate cu aplic. disp. art. 33 lit. a) C. pen.

Denunţătorul a precizat printre altele că atât inculpatul A., cât şi avocatul E. l-au determinat să-şi retragă denunţul şi declaraţiile de martor date sub prestare de jurământ în dosarul penal nr. x/2012, cei doi lăsând să se înţeleagă că există o înţelegere cu procurorul de caz, iar ulterior i s-a restituit acestuia şi suma de bani dată inculpatului A. pentru traficarea influenţei.

Dosarul a fost înregistrat la data de 25 octombrie 2013 sub nr. x/2013.

Prin rezoluţiile din 28 septembrie 2012, respectiv 30 octombrie 2013 s-a dispus reunirea dosarelor x/2012, respectiv x/2013, la dosarul x/2012

Referitor la săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii prev. şi ped. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, din probatoriul administrat în cauză a rezultat următoarea situaţie de fapt:

La data de 31 octombrie 2011, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti a înregistrat dosarul penal nr. x/2011 în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârşirii de către funcţionari publici şi alţi salariaţi a unor infracţiuni de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000, în legătură cu împrejurările în care la nivelul Direcţiei Silvice Argeş se desfăşoară unele licitaţii frauduloase având ca obiect vânzarea masei lemnoase din fondul forestier public al statului.

Din actul de sesizare, între alte aspecte, au rezultat indicii conform cărora numiţii C., în calitate de prefect al judeţului Argeş, împreună cu B., director coordonator al Direcţiei Silvice Argeş, au solicitat şi obţinut foloase necuvenite, de la diverşi agenţi economici ce desfăşoară activităţi de exploatare şi prelucrare a lemnului, în schimbul favorizării acestora în scopul câştigării licitaţiilor privind vânzarea masei lemnoase pe picior, din fondul forestier public al statului.

Întrucât în cauză s-a constatat existenţa unor indicii temeinice de săvârşire a unor infracţiuni de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000, cu autorizarea instanţei competente, s-a procedat la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor efectuate prin telefon de către mai multe persoane, între care şi C. şi B..

La data de 26 ianuarie 2012, la solicitarea procurorului de caz, Tribunalul Argeş, secţia Penală a emis Autorizaţia nr. x în dosarul nr. x/2012 prin care, între altele, a autorizat interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, efectuării înregistrărilor audio-video în mediul ambiental, localizării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere şi înregistrarea de imagini cu privire la C. şi B., autorizaţia fiind valabilă pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 ianuarie 2012, până la data de 28 februarie 2012 inclusiv.

La data de 24 februarie 2012, inculpatul B. a fost reţinut preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, faptă prev. şi ped. de art. 254 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, reţinerea dispunându-se pe o durată de 24 de ore, de la 24 februarie 2012 ora 02:30 până la 25 februarie 2012 ora 02:30 inclusiv.

Infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului a fost săvârşită în contextul în care acesta, în calitate de director coordonator al Direcţiei Silvice Piteşti, a primit cu titlu de mită suma de 12.000 RON de la numitul F., administrator la S.C. G. S.R.L. Stoeneşti, judeţul Argeş, pentru a-i facilita acestuia din urmă atribuirea unui contract de exploatare masă lemnoasă din domeniul silvic public.

Asistenţa juridică a inculpatului B. a fost asigurată de către apărătorii aleşi H., precum şi de inculpatul A., ambii avocaţi în cadrul Baroului Argeş, cel din urmă fiind apărător ales şi al inculpatului F..

La data de 24 februarie 2012, Tribunalul Argeş, secţia Penală a luat în examinare, spre soluţionare în primă instanţă propunerea Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti cu privire la arestarea preventivă a inculpatului B., la apelul nominal făcut în şedinţa Camerei de Consiliu răspunzând inculpatul, în stare de reţinere, şi asistat de avocaţii aleşi H. şi inculpatul A., ambii avocaţi în cadrul Baroului Argeş, cu împuterniciri avocaţiale aflate la dosar.

Cu această ocazie, apărătorilor aleşi li s-au pus la dispoziţie de către instanţă dosarul cauzei şi au studiat actele de urmărire penală.

De precizat că propunerea de arestare preventivă a fost soluţionată în camera de consiliu a Tribunalului Argeş, fără accesul altor persoane în afara apărătorilor inculpatului.

De altfel, conform art. 1491 alin. (4) din C. proc. pen.., propunerea de arestare a inculpatului în cursul urmăririi penale se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător indiferent de natura infracţiunii, iar conform alin. (5) din acelaşi articol, inculpatul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător.

Din acest text de lege rezultă cu certitudine caracterul nepublic al şedinţei în care se soluţionează propunerea de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, iar apărătorul inculpatului este obligat să păstreze confidenţialitatea şi să nu divulge informaţii din dosar care să afecteze urmărirea penală.

Prin încheierea nr. 22/CC/24 februarie 2012, pronunţată în şedinţa Camerei de Consiliu a Tribunalului Argeş, secţia Penală în dosarul nr. x/2012, instanţa a admis propunerea Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti şi a dispus arestarea preventivă a inculpatului B., pentru o perioadă de 29 de zile.

Prin rechizitoriul nr. x/2011 din 19 martie 2012, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor B. (în stare de arest preventiv) şi a inculpatului F., faţă de care s-a luat măsura obligării de a nu părăsi localitatea, şi totodată, disjungerea cauzei şi formarea unui nou dosar, pentru continuarea cercetărilor penale faţă de persoanele şi pentru faptele indicate în actul de sesizare, cele rezultate din traficul convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate în cauză şi din actele de urmărire penală efectuate, altele decât pentru cele care s-a început urmărirea penală şi s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de cei doi inculpaţi.

Din actele de urmărire penală efectuate în cauză au rezultat probe conform cărora, după soluţionarea în primă instanţă, în data de 24 februarie 2012, a propunerii de arestare preventivă a inculpatului B. formulată de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, inculpatul A., după ce a studiat actele de urmărire penală aflate la dosarul cauzei (între care se aflau şi autorizaţiile emise de instanţa competentă pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor/comunicărilor telefonice efectuate de către numitul C., ultima autorizaţie emisă în acest sens fiind până la data de 28 februarie 2012, inclusiv), l-a contactat imediat, atât telefonic, cât şi în mod direct pe făptuitorul C. şi i-a divulgat acestuia date din dosar, respectiv că se efectuează cercetări penale şi împotriva sa şi că i-au fost interceptate convorbirile telefonice în respectiva cauză, aspecte care au fost preluate la scurt timp şi în presa locală.

Relevante în acest sens sunt convorbirile şi comunicările telefonice interceptate şi înregistrate în baza autorizaţiei nr. x, emisă de Tribunalul Argeş, secţia Penală în dosarul nr. x/2011.

Astfel, la data de 23 februarie 2012, ora 21:14:14, inculpatul A., după ce a luat la cunoştinţă că se efectuează urmărirea penală faţă de persoane cu funcţii de conducere din cadrul Direcţiei Silvice Argeş în dosarul penal nr. x/2011 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti a transmis un mesaj tip SMS făptuitorului C. cu următorul conţinut:

"E o mită la DNA. Răspunde E Urgent. Şi Important.".

Până la această dată inculpatul A. nu luase la cunoştinţă despre numele persoanelor faţă de care se efectuează urmărirea penală în cauză, însă imediat după ce află că se efectuează urmărirea penală faţă de inculpatul B., director al Direcţiei Silvice Argeş, îl informează pe făptuitorul C. în legătură cu acest aspect.

În acest sens, la data de 23.02.2012, începând cu ora 21:15:07, inculpatul A. poartă cu făptuitorul C. o discuţie telefonică în care îl informează că se efectuează cercetări faţă de B., director al Direcţiei Silvice Argeş, solicitându-i să se întâlnească, din care redăm:

"

……C.: Ce vrei?

A.: Simplu! Ă.

C.: Deci.

A.: B.!

C.: Unde eşti, mă?

A.: La DNA!

C.: Da!

A.: Deci un client de-al meu de la Câmpulung, şi-l aduc acuma, şi vor să dea declaraţie că … o şpagă către B.!

C.: ...(neinteligibil)… unde eşti acuma?

A.: În sediul DNA-ului!

C.: Păi şi.

A.: Acum am ieşit afară! Am ieşit afară…..".

Este cert faptul că inculpatul A. la acea dată nu avea cunoştinţă despre toate persoanele faţă de care se efectua urmărirea penală în dosarul penal cu nr. x/2011, întrucât în cazul în care avea cunoştinţă ar fi transmis numele acestor persoane făptuitorului C..

La data de 24 februarie 2012, după ce inculpatul A. l-a asistat pe B. la Tribunalul Argeş în dosarul în care s-a formulat propunere de arestare preventivă faţă de acesta, a purtat o altă discuţie cu făptuitorul C., solicitându-i acestuia să se întâlnească urgent pentru a-i comunica aspecte legate de actele de urmărire penală din dosar de care a luat la cunoştinţă cu prilejul studierii dosarului la instanţă.

Practic la acest moment inculpatul A. a luat la cunoştinţă că în afară de persoane cu funcţii de conducere din cadrul Direcţiei Silvice Argeş, în cauză se efectuează cercetări şi faţă de făptuitorul C., care ocupa funcţia de prefect al judeţului Argeş.

În C. proc. pen.. nu se prevede în mod expres că dosarul cauzei trebuie să fie pus la dispoziţie de către instanţă apărătorului inculpatului, însă instanţa de judecată pentru a asigura inculpatului dreptul la apărare oferă posibilitatea apărătorului să ia la cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului penal, cât şi de referatul cu propunerea de arestare preventivă.

În declaraţia dată în faza administrării actelor premergătoare în dosarul penal cu nr. x/2012, inculpatul a recunoscut, printre altele, că l-a informat pe făptuitorul C. că în cauză, cu autorizarea instanţei competente, se interceptează convorbirile şi comunicările telefonice efectuate de acesta, cât şi de alte persoane care aveau legătură cu Direcţia Silvică Argeş.

La scurt timp informaţiile privind interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor telefonice ale numitului C. în dosarul în care a fost arestat preventiv B., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, au ajuns la presa locală, iar ulterior aceste aspecte au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice prin articole de presă.

Relevantă în acest sens este convorbirea telefonică pe care C. o poartă în data de 25.02.2012, începând cu ora 12:09:29 cu o doamnă, discuţie din care redăm:,…,…DOAMNA: Bună ziua.

C.: Bună ziua.

DOAMNA: Ce faceţi, domnu’ prefect?

C.: Mă plimb.

DOAMNA: Aveţi în spate, vreo maşină de filaj? Ha, ha.

C.: Să-i f…(n.l. înjură), că …

DOAMNA: A! Ha, ha, ha.

C.: Că să..., să mă fileze cât or vrea.

DOAMNA: Pe bune, cred că mai au să vă mai intre..., nu ştiu, Doamne, Dumnezeule, prin buzunare.

C.: Da, da.

DOAMNA: ... prin.

C.: Da.

DOAMNA: ... prin ... Cine vă vrea capu’, domnu’ prefect?

C.: Nu ştiu.

DOAMNA: ... vr.

C.: Nu.

DOAMNA: Făceţi-mi şi mie.

C.: ... n-a reuşi acu’.

DOAMNA: ... marea revelaţie, că nu mai.

C.: N-am reuşit..., n-a reuşit.

DOAMNA: N-aţi reuşit?

C.: ... să aflu.

DOAMNA: N-aţi reuşit să aflaţi?

C.: Îî. Caut să aflu. Poate … aflu până la urmă.

DOAMNA: Ă.

C.: Nu ştiu.

DOAMNA: Pentru că ce..., mă rog, adică ştiţi toate discuţiile, că tocmai ce m-am despărţit şi dă.

C.: Da.

DOAMNA: ... prietenu’ dumneavoastră, şi... cordial şi aşa. Deci, eu asta vreau să ştiu. O să scriu de interceptările ăstea de rahat.

C.: Da.

DOAMNA: ... că suntem într-o.

C.: Ăstea..., suntem un stat dă.

DOAMNA: Nu.

C.: Vai de mama.

DOAMNA: ... pe cuvânt.

C.: ... noastră . . . . . . . . . .poate aşa ceva. Deci, este incredibil. Este incredibil.

DOAMNA: Deci, eu ştiu că suntem şi acuma ascultaţi, da’, mă-ntreb pentru.

C.: Ştiu.

DOAMNA: ...ce?

C.: ... ştiu, ştiu. Şi eu la fel. Da’, nu ştiu. Nu înţeleg. Atâta timp cât eu ţin telefoanele la vedere tot timpu’, nu mă ascund niciodată, vorbesc cu toată lumea, că n-am ce ascunde şi ce piti. Nu, nu pricep, dar, e adevărat, cineva vrea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .".

Este cert faptul că făptuitorul C. a luat cunoştinţă despre interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sale telefonice de la inculpatul A., situaţie recunoscută de acesta, aşa cum s-a relatat mai sus, conform declaraţiei sale din data de 28 iunie 2012, în faza administrării actelor premergătoare.

În acest sens inculpatul A. a precizat:

"

…….. De asemenea, m-am dus la C. acasă şi i-am spus despre această situaţie, inclusiv despre faptul că a fost interceptat cca. 4 luni şi motivaţia acestor interceptări telefonice, toate acestea întâmplându-se în data de 24 februarie 2012.

În aceeaşi seară la domiciliul lui C. în prezenţa mea şi a unui prieten comun, I., C. a fost sunat de un ziarist de la cotidianul J., nu mai reţin K. sau L., care l-au întrebat dacă face comentarii în raport cu cele apărute în dosarul lui B., C. dând atunci şi un interviu telefonic în acest sens.

Cu acceptul lui C. am sunat pe M. de la cotidianul N. şi am întrebat-o dacă vrea să-i ia un interviu lui C. pe această temă, întrucât ziarul Ancheta era deja informat, fiind vineri seara şi luni urmând să apară un articol pe această temă, ziarista confirmându-mi că este interesată de acest aspect şi stabilind să se întâlnească în ziua următoare cu C., ceea ce s-a şi întâmplat …….".

Din această declaraţie rezultă cu certitudine că inculpatul A. a informat şi reprezentanţi ai mass-media locale despre interceptarea convorbirilor şi comunicărilor telefonice în dosarul în care se efectuau cercetări faţă de B., C. ş.a.

Conform art. 12 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 din lege, informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale, ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare.

De asemenea, conform art. 12 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 544/2001, se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.

Una din trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale o reprezintă lipsa de publicitate a acesteia (cauza penală nu este publică, aşa cum legea prevede în faza judecăţii).

Conform art. 11 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat "avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege".

De asemenea, în Statutul profesiei de avocat la art. 1 alin. (2) lit. e) este prevăzut între alte principii fundamentale şi principiul păstrării secretului profesional, iar art. 9 alin. (1) din acelaşi statut prevede că "Obligaţia de a păstra secretul profesional este absolută şi nelimitată în timp. Obligaţia se întinde asupra tuturor activităţilor avocatului, ale asociaţilor săi, ale avocaţilor colaboratori, ale avocaţilor salarizaţi din cadrul formei de exercitare a profesiei, inclusiv asupra raporturilor cu alţi avocaţi."

Însăşi faptul că soluţionarea propunerii de arestare preventivă a unui inculpat în cursul urmăririi penale se face în camera de consiliu şi nu într-o şedinţă publică, duce la concluzia caracterului nepublic al actelor şi lucrărilor dosarului penal în această fază a procesului penal.

Inculpatul A. a motivat că l-a încunoştinţat pe făptuitorul C. cu aspecte din dosarul cu nr. x/2011, de care a luat la cunoştinţă cu ocazia propunerii de arestare a inculpatului B., întrucât era apărătorul susnumitului, prezentând în acest sens împuternicire avocaţială şi contract de asistenţă juridică.

Apărarea inculpatului A. este nesinceră, întrucât aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, numitul C. nu putea să-l angajeze ca apărător în data de 24 februarie 2012 (împuternicire avocaţială nr. x şi contract de asistenţă juridică nr. x din 24.02.2012), necunoscând că faţă de acesta se efectuau cercetări în dosarul penal cu nr. x/2011

Din verificările dosarului penal cu nr. x/2011 nu a fost identificată vreo împuternicire avocaţială a inculpatului A. pentru acordare asistenţă juridică făptuitorului C..

În legătură cu acest aspect a fost audiat în prezenta cauză, în calitate de martor, C., acesta precizând că în după amiaza zilei în care a fost soluţionată propunerea de arestare preventivă a inculpatului B., respectiv 24 februarie 2012, a fost contactat telefonic de inculpatul A. după care s-au întâlnit la domiciliul său, ocazie cu care acesta i-a adus la cunoştinţă că îi sunt interceptate convorbirile şi comunicările telefonice începând cu luna octombrie 2011, declaraţie din care redăm:

"

…… În după-amiaza zilei următoare, am fost contactat din nou de A. care mi-a cerut să ne întâlnim. M-am întâlnit astfel cu A., în după-amiaza acelei zile, ocazie cu care acesta mi-a spus că la judecarea cererii de arestare preventivă a lui B., studiind actele aflate la dosarul cauzei, în calitate de avocat al acestuia, a luat la cunoştinţă despre faptul că toate convorbirile mele telefonice au fost interceptate începând cu luna octombrie 2011. Nu-mi amintesc dacă A. mi-a spus că, în respectiva cauză, cu excepţia mea şi a lui B., au mai fost interceptate telefonic şi alte persoane. În această situaţie, înţelegând că se efectuează cercetări penale în cauza respectivă şi împotriva mea, tot atunci am încheiat un contract de asistenţă juridică cu avocatul A. pentru ca eventual acesta să mă asiste în cauză ……..".

Din această declaraţie a martorului C. rezultă cu certitudine că la momentul când acestuia i-au fost transmise informaţiile cu caracter nepublic, inculpatul A. nu avea calitatea de apărător al acestei persoane.

De altfel, apărarea inculpatului A. constituie prin sine o dovadă a folosirii informaţiilor cu caracter nepublic din dosarul nr. x/2011, privind numele persoanelor faţă de care se efectuau cercetări penale.

Mai mult, aşa cum rezultă din actele de urmărire penală, inculpatul A. nu putea să afle că se efectuează cercetări penale şi faţă de prefectul C. decât cu ocazia studierii dosarului penal nr. x/2011, în calitate de apărător al inculpatului B..

În plus, informaţiile transmise de inculpatul A. prefectului C. au fost de natură a îngreuna cercetarea penală faţă de persoane care erau vizate în dosarul penal nr. x/2011 altele decât inculpaţii B. şi F..

Din convorbirile telefonice mai sus menţionate care au fost interceptate şi înregistrate în baza autorizaţiei emisă de instanţa competentă în dosarul penal cu nr. x/2011, rezultă în mod indubitabil că inculpatul A. a transmis prefectului C. că se efectuează interceptări în această cauză şi în ceea ce-l priveşte pe acesta, fapta fiind de natură a-i crea acestui avantaje personale.

De asemenea, tot din interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice în dosarul menţionat mai sus, cât şi din ansamblul probelor administrate în cauză, rezultă că informaţiile nedestinate publicităţii care au afectat cercetările efectuate în dosarul penal cu nr. x/2011 au fost reflectate în presa locală, unele publicaţii locale făcând referire strictă cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice efectuate de prefectul C., acest aspect fiind de natură a afecta grav activitatea organelor de urmărire penală, cunoscut fiind faptul că aceasta are un caracter nepublic.

Faptul că informaţiile cu caracter nepublic din dosarul cu nr. x/2011 au fost transmise presei locale de către inculpatul A. rezultă şi din declaraţia martorei O., jurnalist în cadrul publicaţiei locale "N.", din care redăm:

"

……… De cca. 15 ani îl cunosc pe inculpatul A. cu care de-a lungul timpului am avut o bună colaborare profesională.

În ceea ce priveşte aspectele în legătură cu care sunt întrebată arăt faptul că am discutat cu inculpatul A. şi mai întâi acesta mi-a dat de înţeles că în dosarul privindu-l pe B. o cu totul altă persoană importantă din judeţ este de fapt vizată. Inculpatul A. s-a exprimat în sensul că Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti vrea să ajungă la altcineva.

La acea discuţie nu mi-a mai dat alte detalii, însă pentru mine, având în vedere activitatea pe care o desfăşor, a fost o adevărată provocare jurnalistică identificarea acestei persoane la care se referea inculpatul A., aspect pe care acesta era clar că îl cunoştea.

Din aceste considerente am insistat în discuţiile care au urmat cu inculpatul A. şi la una dintre ele inculpatul mi-a dat mai multe elemente şi s-a exprimat că acestea sunt şi să rămână confidenţiale.

Îmi amintesc că inculpatul A. mi-a spus că în dosarul lui B. cel vizat de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti era de fapt C., prefectul judeţului Argeş care şi el este urmărit în dosar.

Totodată inculpatul A. mi-a spus că în dosar existau interceptări, din câte îmi amintesc la două-trei numere de telefon, iar organele de urmărire penală făcuseră o eroare cu privire la un număr de telefon care aparţinea prefectului C. dar nu a fost folosit.

Din câte îmi amintesc inculpatul A. mi-a spus că numerele de telefon aparţin unor angajaţi ai Regiei Naţionale a Pădurilor.

Ca o concluzie pe care eu am avut-o în urma acestor discuţii cu inculpatul A. a fost aceea că C. era şi el cercetat în dosar şi îi fuseseră interceptate convorbirile telefonice.

În aceste condiţii, întrucât am considerat că se impune informarea opiniei publice, subiectul fiind de maxim interes, i-am spus în mod direct inculpatului A. că voi face un material şi îl voi publica în legătură cu aceste aspecte şi, mai mult decât atât, i-am cerut o declaraţie oficială în acest sens……….

Din această declaraţie rezultă cu certitudine că inculpatul A. la momentul când a transmis informaţiile martorei O. cunoştea că acestea "sunt şi să rămână confidenţiale". Cu toate acestea, martora O. a relatat că întrucât informaţiile erau de interes maxim a considerat că se impune informarea opiniei publice, publicând un material în legătură cu aceste aspecte.

La rândul său, martorul L., jurnalist la publicaţia locală "x" a precizat că la data de 24 februarie 2012 a aflat din "informaţii pe surse" că în dosarul în care s-a făcut propunere de arestare preventivă pentru inculpatul B. se efectuează cercetări şi faţă de prefectul judeţului Argeş, C., cât şi faţă de alte persoane.

Martorul L. a precizat că aceste informaţii au fost primite în după-amiaza zilei de 24 februarie 2012, rezultând că aceste informaţii au fost transmise numai după soluţionarea propunerii de arestare preventivă a inculpatului B., ocazie cu care inculpatul A. a avut posibilitatea să studieze actele şi lucrările dosarului penal nr. x/2011

Din cele de mai sus rezultă că inculpatul A., în calitatea sa de apărător al inculpatului B., cercetat în dosarul penal nr. x/2011, luând cunoştinţă de actele de urmărire penală din acest dosar care aveau caracter nepublic "cauza aflându-se în faza de urmărire penală, la procuror", a folosit în mod direct informaţii din acest dosar care nu erau destinate publicităţii, transmiţându-le numitului C., persoană faţă de care se efectuau cercetări în acelaşi dosar, scopul fiind obţinerea unor avantaje de natură personală de acesta, fapta acestuia întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de "folosire în orice mod, direct sau indirect de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii", faptă prev. şi ped. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Cu privire la infracţiunea de favorizarea infractorului în legătură directă cu infracţiunea de "folosire în orice mod, direct sau indirect de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii", faptă prev. şi ped. de art. 264 din C. pen. rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 în legătură directă cu art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, pentru care s-a început urmărirea penală şi pus în mişcare acţiunea penală faţă de inculpatul A., întrucât până în prezent nu s-a dispus o soluţie faţă de C., cauza se va disjunge cu privire la această infracţiune şi se vor continua cercetările pentru adoptarea unei soluţii legale şi temeinice.

În ceea ce priveşte săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii de trafic de influenţă, prev. şi ped. art. 257 din C. pen. rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, din probatoriul administrat în cauză a rezultat următoarea situaţie de fapt:

Infracţiunile de corupţie fac parte din infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciu, acestea diferenţiindu-se de celelalte infracţiuni din această categorie prin caracteristicile elementului material, care în esenţă constă în traficarea atribuţiilor specifice funcţiei deţinute în schimbul obţinerii unor foloase sau specularea în aceste scopuri a influenţei pe lângă unii funcţionari.

Obiectul juridic special al infracţiunii de trafic de influenţă îl constituie relaţiile sociale a căror normală desfăşurare implică combaterea şi reprimarea faptelor săvârşite de acele persoane care speculând influenţa lor pe lângă un funcţionar public sau funcţionar, creează o stare de neîncredere în legătură cu corectitudinea funcţionarului lăsând să se creadă că acesta ar putea fi corupt şi determinat să facă ori să nu facă acte ce intră în atribuţiile lor de serviciu.

Inculpatul A. are calitatea de avocat în cadrul Baroului Argeş.

Exercitarea profesiei de avocat şi drepturile acestuia sunt consacrate de art. 2 din Legea nr. 51/1995 republicată, care stipulează:

"

(1) În exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului profesiei şi codului deontologic.

(2) Avocatul promovează şi apără drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale omului.

(3) Avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi în faţa altor persoane fizice sau juridice, care au obligaţia să permită şi să asigure avocatului desfăşurarea nestingherită a activităţii sale, în condiţiile legii.

(4) Orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul.

(5) În exercitarea dreptului de apărare avocatul are dreptul şi obligaţia de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiţie, pentru un proces echitabil şi într-un termen rezonabil."

Din acest text de lege rezultă că printre altele avocatul se supune numai legii şi apără drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale omului.

De asemenea, în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 republicată se stipulează: "Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă".

Din actele de urmărire penală efectuate în cauză rezultă că inculpatul A. l-a asistat pe martorul denunţător la Judecătoria Piteşti în dosarul cu nr. x/2010, cât şi în calea de atac a apelului la Tribunalul Argeş, în baza unor împuterniciri avocaţiale fără să fi fost identificate şi contractele de asistenţă juridică, respectiv cele menţionate în împuternicirile avocaţiale.

Infracţiunea de trafic de influenţă săvârşită de către inculpatul A. rezultă din următoarele probe şi mijloace de probă:

Prin sentinţa penală nr. 2133/02.11.2010, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în dosarul nr. x/2010, învinuitul D. a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru o perioadă de 2 ani şi 2 luni, cuantumul rezultând din contopirea pedepsei închisorii cu durata de 8 luni, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi sancţionate de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, precum şi a pedepsei închisorii cu suspendarea executării, având durata de 1 an şi 6 luni, aplicată pentru săvârşirea unei alte infracţiuni, pronunţată de Judecătoria Craiova prin sentinţa penală nr. 3254/06.07.2006, definitivă prin decizia penală nr. 552/19.06.2007 a Curţii de Apel Craiova.

Ulterior, Tribunalul Argeş a pronunţat Hotărârea nr. 59/A/28.02.2011, prin care a admis apelul formulat de D. împotriva sentinţei penale nr. 2133/02.11.2010, pronunţată de Judecătoria Piteşti în acelaşi dosar, înlocuind condamnarea la pedeapsa închisorii pentru o perioadă de 2 ani şi 2 luni cu aplicarea unei amenzi administrative în cuantum de 1000 RON.

Curtea de Apel Piteşti, prin Hotărârea nr. 637/31.05.2011, a admis recursul înaintat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş împotriva deciziei penale nr. 59/A/28.02.2011 şi a decis casarea în totalitate a deciziei recurate şi menţinerea sentinţei penale nr. 2133 din 02.11.2010, emisă de Judecătoria Piteşti.

La Judecătoria Piteşti martorul denunţător D. a fost asistat de către inculpatul A. în faza finală a judecăţii când a formulat şi concluzii scrise, soluţia pronunţată de instanţă fiind defavorabilă acestuia.

În acest sens, aşa cum s-a precizat mai sus, D. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 2 luni în condiţii de executare în penitenciar, prin contopirea pedepsei de 8 luni primită pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 cu pedeapsa de 1 an şi 6 luni aplicată acestuia de Judecătoria Craiova pentru săvârşirea unei alte infracţiuni.

Întrucât soluţia adoptată de instanţa de judecată a fost defavorabilă, martorul denunţător D. a purtat o discuţie cu inculpatul A. pentru a-i preciza dacă în calea de atac a apelului la Tribunalul Argeş ar putea să obţină o soluţie favorabilă.

Din declaraţia martorului denunţător D. rezultă că acesta l-a cunoscut pe inculpatul A. prin intermediul învinuitului P.

În legătură cu acest aspect, în declaraţia dată în calitate de martor în data de 09.11.2012, învinuitul P. a făcut următoarele precizări:

"

……… Îi cunosc atât pe D. cât şi pe avocatul A.. Nu sunt în relaţii de ură sau duşmănie cu aceştia. Sunt amic cu D.………….

I-am spus că eu cunosc un avocat bun şi l-am condus la avocatul A. pe care îl cunoşteam de mai mult timp întrucât m-a apărat şi pe mine în unul sau două dosare penale aflate pe rolul Poliţiei Mun. Piteşti.

Nu îmi amintesc cu exactitate data la care l-am condus pe D. la avocatul A., este posibil să fi fost în cursul anului 2010…..".

Pentru a obţine o soluţie favorabilă în calea de atac a apelului la Tribunalul Argeş, inculpatul A. a pretins de la martorul denunţător D. suma de 2.000 euro pentru a interveni la magistraţii care compuneau completul de apel, lăsând să se înţeleagă că are o influenţă reală asupra acestora.

În acest sens, la data de 26 iunie 2012, martorul denunţător D. a formulat un denunţ prin care a sesizat că inculpatul A., a pretins şi primit de la acesta suma de 2.000 euro, lăsând să se creadă că are influenţă asupra completului de judecată, pentru a-i obţine o soluţie favorabilă, respectiv o amendă administrativă.

Martorul denunţător D. a precizat că din suma totală de 2.000 euro pretinsă de inculpatul A., 500 euro îi revin acestuia, iar suma de 1.500 euro va fi remisă de inculpat magistraţilor din completul de judecată pentru ca aceştia să adopte soluţia favorabilă.

De asemenea, martorul denunţător D. cu ocazia denunţului a precizat că inculpatul A. l-a lăsat să creadă că poate interveni la judecătoarea Q. din cadrul Tribunalului Argeş, care făcea parte din completul de judecată şi prin aceasta poate să-i obţină o hotărâre de achitare.

Relevantă în acest sens este declaraţia martorului denunţător D., din data de 13 august 2012, care a făcut următoarele precizări:

"

……… După ce am primit acea pedeapsă cu executare avocatul A. mi-a spus să aşteptăm să vedem la cine pică dosarul pentru că în funcţie de complet mă poate ajuta.

Din câte îmi amintesc, după ce a văzut completul la care picase dosarul la Tribunalul Argeş, avocatul A. m-a apelat de pe un telefon aparţinând unei alte persoane, despre care mi-a spus că de pe acel telefon poate vorbi, pe telefonul meu cu nr. x şi mi-a spus că la instanţa de apel mă costă 2.000 euro pentru ca să-mi obţină o hotărâre de achitare cu aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.

Mi-a spus că poate interveni la judecătoarea Q., din cadrul Tribunalului Argeş, pe care eu am recunoscut-o după o planşă fotografică la data de 26 iunie 2012 şi că-mi poate obţine o hotărâre de achitare. Din discuţiile purtate cu avocatul, acesta mi-a dat de înţeles că practic 500 de euro i-ar rămâne lui, iar 1.500 i-ar da judecătoarei…………………….

Iniţial în acest dosar a existat un avocat din oficiu, după care s-a prezentat avocatul A., care mi-a susţinut interesele.

Concret, anterior remiterii sumei de 2.000 euro, avocatul A. mi-a spus că este un complet bun, că poată să intervină la acesta şi mă poate ajuta. Practic acesta a şi fost motivul pentru care A. nu şi-a depus împuternicirea avocaţială de la început şi a aşteptat să vadă la ce complet a fost repartizat dosarul.

Din câte îmi amintesc eu, completul de judecată de la Tribunalul Argeş era format din două judecătoare, una fiind cea care am recunoscut-o în data de 26 iunie 2012 de pe o planşă fotografică, respectiv Q..……….".

Cele precizate de martorul denunţător D. se confirmă din verificarea dosarului instanţei în care a fost judecat acesta. Astfel, în dosarul cu nr. x/2010 al Judecătoriei Piteşti se regăseşte împuternicirea avocaţială a avocatei R. din cadrul baroului Olt, care l-a asistat pe martorul denunţător D., iar la data de 11 mai 2010 a fost depusă la dosar împuternicirea avocaţială nr. x de către inculpatul A..

Pentru a dovedi remiterea efectivă a sumei de 2.000 euro inculpatului A., martorul denunţător D. a solicitat audierea, în calitate de martori, a numiţilor S., a soţiei sale T. şi EE..

Martorul S., în declaraţia sa din 13 august 2012, a precizat că are cunoştinţă că învinuitul D. i-a remis inculpatului A. suma de 2.000 euro, sumă de bani pe care a avut-o asupra sa martorul până la momentul remiterii către inculpat.

În acest sens, martorul S. a făcut următoarele precizări:

"

………La un termen din luna februarie 2011, m-am deplasat cu D. în municipiul Piteşti, acesta spunându-mi că trebuie să vorbească cu avocatul, iar la momentul la care am ajuns în apropierea biroului avocatului acesta mi-a lăsat suma de 2.000 euro şi a intrat în cabinetul avocatului.

Suma de 2.000 euro a rămas asupra mea pe perioada deplasării din Craiova în municipiul Piteşti până la momentul în care D. a plecat cu aceasta către biroul avocatului care îl asista.

Nu cunosc care este motivul pentru care D. mi-a cerut ca suma de 2.000 euro să o ţin eu asupra mea.

Acesta a intrat pentru scurt timp în biroul avocatului, după care a revenit la maşină, mi-a cerut suma de 2.000 euro şi mi-a spus că merge să o remită avocatului.

Biroul avocatului care îl asista D. era în apropierea Judecătoriei Piteşti, la demisolul unei clădiri, care avea la parter un bar.

Nu-mi mai amintesc dacă D. mi-a spus pentru ce îi remite suma de bani avocatului A..

Din discuţiile purtate cu D. aflasem că în primă instanţă fusese condamnat să execute o pedeapsă privativă de libertate şi acesta era interesat să scape de această pedeapsă . . . . . . . . . .………

Este posibil ca eu să nu-mi amintesc motivul pentru care D. i-a dat suma de 2.000 euro avocatului său, însă nu contest susţinerile lui D. că mi-ar fi declarat adevăratul motiv pentru care i-ar fi remis avocatului din Piteşti suma de 2.000 euro……".

Este cert că pretinderea sumei de 2.000 euro de către inculpatul A. a fost făcută înaintea termenului de judecată din luna februarie 2011, întrucât aşa cum au precizat atât martorul denunţător D., cât şi martorul S., suma a fost remisă la data respectivă.

Din verificarea dosarului cu nr. x/2010 aflat în calea de atac al apelului pe rolul Tribunalului Argeş, secţia Penală, rezultă cu certitudine că inculpatul A. a depus împuternicirea avocaţială nr. 17/27.01.2011 la termenul de judecată din data de 27 ianuarie 2011, când a fost amânată cauza la solicitarea acestuia pentru a studia dosarul în vederea pregătirii apărării, iar la termenul din data de 24 februarie 2011, în şedinţa publică de la Tribunalul Argeş a fost prezent martorul denunţător, respectiv apelantul D. asistat de inculpatul A..

La acest termen inculpatul A. a pus şi concluzii, solicitând admiterea apelului declarat de D. şi achitarea acestuia în baza disp. art. 10 lit. b1) din C. proc. pen.. şi art. 181 din C. pen.

Din coroborarea declaraţiei dată de martorul S. şi documentele aflate în dosarul cu nr. x/2010, aflat în calea de atac a apelului la Tribunalul Argeş, secţia Penală, rezultă că suma de 2.000 euro a fost efectiv primită de inculpatul A. la data de 24 februarie 2011.

În cauză a fost audiat în calitate de martor şi numitul EE., care a precizat în declaraţia sa din data de 13 august 2012, că are cunoştinţă de remiterea de către martorul denunţător D. a sumei de 2.000 euro către inculpatul A., aflând acest aspect de la soţia acestuia, T., cu ocazia unei deplasării în municipiul Piteşti.

Astfel, martorul a precizat că a aflat de la T. că suma de 2.000 euro a fost dată inculpatului A. pentru ca acesta "să-l scape de puşcărie" pe învinuitul D..

În acest sens, martorul EE. a făcut următoarele precizări:

"

……..Ulterior, T. mi-a spus că D. i-a dat avocatului suma de 2.000 euro, nu pot preciza cu exactitate, pentru ca acesta să-l scape de puşcărie.

Ştiu că T. s-a dus să-i reproşeze avocatului că i-a luat şi banii şi soţul său a fost condamnat să execute o pedeapsă cu puşcărie. Nu cunosc dacă i-a cerut să-i restituie banii. ……….".

Totodată, martora T. confirmă prin declaraţia dată la 13 august 2012, în esenţă, faptul că a avut o discuţie cu inculpatul A. în cadrul căreia i-a solicitat restituirea sumei de 2.000 euro despre care soţul său îi spusese că i-a dat-o pentru a interveni la un judecător de la Tribunalul Argeş în vederea obţinerii unei hotărâri favorabile, context în care inculpatul i-a spus că nu îi mai poate restitui banii deoarece, la rândul lui, a dat-o judecătorilor de la Tribunalul Argeş. De asemenea, soţul său i-a povestit faptul că a remis suma de 2.000 euro inculpatului A. la data când s-a deplasat în municipiul Piteşti împreună cu martorul S..

Martora T. a precizat în declaraţia menţionată anterior următoarele:

"

…….Din câte îmi amintesc, iniţial am sunat pe un număr de telefon care era al tatălui avocatului A., însă ulterior l-am apelat pe numărul acestuia, cu precizarea că ambele numere de telefon au fost în memoria telefonului soţului meu D..

Cu ocazia întâlnirii, care a avut loc la cabinetul avocatului A., acesta mi-a relatat faptul că a fost o eroare judiciară din partea Curţii de Apel Piteşti, în sensul judecării soţului meu în lipsă, menţinând hotărârea primei instanţe prin care a fost condamnat.

La momentul la care m-am întâlnit cu avocatul A. i-am cerut să-mi înapoieze suma de 2.000 euro, sumă despre care soţul meu D. îmi spusese că i-a dat-o pentru ca avocatul să intervină la judecător de la Tribunalul Argeş pentru ca soţul meu să obţină o hotărâre favorabilă.

Avocatul A. mi-a spus că nu-mi mai poate restitui această sumă de bani, deoarece la rândul lui a dat-o judecătorilor de la Tribunalul Argeş care au judecat apelul soţului meu.……..".

Din această declaraţie rezultă cu certitudine că inculpatul A., în discuţia pe care a avut-o cu martora T., a lăsat să se înţeleagă că suma de 2.000 euro pe care a pretins-o şi primit-o pentru a-şi trafica influenţa a dat-o efectiv membrilor completului de judecată care au judecat apelul soţului său.

Trebuie precizat faptul că susţinerile martorei T., menţionate anterior, cu privire la deplasarea în municipiul Piteşti, în vederea solicitării restituirii sumei de 2.000 euro de către inculpatul A., sunt confirmate inclusiv de învinuitul P., prin declaraţia dată în ziua de 20.11.2013, declaraţie din care redăm:

"

……. După ce D. a fost condamnat definitiv de către instanţele de judecată am purtat o discuţie cu soţia acestuia pe nume U., care a venit la Piteşti şi mi-a spus că este supărată pe inculpatul A. deoarece nu s-a ocupat de dosar şi vrea să îi ceară banii înapoi. Nu ştiu despre ce sumă de bani era vorba şi nici ce reprezentau aceştia. Chiar m-a rugat să o însoţesc, însă am refuzat-o……".

Totodată, pe timpul urmăririi penale, cu prilejul examinării contractelor de asistenţă juridică, a carnetelor chitanţier şi a registrului jurnal de încasări şi plăţi, aferente perioadei 2010-2011, ridicate, în original, la data de 28 septembrie 2012 de la Cabinetul de avocat aparţinând inculpatului A. nu a fost identificat niciun contract de asistenţă juridică încheiat de inculpat cu învinuitul D..

Astfel, nu a fost identificat nici contractul de asistenţă juridică cu nr. x/06.05.2010, contract menţionat în împuternicirea avocaţială nr. x/06.05.2010 emisă de inculpatul A., ce a fost depusă la dosarul x/2010, singurul contract de asistenţă juridică încheiat de inculpat în luna mai 2010 fiind cel cu nr. 8/25.05.2010.

De fapt ultimul contract de asistenţă juridică încheiat de inculpatul A. pe anul 2010 este cel cu nr. 17/03.12.2010, rezultând că împuternicirea avocaţială a fost întocmită formal pentru a da aparenţă de legalitate la instanţa de judecată.

De asemenea, în carnetul chitanţier seria x, utilizat de inculpatul A., nu au fost identificate chitanţe care să ateste încasarea unor sume de bani de la învinuitul D. cu titlul de onorariu avocat.

Inculpatul A. nu a înregistrat în evidenţele cabinetului de avocatură nicio sumă de bani primită cu titlul de onorariu avocat şi nici nu s-a regăsit contractul de asistenţă juridică menţionat în împuternicirea avocaţială precizată mai sus, cu toate că învinuitul D. cu privire la acest aspect a relatat că i-a dat inculpatului o sumă cuprinsă între 8-10 milioane RON vechi cu titlul de onorariu.

În acest sens, martorul denunţător D., în declaraţia dată în calitate de martor la data de 27 septembrie 2012, a relatat următoarele:

"

…….. Nu pot preciza cu exactitate, dar cu titlu de onorariu de avocat i-am dat numitului A. o sumă cuprinsă între 8-10 milioane RON vechi……".

Astfel, din această declaraţie rezultă cu certitudine că martorul denunţător D. i-a achitat inculpatului A. o sumă distinctă cu titlul de onorariul de avocat.

Din întreg materialul probator cu referire la infracţiunea de trafic de influenţă rezultă că inculpatul A. a pretins şi primit suma de 2.000 euro de la martorul denunţător D., lăsându-i acestuia să creadă că are o influenţă reală asupra completului de judecată de la Tribunalul Argeş pentru obţinerea unei soluţii favorabile.

Pe parcursul urmăririi penale inculpatul A. a făcut demersuri pentru a determina atât martorul denunţător, cât şi alte persoane, să declare în favoarea sa, procedând chiar la restituirea sumei de bani pe care a primit-o pentru a-şi trafica influenţa. Aceste demersuri le-a efectua pentru a îngreuna şi zădărnici urmărirea penală.

În acest sens, după începerea urmăririi penale faţă de învinuitul P., acesta a precizat că inculpatul A. i-a solicitat să ia legătura cu martorul denunţător D. şi să-i spună să-şi retragă denunţul întrucât s-a schimbat procurorul de caz şi de asemenea, să-l întrebe dacă vrea bani de la inculpat, declaraţie din care redăm:

"

…… În urmă cu cca. două luni - două luni jumate am purtat o discuţie cu inculpatul A. spunându-i că intenţionez să merg la Craiova, iar acesta m-a întrebat dacă nu pot să trec şi pe la D. dacă tot merg acolo şi să-l întreb pe acesta ce vrea "şi de ce a făcut denunţul ăsta".

Totodată, inculpatul A. mi-a spus să-l întreb pe D. dacă vrea ceva bani de la inculpat. Atunci inculpatul mi-a mai spus să îi spun lui D. să-şi retragă denunţul, dacă vrea, că s-a schimbat procurorul de caz……".

Totodată, învinuitul P. a confirmat şi faptul că ulterior discuţiei pe care a avut-o la Craiova cu D., inculpatul A. i-a înmânat suma de 8.000 RON, rugându-l să i-o remită susnumitului, întrucât purtase o discuţie cu acesta după ce a fost audiat în calitate de martor la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova în prezentul dosar.

De asemenea, în aceeaşi declaraţie învinuitul P. a precizat că ulterior primei discuţii inculpatul A. l-a rugat să meargă la Craiova şi să-i ducă suma de 8.000 RON martorului denunţător D., sumă pe care i-a remis-o acestuia efectiv, declaraţie din care redăm:

"

……La câteva zile l-am sunat pe inculpatul A. şi l-am întrebat ce face, iar acesta mi-a spus că este la Craiova şi vorbim după ce se întoarce în Piteşti.

În aceeaşi zi am mai purtat discuţii telefonice cu inculpatul A. şi m-am întâlnit cu acesta seara în Piteşti, fiind numai noi doi.

Inculpatul A. mi-a spus că este totul în regulă şi m-a rugat să merg, dacă pot, la Craiova să-i duc nişte bani lui D.. Eu i-am solicitat acestuia să meargă cu mine, dar mi-a spus că nu poate merge deoarece este obosit.

Cu acel prilej inculpatul mi-a dat suma de 300 RON pentru motorină la autoturismul pe care îl utilizam, precum şi suma de 8.000 RON ce urma să o înmânez lui D..

Inculpatul A. mi-a spus că a discutat personal cu D., în Craiova, la o cafea şi că "nu este chiar ce credea el", respectiv că susnumitul a fost forţat să formuleze denunţul.

La Craiova m-am dus însoţit tot de V. şi în prealabil l-am sunat pe "W." ca să-l anunţe la rândul său pe D. că ajungem la le acasă.

Întrucât de data aceasta cunoşteam adresa de domiciliu a lui D. din Craiova am ajuns la blocul în care locuieşte acesta din urmă cu menţiunea că nu-mi aduc aminte dacă nea-mai întâlnit cu "W.".

D. se afla în faţa blocului şi eu am discutat cu el simple chestiuni "ce faci, ce faci", după care i-am spus "ăştia mi i-a dat să ţi dau Radu" moment în care i-am întins suma de 8.000 RON, compusă din bancnote de 100 lei…...".

Aspectele relatate de învinuitul P. privind deplasarea sa la Craiova şi întâlnirile pe care le-a avut cu martorul denunţător D. sunt confirmate de martorii V. şi X..

Martorul V. a confirmat cele două întâlniri pe care învinuitul P. le-a avut la Craiova cu D., precizând că nu a asistat personal la discuţiile dintre cei doi, însă ulterior a aflat de la învinuitul P. că acesta i-ar fi dat lui D. o sumă de bani ce provenea de la inculpatul A..

Faptul că învinuitul P. s-a întâlnit cu martorul D. la Craiova, rezultă şi din convorbirea înregistrată în mediul ambiental la data de 25 octombrie 2013 între inculpatul A. şi martor, convorbire din care redăm:

"

…A.: - Nu. Ia stai un pic tu mergi pe declaraţia ta, în continuare. Te-ai întâlnit cu doi oameni trimişi de mine? Cine sunt ăia?

D.:- Da. Păi şi nu ştiu domne, doi mai bruneţi aşa, că ălea. Spui domne eu am atâţia prieteni, eu de unde să ştiu.

A.: - …(neinteligibil)… cine sunt aia trimişi de mine?

D.: - Nu ştiu

A.: - De ce te-ai întâlnit undeva cu ei, în Craiova.. hai să întreb neinteligibil între blocuri

D.: - Nu în Craiova. Ei ştiu că-s de aici din Piteşti, aia doi.

A.: - Păi şi în afară, în afară de P. cine a fost din Piteşti?

D.: - Păi eu ştiu cine a fost? Nu ştiu cine a fost.

A.: - Al doilea e din Craiova? Al doilea.

D.: - Nu ştiu cine a fost. Mă întrebi pe mine.

A.: - Când am fost la tine, n-a fost ăla din Craiova, ăla din Craiova la tine, P.….".

Mai mult decât atât, din actele de urmărire penală efectuate în cauză rezultă că inculpatul A. s-a deplasat personal la Craiova, însoţit de avocatul E., în data de 16 septembrie 2013 şi a luat legătura cu martorul denunţător D., după ce acesta a fost audiat în calitate de martor la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, ocazie cu care i-a transmis acestuia că îi va restitui suma de bani.

În acest sens, D. în declaraţia din data de 30.10.2013, printre altele, a relatat:

"

……Totodată, A. mi-a spus că în aceeaşi zi, seara, o să mă sune cineva şi o să treacă pe la mine să-mi dea banii, fiind vorba de banii pe care îi dădusem eu anterior pe timpul judecării dosarului în care am fost condamnat la închisoare…..".

Acest lucru s-a realizat, aşa cum s-a precizat mai sus, întrucât în seara respectivă învinuitul P. i-a restituit martorului denunţător suma de 8.000 RON.

Faptul că inculpatul A. a primit de la martorul denunţător D. suma de 2.000 euro rezultă şi din convorbirea înregistrată în mediul ambiental la data de 25 octombrie 2013, purtată între cei doi, din discuţie rezultând că despre acest aspect mai are cunoştinţă şi o persoană cu numele de S. (n.n. martorul S.), convorbire din care redăm:

"

……D.: - Nu, că mie acuma mi-e frică iar şi cu băiatul ăla de venea atunci cu mine, cu S., că el a ţinut, atunci când am venit, a ţinut banii şi ălea şi ăla acolo la serviciu, unde lucrează, unde era înainte Y., Succes îi spune. Şi şeful de acolo, tatăl ăluia, tot aşa, lucrează la DNA şi ăla.

A.:- Care?

D.:- Băiatul ăla de venea el cu mine.

A.:- Păi l-a audiat, l-a audiat şi pe el?

D.:- Da, da.

A.:- Îîî?

D.:- Da, da

A.:- Şi ce a spus?

D.:- A spus că am venit cu el, că el a ţinut banii tot drumul şi când a fost, am venit i-am luat de la maşină şi ţi i-am dat ţie.

A.:- A văzut că mi i-ai dat mie?

D.:- N-a văzut când ţi i-am dat ţie, dar d-aia i-am luat, să ţi-i aduc şi . . . . . . . . . .

A.:- Păi şi ştia pentru ce, că-s pentru judecător, (neinteligibil n.n.)

D.:- Păi ştia că i-am zis că pentru tine, că . . . . . . . . . .

A.:- Dar nu pentru judecător nu?

D.:- Nu, că ce pentru . . . . . . . . . .

A.:- Ştia ceva de judecător?

D.:- Nu, ştia de judecător, ştia de tine, că te.., na că cu ăia, dă ... câştig eu soluţie favorabilă . . . . . . . . . .eu ştiu?

A.:- Da’ nu i-ai spus nimic ăsta de …(neinteligibil n.n.)… de judecătoare, nu, ăluia lui S. ?

D.: - Nu, nu!

…………………………………………………………………………

D.: - Şi ei continuă dosarul şi ălea şi îl cheamă pe ăsta pe S. şi ăsta susţine în continuare, că:

"da, că a venit cu mine în data de, el a ţinut banii pe drum . . . . . . . . . ."

A.: - Da dar nu ştie că mi i-ai dat.

D.: - Cum?

A.:-Dar nu ştie că mi i-ai dat, că n-a fost când mi i-ai dat mie banii, nu?

D.:-Ştie că eu am venit, i-am luat de la maşină şi ţi i-am dat ţie.

A.:-A văzut când mi-ai dat mie banii? Nu!

D.: -N-a văzut, dar ştia că sunt pentru tine.

A.: -Da şi nu mi-ai dat banii. Da .Asta a fost treaba. Că (neinteligibil n.n.)Nu? El a văzut banii?Nu.

D.: -El i-a ţinut tot drumul. I-am ţinut la el.

A.: -Da,dar el n-a văzut…

D.: -Nici când am venit la tine în birou nu-i aveam. Nu ştii că m-am dus afară şi i-am luat în … "HH."

A.: -El n-a ştiut. El nu ştie că nu mi-ai dat banii. Nu? Altă dovadă în afară de declaraţia ta, nu au (neinteligibil n.n.) Dacă tu acuma schimbi declaraţia, spui: Domn’e A. m-a influenţat (neinteligibil n.n.) venise la mine să spună cutare, cutare. Ai înţeles?

D.: - Da

A.: - Asta vor să declari tu. Nu? Asta vor să declari. Nu?

D.: - Da să revin la ălea dinainte.

A.: - Spui că nu e adevărat. M-am întâlnit cu foarte multe persoane, nu îmi aduc aminte de A.……".

Din această convorbire înregistrată în mediul ambiental a rezultat şi interesul inculpatului A. de a-l determina pe martorul denunţător să dea în faţa organelor de urmărire penală o altă declaraţie decât cea reală, aspect ce nu s-a materializat întrucât D. formulase denunţ împotriva inculpatului cât şi a avocatului E., în care a relatat că aceştia l-au determinat să-şi retragă denunţul şi să-şi schimbe declaraţiile date în calitate de martor.

Din cele de mai sus au rezultat probe certe că inculpatul A. a pretins şi primit de la martorul denunţător D. suma de 2.000 euro lăsând să se creadă că are influenţă reală asupra completului de judecată de la Tribunalul Argeş care judeca apelul declarat de acesta din urmă împotriva unei sentinţe penale de condamnare a Judecătoriei Piteşti, suma de bani fiind remisă pentru obţinerea unei soluţii de achitare a susnumitului, fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. şi ped. art. 257 din C. pen. rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Fapta de trafic de influenţă aşa cum a fost descrisă mai sus a fost dovedită prin ansamblul mijloacelor de probă administrate în cauză.

Referitor la săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârşite în legătură directă cu infracţiunea de trafic de influenţă, faptă prev. şi ped. art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 290 din C. pen. în legătură directă cu art. 257 din C. pen. rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, din probatoriul administrat în cauză a rezultat următoarea situaţie de fapt:

Infracţiunile de fals au ca obiect juridic generic relaţiile sociale care se formează şi se dezvoltă în legătură cu încrederea care trebuie să fie acordată de orice persoană semnelor şi înscrisurilor cu valoare probatorie expresă.

Elementul material al infracţiunilor de fals se realizează printr-o acţiune de alterare şi contrafacere sau plăsmuire, acţiuni care duc la alterarea adevărului.

Contrafacerea înscrisurilor, denumită şi plăsmuire, presupune confecţionarea în mod artificial, în întregime, a unei valori sau lucru din cele ce formează obiectul infracţiunilor de fals material în înscrisuri.

Alterarea se realizează şi prin modificarea conţinutului unui înscris sau prin schimbarea datelor reale ale acestuia.

Din actele de urmărire penală efectuate în cauză au rezultat probe certe că inculpatul A., avocat în cadrul Baroului Argeş, în realizarea scopului urmărit prin comiterea infracţiunii de trafic de influenţă a falsificat trei înscrisuri sub semnătură privată depuse în dosarul cu numărul x/2010 al Judecătoriei Piteşti, dosar care s-a aflat ulterior în calea de atac a apelului la Tribunalul Argeş şi în calea de atac a recursului la Curtea de Apel Piteşti. Falsul s-a realizat prin contrafacerea scrierii şi semnăturii martorului denunţător D..

Concret inculpatul A., fără să aibă o împuternicire scrisă sau acceptul verbal al martorului denunţător D. a întocmit în numele acestuia trei cereri şi a semnat pentru acesta, după cum urmează:

- cerere declarare apel împotriva sentinţei penale 2133/02.11.2010 a Judecătoriei Piteşti, aflată la dosarul x/2010, înregistrată la Tribunalul Argeş la data de 04.11.2010;

- cererea amânare judecare cauză pentru angajare apărător, aflată la dosarul cu nr. unic x/2010 al Tribunalului Argeş, înregistrată la dosar la 14.12.2010;

- cererea amânare judecare cauză pentru angajare apărător, aflată la dosarul cu nr. unic x/2010 al Curţii de Apel Piteşti, înregistrată la dosar la 09.05.2011.

În cauză s-a dispus efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice grafice cu privire la cele trei înscrisuri menţionate anterior, iar din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică cu nr. x din 19.10.2012, întocmit de către Serviciul Criminalistic din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Vâlcea, s-a concluzionat că "scrisul de redactare şi semnăturile în litigiu de pe cele trei cereri depuse la dosarul x/2010 la datele de 04.11.2010, 14.12.2010 şi 09.05.2011, au fost executate de A."

Din actele de urmărire penală efectuate în cauză a rezultat că martorul denunţător D. nu l-a împuternicit sau mandatat pe inculpatul A. să întocmească şi să semneze cereri la instanţele de judecată în numele său.

De altfel, la datele când inculpatul A. a depus la instanţa de judecată înscrisurile menţionate mai sus nu avea nici calitatea de apărător al martorului denunţător D., acest aspect rezultând atât din verificarea înscrisurilor aflate la dosarul cu nr. x/2010 al Judecătoriei Piteşti, cât şi din celelalte probe administrate în cauză.

Astfel, în cauză nu a fost regăsit niciun contract de asistenţă juridică la cabinetul de avocatură al inculpatului A. din care să rezulte că îl asistă la instanţele de judecată pe martorul denunţător D. sau că a fost împuternicit să-i redacteze înscrisuri, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 republicată, care prevede: "Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă", ori din actele de urmărire penală nu rezultă încheierea unui astfel de contract.

Faptul că martorul denunţător D. nu l-a împuternicit pe inculpatul A. să redacteze înscrisuri în numele său pe care să le depună la instanţa de judecată a rezultat din declaraţia acestuia dată în calitate de martor, la data de 27 septembrie 2012:

"

…….. Mi se prezintă de către organul de urmărire penală următoarele cereri depuse în dosarul cu numărul unic x/2010, dosar în care am fost judecat de instanţele din Argeş pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere de la recoltarea de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, după cum urmează:

- cererea depusă la 16.12.2010 prin care aş fi solicitat amânarea judecăţii cauzei pentru a-mi angaja un avocat. Fac precizarea că nu a fost depusă de mine şi nu a fost semnată de mine. Este posibil să fi fost făcută de avocatul A..

- declaraţia de apel depusă la data de 04.11.2010 împotriva s.p. x, nu este întocmită de mine şi nu este semnată de mine, este posibil să fi fost scrisă şi semnată de avocatul A..

- cererea înregistrată la 09.05.2011 la acelaşi dosar cu numărul unic prin care solicitam Curţii de Apel Piteşti amânarea judecării cauzei pentru a-mi angaja un avocat, nu este scrisă de mine şi nu este semnată de mine, este posibil să fi fost scrisă şi semnată de avocatul A..

Fac precizarea că nu mi-am exprimat acordul ca avocatul A. să formuleze în numele meu astfel de cereri şi nu l-am împuternicit pe acesta să întocmească şi să semneze pentru mine astfel de cereri.…...".

Înscrisurile mai sus precizate aşa cum rezultă din probele administrate în cauză au fost redactate şi folosite la instanţele de judecată în realizarea scopului urmărit prin infracţiunea de trafic de influenţă.

Astfel, aşa cum s-a precizat mai sus inculpatul A., anterior pretinderii sumei de bani, după o discuţie prealabilă purtată cu martorul denunţător D., i-a garantat acestuia că va face demersurile pentru a-i obţine o soluţie favorabilă în căile de atac contra unei sume de bani şi acest lucru depindea, în primul rând, de completul de judecată de la instanţa de apel a Tribunalului Argeş la care putea să aibă o influenţă reală.

În acest sens inculpatul A. a urmărit să vadă la ce complet de judecată urma să fie repartizat dosarul în care se judeca calea de atac a apelului, formulând în acest sens în numele martorului denunţător, fără ştirea şi acordul acestuia, cererea de declarare apel.

De altfel, cererea de declarare apel a fost formulată de către inculpatul A. în contextul în care acesta i-a promis martorului denunţător D. că va putea să aibă influenţă asupra membrilor completului de judecată la Tribunalul Argeş, numai după ce va afla numele judecătorilor care fac parte din complet.

De asemenea, cererea a fost formulată în contextul în care ulterior inculpatul A. urma să pretindă şi să primească de la martorul denunţător suma de 2.000 euro pentru a-şi trafica influenţa.

Ulterior, inculpatul A. a formulat şi semnat în numele martorului denunţător D. cererea din data de 14 decembrie 2010, de amânare a judecării cauzei pentru angajare apărător, pe care a depus-o la dosarul cu nr. x/2010 al Tribunalului Argeş, cu toate că nu a fost împuternicit în acest sens şi nu există un contract de asistenţă juridică conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 republicată.

Această cerere de amânare a judecării cauzei a fost întocmită şi semnată în fals de către inculpatul A. în considerentul aceleaşi promisiuni că-i va obţine o soluţie favorabilă în calea de atac a apelului contra unei sume de bani, numai după ce va cunoaşte cu certitudine componenţa completului de judecată, respectiv a numelor magistraţilor care făceau parte din complet.

De altfel, din examinarea dosarului instanţei de judecată, rezultă cu certitudine că la următorul termen de judecată al celui din 16 decembrie 2010, respectiv la termenul din data de 27 ianuarie 2011, inculpatul A. l-a reprezentat pe martorul denunţător D. în baza unei împuterniciri avocaţiale din aceeaşi dată, solicitând cu această ocazie un alt termen pentru studiul dosarului, cu toate că, aşa cum s-a precizat mai sus, în aceeaşi cauză inculpatul a reprezentat pe martorul denunţător şi la instanţa de fond, respectiv Judecătoria Piteşti, depunând aceleaşi concluzii.

Este cert faptul că inculpatul A. avea nevoie de timp pentru a crea convingerea martorului denunţător D. că are o influenţă reală asupra completului de judecată sau pentru a lăsa să se creadă că are influenţă asupra membrilor completului.

Aşa cum s-a precizat mai sus, martorul denunţător D. în declaraţia sa a menţionat că inculpatul A. a lăsat să se înţeleagă, în mod concret, că are influenţă asupra magistratului Q. care făcea parte din completul de judecată şi că având ajutorul acestui magistrat va obţine o soluţie de achitare şi de aplicare a unei sancţiuni cu caracter administrativ, aspect care ulterior s-a şi materializat.

Împotriva soluţiei de achitare a martorului denunţător D. a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, considerându-se soluţia nelegală şi netemeinică în contextul probelor evidente din dosar şi a antecedentelor penale ale acestuia.

Cu toate că martorul denunţător D. nu l-a împuternicit pe inculpatul A. să formuleze în numele său cereri şi nici nu s-a identificat vreun contract de asistenţă juridică în acest sens, inculpatul a formulat cererea de amânare judecare cauză pentru angajare apărător, aflată la dosarul cu nr. x/2010 pe rolul Curţii de Apel Piteşti, înregistrată la dosar la data de 09 mai 2011.

Şi această cerere a fost formulată de inculpatul A. în realizarea scopului urmărit prin săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, acesta având tot interesul să justifice demersurile pe care le-a făcut prin traficarea influenţei şi obţinerea soluţiei favorabile pentru martorul denunţător D..

Din actele de urmărire penală au rezultat probe certe privind săvârşirea de către inculpatul A. a trei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârşite în legătură directă cu infracţiunea de trafic de influenţă, prev. şi ped. art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 290 din C. pen. în legătură directă cu art. 257 din C. pen. rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, respectiv înscrisurile menţionate mai sus, care aşa cum s-a precizat anterior au fost întocmite în fals în numele martorului denunţător D., fără ca acesta să fie împuternicit în acest sens, faptele fiind săvârşite în realizarea scopului urmărit prin săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

Referitor la săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii de instigare la mărturie mincinoasă, faptă prev. şi ped. de art. 25 din C. pen., rap. la art. 260 alin. (1) din C. pen., din probatoriul administrat în cauză a rezultat următoarea situaţie de fapt:

Din actele de urmărire penală efectuate în cauză au rezultat probe certe în sensul că inculpatul A., prin intermediar şi personal l-a determinat pe martorul denunţător D. să îşi schimbe declaraţiile date sub prestare de jurământ, fapta fiind de natură a-i crea acestuia avantaje de natură personală.

Pe parcursul urmăririi penale inculpatul A. a solicitat reaudierea martorilor în prezenţa apărătorului ales. Organul de urmărire penală a acceptat reaudierea martorului denunţător D., astfel că la data de 16 septembrie 2013 acesta a fost citat pentru a se prezenta în vederea audierii la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova.

Referitor la audierea din data de 16 septembrie 2013 a fost înştiinţat şi apărătorul inculpatului A., care solicitase să asiste la efectuarea actelor de urmărire penală în cauză.

Conform probelor administrate în cauză rezultă că anterior datei de 16 septembrie 2013, inculpatul A. a solicitat învinuitului P. să ia legătura cu martorul denunţător D. şi să-i comunice acestuia că s-a schimbat procurorul de caz în dosarul în care acesta a formulat denunţ, lăsând să se înţeleagă că există o înţelegere cu procurorul pentru a se adopta o soluţie favorabilă inculpatului.

De asemenea, cu aceeaşi ocazie, la solicitarea inculpatului A., învinuitul P. i-a cerut martorului denunţător să-şi retragă denunţul, să spună ce sumă de bani vrea şi să solicite un termen pentru angajarea unui apărător, cu toate că acesta avea calitatea de martor în cauză.

Ulterior, respectiv în data de 16 septembrie 2013, după audierea martorului denunţător D., acesta a fost contactat de inculpatul A., prilej cu care l-a instigat personal să-şi retracteze denunţul şi mărturia, sub motivarea că a vrut să se răzbune pe acesta, întrucât nu i-a obţinut o soluţie finală favorabilă în cauza în care a fost condamnat de către instanţele de judecată din judeţul Argeş.

Cu aceeaşi ocazie inculpatul A. i-a garantat martorului denunţător că-i va restitui suma primită de la acesta pentru a-şi trafica influenţa în calea de atac a apelului la Tribunalul Argeş, în scopul obţinerii unei soluţii favorabile, sumă care de altfel i-a fost restituită în aceeaşi zi prin intermediul învinuitului P..

Tot cu această ocazie inculpatul A. i-a indicat martorului denunţător D. un avocat, respectiv pe martorul H., care să asiste la audierea sa de la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti când îşi va retracta denunţul şi mărturia.

De altfel, la data de 27 septembrie 2013, ca urmare a acţiunilor de instigare săvârşite de către inculpatul A., martorul denunţător D., în prezenţa avocatului H., şi-a retras mărturia, indicând motivul transmis de inculpat.

La data de 25 octombrie 2013, după ce D. a fost pus sub învinuire pentru săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă, prev. şi ped. de art. 260 alin. (1) din C. pen. şi favorizarea infractorului, prev şi ped. de art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 264 din C. pen., în legătură directă cu infracţiunile de trafic de influenţă, prev. şi ped. de art. 257 din C. pen. rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, din proprie iniţiativă s-a prezentat la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti şi a formulat denunţ împotriva inculpatului A. şi avocatului E., arătând că prin manopere frauduloase şi prin intermediar, creându-i o stare psihică deosebită, a fost nevoit să-şi retragă atât denunţul, cât şi declaraţiile date sub prestare de jurământ.

În declaraţia din data de 15 noiembrie 2013, D. fiind audiat în calitate de învinuit, în completarea declaraţiei din data de 30 octombrie 2013 a precizat:

"

…. În seara zilei de 15.09.2013, aşa cum am precizat în declaraţia anterioară, am fost căutat de P., persoana care iniţial mă pusese în legătură cu avocatul A. pe perioada în care am fost judecat la Tribunalul Argeş.

Acesta a venit la volanul unui autoturism x de culoare neagră însoţit de un alt bărbat din Craiova pe care nu îl ştiu cum îl cheamă dar ştiu că este concubinul patroanei barului Z., unde P. este bodyguard.

Am ţinut legătura cu P. prin intermediul unui alt bărbat cu porecla "W." care la vremea respectivă mă suna de la postul telefonic cu nr. x. Această persoană îmi comunica că voi fi căutat de P. şi să ies în faţa blocului.

Aşa s-au petrecut lucrurile şi în seara zilei de 15.09.2013. P. mi-a precizat în cursul întâlnirii din seara zilei respective, să îmi retrag denunţul şi declaraţiile anterioare, să îl apăr pe avocatul A., că există o înţelegere frauduloasă cu procurorul de caz, care este altul, nu cel care a cercetat cauza până atunci şi să stau liniştit fiindcă "totul este aranjat". Mi-a spus totodată că avocatul îmi va restitui banii şi m-a întrebat câţi bani vreau iar eu i-am spus că vreau doar banii mei pe care i-am dat avocatului şi nu m-a rezolvat.

În ziua de 16.09.2013, m-am prezentat la sediul Direcţia Naţională Anticorupţie Craiova unde am declarat în sensul celor cerute de P.. După declaraţie, avocatul E., care a asistat la audiere, m-a întrebat dacă sunt de acord să merg să beau o cafea cu el. Am fost de acord şi am mers iniţial la maşina lui unde în interior se afla avocatul A.. Am urcat împreună cu avocatul E. şi unul dintre cei doi, nu îmi aduc aminte care, a cerut să închidem telefoanele mobile, iar eu m-am conformat oprindu-l pe al meu. Am mers la barul AA. din apropiere unde am stat pe o terasă toţi 3 la aceeaşi masă, telefoanele mobile lăsându-le la maşină. Practic, am stat astfel încât ne puteam auzi şi participa toţi 3 la discuţie. E. a lipsit câteva minute cât s-a dus la toaletă.

A. mi-a repetat că a tot încercat să ia legătura cu mine chiar şi prin intermediul numitului BB., dar nu a reuşit şi că în cele din urmă a avut curaj P. să mă contacteze.

A. m-a tot întrebat cum a decurs declaraţia eu i-am spus că mi-am retras declaraţiile anterioare şi că am solicitat asistenţă juridică prin apărător ales. A. a fost foarte mulţumit că am cerut acest lucru şi a spus că îmi va da un avocat pentru audiere.

E. a intervenit şi a spus că totul a fost bine, a dat de înţeles că există o înţelegere frauduloasă cu procurorul care m-a audiat dar că procurorul nu s-a putut manifesta în acest sens întrucât mai era de faţă un coleg.

Când ne-am întors la maşină, A. şi-a aprins telefonul şi mi-a dat numărul de telefon al avocatului H. pe care mi-a spus să îl contactez când primesc citaţia de la Direcţia Naţională Anticorupţie, după care ne-am despărţit.

În seara aceleiaşi zile am fost căutat de P. care a venit însoţit tot de bărbatul cu care venise în seara anterioară.

Am fost contactat telefonic tot prin intermediul lui "W." şi am ieşit în faţa blocului unde locuiesc, însoţit de prietenul meu CC.. P. şi celălalt au venit tot cu autovehiculul x de culoare neagră. Eu am purtat o discuţie scurtă cu P., timp în care am mers pe jos spre o cişmea. Mi-a spus că mi-a adus banii şi să stau liniştit că totul e bine. La înapoiere, la maşină, P. mi-a dat suma de 8.000 de RON, într-un teanc constituit din bancnote de 100 de RON.

Aceste momente au fost observate de CC. căruia nu i-am spus atunci cine sunt persoanele respective şi nici ce reprezintă banii.

Apoi am fost citat din nou de Direcţia Naţională Anticorupţie să mă prezint la Piteşti şi am dat declaraţie în prezenţa avocatului H. la data de 27.09.2013, unde am declarat cum mă învăţase avocatul A.. Din atitudinea organelor de urmărire penală, am realizat că totul a fost o minciună, că nu a existat nicio înţelegere cu procurorul şi am încercat să îl contactez pe P. prin intermediul lui "W." dar P. a spus că mă va căuta dar nu a făcut acest lucru…….".

Aspectele relatate de D. sunt confirmate, în parte, şi de învinuitul P., care a precizat:

"

…… În urmă cu cca. două luni - două luni jumate am purtat o discuţie cu inculpatul A. spunându-i că intenţionez să merg la Craiova, iar acesta m-a întrebat dacă nu pot să trec şi pe la T. dacă tot merg acolo şi să-l întreb pe acesta ce vrea "şi de ce a făcut denunţul ăsta".

Totodată, inculpatul A. mi-a spus să-l întreb pe D. dacă vrea ceva bani de la inculpat. Atunci inculpatul mi-a mai spus să îi spun lui D. să-şi retragă denunţul, dacă vrea, că s-a schimbat procurorul de caz……".

Fapta de instigare la mărturie mincinoasă săvârşită de inculpatul A. rezultă şi din convorbirea purtată în mediul ambiental la data de 25 octombrie 2013, de către acesta cu martorul denunţător D., din care redăm:

"

……A.: -Spui că nu e adevărat. M-am întâlnit cu foarte multe persoane, nu îmi aduc aminte de A..

………………………………………………………………….

A.: ...(neinteligibil)… Nu domne, m-am întâlnit cu doi oameni, care e problema. Problema este următoarea …(neinteligibil).

D.: Nu, pe bune, numai, că mie mi s-a luat, să mor de nu mergi cu mine la, la încercare, la noroc. Cad tot eu, iar fac pârnaie, a doua oară.

A.: Cum să faci tu, nu cade nimeni. Ori cădem amândoi, ori nu cade nici unul în faza asta.

………………………………………………………………………….

D.: Păi eu am zis cum mi-ai, cum m-ai învăţat, cum ălea, da domne, am dat-o eram supărat pe el, din duşmănie…

A.: Da, da, da.

D.: … din ălea….

A.: Nu aşa a fost? Erai supărat pe mine da, corect, da?……….".

Din cele de mai sus rezultă probe certe că inculpatul A., direct sau prin intermediar, respectiv prin învinuitul P., l-a determinat pe martorul denunţător D. să-şi retragă denunţul şi să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului în faţa organului de urmărire penală, fapta acestuia întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la mărturie mincinoasă, faptă prev. şi ped. de art. 25 din C. pen., rap. la art. 260 alin. (1) din C. pen.

Cu privire la aplicarea legii mai favorabile, Curtea a apreciat că dispoziţiile C. pen. anterior sunt mai favorabile inculpatului, sub aspectul limitelor (minimului special) de pedeapsă, a stabilirii pedepsei rezultante, dat fiind faptul că inculpatul a săvârşit infracţiuni concurente, dar şi al modalităţii de executare a pedepsei. Reţinând ca lege mai favorabilă vechiul C. pen., trebuie aplicată şi Legea nr. 78/2000, în forma anterioară datei de 1 februarie 2014, în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor, inclusiv al reţinerii art. 17 lit. c), chiar dacă între timp acesta a fost abrogat.

1) În drept, fapta inculpatului A., care la data de 24.02.2012, având calitatea de apărător al inculpatului B. cercetat în dosarul penal cu nr. x/2011 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, cu ocazia studierii dosarului aflat la Tribunalul Argeş cu propunere de arestare preventivă, a luat la cunoştinţă de actele de urmărire penală din acest dosar care aveau caracter nepublic, după care a folosit în mod direct aceste informaţii din dosar care nu erau destinate publicităţii şi le-a transmis presei locale şi făptuitorului C., persoană faţă de care se efectuau cercetări în acelaşi dosar, scopul fiind obţinerea de către această persoană a unor foloase necuvenite, constând în crearea unor avantaje de natură juridică privind exonerarea de răspundere penală, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de "folosire în orice mod, direct sau indirect de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii", faptă prev. şi ped. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în condiţiile art. 5 C. pen., text în baza căruia inculpatul va fi condamnat.

2) Fapta inculpatului A., care în calitate de avocat în cadrul Baroului Argeş şi apărător al martorului denunţător D., cercetat în dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Piteşti, dosar aflat în calea de atac a apelului pe rolul Tribunalului Argeş, a pretins şi primit de la acesta suma de 2.000 euro lăsând să se creadă că are influenţă reală asupra membrilor completului de judecată pentru ca aceştia să adopte o soluţie favorabilă în această cauză, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, faptă prev. şi ped. art. 257 din C. pen. anterior rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în condiţiile art. 5 C. pen., text în baza căruia inculpatul va fi condamnat.

De precizat că inculpatul A. iniţial a discutat cu martorul denunţător că este de acord să îl reprezinte în calea de atac la Tribunalul Argeş, menţionându-i acestuia că îi va obţine o soluţie favorabilă numai după ce se va asigura că dosarul va fi repartizat unui complet de judecată faţă de care putea să aibă influenţă. Prin această manoperă frauduloasă inculpatul A. a lăsat să se creadă martorului denunţător că nu putea să aibă influenţă la toţi magistraţii judecători de la Tribunalul Argeş, ci numai la unii dintre aceştia, menţionând-o în acest sens pe judecătoarea Q..

De asemenea, inculpatul A. i-a precizat martorului denunţător că soluţia favorabilă va consta în achitare pentru fapta comisă la legea circulaţiei şi aplicarea faţă de acesta a unei sancţiuni administrative, situaţia care de altfel s-a şi realizat după ce în prealabil inculpatului i s-a remis efectiv suma de 2.000 euro.

3) Fapta inculpatului A. care în calitatea de avocat în cadrul Baroului Argeş, fără să aibă o înţelegere prestabilită cu martorul denunţător D. şi împuternicire din partea acestuia şi, de asemenea, fără să fie angajat cu contract de asistenţă juridică, la data de 04.11.2010 a întocmit în fals şi a depus în numele martorului denunţător o cerere de apel adresată Judecătoriei Piteşti împotriva sentinţei penale nr. 2133 din 02.11.2010, după ce în prealabil inculpatul l-a asigurat pe acesta că în funcţie de completul de judecată la care va ajunge dosarul în calea de atac a apelului la Tribunalul Argeş, îi va putea obţine o soluţie favorabilă contra unor sume de bani sau alte foloase, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârşită în legătură cu infracţiunea de trafic de influenţă, faptă prev. şi ped. art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 290 din C. pen. anterior în legătură directă cu art. 257 din C. pen. rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în condiţiile art. 5 C. pen., text în baza căruia inculpatul va fi condamnat.

4) Fapta inculpatului A. care la data de 14.12.2010 a întocmit în fals şi depus la Tribunalul Argeş cererea de amânare a judecării cauzei în numele martorului denunţător D. pentru angajare apărător, cu toate că inculpatul a avut calitatea de apărător la judecarea cauzei în fond la Judecătoria Piteşti, cererea de amânare a judecării cauzei făcându-se fără o înţelegere prealabilă cu martorul denunţător sau prin împuternicire dată de acesta, scopul întocmirii cererii fiind acela de a afla componenţa completului de judecată pe lângă care inculpatul a lăsat să se creadă martorului denunţător că are influenţă în vederea adoptării unei soluţii favorabile faţă de acesta, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârşită în legătură cu infracţiunea de trafic de influenţă, faptă prev. şi ped. art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 290 din C. pen. anterior în legătură directă cu art. 257 din C. pen. anterior rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în condiţiile art. 5 C. pen., text în baza căruia inculpatul va fi condamnat.

5) Fapta inculpatului A. care la data de 09.05.2011 a întocmit în fals şi depus la Curtea de Apel Piteşti cererea de amânare a judecării cauzei în numele martorului denunţător D. pentru angajare apărător, cu toate că inculpatul a avut calitatea de apărător la judecarea cauzei în fond la Judecătoria Piteşti şi în calea de atac a apelului la Tribunalul Argeş, cererea de amânare a judecării cauzei făcându-se fără o împuternicire expresă din partea martorului denunţător şi fără ca ulterior inculpatul să ataşeze la dosarul Curţii de Apel Piteşti în calea de atac a recursului împuternicire avocaţială, scopul întocmirii cererii fiind acela de a crea ulterior convingerea martorului denunţător D. ca urmare a primirii de la acesta a sumei de 2.000 euro pentru traficarea influenţei, că face diligenţe pentru a justifica suma de bani primită, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârşită în legătură cu infracţiunea de trafic de influenţă, faptă prev. şi ped. art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 290 din C. pen. anterior în legătură directă cu art. 257 din C. pen. anterior rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în condiţiile art. 5 C. pen., text în baza căruia inculpatul va fi condamnat.

6) Fapta inculpatului A., avocat în cadrul Baroului Argeş, care în perioada 15 septembrie 2013 - 25 octombrie 2013, în mod direct sau prin intermediar, respectiv prin învinuitul P., l-a determinat pe martorul denunţător D. să-şi retragă denunţul formulat împotriva sa şi să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului în faţa organului de urmărire penală, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la mărturie mincinoasă, faptă prev. şi ped. de art. 25 din C. pen. anterior, rap. la art. 260 alin. (1) din C. pen. anterior, în condiţiile art. 5 C. pen., text în baza căruia inculpatul va fi condamnat.

Cu privire la încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpat, Curtea a constatat că prin rechizitoriu s-a dat infracţiunilor săvârşite de către inculpat o încadrare juridică corectă, astfel că sunt lipsite de temei cererile formulate de parchet şi inculpat privind schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului.

Contrar opiniei parchetului, care a susţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, în privinţa infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată (3 infracţiuni), Curtea a apreciat că nu ne aflăm în ipoteza unei veritabile schimbări de încadrare juridică a faptei, întrucât articolul sus-menţionat face trimitere la infracţiunea de fals şi uz de fals, săvârşite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute în Secţiunea a 2-a şi a 3-a sau săvârşite în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune, şi nu la elementele constitutive ale infracţiunilor amintite anterior (fals în înscrisuri sub semnătură privată).

Un alt argument este şi acela că legiuitorul, în conţinutul art. 17, a înţeles să arate care dintre infracţiuni sunt în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, cu infracţiunile asimilate acestora, făcând în acest sens trimiteri la infracţiunile care se răgesc la lit. a) - k).

În temeiul dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen.., inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice, după cum urmează:

- din infracţiunea de trafic de influenţă, faptă prev. de art. 257 C. pen., raportat la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea de evaziune fiscală, faptă prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005: constituie infracţiune de evaziune fiscală omisiunea în tot sau în parte a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate ori a veniturilor realizate. Cu ocazia dezbaterilor, inculpatul a arătat că această schimbare de încadrare juridică a faptei nu o mai susţine.

- din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 17 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 290 C. pen. anterior, raportat la art. 5 şi 6 din Legea nr. 78/2000, cu privire la fapta din 04.11.2010, în infracţiunea de fals în înscris sub semnătură privată prev. de art. 290 din vechiul C. pen., deoarece nu există nicio dovadă că fapta de fals are legătură cu o infracţiune de corupţie.

- din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 17 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 290 C. pen. anterior, raportat la art. 5 şi 6 din Legea nr. 78/2000, cu privire la fapta din 14.12.2010, în infracţiunea de fals în înscris sub semnătură privată, prev. de art. 290 din vechiul C. pen., deoarece nu există nicio dovadă că fapta de fals are legătură cu o infracţiune de corupţie

- din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 17 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 290 C. pen. anterior, raportat la art. 5 şi 6 din Legea nr. 78/2000, cu privire la fapta din 09.05.2011, în infracţiunea de fals în înscris sub semnătură privată, prev. de art. 290 din vechiul C. pen., deoarece nu există nicio dovadă că fapta de fals are legătură cu o infracţiune de corupţie

- din infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă, prev. de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, în infracţiunea de încercare de a determina mărturie mincinoasă, faptă prev. de art. 261 din vechiul C. pen.

- din infracţiunea de trafic de influenţă, faptă prev. de art. 257 C. pen. anterior, raportat la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în fapta de trafic de influenţă, prev. de art. 291 din noul C. pen., raportat la art. 5 din Legea nr. 78/2000 şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012.

- din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 17 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 290 C. pen. anterior, raportat la art. 5 şi 6 din Legea nr. 78/2000, cu privire la fapta din 04.11.2010, în infracţiunea de fals în înscris sub semnătură privată, prev. de art. 322 din noul C. pen., deoarece limitele de pedeapsă sunt reduse şi nu există nicio dovadă că fapta de fals are legătură cu o infracţiune de corupţie

- din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 17 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 290 C. pen. anterior, raportat la art. 5 şi 6 din Legea nr. 78/2000, cu privire la fapta din 14.12.2010, în infracţiunea de fals în înscris sub semnătură privată prev. de art. 322 din noul C. pen., deoarece limitele de pedeapsă sunt reduse şi nu există nicio dovadă că fapta de fals are legătură cu o infracţiune de corupţie.

- din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 17 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 290 C. pen. anterior, raportat la art. 5 şi 6 din Legea nr. 78/2000, cu privire la fapta din 09.05.2011, în infracţiunea de fals în înscris sub semnătură privată, prev. de art. 322 din noul C. pen., deoarece limitele de pedeapsă sunt reduse şi nu există nicio dovadă că fapta de fals are legătură cu o infracţiune de corupţie

- din infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă, prev. de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, în infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă, faptă prev. de art. 47 raportat la art. 273 din noul C. pen., deoarece limitele de pedeapsă sunt reduse.

Contrar opiniei inculpatului, care a susţinut că se impune schimbarea încadrării juridice, Curtea a considerat că această cerere trebuie respinsă, întrucât:

- infracţiunea de instigare la mărturia mincinoasă s-a consumat, denunţătorul schimbându-şi declaraţia. Din acest motiv nu se impune schimbarea încadrării juridice a faptei prev. de art. 25 C. pen. anterior, raportat la art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, în art. 261 C. pen. anterior.

- nu se impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă, faptă prev. de art. 257 C. pen. anterior, raportat la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în fapta de trafic de influenţă, prev. de art. 291 din noul C. pen., raportat la art. 5 din Legea nr. 78/2000 şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012, deoarece legea mai favorabilă este vechiul C. pen., aşa cum s-a arătat anterior.

- nu se impune nici schimbarea încadrării juridice a celor trei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 17 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 290 C. pen. anterior, raportat la art. 5 şi 6 din Legea nr. 78/2000 (3 infracţiuni), în trei infracţiuni de fals în înscris sub semnătură privată, prev. de art. 322 din noul C. pen., deoarece legea mai favorabilă este C. pen. anterior, pentru argumentele deja expuse.

- nu se impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă, prev. de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, în infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă, faptă prev. de art. 47 raportat la art. 273 din noul C. pen., având în vedere argumentele prezentate mai înainte.

- referitor la reţinerea sau nu a art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, privind infracţiunile prev. de art. 290 C. pen. anterior, raportat la art. 5 şi 6 din Legea nr. 78/2000, Curtea şi-a exprimat opinia când a analizat aplicarea legii penale mai favorabile, precum şi cererea parchetului privind schimbarea încadrării juridice, argumentele deja expuse fiind valabile şi cu privire la cererea formulată de inculpat.

- inculpatul a renunţat la a solicita schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de trafic de influenţă, faptă prev. de art. 257 C. pen. anterior, raportat la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea de evaziune fiscală, faptă prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, astfel că cererea, din această perspectivă, nu a mai fost analizată.

I. Cu privire la cererile formulate de către inculpat, având ca obiect achitarea, referitor la infracţiunea prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, Curtea, contrar opiniei inculpatului, a considerat că cererea sa întemeiată pe dispoziţiile art. 16 lit. c) şi d) C. proc. pen.. este nefondată, probele administrate demonstrând că inculpatul a săvârşit infracţiunea sus-menţionată, vinovăţia inculpatului în săvârşirea acesteia şi că nu există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

Din această perspectivă, Curtea a constatat că inculpatul, având calitatea de avocat al inculpatului B., a folosit, în mod direct, informaţii din dosar, informaţiile nefiind destinate publicităţii. Inculpatul a transmis aceste informaţii numitului C., în scopul obţinerii unor avantaje de natură personală.

Din declaraţia dată la data de 28.06.2012, a rezultat că C. a luat cunoştinţă despre întâmplarea şi înregistrarea convorbirilor sale telefonice de la inculpat.

Şi reprezentanţii mass-media locală au primit astfel de informaţii de la inculpat.

Art. 12 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 544/2001 exceptează de la liberul acces al cetăţenilor, cu informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale, dar şi informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora va aduce atingere asigurării unui proces echitabil, ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.

Curtea a notat că urmărirea penală se caracterizează prin lipsa publicităţii, iar avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, aşa cum rezultă din conţinutul art. 11 din Legea nr. 51/1995. În raport de textul de lege anterior amintit, este nefondată apărarea inculpatului care a susţinut că avocatul nu face parte din categoria funcţionarilor care posedă certificat ORNIS. Inculpatul cunoştea că urmărirea penală are caracter nepublic, iar aspectele de care a luat cunoştinţă trebuie să rămână confidenţiale.

Tot despre obligaţia de păstrare a secretului profesional, care este absolută şi nelimitată în timp, vorbeşte şi art. 1 alin. (2) lit. e) din Statutul profesiei de avocat.

Este nefondată apărarea formulată de inculpat, în sensul că încunoştinţarea numitului C. a fost justificată de faptul că avea calitatea de avocat al său, întrucât C. nu cunoştea că se efectuau cercetări în dosarul penal cu nr. x/2011, la data de 24.02.2012. De asemenea, în dosarul sus-menţionat nu a fost identificată o astfel de împuternicire avocaţială a inculpatului privind asistenţa juridică a numitului C..

Într-adevăr, la data de 24.02.2012, după soluţionarea propunerii de arestare a inculpatului B., numitul C. a fost informat de către inculpat despre interceptarea convorbirilor şi comunicărilor telefonice, dar numai după acest moment s-a încheiat un contract de asistenţă juridică între cei doi pentru cauza respectivă.

Şi martora O., jurnalist în cadrul publicaţiei locale "N.", a fost informată de inculpat despre faptul că în dosarul inculpatului B. cel vizat de către DNA era de fapt C., aşa cum rezultă din declaraţia martorei. A mai relatat martora că inculpatul i-a spus că in dosar existau interceptări "la două - trei numere de telefon, iar organele de urmărire penală făcuseră o eroare cu privire la un număr de telefon care aparţinea prefectului C., dar nu a fost folosit (…) Inculpatul mi-a spus că numerele de telefon aparţin unor angajaţi ai Regiei Naţionale a Pădurilor".

În altă ordine de idei, Curtea a reamintit că legea nu prevede noţiunea de "mandat în alb", ci numai obligaţia avocatului de a încheia contract de asistenţă juridică în fiecare cauză. Prin urmare, este lipsită de fundament apărarea formulată de inculpat, în sensul că avea împuternicire din partea numitului C. în mai multe dosare.

În legătură cu scopul divulgării informaţiilor, Curtea a reamintit că art. 12 din Legea nr. 78/2000 se referă nu numai la scopul obţinerii de bani, bunuri, foloase pentru sine, dar şi pentru altul. În acest sens, cerinţa este îndeplinită pentru că inculpatul a încasat onorariul, prin încheierea contractului de asistenţă juridică, iar numitul C. a obţinut un folos de natură nepatrimonială, constând în posibilitatea evitării purtării unor discuţii telefonice care ar fi putut constitui probe în dosarul penal.

În fine, Curtea a notat că inculpatul, în calitate de avocat, este subiect activ al infracţiunii, întrucât art. 1 din Legea nr. 78/2000 se referă la persoanele care sunt subiectul activ al infracţiunii. Acest text de lege vizează şi orice altă persoană prevăzută de lege. În opinia Curţii, în categoria sus-menţionată, se încadrează şi avocatul căruia îi revine obligaţii, conform statutului avocatului, de a nu divulga informaţii pe care le-a cunoscut în această calitate, din dosare, dar şi potrivit dispoziţiilor procesual penale privind caracterul nepublic al urmăririi penale.

II. Cu privire la celelalte infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului, acesta a susţinut că nu există probe certe, cel puţin sub aspectul laturii subiective, care să demonstreze săvârşirea faptelor şi vinovăţia.

Din această perspectivă, probele administrate în cauză (declaraţiile martorului denunţător D., a martorilor U., P., declaraţia martorului S., EE., înregistrarea în mediul ambiental din data de 25.10.2013) au demonstrat că inculpatul a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă, întrucât a pretins de la martorul denunţător suma de 2000 de euro pentru a-şi folosi influenţa asupra membrilor completului de judecată, în scopul obţinerii unei soluţii favorabile în cauza în care denunţătorul era judecat de Tribunalul Argeş.

Martorul denunţător a declarat că inculpatul i-a spus că la instanţa de apel îl costă 2000 de euro pentru a-i obţine o hotărâre de achitare cu aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.

Martorul a mai declarat că inculpatul i-a spus că poate interveni la judecătoarea Q. şi că-i poate obţine o hotărâre de achitare.

Reţinând şi declaraţia martorului S., inculpatul a primit la data de 24.02.2011 suma de 2000 de euro.

Prin urmare, este lipsită de suport probator cererea inculpatului privind achitarea sa în temeiul art. 16 lit. c) şi e) C. proc. pen.

III. Cu privire la infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, Curtea a constatat că "scrisul de redactare şi semnăturile în litigiu de pe cele trei cereri depuse au fost executate de inculpatul A.", aşa cum rezultă din constatările tehnico-ştiinţifice grafice cu privire la aceste înscrisuri.

Chiar dacă ar fi avut calitatea de avocat al denunţătorului D., inculpatul ar fi trebuit să întocmească cerere în numele clientului său, semnându-le cu numele său, şi nu cu numele clientului pe care îl asistă ori îl reprezintă.

Inculpatul nu a fost mandatat sau împuternicit de către denunţătorul D. să întocmească, să semneze cereri în numele său la instanţa de judecată. Prin urmare, este nefondată solicitarea sa privind achitarea.

IV. Cu privire la infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă, aceasta a fost dovedită cu declaraţia martorilor D., P., convorbirea purtată în mediul ambiental la data de 25.10.2013 de către inculpat cu denunţătorul D..

Înregistrarea ambientală din data de 25.10.2013 nu este o probă ce a fost obţinută în condiţiile unei provocări realizată de către denunţătorul D., deoarece nu se circumscrie dispoziţiilor art. 101 alin. (3) C. proc. pen.., fapta inculpatului, care la data de 24.02.2011 a primit banii, fiind consumată.

Contrar opiniei inculpatului, care a susţinut că se impune achitarea sa conform art. 16 lit. e) C. proc. pen.., Curtea a constatat că D. a formulat denunţ şi avea calitatea de martor la momentul instigării sale de către inculpat, direct sau indirect, în perioada 15.09-25.10.2013, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză şi amplu expuse.

Inculpatul a fost audiat în faza de cercetare judecătorească, cu privire la acuzaţia care i se aduce, declaraţia sa regăsindu-se la dosar.

Cu privire la latura civilă, Curtea a constatat că infracţiunile pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, respectiv pentru cele care s-a început urmărirea penală nu sunt infracţiuni de prejudiciu.

Aceste infracţiuni sunt infracţiuni de pericol, fiind cuprinse în Titlurile VI şi VII al C. pen. în categoria infracţiunilor care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege, respectiv în categoria infracţiunilor de fals.

De asemenea, infracţiunea de "folosire în orice mod, direct sau indirect de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii", prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, face parte din infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie din respectivul act normativ.

Conform disp. art. 22 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, în cazul infracţiunilor atribuite prin această ordonanţă de urgenţă, se aplică dispoziţiile art. 118 din C. pen. privind confiscarea bunurilor. Dacă bunurile care fac obiectul infracţiunii prevăzute la art. 1 nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora, iar pentru a garanta aducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor, se pot lua măsurile asigurătorii prevăzute de C. proc. pen.

De asemenea, conform art. 19 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în cazul săvârşirii infracţiunilor la care se referă prezenta lege, banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în RON.

Totodată, conform art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, în cazul cumpărătorului de influenţă care denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea faptă, banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat.

Astfel, din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul A. i-a restituit denunţătorului echivalentul sumei de 2.000 euro, fapt pentru care s-a apreciat că nu se mai impune luarea măsurilor asigurătorii, D. formulând denunţul mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru această faptă.

La stabilirea şi individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în condiţiile art. 5 C. pen., au fost avute în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen. anterior, respectiv gradul de pericol social concret al faptei, împrejurarea comiterii acesteia, persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, apreciindu-se că scopul preventiv educativ al pedepsei poate fi atins prin condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii orientată spre minimul său special.

La stabilirea şi individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 257 C. pen. anterior, raportat la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în condiţiile art. 5 C. pen., au fost avute în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen. anterior, respectiv gradul de pericol social concret al faptei, împrejurarea comiterii acesteia, persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, apreciindu-se că scopul preventiv educativ al pedepsei poate fi atins prin condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii orientată spre minimul său special.

La stabilirea şi individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 290 C. pen. anterior, în legătură directă cu art. 257 C. pen. anterior, rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în condiţiile art. 5 C. pen., au fost avute în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen. anterior, respectiv gradul de pericol social concret al faptei, împrejurarea comiterii acesteia, persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, apreciindu-se că scopul preventiv educativ al pedepsei poate fi atins prin condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii penale orientată spre minimul său special.

La stabilirea şi individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 290 C. pen. anterior, în legătură directă cu art. 257 C. pen. anterior, rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în condiţiile art. 5 C. pen., au fost avute în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen. anterior, respectiv gradul de pericol social concret al faptei, împrejurarea comiterii acesteia, persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, apreciindu-se că scopul preventiv educativ al pedepsei poate fi atins prin condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii penale orientată spre minimul său special.

La stabilirea şi individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 290 C. pen. anterior, în legătură directă cu art. 257 C. pen. anterior, rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, în condiţiile art. 5 C. pen., au fost avute în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen. anterior, respectiv gradul de pericol social concret al faptei, împrejurarea comiterii acesteia, persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, apreciindu-se că scopul preventiv educativ al pedepsei poate fi atins prin condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii penale orientată spre minimul său special.

La stabilirea şi individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 25 C. pen. anterior rap. la art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, în condiţiile art. 5 C. pen., au fost avute în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen. anterior, respectiv gradul de pericol social concret al faptei, împrejurarea comiterii acesteia, persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, apreciindu-se că scopul preventiv educativ al pedepsei poate fi atins prin condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii orientată spre minimul său special.

Întrucât infracţiunile sunt concurente, Curtea, în baza art. 33, 34 C. pen. anterior, a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa închisorii cea mai grea.

Reeducarea inculpatului se poate realiza şi fără ca acesta să execute pedeapsa în condiţii de penitenciar, întrucât pe parcursul procesului penal, în timpul măsurii obligării de a nu părăsi ţara şi a măsurii preventive a controlului judiciar, a conştientizat gravitatea faptelor, iar aplicarea art. 861 şi urm. din C. pen. anterior este în măsură să asigure schimbarea atitudinii inculpatului faţă de valorile sociale ocrotite de legea penală, în sensul respectării acestora.

O garanţie în plus o reprezintă şi instituirea, în sarcina inculpatului, a măsurilor şi obligaţiilor prev. de art. 863 alin. (1) lit. a) - d) C. pen. anterior, pe care acesta trebuie să le respecte pe parcursul termenului de încercare.

A respins cererea formulată de inculpat, având ca obiect excepţia nelegalităţii administrării probelor constând în interceptarea convorbirilor telefonice, cu consecinţa înlăturării lor, potrivit art. 102 C. proc. pen.., având în vedere următoarele:

Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale este aplicabilă cauzelor aflate pe rolul instanţelor, dar numai în măsura în care nu s-au depăşit termenele procedurale pentru a se putea cere înlăturarea mijloacelor de probă despre care se susţine că sunt nelegale, fără ca publicarea deciziei să poată fi interpretată ca o "repunere în termen" pentru verificarea legalităţii administrării unor probe şi a efectuării unor acte.

Cauza a parcurs procedura de cameră preliminară, ocazie cu care inculpatul a ridicat cereri şi excepţii cu privire la declaraţiile denunţătorului şi cu privire la convorbirile ambientale înregistrate în data de 25.10.2013, iar judecătorul de cameră preliminară le-a analizat, a constatat legalitatea acestora, prin încheierea camerei de consiliu din data de 24.03.2014.

Legalitatea administrării probelor se realizează numai în procedura camerei preliminare.

Chiar dacă decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată după încheierea procedurii în cameră preliminară, hotărârea nu redeschide posibilitatea invocării nulităţii probei administrate, iar nulitatea nu mai poate fi invocată la acest moment procesual.

Conform paragrafului 52 al deciziei, efectele acesteia se produc pentru viitor.

În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 281 C. proc. pen.., întrucât presupusa încălcare nu se circumscrie nici uneia dintre ipotezele menţionate de textul de lege amintit anterior.

Nici dispoziţiile privind nulitatea relativă nu sunt aplicabile, deoarece, aşa cum s-a arătat, procedura camerei preliminare a fost finalizată, iar hotărârea prin care s-a constatat legalitatea probelor este definitivă. În aceste condiţii, nulitatea ar fi putut fi invocată decât până la încheierea procedurii de cameră preliminară.

Numai dacă s-ar fi putut constata existenţa vreunei nulităţi absolute sau relative decizia ar fi fost aplicabilă cauzelor aflate pe rolul instanţei de judecată.

Or, aşa cum s-a arătat, probele obţinute cu autorizarea judecătorului şi la cererea procurorului care a efectuat urmărirea penală sunt legale.

În fine, Curtea a reamintit că deciziile Curţii Constituţionale îşi produc efectul din momentul publicării lor în Monitorul Oficial al României.

Decizia nr. 51 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 14.03.2016, dată la care a fost publicată O.U.G. nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal. Prin O.U.G. nr. 6/2016, sintagma declarată neconstituţională a fost înlăturată, textul de lege fiind pus în acord cu Constituţia României.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti şi inculpatul A..

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti a criticat hotărârea atacată sub două aspecte, şi anume:

- 1. au fost stabilite pedepse care nu corespund gravităţii faptelor şi periculozităţii inculpatului, în sensul că, la stabilirea pedepsei pentru infracţiunea de trafic de influenţă, trebuia să se ţină cont de calitatea de avocat a inculpatului şi de săvârşirea traficului de influenţă în legătură cu actul de justiţie, chestiuni pe care prima instanţă nu le-a valorificat în mod corespunzător în procesul de individualizare.

De asemenea, a susţinut că trebuie să se dea o valoare corespunzătoare împrejurării că traficul de influenţă viza modul de soluţionare a unui dosar penal, unde interesul public general era una dintre valorile protejate de lege; era vorba de interesul general de a trage la răspundere penală pe martorul denunţător D., şi nu de un dosar civil, de o cauză administrativă, context în care, s-a apreciat că gradul de pericol social al faptei este cu atât mai ridicat.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, de asemenea, a susţinut că trebuia să se ţină seama de faptul că dosarul în care au fost furnizate informaţiile viza o cauză penală în care persoanele bănuite deţineau funcţii importante de autoritate, context în care, furnizarea de informaţii nedestinate publicităţii era de natură să împiedice mult mai uşor aflarea adevărului în ceea ce priveşte implicarea persoanei respective, care a beneficiat de informaţiile nedestinate publicităţii referitoare la activităţile infracţionale care făceau obiectul cercetării.

Din această perspectivă, a apreciat că pedeapsa trebuia stabilită la un nivel mai ridicat, în acord cu gradul de pericol concret al faptei inculpatului.

De asemenea, a considerat că şi instigarea la mărturie mincinoasă reţinută în sarcina inculpatului, săvârşită în calitate de avocat urmărit penal, prezintă o gravitate sporită, nefiind justificată aplicarea unei pedepse de numai 1 an închisoare, aşa cum a stabilit prima instanţă.

În legătură cu această infracţiune, a solicitat să se observe că, în contextul săvârşirii instigării la mărturie mincinoasă, inculpatul a pretins, din nou, că a rezolvat dosarul cu noul procuror desemnat în cauză, chestiune care, în opinia parchetului, denotă o oarecare familiaritate şi obişnuinţă din partea inculpatului, în ceea ce priveşte influenţa pe care pretindea că o are pe lângă magistraţi, similar cu modul în care a săvârşit şi prima infracţiune de trafic de influenţă. Din punctul său de vedere, această familiaritate din partea inculpatului cu modul de operare, relevă un grad de pericol social crescut, astfel încât, pedeapsa ar trebui să fie stabilită corespunzător.

Aceste împrejurări relevă desconsiderarea totală a actului de justiţie de către inculpat, care avea calitatea de avocat şi căruia deontologia profesiei îi impunea o anumită conduită.

Pentru aceste motive, a considerat că pedeapsa rezultantă trebuia să fie stabilită în regim de detenţie efectivă şi nu cu suspendare sub supraveghere, aşa cum a hotărât prima instanţă.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals în formă continuată, a formulat concluzii în sensul stabilirii unei pedepse cu închisoarea, în măsura în care instanţa schimbă încadrarea juridică şi stabileşte forma continuată, urmând să aibă în vedere şi o nouă pedeapsă. Prin urmare, a solicitat stabilirea unei pedepse cu închisoarea, întrucât consideră că numai aceasta este corespunzătoare gradului de pericol social şi conduitei adoptate de către inculpat.

- 2. modul în care au fost stabilite pedepsele complementare, învederând că, în realitate, prima instanţă a stabilit doar pedepse accesorii şi doar pe lângă pedeapsa rezultantă, chestiune pe care a apreciat-o ca fiind una de nelegalitate.

A solicitat să se dispună stabilirea pedepselor complementare pe lângă fiecare dintre infracţiunile reţinute, urmând ca pedeapsa rezultantă să fie însoţită de pedepsele complementare şi accesorii rezultante.

Astfel, instanţa de apel urmează să aibă în vedere pedepsele complementare prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. anterior, pe lângă pedepsele principale aplicate pentru infracţiunile de trafic de influenţă şi permiterea accesului la informaţii nedestinate publicităţii, iar aceste pedepse complementare şi accesorii să fie reflectate şi în pedeapsa rezultantă.

În ceea ce priveşte stabilirea pedepsei complementare prevăzută la art. 64 alin. (1) lit. c) din C. pen. anterior, are în vedere interzicerea dreptului inculpatului de a exercita profesia de avocat, întrucât în sarcina acestuia s-au reţinut fapte săvârşite în calitatea sa de avocat şi consideră că este necesar ca pedeapsa să includă şi interzicerea dreptului inculpatului de a mai profesa o perioadă, în conţinutul pedepselor accesorii.

Inculpatul A. a arătat că i-a furnizat informaţii din dosar numitului C., că a avut o discuţie cu martorul D. şi că este autorul celor trei înscrisuri despre care parchetul pretinde că au fost falsificate în condiţiile art. 290 C. pen., săvârşind în acest fel o infracţiune unică în formă continuată.

În schimb, nu recunoaşte săvârşirea actelor de traficare a influenţei, pentru că, datorită mutaţiilor de ordin probatoriu intervenite în procedura apelului, în legătură cu această faptă, formulează concluzii de achitare, întrucât nu există probe din care să rezulte că inculpatul A. ar fi pretins şi apoi ar fi primit 2.000 de euro de la denunţătorul D., cu titlu de trafic de influenţă.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, s-a susţinut că, în fapt, inculpatul A. nu a făcut altceva decât să disemineze (să divulge) către terţi informaţii care nu erau destinate publicităţii (erau consacrate într-un dosar de urmărire penală, aflat într-o fază confidenţială, cum de altfel, chiar luat separat, mandatul de supraveghere este unul nedestinat publicităţii) şi nicidecum să folosească aceste informaţii în scopul prevăzut de lege, adică acela de a obţine bani, bunuri sau alte valori pentru sine ori pentru altul.

A solicitat să se constate că în anul 2011, când inculpatul A. a săvârşit această faptă, erau active dispoziţiile art. 196 din C. pen. anterior (divulgarea secretului profesional), potrivit cărora, divulgarea, fără drept, a unor date, de către acela căruia i-au fost încredinţate sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei ori funcţiei, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Deci, era incriminată fapta unui profesionist, de a divulga informaţii, faptă care avea ca efect vătămarea interesele legale ale unei persoane. Or, în cauză, nu s-a pus vreodată problema ca, prin datele pe care inculpatul le-a furnizat numitului C. sau presei, să pună în pericol vreun drept sau vreun interes al vreunei persoane şi, prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 196 din C. pen. anterior.

A considerat că fapta inculpatului, de a-i aduce la cunoştinţă, de a divulga secretul unei persoane, care era vizată de o operaţiune de supraveghere prin mijloace tehnice, nu este incriminată.

Făcând o analiză sumară a conţinutului normativ al acestei infracţiuni, rezultă că, din ultima teză se deduce că subiectul activ este calificat, şi anume că persoana care poate să folosească informaţiile sau să le divulge, să permită accesul altor persoane, este funcţionarul care este detentorul legal al acestor informaţii, depozitarul lor. Prin urmare, inculpatul nu putea să aibă calitatea necesară care să-i permită fie să folosească, fie să permită accesul unor persoane la aceste informaţii.

A solicitat să se aibă în vedere că inculpatul nu a făcut altceva decât să divulge un secret profesional, dintr-un dosar penal, unei persoane vizate, dar nu a vătămat niciun interes şi nu putea să fie subiect activ al acestei infracţiuni.

Dacă instanţa va ajunge la concluzia că inculpatul, după ce a luat cunoştinţă de informaţie, a devenit subiect activ al infracţiunii şi era obligat să păstreze secretul profesional, apărarea a făcut trimitere la dispoziţiile Legii nr. 51/1995, care evocă o singură împrejurare în care avocatul este obligat să păstreze secretul în legătură cu situaţia clienţilor săi, fiind o chestiune de confidenţialitate de tip profesional.

A solicitat să se observe că judecătorul fondului a apreciat că a existat obţinerea de foloase, altele decât bani, bunuri şi alte valori, constând în aceea că s-au creat avantaje de natură juridică, privind exonerarea de răspundere penală. Cu alte cuvinte, a reţinut că scopul nu a fost acela de a obţine foloase pentru sine, ci pentru altul şi că acel altul urma să aibă avantaje de ordin juridic, respectiv să fie exonerat de răspundere penală. Astfel, se pune problema dacă fapta inculpatului sau împrejurările invocate de către parchet se circumscriu fidel prescripţiilor legii în legătură cu scopul. Or, în opinia apărării, nu se circumscriu, având în vedere că inculpatul A. nu poate fi incriminat de două ori cu privire la aceeaşi faptă, atâta vreme cât faţă de acesta se fac cercetări într-o cauză disjunsă pentru favorizarea infractorului.

S-a apreciat că inculpatul A., spunându-i numitului C. că este interceptat, a făcut-o în scopul de a-l ajuta pe acesta să se sustragă de la urmărire penală, fiind realizată exact tipicitatea favorizării infractorului, numai că parchetul nu l-a trimis în judecată şi pentru infracţiunea de favorizarea infractorului.

Lăsând la o parte imposibilitatea legislativă de disjungere a unor fapte săvârşite în concurs ideal, conform art. 38 din C. proc. pen.. din vechea reglementare, se observă că aceeaşi faptă, în mod artificial, a făcut obiectul unei trimiteri în judecată şi, în acelaşi timp, al unei disjungeri, ceea ce conduce la dificultăţi de ordin procedural în soluţionarea cauzei de faţă.

A susţinut că nu se poate pune semnul egal între folosire şi transmitere şi, de aceea, a precizat că inculpatul recunoaşte transmiterea, pentru că fapta reprezintă o divulgare de date care nu erau destinate publicităţii, iar la vremea respectivă nu era prevăzută de legea penală.

În consecinţă, a solicitat Înaltei Curţi să recalifice fapta, în materialitatea ei, să constate că, de fapt, nu este o folosire, ci o divulgare, că se circumscrie favorizării infractorului şi că, în cauza care a fost disjunsă, inculpatul nu a fost trimis niciodată în judecată.

În consecinţă, a apreciat că se impune achitarea inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen.., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

A treia faptă pentru care inculpatul a fost condamnat constă în aceea că, în calitate de avocat, fără să aibă o înţelegere prestabilită cu martorul denunţător D. şi împuternicire din partea acestuia şi, de asemenea, fără să fie angajat cu contract de asistenţă juridică, la data de 04 noiembrie 2010 a întocmit în fals şi a depus în numele martorului denunţător o cerere de apel împotriva sentinţei penale nr. 2133 din 02 noiembrie 2010, instanţa de fond încadrând fapta în dispoziţiile art. 290 cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, întrucât era o infracţiune de fals în legătură cu o infracţiune de corupţie. Or, pentru apărare, art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 nu are relevanţă, întrucât a fost dezincriminat.

A susţinut că fapta inculpatului constă în aceea că a formulat o cerere de apel, iar parchetul a considerat că ar fi un fals sub semnătură privată pentru motivul că inculpatul nu avea abilitarea în acest sens de la martorul D., care fusese condamnat la o pedeapsă cu închisoarea.

Or, inculpatul A. fusese angajat la fond şi avea obligaţia să declare apel în calitate de avocat, aceasta fiind, de fapt, ultima obligaţie pe care avocatul o are faţă de un acuzat care este judecat la fond, în condiţiile în care era nemulţumit de soluţia pronunţată. Dacă inculpatul A. nu-i declara apel în termen de 10 zile, D. trebuia să meargă la închisoare pentru executarea pedepsei. Aşadar, în condiţiile în care inculpatul A. a fost avocatul lui D. la instanţa de fond, unde a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea, cu executare, dacă a făcut o declaraţie de apel la care era nu numai îndreptăţit de lege, ci şi obligat, în calitatea lui de avocat, nu înseamnă că a săvârşit infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În al doilea rând, nu rezultă care erau consecinţele juridice, dacă ar fi întocmit în fals această declaraţie de apel. În opinia apărării, erau consecinţe juridice numai dacă inculpatul A. nu făcea declaraţia de apel. Or, inculpatul nu a făcut altceva decât să provoace o cale de atac printr-o declaraţie făcută de el, în numele inculpatului.

Prin urmare, a considerat că, fapta inculpatului, de a declara apel, în numele lui D. şi pentru acesta, în condiţiile în care fusese avocatul acestuia la instanţa de fond, nu numai că nu este prevăzută de legea penală, ci consacră, de fapt, o respectare a unei obligaţii consfinţite de C. proc. pen.. la vremea respectivă.

În acest sens, a făcut trimitere la art. 409 alin. (1) din C. proc. pen.., care prevede că persoanele care pot face apel sunt partea civilă, inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, partea responsabilă, persoana vătămată, martorul şi avocatul, orice persoană fizică şi avocatul, iar la alin. (2) se arată că pentru persoanele prevăzute la alin. (1) lit. b) - f), apelul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia.

Astfel, a susţinut că fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu era de natură să producă consecinţe juridice.

A doua faptă de fals constă în aceea că, la data de 14 decembrie 2010 a întocmit în fals şi a depus la Tribunal Argeş o cerere de amânare a judecării cauzei, în numele martorului denunţător D., pentru angajare apărător, cu toate că a avut calitatea de apărător în fond la Judecătoria Piteşti, iar a treia faptă constă în aceea că, la data de 09 mai 2011 a întocmit în fals şi a depus la Curtea de Apel Piteşti o cerere de amânare a judecării cauzei, în numele aceluiaşi martor denunţător, tot pentru angajare avocat, cu toate că avusese calitatea de avocat la judecarea cauzei în fond la Judecătoria Piteşti şi în calea de atac a apelului la Curtea de Apel Piteşti, fără să aibă împuternicire expresă din partea martorului denunţător.

În legătură cu scopul pentru care ar fi săvârşit pretinsele falsuri, prima instanţă a reţinut că, cea de-a doua faptă a fost săvârşită în scopul de a afla componenţa completului de judecată, cu privire la care lăsase să se creadă că are influenţă, iar cea de-a treia ar fi fost săvârşită în scopul de a-i crea convingerea martorului denunţător că, după ce primise suma de 2.000 de euro pentru traficarea influenţei, va face diligenţe pentru a justifica suma de bani primită.

Or, admiţând că nu avea abilitare să formuleze acele cereri de amânare, nu rezultă ce consecinţe juridice puteau produce astfel de cereri, în condiţiile în care acestea sunt supuse cenzurii instanţei de judecată căreia îi sunt adresate.

Cererea de amânare formulată de inculpat nu era menită să producă consecinţe juridice, pe care, de altfel, parchetul nu le-a arătat, ci, dimpotrivă, era o cerere supusă cenzurii instanţei, ca şi cea de la recurs şi, în aceste condiţii, nu se poate susţine că, prin actul său, de falsificare a unei cereri făcute în numele martorului D., s-ar fi produs anumite consecinţe juridice. Oricum, primul termen de judecată este de amânare, fiind obţinut de la lege şi, chiar dacă nu este motivată, cererea de amânare formulată la primul termen nu poate fi respinsă. Prin urmare, fiind făcute la primul termen de judecată, cererile nu puteau să producă de plano vreo consecinţă juridică, întrucât erau sub cenzura instanţei. Astfel, a apreciat că nici aceste două fapte nu sunt prevăzute de legea penală, mai ales că inculpatul A. l-a apărat pe D. atât la apel, unde a obţinut achitarea acestuia, cât şi la recurs.

A şasea faptă constă în aceea că, în intervalul 15 septembrie 2013 - 25 octombrie 2013, în mod direct sau prin intermediar, respectiv prin martorul P., l-a determinat pe martorul denunţător D. să îşi retragă denunţul formulat împotriva sa şi să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului în faţa organelor de urmărire penală.

A solicitat să se observe declaraţia dată de D. la 16 septembrie 2013 - la o zi după ce ar fi fost instigat de către A. -, în care a arătat că, la momentul la care a formulat denunţul a fost transferat de la Penitenciarul Colibaşi şi era supărat fiindcă nu ştia motivul pentru care a fost transferat. A mai arătat că situaţia prezentată în denunţ nu este adevărată.

În aceeaşi declaraţie, martorul denunţător a arătat că depoziţiile date anterior, sub prestare de jurământ, nu sunt reale, au fost făcute din motive personale, precum şi faptul că a formulat denunţul pentru că era supărat pe avocat.

A susţinut că, de fapt, inculpatul A. nu putea nici prin intermediar să îl determine pe D. să îşi retragă denunţul formulat împotriva sa, iar dacă ar fi fost să-l instige vreodată pe acesta la mărturie mincinoasă, singura declaraţie posterioară datei de 15 septembrie 2013, este declaraţia din 16 septembrie 2013. Astfel, se pune întrebarea de ce parchetul mai reţine în sarcina lui D. şi alte declaraţii, respectiv declaraţia din 27 septembrie 2013, din moment ce acesta a revenit asupra declaraţiilor de martor date, după care, imediat a fost învinuit de mărturie mincinoasă.

Faţă de împrejurarea că martorul D. şi-a retras mărturiile date, în consonanţă cu denunţul, pentru motivul că denunţul fusese formulat "la supărare", inculpatul A. nu putea să săvârşească instigarea decât pe data de 15 septembrie 2013, însă parchetul a reţinut că ar fi săvârşit actele materiale în perioada 15 septembrie 2013 - 25 octombrie 2013.

În acest context, datele ulterioare, când se reţine că s-au dat declaraţii mincinoase, în raport cu prima declaraţie din 16 septembrie 2013, sunt lipsite de relevanţă.

La data de 15 septembrie 2013, A. nu îl văzuse pe D., s-a întâlnit ulterior cu acesta, când i-a adus la cunoştinţă faptul că îi pare rău că a formulat denunţul împotriva sa. Singurul martor cu care s-a întâlnit D. înainte de 16 septembrie 2013, când s-a dus să-şi retragă denunţul şi să revină asupra declaraţiilor, este martorul P., însă acesta din urmă a declarat la organul de urmărire penală şi apoi la instanţa de judecată, că s-a întâlnit întâmplător cu D. şi că acesta i-a spus "am fost un nenorocit, am făcut un denunţ împotriva lui A. şi îmi pare rău, o să mă duc să-l retrag".

A apreciat că, dacă era săvârşită în forma determinării, infracţiunea s-ar fi consumat înainte de data de 16 septembrie 2013, având în vedere că declaraţia care atestă o schimbare de poziţie în legătură cu denunţul, dar şi cu mărturiile pe care le-a dat, este cea din 16 septembrie 2013. Prin urmare, nu există nicio probă din care să rezulte că anterior datei de 16 septembrie 2013, inculpatul A., în orice mod, direct, indirect, prin interpuşi, să-l fi determinat pe martorul denunţător D. să revină asupra denunţului şi asupra mărturiei.

În concluzie, a susţinut că nu există fapta de determinare la mărturie mincinoasă, întrucât nu există probe în acest sens şi, pe cale de consecinţă, a solicitat achitarea inculpatului, în temeiul art. 16 lit. a) din C. proc. pen.

A mai învederat că acuzaţia a fost formulată pe un denunţ făcut de martorul D., iar ulterior acel denunţ sau declaraţiile de martor denunţător au fost confirmate de discuţii purtate în mediu ambiental.

La momentul la care martorul D. a făcut denunţul, organele judiciare o urmăreau pe doamna judecător Q.. În acest sens, a solicitat să se observe procesul-verbal întocmit de un poliţist de poliţie judiciară, în care se arată că i s-au luat toate dosarele doamnei judecător Q. în care a pronunţat hotărâri de achitare sau puneri în libertate în dosarele Direcţiei Naţionale Anticorupţie. De aici s-a tras concluzia că aceasta s-ar putea să fi luat mită, aşa s-a ajuns şi în speţa de faţă, şi anume, pentru că D. fusese achitat după o condamnare a operat o prezumţie de mită pentru doamna judecător Q..

A solicitat să se observe cum începe denunţul:

"sunt de acord să formulez un denunţ împotriva judecătoarei Q. din cadrul tribunalului, secţia penală".

Din punctul său de vedere, limbajul folosit în denunţ nu era al lui D., iar în acest sens, a solicitat să se analizeze declaraţiile date de martorul D., fără avocat, pentru a observa limbajul acestuia.

A apreciat că se impune înlăturarea acestui denunţ, întrucât nu este făcut de către D. şi, oricum, nu este mijloc de probă care să ateste probe.

Aşadar, rămân ca probe declaraţiile date de martor, însă trebuie să se analizeze dacă din acestea rezultă momentul săvârşirii faptei pentru că, după prescripţiile instanţei de fond, se reţine că inculpatul "a pretins" - infracţiunea de trafic de influenţă având mai multe modalităţi normative de realizare a elementul material, respectiv pretindere, primire, acceptare, corelative cu cumpărarea de influenţă.

A solicitat să se aibă în vedere că, atunci când a fost chemat să formuleze denunţul, D. se afla într-o procedură de liberare condiţionată şi era supărat că a fost adus la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, ca urmare a unei dispoziţii de transfer de la Penitenciarul Craiova la Penitenciarul Colibaşi şi astfel nu îi mai primeau cererea de liberare condiţionată la Craiova.

Într-una din discuţii, D. a arătat că Direcţia Naţională Anticorupţie i-a promis că o să-l ajute cu liberarea condiţionată, pentru că era disperat şi avea copii.

Din punctul său de vedere şi în raport de jurisprudenţa Curţii Europene, declaraţia de martor este suficientă pentru condamnarea unei persoane, numai cu o singură condiţie, şi anume ca persoana să nu fie interesată, însă, inculpatul a apreciat că D. era o persoană interesată la acea vreme, fiind forţat şi de D.N.A.

Aşadar, singura probă în acest dosar ar fi declaraţia lui D., la care parchetul a mai ataşat înregistrările convorbirilor din parcarea de la magazin.

Apărarea a constatat că proba cu înregistrările ambientale ale discuţiilor dintre inculpatul A. şi martorul denunţător D. a fost obţinută în mod nelegal, iar sancţiunea este prevăzută de dispoziţiile art. 102 alin. (2) din C. proc. pen.., în sensul că nu poate fi folosită în procesul penal.

Argumente în sprijinul concluziei de nelegalitate a administrării probei sunt caracterul neoriginal al înregistrărilor puse la dispoziţia organului de urmărire penală, înregistrări care au fost redate în procesele-verbale ce constituie mijloc de probă, iar caracterul lipsit de originalitate al înregistrărilor nu face altceva decât să ateste o prezumţie de neveridicitate a conţinutului convorbirilor, care nu poate fi înlăturată decât prin punerea la dispoziţie a unor înregistrări originale; caracterul nelegal al procedeului probator folosit pentru punerea în executare a mandatului emis de către procuror, care îşi are izvorul în lipsa calităţii de poliţişti de poliţie judiciară a ofiţerilor din cadrul D.G.I.P.I., care nu sunt organe de urmărire penală în sensul legii şi, în fine, imposibilitatea administrării unei probe ştiinţifice, cum este aceea a expertizei criminalistice, care să conducă la o concluzie cu privire la corespondenţa dintre convorbirile purtate în mediul ambiental şi procesele-verbale de redare a acestora.

A arătat că, în cursul procedurilor penale, probele nu pot fi administrate decât cu participarea organelor de urmărire penală şi cu respectarea tuturor garanţiilor conferite de lege acuzatului, iar nulitatea probelor poate să fie constatată pentru motive de nerespectare a dispoziţiilor legale în materia procedeelor probatorii. De altfel, jurisprudenţa naţională, însemnând aici cu precădere hotărârile Înaltei Curţi, au consacrat, în mod repetat, că imposibilitatea de efectuare a unor expertize criminalistice, pe baza unor înregistrări originale ori administrarea probelor după procedee probatorii, cu încălcarea legii, constituie temei din care rezultă nelegalitatea administrării probelor.

Astfel, a solicitat instanţei să constate mai întâi nelegalitatea administrării probei cu înregistrările ambientale şi, consecutiv, să nu le aprecieze ca probe, care pot fi folosite în soluţionarea apelului.

A considerat că declaraţiile date de martorul denunţător D. nu dau garanţii de imparţialitate şi de adevăr, întrucât au fost luate în anumite condiţii.

În concluzie, cu privire la această infracţiune a susţinut că nu există pretinderea, întrucât nu există probe şi, pe cale de consecinţă, a solicitat achitarea inculpatului, în baza art. 16 lit. a) din C. proc. pen.

În cursul cercetării judecătoreşti, în faza procesuală a apelului, prin încheierea de şedinţă din data de 15 mai 2017, cu privire la cererile de probatorii formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti şi de către inculpatul A., pentru motivele menţionate în cuprinsul încheierii, s-au dispus următoarele:

S-a admis cererea de probatorii formulată de către reprezentantul Ministerului Public, privind readministrarea probei testimoniale cu martorul denunţător D. şi a martorilor P., T., DD. şi C..

S-a admis cererea de probatorii formulată de către apelantul intimat inculpat A., prin apărător ales, privind:

- emiterea unei adrese către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti pentru a se transmite: procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 22 mai 2012, în urma căruia a fost înregistrat dosarul nr. x/P/2012, din care s-a disjuns dosarul nr. x/2012; copie a procesului-verbal de citare a lui D. la Penitenciarul Târgu-Jiu, în scopul transferului la Penitenciarul Colibaşi în vederea audierii în dosarul nr. x/2012; ordonanţa de delegare a procurorului de caz din 25.10.2013 pentru efectuarea înregistrărilor telefonice şi ambientale în dosarul nr. x/2013;

- efectuarea unei expertize de către I.N.E.C., având ca obiect analizarea originalului pe care s-a făcut înregistrarea şi a aparaturii folosite, cu obiectivele menţionate în cererea de probatorii la fila nr. x;

- reaudierea tuturor martorilor audiaţi în cauză, respectiv, C., E., P., EE., S. şi V., inclusiv a martorului denunţător D.;

S-a prorogat, după întocmirea expertizei, discutarea cererii de efectuare a unei noi transcrieri a înregistrării ambientale din data de 25.10.2013 după efectuarea expertizei care să îmbunătăţească calitatea înregistrării efectuate.

S-a luat act că apărătorul ales al apelantului intimat inculpat a precizat că nu mai menţine solicitarea cuprinsă în cererea de probatorii la pct. II lit. d) şi e), respectiv emiterea adresei către DNA pentru a comunica care sunt organele care au efectuat înregistrările convorbirilor în dosarul nr. x/2013 şi care sunt organele care au efectuat înregistrările convorbirilor în dosarul nr. x/2013.

S-a luat act că apărătorul ales al apelantului intimat inculpat a renunţat la pct. VI din cererea de probatorii, respectiv cererile de sesizare a Curţii Europene de la Luxembourg pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare de către această instanţă.

S-a luat act că apelantul intimat inculpat a precizat că doreşte să dea o declaraţie, însă după audierea martorilor din cauză.

În conformitate cu dispoziţiile art. 420 alin. (5) din C. proc. pen.., respectiv art. 381 alin. (1) din C. proc. pen.., în şedinţa publică de judecată din data de 09 octombrie 2017 au fost audiaţi martorii C., D. şi T.; în şedinţa din data de 22 ianuarie 2018 a fost audiat martorul S.; în şedinţa din 05 martie 2018 a fost audiat martorul P., iar în şedinţa din 11 iunie 2018 a fost audiat martorul E..

Prin încheierea de şedinţă din 16 aprilie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 383 alin. (3) şi (4) din C. proc. pen.., s-a luat act de renunţarea apelantului intimat inculpat A. la administrarea probelor testimoniale cu martorii V. şi EE., având în vedere constatarea imposibilităţii administrării acestor probe în cadrul cercetării judecătoreşti în apel.

În şedinţa publică de judecată din data de 11 iunie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 420 alin. (4) din C. proc. pen.., respectiv art. 379 alin. (1) din C. proc. pen.., s-a procedat la audierea apelantului intimat inculpat A..

Prin încheierea de şedinţă din data de 05 martie 2018, s-a admis cererea de probe formulată de apelantul intimat inculpat A., constând în efectuarea unei adrese către Direcţia Generală de Protecţie Internă, pentru a preciza: dacă mai deţine aparatul cu care s-au făcut înregistrările în această cauză; dacă înregistrările originale se mai află în memoria acestui aparat; numele persoanei care a translatat de pe aparat pe suporţii optici puşi la dispoziţia parchetului înregistrările transmise şi, totodată ca această persoană să ateste autenticitatea acestora; dacă persoana care a pus în executare mandatul de supraveghere tehnică era ofiţer de poliţie judiciară, cu comunicarea ordinului prin care acesta a fost numit în funcţie.

Prin încheierea de şedinţă din data de 02 mai 2018, s-a admis cererea de probe formulată de apelantul intimat inculpat A., constând în efectuarea unei adrese către Direcţia Generală de Protecţie Internă, prin care să se precizeze calitatea persoanei care a realizat copiile înregistrărilor de pe aparatul original, precum şi calitatea celui care a certificat autenticitatea acestora.

Prin încheierea de şedinţă din data de 11 iunie 2018, s-a admis cererea de probe formulată de către apelantul intimat inculpat A. privind emiterea unei adrese către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, pentru a preciza dacă în acest dosar au fost efectuate acte de urmărire penală de către persoane având calitatea de ofiţeri ai Serviciului Român de Informaţii şi, în caz afirmativ, ce acte de urmărire penală au fost efectuate în concret, răspunsul instituţiei de parchet fiind negativ, potrivit adresei depuse la dosarul instanţei de apel.

Totodată, s-a respins solicitarea formulată de apelantul intimat inculpat, prin apărător, în sensul emiterii unei adrese către Direcţia Generală de Protecţie Internă pentru a comunica dacă ofiţerii acestei instituţii au ascultat convorbirile telefonice.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17 septembrie 2018 s-a dispus emiterea unei adrese către Serviciul Român de Informaţii, în sensul de a comunica dacă în dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti s-a lucrat în conformitate cu Protocolul de Colaborare încheiat între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi S.R.I. din anul 2009, dacă au existat echipe operative mixte şi, în caz afirmativ, ce acte de urmărire penală au fost efectuate în cauză în mod concret, răspunsul fiind, de asemenea, negativ, conform adresei depuse la dosarul instanţei de apel.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin. (2) din C. proc. pen.., Înalta Curte, secţia Penală constată următoarele:

I. În ceea ce priveşte apelul declarat de inculpatul A., Înalta Curte îl apreciază ca fondat, în considerarea următoarelor argumente:

I.1. Cu referire la încadrarea juridică a faptelor de fals în înscrisuri sub semnătură privată (trei infracţiuni), în sarcina inculpatului s-a reţinut succint că, la data de 04 noiembrie 2010, a redactat şi a semnat în fals declaraţia de apel împotriva sentinţei penale nr. 2133 din 02 noiembrie 2010 a Judecătoriei Piteşti şi la datele de 14 decembrie 2010 şi 09 mai 2011, a redactat şi a semnat în fals două cereri de amânare judecare cauză pentru angajare apărător.

Or, din formularea acuzaţiilor împotriva inculpatului A. rezultă că, de fapt, este vorba despre o singură infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

Astfel, infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Se constată că, în cauză, condiţia unităţii de subiect activ este îndeplinită.

De asemenea, cerinţa pluralităţii actelor de executare omogene este întrunită, deoarece în datele de 04 noiembrie 2010, 14 decembrie 2010 şi 09 mai 2011 se presupune că a avut loc activitatea de contrafacere (redactare şi semnare în fals) a înscrisurilor respective.

Condiţia unicităţii de rezoluţie este îndeplinită, rezoluţia infracţională fiind menţinută pe întreaga durată (nu este schimbată modalitatea de contrafacere).

Totodată, condiţia de unitate de calificare juridică este îndeplinită, acţiunile de redactare şi semnare săvârşite succesiv creând conţinutul aceleiaşi infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În consecinţă, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen.., Înalta Curte va schimba încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A., din trei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârşite în legătură directă cu infracţiunea de trafic de influenţă, prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 290 din C. pen. din 1969 în legătură directă cu art. 257 din C. pen. din 1969 rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 într-o infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prev. de art. 290 din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (reţinând că articolele 17 şi 18 care compuneau secţiunea a 4-a intitulată "Infracţiuni în legătură direct cu infracţiunile de corupţie" din cuprinsul Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie au fost abrogate).

I.2. În ceea ce priveşte invocarea nulităţii înregistrării ambientale şi a procesului-verbal din 25 octombrie 2013 de redare a convorbirii purtate în mediul ambiental la aceeaşi dată între inculpatul A. şi martorul denunţător D., precum şi solicitarea ca mijlocul de probă astfel obţinut să fie înlăturat ca nelegal, motivat de faptul că:

- 1. pe de o parte, înregistrările (întocmite în baza unor mandate emise de Curtea de Apel Piteşti) au fost efectuate de către un organ necompetent (întrucât lucrătorii de poliţie DIPI - actual DGPI - nu aveau şi nu au calitatea de poliţie judiciară), fiind astfel încălcate dispoziţiile referitoare la competenţa materială a organului de urmărire penală, sancţionabile cu nulitatea absolută şi,

- 2. pe de altă parte, proba cu înregistrarea discuţiilor ambientale dintre inculpatul A. şi martorul denunţător D. a fost obţinută nelegal, iar sancţiunea este consacrată de dispoziţiile art. 102 alin. (2) din C. proc. pen.., având în vedere caracterul neoriginal al înregistrărilor puse la dispoziţia organului de urmărire penală, înregistrări care au fost redate în procesele-verbale care constituie mijloc de probă,

Înalta Curte reţine că solicitarea este neîntemeiată, urmând să menţină soluţia dispusă de instanţa de fond cu privire la această chestiune, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. În considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302 din 04 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 566 din 17 iulie 2017 (prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională), instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:

... "37. În legătură cu dispoziţiile referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, Curtea observă că începând cu C. proc. pen.. din 1936 şi până la 1 februarie 2014 (deci pe parcursul unei perioade însemnate de timp) a existat o prezumţie absolută că încălcarea acestor norme produce o vătămare. În doctrină, s-a subliniat faptul că unele dintre dispoziţiile care reglementează desfăşurarea procesului penal au fost selectate de legiuitor şi înscrise în art. 197 alin. (2) din C. proc. pen.. din 1968, încălcarea lor fiind considerată atât de gravă, încât atrăgea întotdeauna nulitatea actelor efectuate cu încălcarea lor.

38. Astfel, din analiza succesiunii în timp a dispoziţiilor ce reglementează cazurile de nulitate absolută, concluzia care se impune este că, în prezent, legiuitorul a apreciat că încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală nu mai reprezintă o încălcare atât de gravă încât să determine incidenţa nulităţii absolute.

Curtea observă că expunerea de motive care însoţeşte proiectul actului normativ nu face nicio referire la motivul eliminării acestui caz de nulitate absolută.

58 . . . . . . . . . .eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală permite aplicarea în procesul penal a unui criteriu subiectiv de apreciere din partea organului de urmărire penală. Astfel, prin nereglementarea unei sancţiuni adecvate în cazul nerespectării de către organul de urmărire penală a competenţei sale materiale şi după calitatea persoanei, legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii a normelor de competenţă pe care le-a adoptat.

59. Pe de altă parte, Curtea reţine că incidenţa nulităţii relative în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină în sarcina celui ce o invocă obligaţia dovedirii unui interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, a dovedirii unei vătămări a drepturilor sale prin nerespectarea dispoziţiei, a dovedirii imposibilităţii înlăturării acestei vătămări altfel decât prin desfiinţarea actului.

60. În ceea ce priveşte vătămarea ce trebuie dovedită, Curtea observă că în doctrină s-a apreciat că, deşi legea nu precizează în ce poate consta vătămarea procesuală, aceasta se poate constitui în încălcarea drepturilor pe care le au părţile în procesul penal. Totodată, în doctrină, s-a arătat că se poate defini vătămarea ca atingerea adusă principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezultă posibilitatea de a nu se realiza scopul acestuia. De asemenea, s-a menţionat că, prin vătămare, se poate înţelege orice atingere adusă justiţiei sau intereselor legitime ale părţilor. Atingerea se aduce părţilor din proces în cazul în care li se încalcă un drept procesual ori o garanţie procesuală de natură a le asigura apărarea intereselor lor legitime în cursul procesului penal.

61. Aşa fiind, din analiza dispoziţiilor art. 282 din C. proc. pen.. şi a celor reţinute de doctrină, Curtea constată că, în cazul nulităţii relative, vătămarea se referă la o încălcare a normelor ce are drept consecinţă o afectare a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptăţite de a o invoca. Astfel, teoretic, orice încălcare de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate determina o vătămare independent de respectarea regulilor de competenţă ale acestuia. În consecinţă, demonstrarea vătămării va putea fi realizată prin relevarea consecinţelor actului organului de urmărire penală, printr-o modalitate independentă, ce nu implică, întotdeauna, analiza respectării competenţei acestuia. Cu alte cuvinte, încălcarea de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate produce o vătămare, chiar şi atunci când normele de competenţă au fost respectate, situaţie în care vătămarea e mai uşor de dovedit, fiind precis determinată.

62. Or, Curtea constată că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, şi implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată iuris et de iure.

63. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ... ".

Înalta Curte reţine că, la momentul efectuării actului, încălcarea competenţei materiale (sau funcţionale) a organelor de urmărire penală era prevăzută de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, în conformitate cu dispoziţiile art. 197 alin. (2) teza I-a din C. proc. pen.. de la 1968, iar evaluarea incidenţei nulităţii se realizează prin raportare la legea procesual penală în vigoare la momentul efectuării actului, întrucât legea procesual penală nu retroactivează, ceea ce înseamnă că nu poate fi invocată decizia Curţii Constituţionale (care modifică o dispoziţie procesual penală) în privinţa actelor de procedură efectuate anterior publicării acesteia.

Prin urmare, se constată că aspectul invocat reprezintă un caz de nerespectare a dispoziţiilor privind competenţa materială a organelor de urmărire penală, întrucât nu au fost respectate dispoziţiile art. 912 alin. (1) din C. proc. pen.. de la 1968 în vigoare la data efectuării actului, la administrarea unui mijloc de probă prevăzut de lege, care a fost realizat de un organ necompetent din punct de vedere material (funcţional).

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 912 alin. (1) din C. proc. pen.. de la 1968, procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 911 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală.

Potrivit art. 201 alin. (1) din acelaşi cod, urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală, iar conform alin. (2), organele de cercetare penală sunt organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare specială.

Din relaţiile transmise de Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală de Protecţie Internă, prin adresele nr. x aprilie 2018 şi nr. x/08 iunie 2018, rezultă că persoanele care au realizat copiile înregistrărilor (au pus în aplicare măsurile de interceptare şi înregistrare a comunicărilor şi convorbirilor efectuate în mediul ambiental din actele autorizate privindu-l pe inculpatul A.) aveau calitatea de ofiţeri/agenţi de poliţie, desfăşurându-şi activitatea în cadrul DIPI - SJPI Argeş, dar nu erau/nu sunt ofiţeri de poliţie judiciară.

Regulile de competenţă materială avute în vedere de dispoziţiile art. 197 alin. (2) teza I-a din C. proc. pen.. de la 1968 vizează repartizarea prin lege a organelor judiciare, după anumite criterii, care pot fi anumite infracţiuni sau anumite acte ori măsuri dintr-o anumită fază a procesului penal (în acest sens, a se vedea paragraful 53 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 04 mai 2017), reguli care nu au fost respectate în cauză.

Or, din perspectiva efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 190 din 14 martie 2016 şi invocată de către apelantul inculpat în susţinerea cererii de constatare a nulităţii, eventuala nelegalitate a interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor, care putea fi invocată şi anterior pronunţării hotărârii sus menţionate, trebuie examinată prin prisma regimului nulităţilor, întrucât, potrivit art. 102 alin. (3) din C. proc. pen.., nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.

În acest sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 177 din 26 februarie 2018, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) din C. proc. pen.. şi s-a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "excluderea probei", din cuprinsul lor, se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei.

Aşadar, probele ar putea fi excluse dacă actul prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată este lovit de nulitate absolută ori de nulitate relativă, însă în acest din urmă caz trebuie să se fi produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod.

Decizia precitată, astfel cum de altfel reţine instanţa de contencios constituţional în paragraful nr. 22, trebuie interpretată prin raportare la dispozitivul şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 535 din 17 iulie 2015, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 102 alin. (2) din C. proc. pen.. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, constatându-se, în paragraful nr. 22, că rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.

În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte reţine că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în principiu nu este interzisă folosirea în procesul penal a unei probe obţinute în mod nelegal, dacă procedura, în ansamblul ei, este echitabilă, iar inculpatul a avut posibilitatea contestării ei. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite folosirea probelor nelegale în procesul penal, în anumite condiţii.

Astfel, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54). De aceea, utilizarea unei probe aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii, să o conteste în mod efectiv.

Totodată, în soluţionarea plângerilor având ca obiect încălcarea principiilor loialităţii şi legalităţii utilizării procedeelor probatorii speciale - investigatori, agenţi infiltraţi - Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se produc aceste probe şi, în special, cu privire la verificarea respectării cerinţelor de contradictorialitate şi egalitate a armelor (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Jasper împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragrafele 50-58, şi Hotărârea din 26 octombrie 2006, pronunţată în Cauza Khudobin împotriva Rusiei, paragrafele 133 - 135).

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza "instrucţiei", în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teamă pentru consecinţele pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor. Dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta astfel de mărturii, în momentul în care sunt făcute ori mai târziu, utilizarea lor nu violează în sine art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 24 noiembrie 1986, pronunţată în Cauza Unterpertinger împotriva Austriei, paragrafele 31-33, Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 23 aprilie 1997, pronunţată în Cauza Van Mechelen împotriva Olandei, paragraful 55).

În acelaşi fel, în Cauza Schenk împotriva Elveţiei, instanţa de la Strasbourg a arătat că este în sarcina sa aprecierea în ansamblu a caracterului echitabil al procesului şi nu excluderea în principiu şi in abstracto a probelor administrate nelegal. În cauză, s-a constatat că reclamantului i-a fost respectat dreptul la apărare, chiar dacă cererile sale fuseseră respinse, întrucât acesta a putut contesta caracterul nelegal al înregistrărilor, pe motivul că nu fuseseră dispuse de un judecător, şi, pe de altă parte, a avut posibilitatea de a tăgădui autenticitatea înregistrărilor şi de a se opune la folosirea lor (Hotărârea din 12 iulie 1988, paragrafele 46 - 49).

De asemenea, în Hotărârea din 12 mai 2000, pronunţată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragrafele 34 - 40, instanţa europeană a reţinut, în esenţă, că reclamantul a avut posibilitatea de a contesta în toate gradele de jurisdicţie autenticitatea înregistrărilor, precum şi posibilitatea folosirii lor ca probe în proces.

În aceste împrejurări, Înalta Curte constată că instanţa europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se administrează probe în procesul penal, la posibilitatea veritabilă, adecvată şi suficientă de a contesta legalitatea probatoriilor produse în faza "instrucţiei" (urmăririi penale), aspecte care presupun, în concret, posibilitatea părţilor de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea lor fapte sau împrejurări, inclusiv administrarea oricăror mijloace de probă ce ar demonstra nelegalitatea probatoriilor produse de organele de urmărire penală.

În altă ordine de idei, instanţa de apel reţine că inculpatul A. a solicitat să se constate efectul automat al deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 cu privire la acte de procedură efectuate anterior publicării acesteia (ceea ce este inadmisibil, în raport de principiul tempus regit actum, prevăzut de art. 13 alin. (1) din C. proc. pen.. - aplicarea legii procesuale penale în timp şi spaţiu), şi în baza normelor din C. proc. pen.. de la 1968 (art. 911 şi urm.), care nu au făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate admise prin decizia sus citată.

Astfel, vechea reglementare avea un conţinut diferit, în sensul că articolele 911 şi 912 din C. proc. pen.. de la 1968 atribuiau competenţa executării metodei de supraveghere tehnică exclusiv organelor de urmărire penală.

În consecinţă, nu pot fi extinse efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 şi asupra activităţilor de supraveghere tehnică desfăşurate de alte organe decât cele de urmărire penală, întrucât nu aveau această atribuţie în fosta redactare a C. proc. pen.

Pe de altă parte, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 554 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 1013 din 21 decembrie 2017 - invocată de către apelantul inculpat în susţinerea cererii - nu este incidentă în cauză, întrucât se referă la neconstituţionalitatea soluţiei legislative cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din C. proc. pen.., care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative.

În sfârşit, legat de momentul până la care se poate dispune excluderea probelor obţinute în mod nelegal (întrucât nu pot fi folosite în procesul penal) ori sancţionarea, potrivit art. 280 - 282 din C. proc. pen.., a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 102 alin. (2) din C. proc. pen.., art. 345 alin. (3) din C. proc. pen.. şi art. 346 alin. (3) lit. b) din C. proc. pen.., se constată că instanţa de contencios constituţional, printr-o jurisprudenţă constantă, a tranşat problema, statuând, cu titlu obligatoriu, următoarele:

Din perspectiva verificării legalităţii administrării probelor, Curtea a constatat că, pe de o parte, probele, odată ce au fost excluse, nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei, iar pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente. Astfel, actele pe care acesta le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse, dar nici asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului. După rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia inculpatul să poată ridica cereri ori excepţii referitoare la aspecte deja analizate în camera preliminară (în acest sens, a se vedea paragraful 59 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 887 din 05 decembrie 2014).

Rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului (paragraful 61 din decizia precitată).

Verificarea legalităţii probelor, realizată de judecătorul de cameră preliminară, priveşte conformarea activităţii de probaţiune anterior efectuată de organele de cercetare penală (a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, a procedeelor probatorii utilizate) cu principiile legalităţii probelor, respectiv al loialităţii administrării probelor, în condiţiile în care ipotezele reglementate în art. 101 din C. proc. pen.. constituie aspecte de nelegalitate a obţinerii probelor. Constatarea - în camera preliminară - încălcării prescripţiilor procedurale de administrare a probelor, respectiv constatarea obţinerii probelor prin utilizarea unor metode nelegale atrage aplicarea, de către judecătorul de cameră preliminară, a sancţiunii excluderii acestora (în acest sens, a se vedea paragraful 26 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 802 din 05 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 116 din 06 februarie 2018).

Momentul procesual, reglementat expres de normele în vigoare, în care, în cursul procesului penal, se verifică legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală este cel al camerei preliminare (art. 342 din C. proc. pen..), în acest sens, instanţa de control constituţional reţinând că, în cursul judecăţii nu s-ar mai putea aprecia asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului, de vreme ce nu este admisibil a se face proba împotriva unor aspecte definitiv validate, după încheierea procedurii de cameră preliminară, cu privire la legalitatea administrării probaţiunii realizată de către organele de urmărire, operând autoritatea de lucru judecat (paragraful 27 din decizia precitată).

Restul considerentelor deciziei nr. 802/2017 se referă la prevederile art. 101 alin. (1), (2) şi (3) din C. proc. pen.. care interzic în mod absolut administrarea probelor prin practici neloiale (violenţe, ameninţări, alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri, metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei, provocare) ori probele obţinute prin tortură, precum şi cele derivate din acestea, potrivit art. 102 alin. (1) din C. proc. pen.., ceea ce semnifică obţinerea probelor prin metode nelegale, spre deosebire de vicierea probelor prin încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a lor, cum este cazul în speţa de faţă (în acest sens, a se vedea paragraful 28 din decizia sus menţionată).

Numai din această perspectivă, a obţinerii probelor prin metode nelegale, astfel cum s-a arătat în paragraful anterior, instanţa de contencios constituţional a constatat că o verificare a loialităţii/legalităţii administrării probelor este admisă şi în cursul judecăţii, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Aşadar, interdicţia categorică a legii în obţinerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competenţa judecătorului de fond de a examina şi în cursul judecăţii aceste aspecte. Altfel spus, probele menţinute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecăţii din perspectiva constatării inadmisibilităţii procedurii prin care au fost obţinute şi a aplicării nulităţii absolute asupra actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate, în condiţiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalităţii procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită (paragraful 29 din decizia nr. 802/2017).

Raportând considerentele instanţei de contencios constituţional redate mai sus la speţa de faţă, Înalta Curte reţine că, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie din data de 24 martie 2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013, s-a dispus începerea judecăţii privind pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor cu privire la care s-a dispus trimiterea acestuia în judecată.

În considerentele acestei încheieri, cu privire la chestiunea ce interesează în cauză, s-a arătat că temeinicia învinuirii urmează "să fie analizată de instanţa de judecată, precum şi concludenţa probelor, deoarece, altfel, ar însemna o antepronunţare, nepermisă" şi că "sunt indicate în cuprinsul rechizitoriului şi mijloacele de probă pe baza cărora s-a reţinut starea de fapt, respectiv rezumatul convorbirilor telefonice, ca urmare a interceptărilor făcute în mod legal".

Prin încheierea nr. 1751 din data de 23 mai 2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte, secţia Penală a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii sus menţionate.

În esenţă, în motivarea soluţiei dispuse în contestaţie s-au reţinut următoarele:

- în cauză, nu sunt "efectuate acte de urmărire penală cu încălcarea legii, care să justifice aplicarea sancţiunilor prevăzute de art. 280 - 282 C. proc. pen.. sau excluderea probelor administrate în faza de urmărire penală".

- "în privinţa înregistrărilor şi interceptărilor precum şi a convorbirilor ambientale înregistrate la data de 25.10.2013", "acestea au fost efectuate în mod legal, de organele abilitate şi în baza unei autorizări legale emisă de instanţa de judecată, ceea ce înseamnă că ele beneficiază de prezumţia de legalitate, fiind supuse expertizării numai în situaţii excepţionale, la aprecierea instanţei de judecată.

Nefăcându-se dovada că înregistrările ar fi fost efectuate nelegal", s-a apreciat că "nu sunt incidente dispoziţiile art. 102 C. proc. pen.. conform cărora "probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal"".

În concluzie, în condiţiile în care procedura camerei preliminare a fost definitiv finalizată la data de 23 mai 2014, se constată că a fost depăşit momentul procesual până la care putea fi invocată vicierea probei prin încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a ei (act îndeplinit în cursul urmăririi penale). De altfel, proba constând în înregistrarea convorbirii purtate în mediul ambiental la data de 25 octombrie 2013 între inculpatul A. şi martorul denunţător D. a fost cercetată în mod efectiv în procedura camerei preliminare, operând autoritatea de lucru judecat.

În acelaşi sens, sunt chiar considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 779 din 28 noiembrie 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 439 din 24 mai 2018 prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143 alin. (2) şi art. 282 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen.., excepţie ridicată de A. în Dosarul nr. x/2013 al Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie (excepţie ridicată, aşadar, în prezenta cauză, în faţa instanţei de fond).

Astfel, în paragraful 21 al deciziei sus menţionate, instanţa de contencios constituţional a constatat că, în esenţă, autorul excepţiei tinde, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, la excluderea anumitor probe din dosar, respectiv a interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice. Or, acesta a fost trimis în judecată sub imperiul prevederilor procedural penale din C. proc. pen.. din 1968. Drept urmare, potrivit art. 257 din C. proc. pen.. din 1968, inculpatului i s-a prezentat materialul de urmărire penală, ocazie cu care, în acord cu art. 913 alin. (4) din acelaşi act normativ, procurorul i-a prezentat procesele-verbale în care au fost redate convorbirile înregistrate, fiind obligat, totodată, să-i asigure, la cerere, ascultarea acestora. Aşa fiind, inculpatul avea posibilitatea să invoce, pe motiv de necompetenţă a organului de urmărire penală, în acord cu art. 197 alin. (2) din C. proc. pen.. din 1968, nulitatea absolută a interceptărilor efectuate de către un organ necompetent. De asemenea, după intrarea în vigoare a noului C. proc. pen.., potrivit art. 4 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen.. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, "actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen.., cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege", iar "nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile C. proc. pen..". Totodată, potrivit art. 6 din aceeaşi lege, "cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească se soluţionează de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege", instanţa pe rolul căreia se află cauza urmând a o trimite la judecătorul de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit art. 342 - 348 din C. proc. pen.., în această situaţie regăsindu-se şi cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate.

2. În ceea ce priveşte caracterul neoriginal al înregistrărilor puse la dispoziţia organului de urmărire penală, înregistrări care au fost redate în procesele-verbale care constituie mijloc de probă, Înalta Curte reţine următoarele:

Din cuprinsul raportului de expertiză criminalistică nr. 315 din 25 octombrie 2017 întocmit de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice - Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti (depus la dosarul instanţei de apel) a rezultat că, la examinarea canalelor audio ale celor două înregistrări de expertizat s-a constatat că acestea surprind aceeaşi convorbire şi îşi susţin reciproc continuitatea, iar secvenţa video examinată, deşi conţine cadre defecte, este sincronă cu canalul audio, conchizându-se că înregistrările sunt neîntrerupte. În absenţa urmelor de recompresie ori reînregistrare, nu au fost stabilite urme de nesimultaneitate între efectuarea înregistrării şi evenimentele înregistrate. Pe baza celor constatate s-a conchis că, în cuprinsul înregistrărilor examinate nu au fost identificate elemente de colaj audio - video ori de rearanjare a conţinutului înregistrării.

Potrivit adresei nr. x/2012 din data de 21 februarie 2018 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, în cursul urmăririi penale, procurorul a dispus ca punerea în executare a măsurilor dispuse cu titlu provizoriu şi a măsurilor autorizate de către instanţă să se realizeze prin intermediul Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă - Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă Argeş.

Prin urmare, se constată că echipamentul tehnic nu a aparţinut Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ci fostului Serviciului de Informaţii şi Protecţie Internă Argeş, în prezent Direcţia Generală de Protecţie Internă, instituţie evident distinctă de prima, aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Interne.

Pe de altă parte, dispozitivele utilizate la efectuarea înregistrărilor audio - video nu constituie mijloace de probă, în înţelesul art. 97 alin. (2) din C. proc. pen.., şi, ca atare, nu se comunică instanţei, în condiţiile art. 329 alin. (2) din C. proc. pen.., odată cu înaintarea dosarului de urmărire penală şi nici nu există obligaţia de a fi păstrate până la finalizarea procesului penal.

În ceea ce priveşte "înregistrările originale", în conformitate cu dispoziţiile art. 143 alin. (2) din C. proc. pen.., suportul care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică sau o copie certificată a acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia. Or, prin adresa din data de 25 iulie 2017, în conformitate cu prevederile legale sus menţionate, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti a transmis instanţei de apel, în plic sigilat, suportul optic original ce conţine înregistrarea audio - video a convorbirii din 25 octombrie 2013, aspect ce rezultă, de altfel, şi din adresa nr. x/2012 din data de 21 februarie 2018, despre care s-a făcut vorbire mai sus.

În plus, dispoziţiile O.G. nr. 75 din 24 august 2000 actualizată privind organizarea activităţii de expertiză criminalistică, precum şi cele ale Ordinului M.J. nr. 1901/C/2015 - aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, ce stabilesc domeniile în care se fac expertize criminalistice, nu menţionează eventuala expertizare a echipamentelor tehnice folosite în activitatea operativă.

În aceeaşi ordine de idei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură, ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei).

Or, în cauză, se constată că dreptul inculpatului la un proces echitabil a fost întrutotul respectat, oferindu-i-se posibilitatea reală de a contesta înregistrările folosite împotriva sa, acesta având acces la suporţii deţinuţi de parchet.

Conchizând, Înalta Curte - reţinând şi concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză - constată că înregistrările nu au fost alterate, conţinutul acestora fiind identic cu redarea din procesele-verbale certificate de către procuror (de altfel, inculpatul nici nu a contestat conţinutul discuţiilor înregistrate); nu există nicio diferenţă calitativă între "suportul" şi "copia suportului" pe care au fost efectuate înregistrările deoarece copia digitală realizează o redare identică a suportului original.

I.3. În ceea ce priveşte fondul apelului declarat de inculpatul A.:

De plano, se constată că apelantul inculpat nu a contestat situaţia de fapt reţinută în hotărârea atacată, ci interpretarea şi încadrarea juridică dată faptelor pentru care s-a dispus condamnarea sa.

Cu referire la infracţiunea de "folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii", prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte reţine următoarele:

În sarcina inculpatului s-a reţinut, prin actul de sesizare a instanţei, faptul că, la data de 24 februarie 2012, având calitatea de apărător al inculpatului B., cercetat în dosarul penal nr. x/2011 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, cu ocazia studierii dosarului aflat la Tribunalul Argeş cu propunere de arestare preventivă, a luat la cunoştinţă de actele de urmărire penală din acest dosar, care aveau caracter nepublic, după care a folosit, în mod direct, aceste informaţii din dosar, care nu erau destinate publicităţii şi le-a transmis presei locale şi făptuitorului C., persoană faţă de care se efectuau cercetări în acelaşi dosar, scopul fiind obţinerea de către această persoană a unor foloase necuvenite, constând în crearea unor avantaje de natură juridică privind exonerarea de răspundere penală.

Conform dispoziţiilor art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 (prevederi ce nu au suferit modificări între data săvârşirii presupusei fapte penale şi data pronunţării prezentei decizii), constituie infracţiune folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, dacă faptele sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.

Instanţa de control judiciar reţine că inculpatul A. nu a contestat că a luat cunoştinţă de informaţiile nedestinate publicităţii (în circumstanţele arătate, atât în cuprinsul actului de sesizare, cât şi în hotărârea atacată) şi că a adus la cunoştinţa făptuitorului C. şi a unor ziarişti din presa locală aceste informaţii, respectiv că se efectuau cercetări în dosarul nr. x/2011 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti în privinţa făptuitorului C. şi că acesta făcea obiectul unei supravegheri operative.

Astfel, pe parcursul administrării actelor premergătoare, A. a dat o declaraţie, la 28 iunie 2012, în care a arătat că este prieten de aproximativ 17 ani cu C. (prefect al judeţului Argeş) şi a fost apărătorul său în toate dosarele penale şi civile în care a fost implicat şi că, la data de 24 februarie 2012, la ieşirea din sediul tribunalului, întrebat fiind de ziariştii din presa locală, nu a menţionat nimic despre interceptarea lui C..

Ulterior, s-a deplasat la sediul FF. unde a informat conducerea partidului, precum şi alte persoane în legătură cu interceptarea lui C. şi a altor membrii FF.. De asemenea, s-a deplasat la domiciliul lui C. pe care l-a informat cu privire la faptul că a fost interceptat circa 4 luni, prezentându-i şi motivaţia acestor interceptări telefonice.

În continuare, cu acceptul lui C., a sunat-o pe M. de la cotidianul "N." şi a întrebat-o dacă vrea să-i ia un interviu primului pe această team, ziaristul confirmându-i că este interesat.

Inculpatul a arătat că nu a mai discutat cu alţi reprezentanţi mass-media ori alte persoane până la judecarea recursului în cauza respectivă, când a făcut referire la interceptările telefonice, şedinţa fiind publică.

În faza de cercetare judecătorească în fond, la termenul din 25 septembrie 2014, inculpatul a arătat că i-a comunicat lui C., la data de 24 februarie 2012, că i-au fost ascultate telefoanele şi, în timp ce se afla la domiciliul acestuia, a fost sunat de un ziarist de la "x", care l-a întrebat pe prefect cum comentează faptul că a avut telefonul ascultat.

În faţa instanţei de apel, la termenul din 11 iunie 2018, inculpatul a precizat că:

"… După soluţionarea propunerii de arestare preventivă şi arestarea lui B., m-am deplasat la domiciliul lui C., nu cu intenţia de a-l avertiza, ci ca să aflu ce se întâmplase de fapt în toată nebunia aceea de dosar. Ajungând la domiciliul lui C. am constatat că acesta vorbea la telefon cu un ziarist apropiat D.N.A., L., care îl întreba cum comentează faptul că are un dosar şi că a fost ascultat …

După apariţia acelui articol în ziarul "x" am fost sunat de şeful ziarului "N." care mi-a cerut un punct de vedere, întrebându-mă dacă C. este ţinta acelui dosar. I-am spus că nu numai C., ci şi alte persoane …".

Martorul C. a arătat, în cursul urmăririi penale, la data de 23 noiembrie 2012, că este prieten de foarte mult timp cu inculpatul şi a fost reprezentat de acesta, în calitate de avocat, în unele cauze civile aflate pe rolul instanţelor. A confirmat faptul că inculpatul i-a comunicat că, la judecarea cererii de arestare preventivă a lui B., studiind actele aflate la dosarul cauzei, în calitate de avocat al acestuia, a luat la cunoştinţă despre faptul că toate convorbirile telefonice ale lui C. au fost interceptate din octombrie 2011.

A mai arătat martorul că a fost contactat telefonic de un ziarist din presa locală care l-a întrebat dacă ştie că i-au fost interceptate convorbirile telefonice în cauza privindu-l pe B., acesta răspunzând afirmativ, întrucât aflase acest lucru de la inculpat, imediat după judecarea cererii de arestare preventivă a lui B..

În cursul cercetării judecătoreşti în fond, la termenul din 10 februarie 2015, martorul a precizat că inculpatul era avocatul casei, având cu acesta o înţelegere de a-i reprezenta interesele ori de câte ori se iveşte o situaţie în faţa organelor judiciare. Totodată, martorul a arătat că este prieten cu inculpatul şi toate discuţiile pe care le-a avut cu acesta au fost amicale, inculpatul neavând intenţia de a-l avertiza în vreun fel asupra unor aspecte ale anchetei.

A precizat martorul că, în dosarul privindu-l pe B., nu a fost cercetat şi nici nu a primit vreo soluţie.

În fine, în faţa Înaltei Curţi, la termenul din 09 octombrie 2017, menţinându-şi depoziţiile date anterior în cauză, martorul C. a precizat că, în ziua reţinerii lui B., a fost iniţial apelat de un ziarist de la săptămânalul "x" din Argeş care l-a întrebat dacă ştie că îi sunt interceptate telefoanele, răspunsul martorului fiind negativ. A arătat martorul că, în acea seară, inculpatul i-a făcut o vizită şi l-a întrebat surprins dacă ştie că telefoanele îi sunt interceptate încă din luna octombrie.

A mai precizat martorul că, în dosarul respectiv nu a fost chemat în nicio calitate, nu a fost cercetat şi nu s-a pronunţat nicio soluţie cu privire la persoana sa.

În privinţa acestei infracţiuni, apelantul inculpat a formulat următoarele apărări:

I.3.1. Faptele inculpatului nu constituie acte de folosire a informaţiilor nedestinate publicităţii, ci dimpotrivă, acţiuni de divulgare a acestora către făptuitorul C. şi către ziarişti, mai ales în condiţiile în care acţiunea de folosire are semnificaţia unei întrebuinţări (operaţiune mult mai amplă care presupune un interes propriu al celui care foloseşte informaţia, spre care tinde, cu un scop bine determinat). Inculpatul a diseminat (a divulgat), către terţi, informaţii care nu erau destinate publicităţii şi, deci, nu a folosit aceste informaţii.

În privinţa acestei apărări, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată, reţinând că "folosirea" (utilizarea, întrebuinţarea) de informaţii nedestinate publicităţii este distinctă de divulgarea (dezvăluirea, demascarea, destăinuirea) unor anumite informaţii.

Sintagma "informaţii ce nu sunt destinate publicităţii" are în vedere toate acele informaţii nepublice care pot fi de două categorii, şi anume, informaţii clasificate care intră sub incidenţa Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 248 din 12 aprilie 2002, şi informaţii confidenţiale pentru care există obligativitatea păstrării acestui caracter.

În sfera informaţiilor confidenţiale intră acele informaţii care, fără a avea caracter clasificat, sunt supuse unui regim restrictiv de circulaţie, unor limitări şi îngrădiri legale, impuse de interese sociale superioare.

De altfel, informaţiile dintr-un dosar penal aflat în faza de urmărire penală pot fi, informaţii clasificate ce intră sub incidenţa Legii nr. 182/2002 ori informaţii confidenţiale. În acest sens, coroborând dispoziţiile art. 285 alin. (2) din actualul C. proc. pen.., potrivit căruia "Procedura în cursul urmăririi penale este nepublică", cu caracterul cel puţin confidenţial al informaţiilor dintr-un dosar penal, doctrina şi jurisprudenţa în materie au acceptat în mod unanim faptul că urmărirea penală are caracter nepublic. Această concluzie îşi găsea raţiunea sub vechea reglementare - şi care subzistă şi sub cea actuală - în faptul că unele activităţi cum sunt: strângerea probelor în vederea stabilirii vinovăţiei făptuitorului, conservarea unor urme care să ajute la aflarea adevărului, dejucarea unor planuri ale făptuitorilor care încearcă să denatureze sau să ascundă probe pentru a se sustrage răspunderii penale, luarea măsurilor preventive etc., ar fi mult îngreunate, iar unele chiar imposibil de realizat dacă persoanele cu interes direct în cauză, şi nu numai acestea, ar cunoaşte în amănunt întreaga strategie de cercetare a organelor de urmărire penală sau ar lua cunoştinţă de întregul material probator înainte de terminarea urmăririi penale.

De asemenea, potrivit art. 12 lit. e) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001, se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare.

În acelaşi sens, sunt chiar considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 50 din 02 februarie 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 308 din 28 aprilie 2017 (paragrafele 33, 35 - 37) prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. g) şi art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi ale art. 912 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen.. din 1968, excepţie ridicată de A. în Dosarul nr. x/2013 al Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie (excepţie ridicată, aşadar, în prezenta cauză, în faţa instanţei de fond).

În aceeaşi ordine de idei, a se vedea şi paragrafele 17 - 19 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 520 din 06 iulie 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 824 din 18 octombrie 2017; paragrafele 21 - 26 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 549 din 13 iulie 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 81 din 26 ianuarie 2018 şi paragrafele 16 - 21 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 101 din 01 martie 2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 510 din 21 iunie 2018).

I.3.2. Inculpatul nu a avut calitatea de subiect activ al infracţiunii, dat fiind că acesta din urmă nu poate fi o altă persoană decât aceea care este depozitar al informaţiilor ce nu sunt destinate publicităţii, în virtutea funcţiei pe care o ocupă. Dacă legiuitorul ar fi dorit să consacre, ca subiect activ al infracţiunii, o altă persoană decât aceea care deţine informaţiile în virtutea funcţiei, ar fi normat în mod separat, cum a făcut-o în art. 304 alin. (2) din C. pen., iar în ceea ce priveşte avocaţii, ar fi consacrat obligaţia de a păstra confidenţialitatea şi secretul datelor de care au luat cunoştinţă cu ocazia consultării dosarului, aşa cum a făcut-o în art. 94 alin. (5) din C. proc. pen.. şi, corelativ, ar fi incriminat faptele contrare obligaţiei de păstrare a confidenţialităţii.

S-a mai arătat că dispoziţiile art. 1 lit. g) din Legea nr. 78/2000 corelate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 51/1995 instituie obligaţii de confidenţialitate în ceea ce priveşte secretul profesional, cu privire la orice aspect al cauzei, care i-a fost încredinţat, în raport de interesul părţilor pe care le reprezintă şi nicidecum în raporturile cu terţii de raporturile de reprezentare şi asistenţă juridică.

Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată şi această apărare a inculpatului A., în virtutea următoarelor considerente:

Neîndoielnic, subiectul activ al infracţiunii este titularul (deţinătorul) informaţiei.

În ceea ce priveşte calitatea de subiect activ al infracţiunii a avocatului, instanţa de contencios constituţional a reţinut că excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidenţă a răspunderii penale în materia infracţiunilor de serviciu şi de corupţie (ori asimilate infracţiunilor de corupţie, cum este cazul în speţă) nu constituie un criteriu obiectiv în funcţie de care se poate justifica intervenţia legiuitorului. Aşa fiind, Curtea a apreciat că determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia care se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public (în acest sens, a se vedea paragraful VI.4.1. din Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

De asemenea, cât priveşte informaţiile confidenţiale, instanţa de contencios constituţional a constatat că, potrivit art. 2 din Legea nr. 78/2000, persoanele prevăzute la art. 1 - avocatul, deşi nenominalizat in terminis, intră în categoria altor persoane fizice, în condiţiile prevăzute de lege (respectiv Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011) -, sunt obligate să îndeplinească îndatoririle ce le revin din exercitarea funcţiilor, atribuţiilor sau însărcinărilor încredinţate, cu respectarea strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională, şi să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, fără să se folosească de funcţiile, atribuţiile ori însărcinările primite, în scopul dobândirii, pentru ele sau pentru alte persoane, de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. Drept urmare, ţinând seama de natura şi diversitatea informaţiilor confidenţiale ce pot fi deţinute de subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, Curtea a reţinut că legiuitorul nu avea cum să prevadă în textul criticat toată paleta de informaţii, motiv pentru care, identificarea ori individualizarea lor se va face în funcţie de domeniul specific prevăzut în legile speciale, regulamente ori convenţii sau angajamente ale subiectului activ.

Cu privire la exercitarea profesiei de avocat, Curtea a constatat că, potrivit art. 11 din Legea nr. 51/1995:

"Avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege". În acest sens, secretul profesional este de ordine publică, avocatul fiind dator să-l păstreze privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată şi nu poate fi obligat în nicio circumstanţă şi de către nicio persoană să divulge secretul profesional. Avocatul nu poate fi dezlegat de secretul profesional nici de către clientul său şi nici de către o altă autoritate sau persoană. Obligaţia de a păstra secretul profesional nu împiedică avocatul să folosească informaţiile cu privire la un fost client, dacă acestea au devenit publice. Totodată, obligaţia de a păstra secretul profesional este absolută şi nelimitată în timp şi se întinde asupra tuturor activităţilor avocatului, ale asociaţilor săi, ale avocaţilor colaboratori, ale avocaţilor salarizaţi din cadrul formei de exercitare a profesiei, inclusiv asupra raporturilor cu alţi avocaţi (a se vedea art. 8 şi art. 9 din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea nr. 64 din 3 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 19 decembrie 2011) (paragraful 34 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 50 din 02 februarie 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 308 din 28 aprilie 2017).

În consecinţă, Înalta Curte constată - contrar susţinerilor inculpatului - că avocatul are calitatea de subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în raport de prevederile art. 1 lit. g) din aceeaşi lege (alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a) - f), în condiţiile prevăzute de lege) coroborate cu dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 51/1995 şi ale articolelor 8 şi 9 din Statutul profesiei de avocat, texte de lege în vigoare în aceeaşi formă la data presupusei fapte infracţionale.

Din acest motiv, împrejurarea că obligaţiile instituite prin dispoziţiile art. 94 alin. (5) din C. proc. pen.. şi ale art. 304 alin. (2) din C. pen. nu existau la data presupusei fapte penale (24 februarie 2012) nu are relevanţă în cauză, câtă vreme respectivele obligaţii erau prevăzute în legea specială.

I.3.3. Lipsa scopului prevăzut de textul incriminator, şi anume, acela al obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, în condiţiile în care, interesul în obţinerea foloaselor este exclusiv al autorului infracţiunii, interes care trebuie dovedit, prin raportare la circumstanţele şi împrejurările cauzei.

S-a arătat că inculpatul i-a divulgat făptuitorului C. informaţiile nedestinate publicităţii, în baza unor relaţii de prietenie necontestate de către parchet, în scopul de a-l ajuta să se sustragă de la represiunea penală.

Înalta Curte constată că această din urmă apărare a inculpatului este întemeiată. Astfel, în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul a săvârşit fapta în scopul ca făptuitorul C. să obţină foloase necuvenite, constând în crearea unor avantaje de natură juridică privind exonerarea de răspundere penală.

Or, incriminând infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, legiuitorul a impus o cerinţă suplimentară pentru existenţa acesteia, şi anume, ca faptele să fie săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.

Folosul necuvenit trebuie să fie obţinut de titularul informaţiei de la un terţ, pentru sine sau pentru altul, şi nu de la cel pentru care se obţine, de către deţinătorul informaţiei, folosul necuvenit. Cu alte cuvinte, subiectul activ al infracţiunii este şi persoana care vizează obţinerea numai de către el, pentru sine sau pentru altul, de foloase necuvenite.

Scopul îl constituie, de fapt, folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, în timp ce obţinerea pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite este mijlocul prin care se ajunge la accesul neautorizat (cu alte cuvinte, elementul material al infracţiunii).

Prin urmare, nu orice diseminare de informaţii confidenţiale intră în sfera de aplicare a textului legal, întrucât cerinţa esenţială instituită de legiuitor pentru existenţa infracţiunii nu este aceea a nerespectării unei clauze de confidenţialitate ori a unor norme legale, regulamentare, statutare etc., ci aceea ca permiterea accesului unor persoane neautorizate la informaţiile nedestinate publicităţii ori folosirea, în orice mod, direct sau indirect de astfel de informaţii obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiilor sau însărcinărilor încredinţate să fie realizată în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite (în acest sens, a se vedea paragraful 35, Decizia Curţii Constituţionale nr. 50 din 02 februarie 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 308 din 28 aprilie 2017).

Noţiunea de folos necuvenit utilizată de legiuitor îşi are explicaţiile doctrinare conturate de-a lungul anilor şi reflectă faptul că folosul astfel obţinut este "legal nedatorat", are caracter de retribuţie, constituind o plată ori răsplată în vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate al subiectului activ al infracţiunilor de abuz în serviciu ori de uzurpare a funcţiei. De altfel, câtă vreme ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci folosul presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestaţii de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar şi avantaje nepatrimoniale, cu condiţia ca acestea să fie legal nedatorate (paragraful 24 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 400 din 15 iunie 2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 639 din 19 august 2016; paragraful 31 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 50 din 02 februarie 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 308 din 28 aprilie 2017; paragraful 16 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 422 din 15 iunie 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 768 din 27 septembrie 2017).

În mod evident, crearea unor avantaje de natură personală, juridică privind exonerarea de răspundere penală a făptuitorului C. - astfel cum reţine parchetul - nu poate constitui obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, în sensul normei de incriminare prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, motiv pentru care, instanţa de apel constată că nu este îndeplinită cerinţa ca fapta să fi fost comisă în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite şi, pe cale de consecinţă, fapta nu este prevăzută de legea penală, ceea ce impune achitarea inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen.

La pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel are în vedere dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen.., conform cărora, judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei, reţinând, totodată că, prin rechizitoriul întocmit în prezenta cauză, s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la infracţiunea de favorizarea infractorului în legătură directă cu infracţiunea de "folosire în orice mod, direct sau indirect de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii", faptă prevăzută şi pedepsită de art. 264 din C. pen. din 1969 rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 în legătură directă cu art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 săvârşită de inculpat şi constituirea unui nou dosar în vederea continuării cercetărilor penale pentru adoptarea unei soluţii legale şi temeinice.

Prin faptă arătată în actul de sesizare a instanţei nu se poate înţelege simpla referire la o anumită faptă menţionată în succesiunea activităţilor unei persoane, ci descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice, de a învesti instanţa, o atare condiţie nefiind îndeplinită decât în cazul când fapta arătată prin rechizitoriu este însoţită de precizarea încadrării ei juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecată pentru acea faptă (a se vedea, mutatis mutandis, C.S.J., s. pen., dec. nr. 4427 din 10 octombrie 2003).

I.4. Referitor la infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 din C. pen. din 1969 rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul A. a pretins şi primit de la martorul denunţător D. suma de 2.000 euro lăsând să se creadă că are influenţă reală asupra completului de judecată de la Tribunalul Argeş care judeca apelul declarat de acesta din urmă împotriva unei sentinţe penale de condamnare a Judecătoriei Piteşti, suma de bani fiind remisă pentru obţinerea unei soluţii de achitare a denunţătorului.

Înalta Curte constată că fapta reţinută în sarcina inculpatului nu corespunde tipicităţii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, în virtutea considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Din punct de vedere al laturii obiective, se constată că, potrivit art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969, traficul de influenţă se comite prin: "Primirea, pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu".

Drept urmare, elementul material este prevăzut în mod alternativ (primire/pretindere/acceptarea promisiunii) însă, pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă şi pentru întrunirea condiţiilor de tipicitate, este necesar ca fiecare din aceste acţiuni să îndeplinească anumite condiţii esenţiale.

Relevant pentru prezenta cauză este faptul că, indiferent de modalitatea alternativă, elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă (primirea/pretinderea/acceptarea promisiunii) trebuie:

- să se realizeze prin invocarea, expresă sau tacită, a unei influenţe (are sau lasă să se creadă că are influenţă) asupra unui funcţionar sau salariat;

- acţiunea să fie realizată în scopul determinării funcţionarului sau salariatului să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Infracţiunea este comisivă şi instantanee, deci se consumă în momentul comiterii oricăreia dintre acţiunile prevăzute în mod alternativ, respectiv, când persoana care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar sau salariat, primeşte ori pretinde bani sau alte foloase, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, sau acceptă daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, pentru a determina pe un funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Rezultă, astfel, că indiferent de modalitatea alternativă a elementului material, trebuie îndeplinită, în acelaşi timp, şi cerinţa esenţială ca autorul să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar sau salariat, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Traficul de influenţă se consumă prin simpla pretindere de bani sau bunuri ori prin acceptarea promisiunii de bani, bunuri sau alte foloase.

În speţă, astfel cum reiese din actul de sesizare, comiterea infracţiunii a fost reţinută în două modalităţi alternative, respectiv, pretindere şi primire.

Cum infracţiunea de trafic de influenţă poate fi săvârşită, sub aspect obiectiv, în trei modalităţi normative alternative (primire, pretindere sau acceptare), aceasta semnifică faptul că, în ipoteza în care infracţiunea a fost reţinută ca fiind săvârşită în forma pretinderii, primirea ulterioară a sumei de bani pretinsă nu reprezintă o activitate infracţională distinctă, ci doar un fapt probatoriu, ce ar putea duce la concluzia de pretindere anterioară primirii sumei de bani.

În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte constată că una din cerinţele esenţiale ataşate elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă este aceea ca acţiunea incriminată să fie însoţită de promisiunea autorului că îşi va utiliza influenţa asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Aceasta este, de altfel, raţiunea primirii/pretinderii/acceptării promisiunii foloaselor, autorul acestei infracţiuni traficându-şi influenţa şi obţinând foloase necuvenite în schimbul acestei promisiuni pe care o oferă cumpărătorului de influenţă.

Potrivit legii noi, respectiv art. 291 din C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă constă în "Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri".

În doctrină a fost exprimată opinia în sensul că "principala modificare adusă textului ţine de adăugarea unei condiţii suplimentare şi anume, promisiunea persoanei care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public că îl va determina pe acesta să adopte conduita dorită de cumpărătorul de influenţă" (G. Bodoroncea, în C. pen., Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2014, fila nr. 636).

De asemenea, s-a arătat că "promisiunea determinării reprezintă un element de condiţionare suplimentar faţă de vechea incriminare" (V. Cioclei, în Curs universitar, Drept penal, Partea specială II, Curs tematic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, fila nr. 235).

Aceleaşi observaţii se regăsesc şi în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 489 din 30 iunie 2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din C. pen. privind traficul de influenţă (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 661 din 29 august 2016), respectiv: "Curtea observă că noua lege penală a preluat textul din C. pen. anterior cu unele modificări" (paragraf 48).

"... în actuala reglementare a infracţiunii de trafic de influenţă, legiuitorul a adăugat o nouă condiţie de tipicitate (nouă cerinţă esenţială) necesară pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii ... În aceste condiţii, Curtea reţine că prin reglementarea, în plus, a cerinţei precitate, doar actul de pregătire care se apropie suficient de mult de lezarea valorii sociale ocrotite urmează a fi sancţionat penal, din această perspectivă legea nouă fiind legea penală mai favorabilă, totodată, noul C. pen. reglementând într-un mod mai clar şi previzibil infracţiunea de trafic de influenţă" (paragraf 65).

În opinia Înaltei Curţi, condiţia promisiunii determinării funcţionarului la conduita solicitată de cumpărătorul de influenţă, chiar neprevăzută expres de dispoziţiile legii vechi (art. 257 din C. pen. din 1969), rezulta din interpretarea acestei norme de incriminare şi era necesară pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă.

În mod evident, aşa cum reiese din conţinutul art. 257 din C. pen. din 1969, traficul de influenţă reprezintă o speculare, o exploatare a influenţei pe care făptuitorul o are sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcţionar public. Din norma de incriminare reiese cerinţa ca autorul să invoce această influenţă pentru a-l determina pe funcţionar să facă sau să nu facă un act, ceea ce echivalează cu o promisiune de exercitare a influenţei, care, dintotdeauna, a fost de esenţa acestei infracţiuni. Acţiunea de primire/pretindere/acceptare a promisiunii foloaselor trebuie să fie însoţită de promisiunea de exercitare a influenţei în scopul mai sus-menţionat.

În caz contrar, potrivit legii vechi, infracţiunea de trafic de influenţă ar fi putut fi reţinută în sarcina oricărei persoane despre care s-ar fi ştiut că are influenţă asupra funcţionarului în atribuţiile căruia intra îndeplinirea actului, deci în absenţa oricărei manifestări din partea autorului infracţiunii de trafic de influenţă, fără ca acesta să promită/să dea asigurări privind exercitarea influenţei, deci fără cercetarea titlului cu care s-a făcut primirea unor foloase, bani, bunuri, deci chiar dacă nu aveau legătură cu exercitarea influenţei, ceea ce nu poate fi acceptat.

Or, traficarea influenţei implică nu doar invocarea, ci şi afirmarea/garantarea folosirii influenţei, fiind vorba despre o prestaţie din partea ambelor părţi: cumpărătorul de influenţă promite/oferă/dă foloasele, iar vânzătorul primeşte/pretinde/acceptă promisiunea foloaselor oferind în schimb, ca şi contraprestaţie, promisiunea că îşi va folosi influenţa potrivit solicitării cumpărătorului de influenţă.

Deşi nu se prevedea în mod expres, pentru existenţa infracţiunii nu era suficientă doar invocarea influenţei, ci şi folosirea acesteia în scopul de mai sus, aceasta fiind "finalitatea demersului infracţional din punct de vedere al laturii obiective" (în acest sens, V. Cioclei în Curs universitar, Drept penal, Partea specială II, Curs tematic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, fila nr. 237).

Pe cale de consecinţă, promisiunea exercitării influenţei era o condiţie de tipicitate specifică traficului, nefiind introdusă decât formal, prin noua reglementare, prin prevederea expresă a acesteia.

Conchizând cu privire la chestiunea analizată, Înalta Curte constată că, între vechile şi actualele dispoziţii de incriminare a traficului de influenţă nu există deosebiri esenţiale. În opinia instanţei, modificarea constând în introducerea sintagmei "şi care promite că îl va determina" nu constituie decât o precizare necesară a normei de incriminare, pentru o mai bună caracterizare a faptei prevăzută de legea penală.

În concret, în cursul procedurilor, martorul D. este adus la sediul parchetului, printr-o dispoziţie de transfer de la Penitenciarul Craiova la Penitenciarul Colibaşi, dată de procurorul de caz, iar în prezenţa acestuia din urmă a formulat un denunţ, la data de 26 iunie 2012, în care a arătat că este de acord să formuleze "un denunţ împotriva judecătoarei Q. din cadrul Tribunalului Argeş, secţia Penală" că a "formulat recurs împotriva sentinţei penale date de Judecătoria Piteşti (n.r. prin care a fost condamnat la 8 luni închisoare), la Tribunalul Argeş, secţia Penală" şi a avut apărător pe avocatul A., care i-a promis că îl ajută să obţină o soluţie favorabilă, că este un complet bun şi dacă îi dă "suma de 2.000 euro, din care 500 euro pentru el şi 1.500 euro pentru judecători îmi va obţine o soluţie de amendă administrativă".

În continuare, în denunţul formulat, martorul D. a precizat următoarele:

"Întrucât în perioada respectivă aveam permisul de conducere suspendat, autoturismul meu era condus de un prieten, S . . . . . . . . . .Astfel, am venit în Piteşti cu acesta având la mine suma de 2.000 euro, cu precizarea că banii i-am dat să-i păstreze S..

Eu i-am spus lui S. că banii îi am pentru a-i remite avocatului A. pentru ca acesta la rândul lui să intervină la completul de judecată în vederea adoptării unei soluţii favorabile faţă de mine.

Nu îmi aduc aminte dacă la momentul când am venit la avocatul A. aveam sau nu termen la Tribunalul Argeş, însă în mod sigur cred că era prin luna noiembrie 2010.

După ce am ajuns în Piteşti am mers la biroul avocatului A. care se afla în apropierea Tribunalului Argeş, după ce în prealabil am luat suma de bani de la S., respectiv 2.000 euro, formată din bancnote de 50 euro ... am mers în biroul avocatului A. singur.

În biroul avocatului nu se mai afla altă persoană şi i-am înmânat suma de 2.000 euro, acesta promiţându-mi că va interveni pentru a obţine o soluţie favorabilă mie, în schimbul sumei de 2.000 euro, lucru care s-a şi întâmplat.

... pentru suma de 2.000 euro avocatul A. nu mi-a dat niciun document de încasare a sumei, cu precizarea că eu îi plătisem înainte acestuia onorariul pentru a mă reprezenta în instanţă şi cred că am dat suma de 800 sau 1.000 RON.

Tot cu ocazia audierii mi se prezintă o planşă foto cu fotografiile a 5 persoane, şi recunosc din aceste persoane la fotografia de la poziţia 2, pe Q., aceasta fiind una dintre judecătoarele care au participat la judecarea mea în completul Tribunalului Argeş, secţia Penală".

Înalta Curte reţine, din cuprinsul denunţului, că inculpatul nu putea să pretindă martorului denunţător sume de bani pentru a-şi exercita influenţa asupra membrilor completului de judecată, în condiţiile în care, la data la care denunţătorul a afirmat că a remis inculpatului suma de bani ( noiembrie 2010), dosarul nu era înregistrat pe rolul Tribunalului Argeş, ci doar inculpatul formulase apel împotriva sentinţei prin care martorul fusese condamnat de către Judecătoria Piteşti.

Ulterior, la 13 august 2012, D. dă prima depoziţie în calitate de martor în prezenta cauză, în faza de urmărire penală, în cuprinsul căreia menţine denunţul formulat anterior şi precizează că:

"După ce am primit acea pedeapsă cu executare, avocatul A. mi-a spus să aşteptăm să vedem la cine pică dosarul pentru că, în funcţie de complet, mă poate ajuta.

Din câte îmi amintesc, după ce a văzut completul la care picase dosarul la Tribunalul Argeş, avocatul A . . . . . . . . . .mi-a spus că, la instanţa de apel, mă costă 2.000 euro pentru ca să-mi obţină o hotărâre de achitare cu aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.

Mi-a spus că poate interveni la judecătoarea Q., din cadrul Tribunalului Argeş ... şi că-mi poate obţine o hotărâre de achitare. Din discuţiile purtate cu avocatul, acesta mi-a dat de înţeles că practic 500 euro i-ar rămâne lui, iar 1.500 i-ar da judecătoarei.

Suma de bani i-am remis-o avocatului A. la momentul la care instanţa a luat în pronunţare dosarul, în cursul lunii februarie 2011.

În momentul în care am mers în biroul avocatului A., am mers fără suma de bani, care a rămas în posesia prietenului meu S..

Când am intrat în birou, am discutat cu avocatul A., mi-a spus că se va rezolva problema, m-a întrebat dacă "sunt pregătit", eu i-am spus că da, după care am mers la maşină, am luat suma de 2.000 euro de la prietenul meu şi i-am remis-o avocatului A..

La momentul discuţiei cu avocatul A. nu se mai afla nimeni în birou, a fost o persoană, dar acesta a aşteptat ca acea persoană să plece, şi-a închis telefonul şi a scos bateria ...".

Înalta Curte constată că această primă declaraţie a martorului diferă, în mod substanţial, în raport de conţinutul denunţului formulat de acelaşi martor. Astfel, martorul face referire în cuprinsul depoziţiei, deşi în denunţ nu făcuse această precizare importantă, că inculpatul, după pronunţarea sentinţei instanţei de fond, i-a spus să aştepte pentru a vedea cine va judeca dosarul în apel şi, în funcţie de membrii completului, îi va comunica dacă îl poate ajuta sau nu şi abia după ce a aflat membrii completului, i-a comunicat suma pe care trebuia să o remită pentru a obţine o soluţie favorabilă.

Pentru prima dată, martorul afirmă că inculpatul i-a indicat numele judecătorului la care poate interveni şi i-a "dat de înţeles" că, din suma totală de 2.000 euro, 1.500 îi va da judecătorului nominalizat, şi nu membrilor completului de apel, astfel cum arătase în denunţ.

De data aceasta, martorul denunţător precizează, creând impresia că ştie cu exactitate, că suma de bani a remis-o inculpatului la momentul la care instanţa de apel a rămas în pronunţare (în cursul lunii februarie a anului 2011), deşi în denunţ arătase că nu îşi aduce aminte dacă, la data la care a remis avocatului suma de bani, avea sau nu termen la tribunal, însă în mod sigur crede că era prin luna noiembrie 2010.

În cuprinsul declaraţiei din 13 august 2012, denunţătorul arată că a mers în biroul avocatului fără a avea asupra sa cei 2.000 euro, care au rămas în posesia martorului S., şi abia după o primă discuţie avută cu inculpatul - care l-a asigurat că se va rezolva şi l-a întrebat dacă este pregătit - martorul s-a deplasat la maşină, a luat suma de bani şi s-a întors în cabinetul de avocat al inculpatului. În denunţ, martorul nu a făcut referiri cu privire la cele două deplasări pe care afirmă că le-a făcut la biroul avocatului.

De asemenea, deşi în denunţ afirmă că în cabinetul inculpatului nu se mai afla nicio altă persoană, în declaraţia din 13 august 2012 martorul arată că se mai afla o persoană, însă inculpatul a aşteptat ca aceasta să plece.

Pentru prima dată, martorul afirmă că inculpatul, înainte de a discuta, "şi-a închis telefonul şi a scos bateria", dar şi că a pretins suma de bani într-o discuţie telefonică, de la un aparat care avea un alt număr decât cel folosit frecvent.

La 27 septembrie 2012 martorul denunţător dă o nouă declaraţie, tot în cursul urmăririi penale, în care menţine depoziţiile date anterior şi precizează că inculpatul i-a spus că va remite suma de bani "judecătoarelor" de la tribunal (Q. şi GG.), pe care le-a identificat după planşa foto. În cuprinsul aceleiaşi depoziţii, denunţătorul revine asupra celor menţionate mai sus şi precizează că inculpatul nu i-a comunicat numele celor doi judecători, ci doar că este un complet bun. Totodată, este de acord ca, în situaţia în care va fi eliberat, să participe la efectuarea unei înregistrări ambientale cu avocatul A. cu referire la condiţiile în care i-a remis suma de 2.000 euro.

Ulterior acestei ultime depoziţii a martorului denunţător, la data de 22 octombrie 2012, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de A., pentru săvârşirea infracţiunilor de "folosire în orice mod, direct sau indirect de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii", faptă prev. şi ped. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000; favorizarea infractorului în legătură directă cu infracţiunea asimilată unei infracţiuni de corupţie anterior precizată, faptă prev. şi ped. art. 264 din C. pen. rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 în legătură directă cu art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000; trafic de influenţă, faptă prev. şi ped. art. 257 din C. pen. rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi trei infracţiuni fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârşite în legătură cu infracţiunea de trafic de influenţă, faptă prev. şi ped. art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 290 din C. pen. în legătură directă cu art. 257 din C. pen. rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplic. art. 33 lit. a) din C. pen.

În continuare, martorul denunţător D. este audiat de către organele de urmărire penală, la 16 septembrie 2013, de data aceasta în prezenţa apărătorului ales al învinuitului A. (martorul E.). Luând cunoştinţă că este audiat în calitate de martor în cauza în care se efectuează urmărirea penală faţă de avocatul A., D. arată că nu mai menţine denunţul formulat la data de 26 iunie 2012 şi solicită ca audierea sa să aibă loc în prezenţa unui apărător ales.

Cu această ocazie martorul a precizat că "la momentul în care am formulat denunţul am fost transferat la Penitenciarul Colibaşi cu circa două săptămâni înainte de a intra în comisia de liberare condiţionată. La momentul respectiv eram supărat pentru că nu ştiam pentru ce am fost transferat.

Situaţia prezentată în denunţ nu este adevărată şi am făcut acest denunţ întrucât eram supărat pe avocatul A..

Cu privire la declaraţiile date sub prestare de jurământ, arăt că aceste declaraţii nu sunt reale şi au fost făcute din aceleaşi motive ca şi denunţul, în sensul că eram supărat şi voiam să mă răzbun pe acest avocat".

În declaraţia din 27 septembrie 2013 - în prezenţa apărătorului ales, dar şi a avocatului ales al învinuitului A. - martorul denunţător a arătat că nu menţine declaraţiile date până în prezent în calitate de martor, precizând că apărătorul său A. nu i-a spus că va obţine o soluţie favorabilă prin influenţa pe care o are asupra judecătorilor ori că este în relaţii apropiate cu unul dintre judecătorii cauzei în apel (Q.) şi că poate să-i obţină o soluţie favorabilă.

A mai arătat martorul că a formulat denunţul şi a făcut declaraţiile sub prestare de jurământ deoarece era supărat pe avocat - pentru că nu l-a reprezentat la Curtea de Apel Piteşti, în calea de atac a recursului şi în contestaţia în anulare - şi a vrut să se răzbune, considerând şi că denunţul şi declaraţiile l-ar putea ajuta pentru o eventuală liberare condiţionată întrucât urma să intre în comisia de liberare din penitenciar.

În cuprinsul depoziţiei din 27 septembrie 2013 denunţătorul a mai precizat că martorii propuşi de el şi audiaţi la parchet - T. şi S. - au făcut declaraţii aşa cum le-a spus că a declarat el, cele relatate de către martori fiind aflate de la denunţător.

Prin ordonanţa din 09 octombrie 2013, s-a dispus extinderea cercetărilor penale şi începerea urmăririi penale faţă de învinuitul D., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de mărturie mincinoasă, prev. şi ped. de art. 260 alin. (1) din C. pen. şi favorizarea infractorului, prev şi ped. de art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 264 din C. pen., în legătură directă cu infracţiunile de trafic de influenţă, prev. şi ped. de art. 257 din C. pen. rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplic. art. 33 lit. b) din C. pen.

În declaraţia din 30 octombrie 2013, dată în calitate de învinuit - în prezenţa avocatului ales al învinuitului A. - denunţătorul a arătat că revine la declaraţia pe care a dat-o ultima oară în calitate de martor, precizând că, la data de 15 septembrie 2013 (cu o zi înainte de a se prezenta, în vederea audierii, la parchet), seara, în jurul orelor 2120, a fost apelat de la un număr de telefon necunoscut, de către un bărbat care nu s-a recomandat, care i-a spus că vrea să se întâlnească cu el în faţa blocului în care locuia denunţătorul.

În continuarea depoziţiei, martorul denunţător a arătat că s-a întâlnit cu două persoane de sex masculin care au coborât dintr-un autoturism de teren, de culoare închisă, şi care i-au spus să-şi lase telefonul în maşina lor, pentru că şi ei vor proceda la fel. Una dintre cele două persoane i-au spus că la Craiova urma să se prezinte un procuror mai în vârstă, că nu mai este procurorul de la Piteşti şi că trebuie să-şi schimbe declaraţia deoarece este aranjat cu procurorul care a preluat dosarul, în faţa acestuia urmând să solicite un termen în vederea audierii sale în prezenţa unui avocat ales, timp în care vor discuta "mai multe". Aceeaşi persoană l-a întrebat ce sumă de bani vrea, martorul răspunzând că vrea banii pe care i-a dat avocatului A. degeaba.

Mai departe, învinuitul D. a arătat că, după audierea sa din 16 septembrie 2013, "am ieşit din sediul D.N.A. Craiova şi avocatul lui A., care cred că se numeşte E. şi care a participat la audiere, m-a întrebat dacă mergem la cafea, eu fiind de acord cu propunerea.

Acesta mi-a spus că are maşina parcată în apropiere, iar în drum spre maşină am văzut că în interior se afla o persoană rasă în cap, dându-mi seama că este avocatul A..

... A. l-a întrebat pe acesta (n.r. avocatul E.) "A. ce zicea", făcând referire la procurorul de caz, iar avocatul E. i-a zis că s-a văzut că acesta ştie despre ce este vorba, însă nu putea să spună mai mult deoarece mai era cu un coleg.

A. mi-a spus să nu mă sperii, să-mi schimb declaraţia şi să declar că am dat înainte declaraţii la nervi şi din duşmănie că nu m-a reprezentat la Curtea de Apel Piteşti ... mi-a spus că în aceeaşi zi, seara, o să mă sune cineva şi o să treacă pe la mine să-mi dea banii, fiind vorba de banii pe care îi dădusem eu anterior pe timpul judecării dosarului în care am fost condamnat la închisoare.

Menţionez că eu îi dădusem avocatului A. suma de 2.000 euro pentru a obţine o soluţie favorabilă la Tribunalul Argeş ... când s-a dat pronunţarea la Judecătoria Piteşti, avocatul A. mi-a spus să aşteptăm să vedem la cine pică dosarul ... iar la primul sau al doilea termen mi-a spus să-i dau suma de 2.000 euro pentru a-mi obţine o soluţie favorabilă, adică amenda administrativă.

Avocatul A. nu mi-a spus că va da banii cuiva, spunându-mi numai că-mi va obţine o soluţie favorabilă ... eu am bănuit că avocatul A. aşteaptă să vadă completul la care pică dosarul şi după ce a văzut care este completul de judecată mi-a spus că mă costă 2.000 euro şi că o să iau o amendă administrativă, că poate să intervină la judecător.

În aceeaşi zi, seara, am fost sunat pe telefonul mobil de un bărbat care m-a întrebat unde sunt, iar eu i-am spus că sunt la scara blocului, iar acesta mi-a zis că ajung şi ei imediat.

Cu acel prilej am observat că au venit aceeaşi bărbaţi care mă căutaseră cu o seară înainte.

Acelaşi bărbat cu care vorbisem mai mult cu o seară înainte mi-a spus să nu mă sperii chiar dacă se fac presiuni, fără să-mi dau seama la ce se referă ... ne-am întors la maşină, prilej cu care bărbatul cu care am discutat şi care conducea autoturismul, a luat din interiorul acesteia un fişic cu bancnote de 100 RON care era prins cu un elastic pe care mi i-a înmânat.

Acesta nu mi-a spus despre ce sumă de bani este vorba şi ce reprezintă însă când i-am numărat în casă am constatat că era vorba de suma de 8.000 RON ... am realizat că mi se restituie suma de bani pe care i-o dădusem avocatului A. pentru a-mi obţine o soluţie favorabilă la Tribunalul Argeş ... i-am dat avocatului A. suma de 500 euro pentru a mă reprezenta la toate fazele de judecată ... am revenit la declaraţiile iniţiale întrucât pe de o parte m-am simţit ameninţat, iar pe de altă parte am crezut că avocatul A. s-a înţeles cu procurorul de caz şi se va încheia dosarul ...".

Aşadar, de această dată, fiind audiat în calitate de învinuit, martorul denunţător afirmă că a solicitat restituirea sumei de bani pe care o dăduse avocatului "degeaba" şi că la primul sau la al doilea termen de judecată în apel inculpatul i-a solicitat suma de 2.000 euro pentru a-i obţine o soluţie favorabilă, însă nu i-a spus că va da banii cuiva.

În fraza imediat următoare din aceeaşi declaraţie, denunţătorul precizează că a "bănuit" că avocatul aşteaptă să afle membrii completului de judecată şi abia după aflarea numelor acestora i-a spus cât îl costă şi că va primi o amendă administrativă, întrucât poate să intervină la judecător (de data aceasta, la un singur judecător, nenominalizat).

Deşi a primit de la un bărbat necunoscut - care i-a spus să nu se sperie, chiar dacă se fac presiuni (însă martorul, deşi nu a înţeles la ce anume se referă, nu a solicitat lămuriri) - o sumă de bani, denunţătorul nu a întrebat care este cuantumul acesteia şi nici ce anume reprezintă. Martorul, în schimb, afirmă că a realizat că i se restituie suma de bani pe care o dăduse avocatului pentru a-i obţine o soluţie favorabilă în apel.

De asemenea, deşi în depoziţiile anterioare arătase că nu-şi mai aduce aminte exact ce sumă a plătit cu titlu de onorariu, însă cuantumul oscila între 800 şi 1.000 RON, de data aceasta, învinuitul D. îşi aminteşte brusc cuantumul exact al acestei sume, respectiv 500 euro pentru reprezentarea sa în toate fazele de judecată.

În continuare, la 15 noiembrie 2013, denunţătorul dă o nouă declaraţie în calitate de învinuit în care arată identitatea celui cu care a discutat şi de la care a primit suma de 8.000 RON în persoana martorului P., precizând că i-a fost teamă să dezvăluie identitatea acestuia. De data aceasta, denunţătorul afirmă că a fost însoţit de prietenul său CC. la cea de-a doua întâlnire avută cu P., deşi anterior arătase că a fost singur.

Cu ocazia audierii sale în faţa instanţei de fond, la termenul din 31 martie 2015, martorul denunţător a arătat că, având delegaţie din partea sa, inculpatul i-a susţinut interesele şi a declarat apel, comunicându-i că trebuie să aştepte pentru a afla completul unde va fi repartizat dosarul, iar după repartizare avocatul i-a spus că poate primi o soluţie favorabilă pentru suma de 2.000 euro. Ulterior, după încarcerarea sa, a solicitat soţiei să ceară restituirea sumei de bani de la inculpat, însă acesta din urmă a spus că banii nu-i mai are pentru că i-a dat unde trebuia.

În momentul angajării avocatului, dânsul a completat un borderou, un act, plătindu-i acestuia onorariu de 500 - 700 RON (nu mai ştiu sigur suma).

"Avocatul A. mi-a cerut … suma de 2.000 euro şi mi-a spus că 500 sunt ai lui, despre restul nu mi-a spus nimic, că îi va da cuiva. Mi-a spus că cei 2.000 euro sunt pentru o soluţie favorabilă.

Avocatul A. nu a pomenit numele judecătoarei ... Domnul avocat nu mi-a spus cui va da suma de 1.500 euro ... Când i-am dat suma de 2.000 euro eu i-am spus avocatului A. că nu mă interesează ce face cu banii şi că i-am dat lui pentru a-mi rezolva cazul şi nu ca să promoveze calea de atac a recursului. Eu i-am spus că, dacă dau 2.000 euro, trebuie să se soluţioneze definitiv la tribunal. Eu nu am fost şantajat să dau declaraţie împotriva avocatului A..

Spunându-mi că va rezolva cazul meu cu suma de 2.000 euro, avocatul A. mi-a lăsat impresia că are influenţă asupra completului ... cu atât mai mult cu cât mi-a spus "să lăsăm, să aşteptăm repartizarea dosarului, să vedem la ce complet cade dosarul" ".

În faţa instanţei de apel, la termenul din 09 octombrie 2017, după ce i s-au reamintit declaraţiile date în cursul urmăririi penale, a arătat că menţine declaraţiile din 13 august 2012 şi 27 septembrie 2012, nu şi pe cea din 16 septembrie 2013, motivat de faptul că, înainte cu o seară de a fi citat la D.N.A. Craiova (n.r. 15 septembrie 2013), avocatul a trimis pe martorul P. la Craiova şi acesta i-a transmis că va aranja inculpatul cu procurorul să accepte noua sa depoziţie în care să declare că a fost supărat şi că a dat declaraţia "la nervi", aşa încât să-l favorizeze pe inculpat.

"Inculpatul A. îmi restituise suma de 2.000 euro şi m-a rugat să îl ajut ca să nu facă puşcărie …

Pe avocatul A. mi l-a prezentat un prieten, iar la momentul la care l-am angajat, i-am plătit onorariu, nu mai ştiu cât, dar cu certitudine am primit chitanţă.

Înainte de a se fixa termen în apel, inculpatul mi-a zis că trebuie să aşteptăm să vedem la ce complet nimereşte dosarul. Cu o seară înainte de data fixată pentru proces la tribunal, am fost sunat de către avocat de la un număr de telefon mobil despre care mi-a zis că aparţine tatălui său şi m-a anunţat să vin cu suma de 2.000 euro, a doua zi, pentru a-mi aranja să primesc amendă administrativă.

Inculpatul nu mi-a spus numele judecătorilor din completul de apel ... după ce s-a fixat termenul în apel, inculpatul a zis că este un "complet bun" şi îmi poate obţine amenda administrativă.

În afară de discuţia pe care am relatat-o cu referire la aşteptarea termenului la instanţa de apel pentru a vedea dacă este vorba de un complet bun sau nu, nu am mai avut nicio discuţie cu inculpatul.

L-am angajat în calitate de avocat pe inculpatul A. pentru că acesta mi-a promis că, în schimbul sumei de 2.000 euro, îmi poate obţine o soluţie favorabilă, respectiv amendă administrativă.

… D.N.A. m-a citat în vara lui 2012 şi mi-a prezentat, cred, un rechizitoriu cu privire la inculpat ... Denunţul făcut de mine nu a fost din proprie iniţiativă ... Din acel rechizitoriu rezulta că D.N.A. cunoştea situaţia de fapt din acest dosar. Nu mi-a sugerat nimeni să fac denunţul. Am formulat denunţul după ce mi s-au arătat acele acte de către D.N.A. Piteşti.

Inculpatul A. mi-a detaliat cum urma să împartă suma de 2.000 euro, în sensul cât urma să dea judecătorului şi cât urma să îşi oprească el".

Din această ultimă depoziţie dată în cauză de către martorul denunţător nu rezultă faptul pretinderii sumei de 2.000 euro, cu titlu de trafic de influenţă, ci doar existenţa unei convorbiri telefonice purtate de către inculpat cu martorul denunţător, în care acesta din urmă pretinde că a fost chemat să aducă avocatului suma de bani, fără a indica titlul cu care s-au dat banii, în condiţiile în care, acelaşi martor a arătat că o altă discuţie între el şi inculpat în legătură cu suma de bani nu a avut loc ulterior.

Conchizând, Înalta Curte reţine caracterul inconsecvent, contradictoriu şi, ca atare, nesincer, al depoziţiilor martorului D. date pe parcursul procesului penal, depoziţii care diferă, prin conţinut, în mod substanţial, atât unele de altele, dar şi în raport cu denunţul iniţial formulat în cauză, astfel cum s-a arătat anterior.

Contradictorialitatea depoziţiilor denunţătorului derivă, în principal, în legătură cu un aspect esenţial al cauzei, acela al pretinderii unei sume de bani, cu titlu de trafic de influenţă (pretinderea de bani de către o persoană care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească un act contrar îndatoririlor sale de serviciu).

Înalta Curte reţine şi caracterul interesat al denunţului şi al declaraţiilor ulterioare ale martorului, D. fiind interesat în a obţine, mai întâi, dreptul (vocaţia) la liberarea condiţionată şi ulterior, o soluţie favorabilă cu privire la acuzaţiile de mărturie mincinoasă şi favorizarea infractorului pentru care parchetul dispusese începerea urmăririi penale la data de 09 octombrie 2013.

În aceeaşi zi în care este audiat pentru prima dată, în calitate de martor, denunţătorul, respectiv 13 august 2012, parchetul procedează şi la ascultarea soţiei acestuia, martora T. care confirmă faptul că a avut o întâlnire, la solicitarea sa, cu inculpatul, în cabinetul de avocat al acestuia din urmă, întâlnire în cadrul căreia a solicitat inculpatului restituirea sumei de 2.000 euro, "sumă despre care soţul meu D. îmi spusese că i-a dat-o pentru ca avocatul să intervină la judecător de la Tribunalul Argeş pentru ca soţul meu să obţină o hotărâre favorabilă.

Avocatul A. mi-a spus că nu-mi mai poate restitui această sumă de bani, deoarece la rândul lui a dat-o judecătorilor de la Tribunalul Argeş care au judecat apelul soţului meu ...".

În faţa instanţei de fond, la termenul din 31 martie 2015, martora T. a menţinut declaraţia pe care a dat-o în faza de urmărire penală, precizând că: "ştiu că soţul meu i-a dat avocatului A. suma de 2.000 euro pentru o soluţie favorabilă la Tribunalul Argeş, şi nu ca onorariu de avocat.

Ulterior încarcerării acestuia i-am spus avocatului A. să-mi dea cei 2.000 euro înapoi, însă acesta mi-a spus că banii au fost daţi acolo unde trebuie şi că nu mai pot fi înapoiaţi.

Nu mai ştiu dacă avocatul A. a folosit sintagma "judecător" sau "acolo unde trebuie".

Avocatul A. a restituit suma de 2.000 euro prin intermediul unor persoane de la care soţul meu a primit un telefon ... persoanele respective i-au cerut soţului meu să schimbe declaraţia pentru că, în cauza penală s-a schimbat procurorul şi că la noul procuror care instrumentează cauza are pile. După arestare, soţul meu mi-a spus că a dat avocatului suma de 2.000 euro ... pentru a o da unei doamne judecător de la Tribunalul Argeş. Nu ştiu dacă doamna judecător făcea sau nu parte din completul de judecată care l-a judecat pe soţul meu la Tribunal. Nu mi-a spus numele judecătoarei respective.

... La discuţia pe care am avut-o cu domnul avocat A. a mai fost EE. ...".

Cu ocazia audierii sale în faţa Înaltei Curţi, la termenul din 09 octombrie 2017, martora a menţinut declaraţiile date anterior, precizând că ştia de la soţul ei că i-a dat inculpatului suma de 2.000 euro pentru a o da mai departe unei judecătoare de la Tribunalul Argeş, în vederea obţinerii unei soluţii favorabile, şi nu ca onorariu de avocat şi că ulterior încarcerării soţului, a luat legătura cu inculpatul pe care l-a întrebat despre suma de 2.000 euro, iar acesta i-a spus că a fost dată acolo unde trebuia, la discuţiile avute cu avocatul martora fiind însoţită de EE..

Din declaraţiile martorei T. se desprind, aşadar, două idei principale, şi anume: după încarcerare, denunţătorul (soţul martorei) i-a destăinuit că a dat suma de 2.000 euro inculpatului pentru ca acesta să intervină la un judecător din cadrul Tribunalului Argeş în scopul obţinerii unei soluţii favorabile (aplicarea unei amenzi administrative), magistrat al cărui nume nu i l-a comunicat şi i-a solicitat să-i ceară inculpatului restituirea sumei de bani, lucru pe care martora l-a şi făcut, însă a fost refuzată, avocatul spunându-i că nu este posibil întrucât suma de bani a fost dată acolo unde trebuia sau judecătorilor de la Tribunalul Argeş care au judecat apelul şi nu mai poate fi înapoiată.

Martorul EE. a arătat în cursul urmăririi penale, la data de 13 august 2012, că a însoţit-o - o singură dată - pe T. la o întâlnire cu inculpatul, în vara anului 2011, după încarcerarea martorului denunţător, când aceasta i-a spus că trebuie să vorbească cu avocatul A.. După discuţia dintre cei doi, discuţie la care martorul nu a asistat, T. i-a spus că soţul ei i-a dat inculpatului suma de 2.000 euro pentru ca acesta din urmă "să-l scape de puşcărie".

"Ştiu că T. s-a dus să-i reproşeze avocatului că i-a luat şi banii şi soţul său a fost condamnat să execute o pedeapsă cu puşcărie. Nu cunosc dacă i-a cerut să-i restituie banii.

Pe perioada cât dosarul lui D. s-a judecat pe rolul instanţelor din judeţul Argeş, acesta a fost însoţit la termene de fratele meu S., iar la început, la câteva termene, la judecătorie, i-am însoţit şi eu, după care am plecat din ţară, la muncă.

... D. nu mi-a spus despre remiterea sumei de 2.000 euro către avocat, eu am aflat acest lucru de la soţia acestuia".

În faţa instanţei de fond, la termenul din 25 mai 2015, martorul EE. şi-a menţinut declaraţia dată în faza de urmărire penală, precizând că:

"U. mi-a spus că D., soţul său, i-a dat avocatului A. suma de 2.000 euro, dar nici ea nu ştia motivul pentru care i-a fost înmânată acea sumă avocatului.

Nu am de unde să ştiu dacă suma respectivă a reprezentat onorariu sau altceva.

Nu îmi mai aduc aminte dacă U. i-a reproşat avocatului A. că i-a dat banii, fără ca acesta să rezolve …

În timpul deplasării, U., din câte îmi amintesc, nu mi-a vorbit despre motivul deplasării şi nici ce a vorbit cu avocatul …

Nu îmi mai aduc aminte dacă U. mi-a spus că i-a dat banii avocatului ca să îl scape de puşcărie".

Prin urmare, martorul EE. confirmă că a însoţit-o, cu maşina, pe soţia denunţătorului, la locul de întâlnire al acesteia cu inculpatul, însă nu a asistat la discuţia dintre cei doi şi că, după acea întâlnire, martora i-a spus că soţul ei i-a dat inculpatului suma de 2.000 euro pentru ca acesta din urmă "să-l scape de puşcărie". Pe timpul deplasării, martora nu i-a comunicat motivul pentru care doreşte să discute cu inculpatul.

În plus, martorul precizează că D. nu i-a spus despre remiterea sumei de 2.000 euro către avocat şi că, abia după încarcerarea acestuia, a aflat de la soţia acestuia, în condiţiile arătate mai sus.

În legătură cu remiterea sumei de 2.000 euro, de către denunţător, avocatului A., martorul S. a arătat în cursul urmăririi penale, la data de 13 august 2012, următoarele:

"La un termen din luna februarie 2011, m-am deplasat cu D. în municipiul Piteşti, acesta spunându-mi că trebuie să vorbească cu avocatul, iar la momentul la care am ajuns în apropierea biroului avocatului, acesta mi-a lăsat suma de 2.000 euro şi a intrat în cabinetul avocatului.

Suma de 2.000 euro a rămas asupra mea pe perioada deplasării din Craiova în municipiul Piteşti până la momentul în care D. a plecat cu aceasta către biroul avocatului care îl asista.

Nu cunosc care este motivul pentru care D. mi-a cerut ca suma de 2.000 euro să o ţin eu asupra mea.

Acesta a intrat pentru scurt timp în biroul avocatului, după care a revenit la maşină, mi-a cerut suma de 2.000 euro şi mi-a spus că merge să o remită avocatului.

Nu-mi mai amintesc dacă D. mi-a spus pentru ce îi remite suma de bani avocatului A . . . . . . . . . .însă nu contest susţinerile lui D. că mi-ar fi declarat adevăratul motiv pentru care i-ar fi remis avocatului din Piteşti suma de 2.000 euro".

În faţa instanţei de fond, la termenul din 31 martie 2015, martorul S. şi-a menţinut declaraţia dată în faza de urmărire penală, precizând că:

"În luna februarie 2011 m-am deplasat cu D. în apropierea biroului avocatului A., însă numai D. a intrat în cabinetul avocatului după ce mi-a lăsat suma de două mii de euro.

D. a revenit la maşină şi mi-a cerut suma de două mii de euro spunându-mi că merge să o dea avocatului, fără a-mi spune însă motivul ... ".

În faţa instanţei de apel, la termenul din 22 ianuarie 2018, martorul şi-a menţinut declaraţiile date anterior în cauză.

În consecinţă, Înalta Curte constată că martorul S. a declarat în mod constant că, în luna februarie 2011, l-a însoţit pe denunţător în apropierea biroului inculpatului, că pe timpul deplasării a ţinut asupra sa suma de 2.000 euro pe care i-o înmânase martorul D. - însă nu cunoaşte motivul pentru care acesta din urmă procedase în acest mod -, că denunţătorul s-a deplasat singur la cabinetul avocatului, apoi s-a întors la maşină, i-a cerut suma de bani şi s-a dus, din nou, la biroul inculpatului. Martorul nu şi-a amintit dacă denunţătorul i-a comunicat motivul remiterii sumei de bani către inculpat.

În faza de urmărire penală, martorul E. (avocat în cadrul Baroului Argeş) a arătat că, în data de 16 septembrie 2013, într-un birou din sediul D.N.A. Craiova, persoana audiată în calitate de martor (n.r. denunţătorul D.) i-a spus că nu-şi mai menţine denunţul şi declaraţiile date în calitate de martor şi că va da o declaraţie completă în prezenţa unui avocat. După finalizarea depoziţiei, înainte să iasă din birou, martorul a spus că nu a vrut să facă denunţ, că a dorit să se răzbune, fiind ameninţat.

În continuare, martorul a arătat că ulterior, în autoturismul său, inculpatul l-a întrebat pe denunţător de ce a formulat denunţ împotriva sa, iar acesta din urmă i-a răspuns că îi pare rău că s-a ajuns aici, că nu a vrut să-i facă rău, dar a fost ameninţat de un procuror D.N.A.. Mai departe, la masa de la terasa unde s-au oprit, denunţătorul îi spunea inculpatului, repetând, că procurorul l-a ameninţat când era în penitenciar, în sensul că, nu va fi liberat condiţionat dacă nu-l denunţă pe A..

Martorul a avut impresia că denunţătorul, repetând lucrurile menţionate mai sus, încerca să se scuze faţă de inculpat.

Mai târziu, la aceeaşi masă, inculpatul l-a întrebat pe martor care este sancţiunea în ipoteza în care un martor îşi schimbă declaraţia, E. înţelegând întrebarea respectivă ca pe o provocare juridică (declaraţie din 13 noiembrie 2013).

În cursul cercetării judecătoreşti în fond, la termenul din 31 mai 2016, martorul E. şi-a menţinut depoziţia dată la parchet, precizând că, la terasă, denunţătorul i-a spus inculpatului că "îmi pare rău, nu am vrut să-ţi fac rău", "m-au ameninţat că nu mă voi elibera condiţionat la împlinirea fracţiei", iar în rest cei doi au vorbit familial, despre preocupările denunţătorului (sport, box).

A mai arătat martorul că denunţătorul a repetat, de mai multe ori, că nu ar fi făcut niciodată acest lucru dacă nu ar fi fost condiţionat de acordarea beneficiului liberării condiţionate şi că a fost vizitat la penitenciar de persoana care i-a spus că nu se va libera la împlinirea fracţiei, dacă nu face denunţul. De asemenea, denunţătorul i-a reproşat inculpatului că l-a lăsat singur la unul din termenele unui proces.

În faza de cercetare judecătorească în apel, la termenul din 11 iunie 2018, martorul şi-a menţinut declaraţiile date anterior în cauză, reiterând regretul martorului D. raportat la formularea denunţului, acesta repetând întruna inculpatului că îi pare rău şi că nu a vrut să-i facă rău; faptul că denunţătorul a afirmat că a fost şantajat de procurorul de caz, în sensul că, în timp ce se afla în executarea pedepsei, a fost vizitat de procuror care i-a spus că nu va intra sau va fi amânat de comisia de liberare condiţionată, dacă nu va formula denunţ împotriva inculpatului.

Prin urmare, din depoziţiile constante ale martorului E., a cărui probitate morală nu poate fi pusă la îndoială, rezultă că martorul denunţător D. a arătat, la data de 16 septembrie 2013, că nu a formulat de bună voie denunţul din 26 iunie 2012, că a fost forţat să-l formuleze, întrucât a fost ameninţat - în condiţiile în care se afla, la acel moment, foarte aproape de termenul pentru propunerea de liberare condiţionată - că nu va intra în comisie sau că va fi amânat de comisia de liberare condiţionată.

A mai reieşit din depoziţiile martorului şi faptul că denunţătorul şi-a manifestat regretul formulării unui astfel de denunţ, afirmând, în mod repetat, că îi pare rău şi că nu a dorit să-i facă rău inculpatului.

Martorul P. a declarat în faza de urmărire penală, la data de 09 septembrie 2012, că l-a condus pe denunţător la biroul avocatului A., care i-a dat să semneze o împuternicire avocaţială şi a încasat, cu titlu de onorariu, suma de 600 RON. Mai târziu, a fost apelat telefonic de soţia denunţătorului care i-a comunicat că acesta din urmă a fost arestat şi, întâlnindu-se la "o cafea", martora T. i-a spus că este supărată pe avocatul A. pentru că nu a urmărit dosarul soţului său, în sensul că inculpatul nu s-a mai interesat ce s-a întâmplat cu dosarul în recurs.

A mai arătat martorul că nu cunoaşte nimic legat de o sumă de 2.000 euro care ar fi fost remisă inculpatului, însă ştie că T. era interesată de găsirea unei soluţii pentru ca soţul său să iasă din penitenciar.

Cu ocazia reaudierii sale în cursul urmăririi penale, la data de 13 noiembrie 2013, martorul P. şi-a menţinut depoziţia dată anterior în cauză.

Prin ordonanţa din 19 noiembrie 2013, s-a dispus extinderea cercetărilor penale şi începerea urmăririi penale faţă de învinuitul P., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de mărturie mincinoasă, prev. şi ped. de art. 260 alin. (1) din C. pen. şi favorizarea infractorului, prev şi ped. de art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 264 din C. pen., în legătură directă cu infracţiunile de trafic de influenţă, prev. şi ped. de art. 257 din C. pen. rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplic. art. 33 lit. b) din C. pen.

A doua zi - 20 noiembrie 2013 - P. este audiat în calitate de învinuit, în prezenţa apărătorului ales al inculpatului A., ocazie cu care, a reiterat faptul că T. i-a "spus că este supărată pe avocatul A. deoarece nu s-a ocupat de dosar şi vrea să îi ceară banii înapoi".

A arătat martorul că nu ştie "despre ce sumă de bani era vorba şi nici ce reprezentau aceştia. Chiar m-a rugat să o însoţesc, însă am refuzat-o.

Cu câtva timp înainte să fiu audiat în anul 2012 de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, în calitate de martor, am avut o discuţie cu inculpatul A. care mi-a reproşat "uite ce mi-ai făcut", referindu-se la faptul că i-am făcut cunoştinţă cu D.. Pentru că nu ştiam la ce se referă l-am întrebat "ce ţi-am făcut?" şi atunci inculpatul mi-a spus că D. a formulat plângere penală din penitenciar împotriva sa pentru mită, respectiv pentru că i-ar fi dat nişte bani inculpatului A..

... În urmă cu cca. două luni - două luni jumate am purtat o discuţie cu inculpatul A . . . . . . . . . .iar acesta m-a întrebat dacă nu pot să trec şi pe la D . . . . . . . . . .să-l întreb pe acesta ce vrea "şi de ce a făcut denunţul ăsta" ... dacă vrea ceva bani de la inculpat. Atunci inculpatul mi-a mai spus să îi spun lui D. să-şi retragă denunţul, dacă vrea, că s-a schimbat procurorul de caz.

... D. mi-a povestit că în timp ce era arestat la Craiova a fost la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, unde "i s-a pus în faţă pentru ce a fost adus" … el nu mai vrea să continue "chestia asta" pentru că nu are timp să stea să piardă timpul pe la tribunal şi că vrea să-şi angajeze un avocat, să meargă cu avocatul acolo.

... Inculpatul A. mi-a spus că este totul în regulă şi m-a rugat să merg ... să-i duc nişte bani lui D..

Cu acel prilej inculpatul mi-a dat suma de 300 RON pentru motorină la autoturismul pe care îl utilizam, precum şi suma de 8.000 RON ce urma să o înmânez lui D..

Inculpatul A. mi-a spus că a discutat personal cu D., în Craiova, la o cafea şi că "nu este chiar ce credea el", respectiv că susnumitul a fost forţat să formuleze denunţul.

... în momentul în care inculpatul A. mi-a dat banii pentru a-i duce lui D . . . . . . . . . .mi-a spus "e un băiat amărât şi merită banii ăştia!" … ".

În faţa instanţei de fond, la termenul din 28 ianuarie 2016, martorul P. şi-a menţinut depoziţiile din faza de urmărire penală. A arătat că, după ce denunţătorul a fost încarcerat, soţia acestuia din urmă l-a rugat să o însoţească la biroul avocatului ca să-i dea banii înapoi pentru că nu s-a ocupat de dosar. "Eu nu am înţeles de la aceasta dacă suma de bani pe care o cerea reprezenta onorariu plătit sau obiectul influenţei. Din ce am înţeles eu această sumă se referea la cheltuielile ocazionate de transport (şofer şi protocoale, suportarea cheltuielilor pentru servirea mesei).

... Inculpatul mi-a spus că această sumă de bani i-o dă lui D. pentru întreţinerea zilnică, acesta din urmă neavând bani şi mi-a mai spus inculpatul să îi transmit că nu este supărat pe D..

... Inculpatul nu m-a rugat niciodată să merg la D. să îl întreb de ce a făcut denunţul şi să îi dau o sumă de bani.

Eu l-am întrebat pe D. de ce s-a ajuns aici cu formularea denunţului, iar acesta mi-a spus că a fost nemulţumit de faptul că inculpatul nu s-a ocupat de dosarul lui şi nu l-a reprezentat la Curtea de Apel şi că fiind dus la DNA i s-au pus două denunţuri în faţă ... că de fapt ţinta denunţurilor nu ar fi fost avocatul ... că vrea să îşi retragă denunţul cu prima ocazie.

Niciodată nu mi-a cerut inculpatul să mă duc la D. să îşi retragă denunţul.

... Nu cunosc dacă D. i-a dat bani inculpatului pentru completul de judecată.

... Niciodată D. nu mi-a spus că i-ar fi dat bani inculpatului cu titlu de trafic de influenţă sau pentru a exercita vreo influenţă. Întotdeauna D., referindu-se la bani, îmi spunea că "a mâncat bani, a cheltuit" referindu-se la propria persoană, ca şi cum inculpatul l-a pus pe drumuri, nu s-a ocupat de dosar şi nu a depus diligenţele unui avocat …

Inculpatul nu mi-a spus că are vreun aranjament cu procurorul de caz ca să soluţioneze favorabil cauza …".

În cursul cercetării judecătoreşti în apel, la termenul din 05 martie 2018, martorul P. a precizat că menţine doar ultima declaraţie dată în cauză, cea din 28 ianuarie 2016 de la Curtea de Apel Piteşti şi că "declaraţiile date anterior la DNA au fost luate sub presiunea mascaţilor şi a unui ofiţer de judiciară, care consemna declaraţia la parchet şi care glumea cu mine spunând că nu o să mai plec şi o să ajung în arest.

... Este reală menţiunea de la fila 2 - final declaraţie DNA din 9 noiembrie 2012 în sensul că inculpatul l-a pus pe D. să semneze o împuternicire avocaţială şi a încasat cu titlu de onorariu suma de 600 RON.

Este real şi ceea ce am menţionat în continuare, în sensul că martora U. mi-a comunicat că este supărată pe inculpat pentru că acesta nu s-a ocupat de dosarul soţului său ... Nu cunosc nimic de o sumă de 2.000 de euro care ar fi fost remisă avocatului A..

... În ceea ce priveşte declaraţia dată în calitate de învinuit la 20.11.2013, fac următoarele precizări: inculpatul nu îşi explica de ce D. formulase acel denunţ şi era curios dacă acesta doreşte ceva bani. L-am interpelat pe D. şi acesta a zis că se afla în Penitenciar la Craiova şi mai avea câteva zile până se elibera şi s-a prezentat la el în arest cineva de la DNA în urma unui denunţ făcut de un coleg de celulă al lui D. care l-a ameninţat că, dacă nu formulează denunţ împotriva lui A. şi a unei judecătoare, nu va mai fi liberat condiţionat din penitenciar. Din câte îmi amintesc, avea pe rolul unei instanţe din Craiova cererea de liberare condiţionată ... D. mi-a spus că îi pare rău că a formulat acel denunţ şi că urmează să şi-l retragă.

În ceea ce priveşte declaraţia dată în calitate de învinuit, în special menţiunile de la fila 5, fac precizarea că domnul procuror a insistat ca eu să arăt că inculpatul A. m-a rugat să îi transmit lui D. că s-a schimbat procurorul de caz. Eu nu cred că i-am spus aşa ceva lui D., nu aveam de unde să ştiu despre procurorul de caz.

În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului de a-l întreba pe D. dacă vrea ceva bani, aceasta este reală, D. a zis că vrea onorariul pentru că nu are bani, abia a ieşit din penitenciar, are un copil şi alte probleme. D. mi-a spus că inculpatul nu s-a ocupat de dosar şi nu s-a prezentat la Curtea de Apel pentru susţinerea dosarului său.

Ulterior, la rugămintea inculpatului, m-am deplasat la Craiova şi i-am înmânat lui D. suma de 8.000 RON. Inculpatul mi-a zis că a vorbit cu D. la Craiova şi că nu este chiar ce credea el, şi că a înţeles că altcineva vrea să îi facă rău, iar suma aceasta de bani, de 8.000 RON, i-o dă de milă.

... în primele declaraţii date în calitate de martor la DNA am denaturat adevărul deoarece nu voiam să le fac rău nici lui D. nici inculpatului pentru că eram prieten cu amândoi, iar în declaraţia de învinuit nu am vrut să îmi fac mie rău.

... U. mi-a precizat că vrea banii daţi avocatului înapoi întrucât acesta nu s-a ocupat de dosarul soţului său. Aceasta mi-a spus că este vorba de sumele cheltuite, inclusiv plata şoferului care conducea maşina cu care se deplasau soţii D. şi mesele servite de toţi trei.

... soţii D. nu mi-au spus vreodată că i-au dat bani inculpatului pentru a influenţa soluţia în dosarul lui D..

... Referitor la suma de 600 RON la care am făcut referire în preambulul depoziţiei de azi, arăt că a fost dată cu titlu preliminar pentru ca inculpatul A. să studieze dosarul şi să îşi exprime o părere cu privire la speţă".

Din declaraţiile date de martorul P. pe parcursul procesului penal - cu menţiunea că depoziţia din 20 noiembrie 2013 va fi luată în considerare numai în măsura în care se coroborează cu celelalte declaraţii ale martorului, dată fiind calitatea de învinuit în care a dat această depoziţie - rezultă următoarele aspecte:

- inculpatul A. a încasat de la martorul D., cu titlu preliminar, suma de 600 RON constând în onorariu pentru studierea dosarului şi exprimarea unei prime opinii referitor la speţă şi a întocmit împuternicire avocaţială, semnată de către denunţător;

- martora T., după încarcerarea soţului său, era supărată pe inculpat pentru că acesta nu a urmărit dosarul/nu s-a ocupat de dosar (nu s-a mai interesat ce s-a întâmplat cu dosarul în recurs) şi era interesată de găsirea unei soluţii pentru ca soţul său să iasă din penitenciar.

Totodată, T. voia să ceară avocatului A. restituirea banilor, însă martorul P. nu ştie despre ce sumă este vorba şi ce anume reprezenta şi nu cunoaşte nimic de o sumă de 2.000 de euro care ar fi fost remisă avocatului. Din câte a înţeles martorul, conform celor spuse de T., această sumă ce se cerea a fi restituită se referea la cheltuielile ocazionate de transport (şofer şi protocoale, suportarea cheltuielilor pentru servirea mesei);

- D. a povestit martorului P. că, în timp ce era deţinut la Craiova, a fost la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, unde "i s-a pus în faţă pentru ce a fost adus" că a fost nemulţumit de faptul că inculpatul nu s-a ocupat de dosarul lui şi nu l-a reprezentat la Curtea de Apel; că, fiind dus la DNA, i s-au pus două denunţuri în faţă; că de fapt ţinta denunţurilor nu ar fi fost avocatul, că îi pare rău că a formulat acel denunţ şi că vrea să şi-l retragă cu prima ocazie; că se afla în Penitenciar la Craiova şi mai avea câteva zile până se elibera şi s-a prezentat la el în arest cineva de la DNA, care l-a ameninţat că nu va mai fi liberat condiţionat, dacă nu formulează denunţ împotriva inculpatului şi a unei judecătoare.

Niciodată denunţătorul nu a spus martorului P. că ar fi dat bani inculpatului cu titlu de trafic de influenţă sau pentru a exercita vreo influenţă: "Întotdeauna D., referindu-se la bani, îmi spunea că "a mâncat bani, a cheltuit" referindu-se la propria persoană, ca şi cum inculpatul l-a pus pe drumuri, nu s-a ocupat de dosar şi nu a depus diligenţele unui avocat".

Martorul nu cunoaşte dacă D. i-a dat bani inculpatului "pentru completul de judecată".

D. i-a spus că vrea restituirea onorariului pentru că nu are bani, abia a ieşit din penitenciar, are un copil şi alte probleme, iar inculpatul nu s-a ocupat de dosar şi nu s-a prezentat la Curtea de Apel pentru susţinerea dosarului său;

- soţii D. nu i-au spus vreodată martorului că au dat bani inculpatului pentru a influenţa soluţia în dosarul privindu-l pe D.;

- inculpatul A. a comunicat martorului că a discutat personal cu D. şi că "nu este chiar ce credea el", respectiv că susnumitul a fost forţat să formuleze denunţul, că a înţeles că altcineva vrea să îi facă rău, iar suma de bani i-o dă "de milă", pentru întreţinerea zilnică, întrucât denunţătorul "e un băiat amărât şi merită banii ăştia", transmiţându-i lui D., prin intermediul martorului, că nu este supărat pe el.

Inculpatul nu l-a rugat niciodată pe martor să-l întrebe pe D. de ce a formulat denunţul ori să-i ceară să şi-l retragă. De asemenea, inculpatul nu a spus martorului că are vreun aranjament cu procurorul de caz în vederea soluţionării, în mod favorabil, a cauzei.

Cu ocazia audierii sale în cursul urmăririi penale, la data de 20 noiembrie 2013, martorul V. a arătat că, din discuţia purtată cu P. în luna septembrie a anului 2013, a înţeles că D. i-ar fi dat o sumă de bani inculpatului ca să-l reprezinte bine la instanţa de judecată şi că acesta nu şi-ar fi făcut datoria, că denunţătorul i-a cerut avocatului nişte bani pentru că nu îl reprezentase cum trebuie şi fusese condamnat, şi că P. va "face să fie bine", şi pentru inculpat, şi pentru denunţător, spunându-i, într-un final, că i-a dat bani lui D..

În faza de cercetare judecătorească în fond, la termenul din 17 martie 2015, martorul V. şi-a menţinut depoziţia dată la parchet, însă de data aceasta, şi-a amintit că D. l-a angajat pe avocatul recomandat de către P. "căruia i-a dat 2.000 euro şi un computer, însă avocatul nu s-a ridicat la nivelul exigenţelor sale" şi că "avocatul i-a restituit o parte din bani lui D., dar nu pe toţi", cele două chestiuni cunoscându-le de la P..

A mai arătat martorul că, "în concret, P. mi-a spus că D. l-a plătit cu suma şi obiectul menţionate "pentru proces". Prin această sintagmă înţeleg că D. i-a plătit avocatului onorariu, şi nu alte servicii.

... P. nu mi-a dat de înţeles că banii aceştia şi computerul trebuiau să ajungă undeva anume pentru rezolvarea favorabilă a procesului.

... În maşină, în discuţia pe care am avut-o cu P., acesta nu mi-a spus că banii au fost "şpagă" ".

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., se constată că, în afară de declaraţiile date în faza actelor premergătoare şi în faţa instanţei de fond cu referire la prima acuzaţie adusă acestuia ("folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii", prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000) şi analizată la subpunctul I.3. din prezenta hotărâre, apelantul s-a prevalat, în cursul urmăririi penale (la data de 07 noiembrie 2012) şi în cursul cercetării judecătoreşti în fond (la termenul din 25 septembrie 2014), de "dreptul la tăcere".

În faţa instanţei de apel, la termenul din 11 iunie 2018, apelantul inculpat A. a precizat că regretă "doar că l-am cunoscut pe D.. De fapt, dosarul meu a început ca urmare a disensiunilor create între procurorul şef de la Serviciul Teritorial Piteşti şi preşedinta Tribunalului Argeş, doamna Q., care pronunţa soluţii de achitare, spre deosebire de alţi colegi ai săi.

Apreciez că ţinta acestui dosar era doamna Q., care s-a pensionat. Din denunţul formulat de D. rezultă că acesta înţelege să formuleze denunţ împotriva doamnei Q., astfel cum este menţionat în preambulul denunţului.

D. mi-a fost recomandat de către P.. I-am solicitat suma de 500 RON pentru studiere dosar şi, văzând că este recidivist, i-am spus că singura sa speranţă este amenda administrativă. Pentru asistarea la fond i-am solicitat suma de 1.000 euro. Nu mi-a achitat suma. Am discutat cu acesta la telefon, l-am întrebat dacă formulez apel şi, la indicaţiile clientului, am formulat apel. În vederea primului termen de judecată, am solicitat un nou termen pentru angajarea unui apărător.

În ceea ce priveşte primul termen de judecată, arăt că eu nu m-am prezentat pentru că nu aveam delegaţie, şi nici martorul D.. În biroul meu, la acel prim termen, am purtat o discuţie cu D. căruia i-am spus că nu îl pot reprezenta atâta timp cât nu îşi plăteşte vechea datorie de 1.000 euro pentru fond plus 1.000 euro pentru apel. A spus că va face rost de bani, motiv pentru care am încheiat delegaţie avocaţială, nu şi contract de asistenţă juridică, şi în baza acelei delegaţii am formulat o a doua cerere în numele meu şi în baza delegaţiei pentru studiere dosar.

La termenul din 28 februarie 2011, martorul D. s-a prezentat la biroul meu şi mi-a spus că o să îmi dea onorariul după ce se va pronunţa Tribunalul Argeş. Nu am acceptat. A zis că vine cu banii. Eu am plecat spre judecătorie şi, înainte de a ieşi din birou, D. s-a prezentat cu cei 2.000 euro, aveam deja motivele de apel în scris, aşa încât m-am prezentat la tribunal şi am susţinut apelul. D. mă tot întreba dacă are şanse şi dacă am relaţii cu completul care soluţiona apelul. Era un complet mai blând în soluţii, care dăduse şi achitări, şi i-am spus că are o şansă. Regret că nu m-am întors la birou, pentru că mă grăbeam, şi trebuia să eliberez chitanţă, şi faptul că am nimerit la un complet bun.

Ulterior am fost sunat de D. care mi-a spus că a primit citaţie să se prezinte la Curtea de Apel Piteşti. Am formulat cerere de lipsă de apărare, cu acordul lui D., pe care am trimis-o pe fax. La primul termen de judecată, D. nu s-a prezentat, eu am aşteptat să se prezinte la biroul meu pentru a mă angaja, însă acesta nu a venit şi nu l-am reprezentat la Curtea de Apel Piteşti. Îi comunicasem în prealabil că îl costă încă 1.000 euro pentru recurs. După câteva săptămâni, am fost sunat de soţia lui D. care mi-a comunicat că a fost încarcerat. Am studiat dosarul în baza vechii mele delegaţii şi am constatat că în recurs a fost judecat fără să fie citat şi am formulat o contestaţie în anulare. I-am dat acea cerere soţiei lui D. pentru a fi depusă la dosar, iar aceasta a angajat un alt avocat din Craiova pentru a-l apăra pe soţul său. Soţia lui D. mi-a cerut restituirea sumei din onorariu, spunând că nu are bani. Am refuzat, spunând că nu este vina mea pentru ce s-a întâmplat, dar i-am formulat totuşi acea contestaţie în anulare, care a şi fost admisă. Din acel moment nu am mai avut nicio legătură cu acel dosar.

După aprox. un an m-a sunat U. şi m-a întrebat de ce a fost mutat soţul său la Penitenciarul Colibaşi, urmând să fie audiat la DNA. I-am comunicat că nu ştiu".

Conchizând, Înalta Curte constată că depoziţiile martorului denunţător D., contradictorii şi inconsistente în legătură cu o împrejurare esenţială a cauzei, şi deopotrivă interesate, astfel cum s-a arătat mai sus, nu se coroborează cu alte mijloace de probă administrate în cauză şi, ca atare, nu pot fi luate în considerare la soluţionarea cauzei.

Deopotrivă, declaraţiile soţiei denunţătorului (martora T.) sunt apreciate de către instanţa de apel ca fiind interesate, contradictorii şi nesusţinute prin depoziţiile martorilor EE. (indicat de către martoră) şi P., aşa încât, nu pot servi la aflarea adevărului în cauză.

În fine, din analiza depoziţiilor celorlalţi martori audiaţi în cauză (EE., S., E., P. şi V.) se constată că nu se susţine acuzaţia de trafic de influenţă întrucât martorii nu au relevat elemente de fapt care să servească la constatarea existenţei infracţiunii, în condiţiile art. 97 alin. (1) din C. proc. pen... Astfel, deşi martorul denunţător a purtat discuţii cu fiecare dintre aceştia - cu excepţia martorului V., care a relevat aspecte cunoscute de la P. -, nu a spus vreunuia dintre ei că suma de 2.000 euro pe care a dat-o inculpatului ar fi avut destinaţia unui trafic de influenţă.

De altfel, aşa cum însăşi martora T. susţine în depoziţiile date, nici chiar soţia denunţătorului nu a aflat decât după încarcerarea acestuia, când D. i-a spus că a dat avocatului suma de 2.000 euro "pentru a o da unei doamne judecător de la Tribunalul Argeş".

În sfârşit, din procesul-verbal de redare a convorbirii înregistrate în mediul ambiental la data de 25 octombrie 2013 purtată între inculpatul A. şi martorul denunţător D., Înalta Curte reţine că, într-adevăr, astfel cum se susţine şi în rechizitoriu, rezultă că martorul (învinuitul) P. s-a întâlnit cu D. la Craiova şi că inculpatul a primit de la denunţător suma de 2.000 euro, din discuţie reieşind că, despre acest aspect, mai are cunoştinţă şi martorul S.. Or, toate aceste împrejurări au rezultat şi din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, dar şi din declaraţia inculpatului dată în cursul cercetării judecătoreşti în apel. De altfel, inculpatul nici nu a contestat împrejurările de fapt reţinute.

În esenţă, această discuţie nu relevă aspecte diferite de cele care rezultă din conţinutul celorlalte mijloace de probă (mai sus-analizate) sau alte elemente faptice concludente cauzei, care să susţină acuzaţia penală.

Această convorbire nu evidenţiază împrejurări concrete, relevante pentru a atrage răspunderea penală a inculpatului.

I.4.1. Înalta Curte constată că acuzaţia penală este lipsită de temeinice, sub mai multe aspecte:

I.4.1.1. Nu s-a dovedit că inculpatul A. a promis martorului denunţător D., exercitarea vreunei influenţe sau că - în varianta reţinută în rechizitoriu - a lăsat să se creadă că are o atare influenţă pentru a-i determina pe membrii completului de judecată să pronunţe o soluţie favorabilă în apelul declarat de denunţător.

Astfel cum s-a afirmat în doctrină: "Prin expresia lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar sau salariat se înţelege, în genere, că o persoană se laudă că are trecere pe lângă un funcţionar sau alt salariat (afirmând, de exemplu, că datorită încrederii de care se bucură sau datorită rudeniei sau relaţiilor personale pe care le întreţine cu acel funcţionar sau alt salariat poate determina la acesta o anumită atitudine ori poate obţine o anumită rezolvare). A lăsa să se creadă că are influenţă există şi atunci când o persoană, fără a se lăuda că are influenţă, nu dezminte afirmaţiile altora cu privire la existenţa acesteia" (V. Dongoroz şi alţii, Explicaţiile teoretice ale C. pen. român, vol. IV, Ed. a II-a, Editura Academiei Române, Editura All Beck, Bucureşti 2003, fila nr. 134).

I.4.1.2. Prin probele administrate nu s-a demonstrat existenţa vreunei legături între pretinderea/primirea, de către inculpat, a sumei de 2.000 euro şi o presupusă traficare a influenţei.

Suma de 2.000 euro nu are natura unui folos necuvenit, în condiţiile în care, în cauză, nu a fost probat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, titlul cu care a primit inculpatul, în calitate de avocat, suma de bani de la clientul său, martorul denunţător, lipsind, aşadar, cerinţa esenţială din conţinutul constitutiv al infracţiunii de trafic de influenţă.

Astfel, pretinderea/primirea nu s-a făcut în considerarea exercitării influenţei, ca şi contraprestaţie a comiterii unei asemenea fapte, ci titlul a fost contravaloarea prestaţiei avocaţiale.

Conchizând, instanţa de apel constată că fapta reţinută în sarcina inculpatului nu este prevăzută de legea penală, ceea ce impune achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen.

I.5. Cu referire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 290 din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (trei acte materiale), Înalta Curte reţine următoarele:

În sarcina inculpatului A. s-a reţinut că, la data de 04 noiembrie 2010, a redactat şi a semnat în fals declaraţia de apel împotriva sentinţei penale nr. 2133 din 02 noiembrie 2010 a Judecătoriei Piteşti şi la datele de 14 decembrie 2010 şi 09 mai 2011, a redactat şi a semnat în fals două cereri de amânare a judecării cauzei în vederea angajării unui apărător, fără ca apelantul inculpat să fie împuternicit în acest sens, faptele fiind săvârşite în realizarea scopului urmărit prin săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

Potrivit art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, "falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă".

Conform dispoziţiilor art. 322 alin. (1) din C. pen., "falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă".

În cauză, s-a reţinut falsificarea înscrisurilor sub semnătură privată (o declaraţie de apel şi două cereri de amânare a judecării cauzei), cu prilejul întocmirii acestora de către inculpat, prin contrafacerea scrierii şi semnăturii martorului denunţător.

Concret, în actul de acuzare s-a reţinut că inculpatul, fără a avea o împuternicire scrisă sau acordul verbal al martorului, a întocmit în numele acestuia cele trei cereri şi a semnat pentru denunţător.

Tot procurorul reţine, însă, că: " ... din examinarea dosarului instanţei de judecată, rezultă cu certitudine că la următorul termen de judecată al celui din 16 decembrie 2010, respectiv la termenul din data de 27 ianuarie 2011, inculpatul A. l-a reprezentat pe martorul denunţător D. în baza unei împuterniciri avocaţiale din aceeaşi dată, solicitând cu această ocazie un alt termen pentru studiul dosarului, cu toate că ... în aceeaşi cauză inculpatul a reprezentat pe martorul denunţător şi la instanţa de fond ... depunând aceleaşi concluzii".

În prima declaraţie de martor dată în faza de urmărire penală, la 13 august 2012, D. arată următoarele:

"… Am formulat apel împotriva acelei sentinţe, apelul urmând să se judece la Tribunalul Argeş, secţia Penală, motiv pentru care l-am angajat ca avocat pe numitul A. din cadrul Baroului Argeş.

… Iniţial în acest dosar a existat un avocat din oficiu, după care s-a prezentat avocatul A., care mi-a susţinut interesele.

... Iniţial am fost citat la Curtea de Apel Piteşti pentru data de 5 mai 2011 şi am luat legătura în acest sens cu avocatul A.. Acesta mi-a spus că se va prezenta la instanţă şi va depune împuternicirea avocaţială şi va solicita, totodată, acordarea unui nou termen ...".

În cursul urmăririi penale, la data de 27 septembrie 2012, martorul D. face următoarele precizări: "… nu mi-am exprimat acordul ca avocatul A. să formuleze în numele meu astfel de cereri şi nu l-am împuternicit pe acesta să întocmească şi să semneze pentru mine astfel de cereri …".

Ulterior, martorul denunţător revine cu o nouă declaraţie, la data de 27 septembrie 2013, în cuprinsul căreia afirmă că: "… Am făcut apel împotriva sentinţei penale a Judecătoriei Piteşti prin apărătorul ales, avocat A. …".

În faţa instanţei de fond, la data de 31 martie 2015, martorul precizează următoarele:

"… Având delegaţie din partea mea, domnul avocat mi-a susţinut interesele şi a declarat apelul la tribunal …

Exercitându-se recurs, am primit citaţie pentru primul termen de judecată la Curtea de Apel Piteşti şi l-am sunat, din acest motiv, pe avocat. Avocatul A. mi-a spus că va face cerere de lipsă de apărare pentru primul termen de judecată.

… Angajându-l pe domnul avocat A. în proces, acesta a formulat cereri, inclusiv a exercitat căile de atac …

Nu am contestat niciodată la parchet că domnul avocat ar fi semnat în locul meu cereri sau memorii adresate instanţei de judecată pe parcursul procesului."

În cursul cercetării judecătoreşti în apel, la data de 09 octombrie 2017, martorul a arătat că, după ce s-a declarat recurs, "l-am anunţat pe avocat, care a spus că se ocupă el, precizând că va solicita un termen pentru apărare".

În faţa Înaltei Curţi, la data de 11 iunie 2018, inculpatul A. a arătat următoarele:

"… Am discutat cu acesta la telefon, l-am întrebat dacă formulez apel şi, la indicaţiile clientului, am formulat apel. În vederea primului termen de judecată, am solicitat un nou termen pentru angajarea unui apărător. În cererea adresată instanţei am semnat în numele lui D., cu acordul acestuia. Se procedează în acest mod atunci când clienţii sunt din altă localitate. Ştiu că nu este ortodox, dar se mai practică.

În ceea ce priveşte primul termen de judecată, arăt că eu nu m-am prezentat pentru că nu aveam delegaţie.

Ulterior am fost sunat de D., care mi-a spus că a primit citaţie să se prezinte la Curtea de Apel Piteşti. Am formulat cerere de lipsă de apărare, cu acordul lui D., pe care am trimis-o pe fax ...".

Înalta Curte reţine că, pentru ca un înscris sub semnătură privată, falsificat, să poată justifica răspunderea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni de fals, este necesar ca acel înscris să prezinte anumite caracteristici. Mai întâi, este necesar ca înscrisul să aibă valoare probatorie. Orice fals în înscrisuri presupune falsificarea unui act care poate da naştere, la persoanele cărora le va fi prezentat, unei convingeri contrare realităţii sau care, cu alte cuvinte, poate servi ca probă.

În al doilea rând, este necesar ca înscrisul falsificat să aibă semnificaţie juridică, sau, cu alte cuvinte, în raport cu conţinutul său, să poată genera consecinţe juridice. Au semnificaţie juridică numai acele înscrisuri - instrumente - care au fost întocmite pentru a crea, modifica sau stinge un drept sau un raport juridic.

Pentru a constitui obiectul material al falsului în înscrisuri sub semnătură privată, un înscris trebuie să îndeplinească patru cerinţe esenţiale:

- să emane de la o persoană particulară, condiţie care este îndeplinită dacă înscrisul întocmit de o persoană privată este semnat şi datat de aceasta;

- să fie producător de consecinţe juridice, adică să poată servi ca dovadă a conţinutului său, chiar dacă nu a fost întocmit în acest scop;

- să aibă putere probatorie, adică să fie susceptibil de a proba faptul în dovedirea căruia este invocat şi

- să aibă semnificaţie juridică.

În privinţa infracţiunii vizate de art. 322 din C. pen. (respectiv, art. 290 din C. pen. din 1969), instanţa de apel reţine că aceasta există numai dacă, după falsificarea înscrisului sub semnătură privată, autorul falsului foloseşte el însuşi înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane, dar cu finalitatea de a-l folosi.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite (încrederea publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată) decurgând din producerea efectivă a unui înscris sub semnătură privată cu aparenţa de înscris adevărat, care a fost folosit ori dat spre folosinţă. În cazul acestei infracţiuni, actul poate fi prezentat unei autorităţi sau unui particular, poate fi depus la o autoritate şi poate fi invocat în faţa acesteia.

Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se săvârşeşte cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, adică făptuitorul trebuie să-şi fi dat seama de natura şi urmările faptei sale şi să fi dorit producerea acestora.

În virtutea acestor argumente teoretice de principiu cu privire la infracţiunea în discuţie, se constată că, deşi inculpatul a formulat cereri pentru martorul denunţător - care avea calitatea de inculpat în cauza respectivă - ca şi când acestea ar fi fost scrise şi redactate de către denunţător, nu a săvârşit o faptă de natură penală, în condiţiile în care, în cuprinsul cererilor nu a contrafăcut scrierea martorului.

În concret, apelantul inculpat a redactat trei înscrisuri, pe care le-a depus la instanţe, în numele şi pentru martorul denunţător, inculpat în diferite proceduri, înscrisuri care atestă, în contra realităţii, că ar fi fost întocmite de către martor, şi nu de către inculpat.

Caracterul nereal al celor trei înscrisuri nu intră însă în tiparul infracţiunii reglementate prin dispoziţiile art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, din moment ce inculpatul nu a contrafăcut scrierea martorului în scopul de a crea o aparenţă în legătură cu autorul înscrisurilor.

În consecinţă, instanţa de apel constată că fapta reţinută în sarcina inculpatului nu este prevăzută de legea penală, ceea ce impune achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen.

I.6. În ceea ce priveşte infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 25 din C. pen. din 1969 rap. la art. 260 alin. (1) din C. pen. din 1969, Înalta Curte reţine următoarele:

În sarcina inculpatului A. s-a reţinut că, în perioada 15 septembrie 2013 - 25 octombrie 2013, în mod direct sau prin intermediar, respectiv prin învinuitul P., l-a determinat pe martorul denunţător D. să-şi retragă denunţul formulat împotriva sa şi să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului în faţa organului de urmărire penală.

Conform dispoziţiilor art. 260 alin. (1) din C. pen. din 1969, "fapta martorului care într-o cauză penală … face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani".

Potrivit art. 273 alin. (1) din C. pen., "fapta martorului care, într-o cauză penală … face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă".

Art. 25 din C. pen. din 1969, ca şi art. 47 din C. pen., stipulează că: "instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală".

În ce priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de mărturie mincinoasă, se constată că elementul material constă în acţiunea unei persoane de a face afirmaţii mincinoase.

Cerinţa esenţială ataşată elementului material este ca acţiunea sau inacţiunea să fie în legătură cu fapte sau împrejurări esenţiale ale cauzei, cu privire la care martorul este întrebat. Faptele sau împrejurările esenţiale sunt cele care au legătură cu fondul cauzei şi care sunt importante pentru lămurirea acesteia, însă caracterul esenţial al acestor împrejurări nu se determină în funcţie de sentinţa pronunţată în cauza în care s-a dat mărturia mincinoasă, ci în funcţie de obiectul probei. Altfel spus, pentru existenţa infracţiunii nu este nevoie ca instanţa să se întemeieze pe mărturia mincinoasă pentru a pronunţa hotărârea, fiind suficient ca declaraţia să fie aptă să servească la soluţionarea cauzei.

Pe de altă parte, se constată că urmarea imediată a infracţiunii de mărturie mincinoasă constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, fără să fie necesară producerea unui rezultat, aşa încât, infracţiunea se consumă chiar la momentul în care martorul a făcut afirmaţiile mincinoase cu privire la împrejurările esenţiale şi a semnat declaraţia, asumându-şi-o.

Doctrina şi practica judiciară sunt unanime în acest sens (V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale C. pen., vol. IV, Ediţia a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 161; C. pen. - comentarii pe articole, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2014, pag. 585-586; C. Rotaru, A. - R. Trandafir, V. Cioclei, Curs Universitar - Drept penal, Partea specială II, CH Beck, Bucureşti 2016, pag. 100-101; ICCJ, secţia penală, decizia nr. 1319/28.02.2006, publicată, www.scj.ro).

Raportând aceste consideraţii teoretice la speţa de faţă, se constată că nici organul de urmărire penală şi nici instanţa de fond nu au stabilit, pe baza materialului probator existent la dosarul cauzei, în ce au constat actele de determinare, directe sau indirecte, câte acte de acest gen au fost comise şi, mai ales, când au fost săvârşite, în condiţiile în care, se reţine comiterea unei infracţiuni continue de instigare la mărturie mincinoasă, în perioada 15 septembrie 2013 - 25 octombrie 2013.

Totodată, nu s-a stabilit în ce a constat afirmaţia mincinoasă făcută de către martorul denunţător, care să vizeze un element esenţial pentru acuzaţia penală formulată împotriva inculpatului A., în legătură cu infracţiunea de trafic de influenţă, în condiţiile în care, depoziţiile lui D. pe tot parcursul procesului penal s-au caracterizat prin inconsecvenţă şi contradictorialitate, diferind, prin conţinut, în mod substanţial, atât unele de altele, cât şi în raport cu denunţul iniţial formulat în cauză, astfel cum s-a arătat la subpunctul I.4. din prezenta decizie.

Concret, martorul denunţător D. formulează iniţial un denunţ, iar apoi dă declaraţii în legătură cu faptele denunţate, mai întâi acuzatoare la adresa avocatului A. (la datele de 13 august 2012 şi 27 septembrie 2012), pentru ca ulterior, prima dată, la 16 septembrie 2013, în depoziţia dată în cursul urmăririi penale, îşi retrage denunţul formulat la 26 iunie 2012, motivând că declaraţiile anterioare "nu sunt reale şi au fost făcute din aceleaşi motive ca şi denunţul, în sensul că eram supărat şi voiam să mă răzbun pe acest avocat".

De menţionat că această ultimă declaraţie este dată ulterior începerii urmăririi penale, la data de 22 octombrie 2012, faţă de A., pentru săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de trafic de influenţă, martorul declarând că a luat "cunoştinţă că este audiat în calitate de martor în cauza în care se efectuează urmărirea penală faţă de avocatul A.".

În continuare, la data de 27 septembrie 2013, martorul denunţător îşi menţine declaraţia din 16 septembrie 2013 în care îşi retrăsese denunţul formulat, toate aceste depoziţii fiind analizate de către instanţa de apel la subpunctul I.4. din prezenta hotărâre.

Imediat după această ultimă declaraţie, prin ordonanţa din 09 octombrie 2013, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de învinuitul D., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de mărturie mincinoasă şi favorizarea infractorului.

În acest context, martorul D. dă o nouă depoziţie, la 30 octombrie 2013, de data aceasta în calitate de învinuit, în care arată că revine la declaraţia pe care a dat-o ultima oară în calitate de martor, precizând că, la data de 15 septembrie 2013 (cu o zi înainte de a se prezenta, în vederea audierii, la parchet), seara, în jurul orelor 2120, a fost apelat de la un număr de telefon necunoscut, de către un bărbat care nu s-a recomandat, care i-a spus că vrea să se întâlnească cu el în faţa blocului în care locuia denunţătorul.

În continuarea depoziţiei, martorul denunţător a arătat că s-a întâlnit cu două persoane de sex masculin care au coborât dintr-un autoturism de teren, de culoare închisă, şi care i-au spus să-şi lase telefonul în maşina lor, pentru că şi ei vor proceda la fel. Una dintre cele două persoane i-au spus că la Craiova urma să se prezinte un procuror mai în vârstă, că nu mai este procurorul de la Piteşti şi că trebuie să-şi schimbe declaraţia deoarece este aranjat cu procurorul care a preluat dosarul, în faţa acestuia urmând să solicite un termen în vederea audierii sale în prezenţa unui avocat ales, timp în care vor discuta "mai multe". Aceeaşi persoană l-a întrebat ce sumă de bani vrea, martorul răspunzând că vrea banii pe care i-a dat avocatului A. degeaba.

Mai departe, învinuitul D. a arătat că, după audierea sa din 16 septembrie 2013, "am ieşit din sediul D.N.A. Craiova şi avocatul lui A., care cred că se numeşte E. şi care a participat la audiere, m-a întrebat dacă mergem la cafea, eu fiind de acord cu propunerea.

Acesta mi-a spus că are maşina parcată în apropiere, iar în drum spre maşină am văzut că în interior se afla o persoană rasă în cap, dându-mi seama că este avocatul A..

... A. l-a întrebat pe acesta (n.r. avocatul E.) "A. ce zicea", făcând referire la procurorul de caz, iar avocatul E. i-a zis că s-a văzut că acesta ştie despre ce este vorba, însă nu putea să spună mai mult deoarece mai era cu un coleg.

A. mi-a spus să nu mă sperii, să-mi schimb declaraţia şi să declar că am dat înainte declaraţii la nervi şi din duşmănie că nu m-a reprezentat la Curtea de Apel Piteşti ... mi-a spus că în aceeaşi zi, seara, o să mă sune cineva şi o să treacă pe la mine să-mi dea banii, fiind vorba de banii pe care îi dădusem eu anterior pe timpul judecării dosarului în care am fost condamnat la închisoare.

În aceeaşi zi, seara, am fost sunat pe telefonul mobil de un bărbat care m-a întrebat unde sunt, iar eu i-am spus că sunt la scara blocului, iar acesta mi-a zis că ajung şi ei imediat.

Cu acel prilej am observat că au venit aceeaşi bărbaţi care mă căutaseră cu o seară înainte.

Acelaşi bărbat cu care vorbisem mai mult cu o seară înainte mi-a spus să nu mă sperii chiar dacă se fac presiuni ... am revenit la declaraţiile iniţiale întrucât pe de o parte m-am simţit ameninţat, iar pe de altă parte am crezut că avocatul A. s-a înţeles cu procurorul de caz şi se va încheia dosarul ...".

În ceea ce priveşte identitatea acestei persoane "de legătură", organele de urmărire penală au ajuns la concluzia că este cea a martorului P., luându-se în considerare şi completarea declaraţiei de învinuit a lui D. din 15 noiembrie 2013, în care la finalul acesteia, s-a arătat că:

"… iniţial, deşi am hotărât să spun tot adevărul în faţa organelor de urmărire penală, am evitat să spun numele persoanelor care mi-au restituit banii din partea avocatului A. întrucât mi-a fost teamă de aceste persoane.

De fapt, şi în prezent am temeri în privinţa siguranţei mele şi a familiei mele".

Înalta Curte reţine că, pentru existenţa instigării ca formă a participaţiei penale se cere, în primul rând, condiţia efectuării unei activităţi de determinare din partea instigatorului faţă de instigat. Determinarea presupune o operaţiune de inoculare în conştiinţa instigatului a hotărârii de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală (în speţă, infracţiunea de mărturie mincinoasă) şi, totodată, şi însuşirea hotărârii de a săvârşi fapta penală de către instigat.

Activitatea de determinare trebuie să se situeze în timp anterior luării hotărârii de a săvârşi fapta de către autor.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, în ipoteza în care inculpatul A. l-a instigat pe martorul D. să îşi retragă denunţul şi cele două declaraţii ulterioare acestuia, din 13 august 2012 şi 27 septembrie 2012, care aveau caracter incriminator la adresa apelantului - inculpat, nu putea să o facă decât la o dată anterioară zilei de 16 septembrie 2013, când martorul şi-a retras denunţul.

Or, anterior zilei de 16 septembrie 2013, inculpatul A. nu s-a întâlnit cu martorul denunţător şi, ca atare, în raport de obiectul acuzaţiei (l-a determinat "în mod direct sau prin intermediar"), singura variantă posibilă este aceea ca apelantul să-l fi determinat pe denunţător prin intermediul martorului P..

Prima depoziţie apreciată de parchet ca fiind un mijloc de probă pentru dovedirea acuzaţiei a fost dată de martorul P., în calitate de învinuit, la data de 20 noiembrie 2013, la o zi după punerea acestuia sub acuzare pentru infracţiunile de favorizarea infractorului şi mărturie mincinoasă.

În acea declaraţie învinuitul P. a arătat următoarele:

"Cu câtva timp înainte să fiu audiat în anul 2012 de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, în calitate de martor, am avut o discuţie cu inculpatul A. care mi-a reproşat "uite ce mi-ai făcut", referindu-se la faptul că i-am făcut cunoştinţă cu D.. Pentru că nu ştiam la ce se referă l-am întrebat "ce ţi-am făcut?" şi atunci inculpatul mi-a spus că D. a formulat plângere penală din penitenciar împotriva sa pentru mită, respectiv pentru că i-ar fi dat nişte bani inculpatului A..

... În urmă cu cca. două luni - două luni jumate am purtat o discuţie cu inculpatul A . . . . . . . . . .iar acesta m-a întrebat dacă nu pot să trec şi pe la D . . . . . . . . . .să-l întreb pe acesta ce vrea "şi de ce a făcut denunţul ăsta" ... dacă vrea ceva bani de la inculpat. Atunci inculpatul mi-a mai spus să îi spun lui D. să-şi retragă denunţul, dacă vrea, că s-a schimbat procurorul de caz.

... D. mi-a povestit că în timp ce era arestat la Craiova a fost la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, unde "i s-a pus în faţă pentru ce a fost adus" … el nu mai vrea să continue "chestia asta" pentru că nu are timp să stea să piardă timpul pe la tribunal şi că vrea să-şi angajeze un avocat, să meargă cu avocatul acolo.

... Inculpatul A. mi-a spus că este totul în regulă şi m-a rugat să merg ... să-i duc nişte bani lui D..

Cu acel prilej inculpatul mi-a dat suma de 300 RON pentru motorină la autoturismul pe care îl utilizam, precum şi suma de 8.000 RON ce urma să o înmânez lui D..

Inculpatul A. mi-a spus că a discutat personal cu D., în Craiova, la o cafea şi că "nu este chiar ce credea el", respectiv că susnumitul a fost forţat să formuleze denunţul.

... în momentul în care inculpatul A. mi-a dat banii pentru a-i duce lui D . . . . . . . . . .mi-a spus "e un băiat amărât şi merită banii ăştia!" … ".

Or, din această depoziţie nu rezultă că inculpatul A. ar fi exercitat efectiv, indirect, prin intermediul martorului P., acte de determinare a martorului denunţător la săvârşirea infracţiunii. Astfel, inculpatul, aflând că martorul P. intenţionează să meargă la Craiova, l-a întrebat pe acesta dacă poate să treacă "şi pe la D. dacă tot merg acolo şi să-l întreb pe acesta ce vrea "şi de ce a făcut denunţul ăsta" ... dacă vrea ceva bani de la inculpat. Atunci inculpatul mi-a mai spus să îi spun lui D. să-şi retragă denunţul, dacă vrea, că s-a schimbat procurorul de caz".

Prin urmare, din cele relatate de învinuitul P. se înţelege, mai degrabă, că inculpatul era nedumerit, pentru că nu înţelegea ce vrea de fapt D., de ce a formulat un astfel de denunţ şi, ştiindu-l "amărât", se întreba dacă vrea ceva bani, pentru ca, în final, să-i transmită că poate să îşi retragă denunţul, dacă doreşte, întrucât s-a schimbat procurorul de caz.

Ulterior, după ce, prin rechizitoriu, s-au dispus soluţii de netrimitere în judecată cu privire la martorul P., în cursul judecăţii în fond, acesta a revenit asupra susţinerilor din declaraţia de învinuit, arătând că inculpatul nu l-a rugat niciodată să-l întrebe pe D. de ce a făcut denunţul şi să-i dea o sumă de bani ori să-i ceară să îşi retragă denunţul. De asemenea, a precizat că inculpatul nu i-a spus că are vreun aranjament cu procurorul de caz pentru soluţionarea, în mod favorabil, a cauzei.

În cursul cercetării judecătoreşti în apel, martorul P. a precizat că menţine doar ultima declaraţie dată în cauză, cea din 28 ianuarie 2016 de la Curtea de Apel Piteşti şi că "declaraţiile date anterior la DNA au fost luate sub presiunea mascaţilor şi a unui ofiţer de judiciară, care consemna declaraţia la parchet şi care glumea cu mine spunând că nu o să mai plec şi o să ajung în arest".

În ceea ce priveşte declaraţia dată în calitate de învinuit, a menţionat că procurorul a insistat să arate în depoziţie că inculpatul l-a rugat să îi transmită denunţătorului că s-a schimbat procurorul de caz, însă nu crede că i-a spus aşa lui D. pentru că nu avea de unde să ştie despre procurorul de caz.

În continuare, martorul a arătat că: "în ceea ce priveşte solicitarea inculpatului de a-l întreba pe D. dacă vrea ceva bani, aceasta este reală, D. a zis că vrea onorariul pentru că nu are bani, abia a ieşit din penitenciar, are un copil şi alte probleme. D. mi-a spus că inculpatul nu s-a ocupat de dosar şi nu s-a prezentat la Curtea de Apel pentru susţinerea dosarului său.

... în primele declaraţii date în calitate de martor la DNA am denaturat adevărul deoarece nu voiam să le fac rău nici lui D. nici inculpatului pentru că eram prieten cu amândoi, iar în declaraţia de învinuit nu am vrut să îmi fac mie rău ...".

Astfel cum s-a arătat la subpunctul I.4., când au fost analizate depoziţiile de martor şi învinuit date de P. pe parcursul procesului penal, instanţa de apel a apreciat, prin coroborare, aceste declaraţii, reţinând că, din conţinutul lor nu rezultă existenţa vreunui act de determinare din partea inculpatului, anterior datei de 16 septembrie 2013, la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Referitor la această ultimă acuzaţie, inculpatul a precizat, în cursul judecăţii în apel, că: "în anul 2013 m-am întâlnit cu P . . . . . . . . . .şi l-am întrebat dacă mai ştie ceva de D., dacă s-a eliberat. La câteva zile P. a venit la biroul meu şi mi-a spus că are treabă prin Craiova chiar cu martorul denunţător, întrebându-mă dacă să-i transmită ceva lui D.. I-am spus că nu am nimic să-i transmit, doar să îl întrebe ce a urmărit când a făcut acel denunţ".

În fine, din procesul-verbal de redare a convorbirii înregistrate în mediul ambiental la data de 25 octombrie 2013 purtată între inculpatul A. şi martorul denunţător D., apreciat de asemenea de parchet ca fiind un mijloc de probă în susţinerea acuzaţiei, nu rezultă aspecte diferite de cele care reies din cuprinsul celorlalte mijloace de probă (mai sus-analizate) sau alte elemente faptice concludente cauzei, care să susţină acuzaţia penală.

Această convorbire nu evidenţiază împrejurări concrete, relevante pentru a atrage răspunderea penală a inculpatului.

De altfel, Înalta Curte apreciază că simpla existenţa a unor discuţii cu conotaţii, fie ele şi ilegale, ce nu sunt concretizate prin administrarea şi a altor probe care să le confirme, nu este suficientă pentru stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului.

Potrivit art. 99 alin. (1) din C. proc. pen.., în acţiunea penală sarcina probei aparţine în principal procurorului. Totodată, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să o dovedească, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din C. proc. pen.., după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului.

Din interpretarea textelor de lege sus menţionate, rezultă că în procesul penal există o legătură indisolubilă între sarcina probei şi prezumţia de nevinovăţie, în sensul că obligaţia de a oferi probe suficiente, care să fundamenteze o soluţie de condamnare, îi revine acuzării.

Dat fiind că procurorul este cel care afirmă existenţa unei situaţii de fapt în acuzare, acestuia îi incumbă şi sarcina probării acuzaţiei aduse inculpatului trimis în judecată, intervenţia instanţei având caracter subsidiar, numai în situaţia în care administrarea probelor este imperios necesară pentru formarea convingerii sale.

În consecinţă, instanţa de apel constată că nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea, ceea ce impune achitarea inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

II. Identificarea legii penale mai favorabile, având în vedere succesiunea de legi intervenită în cursul procesului şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 06 mai 2014 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 372 din 20 mai 2014.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 13 alin. (1) din C. pen. din 1969, în cazul în care, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Conform art. 5 alin. (1) din C. pen., în cazul în care, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că textul alin. (1) al art. 5 reia dispoziţia art. 13 alin. (1) din C. pen. din 1969, astfel că, în această materie, regimul aplicabil rămâne acelaşi.

Determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură răspunderea penală, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă, concurs, etc.

Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere, aşadar, atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă.

Cu privire la pedeapsă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora, în mod concret.

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a executării pedepsei, se constată că legea veche conţine dispoziţii favorabile în ceea ce priveşte aplicarea suspendării condiţionate a executării pedepsei (art. 81 şi urm. din C. pen. din 1969) ori a suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 861 din C. pen. din 1969), în raport cu prevederile noii legi referitoare la amânarea aplicării pedepsei (art. 83 şi urm. din C. pen.) şi la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 91 şi urm. din C. pen.).

Astfel, comparând dispoziţiile referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei din reglementarea anterioară cu cele privitoare la amânarea aplicării pedepsei, se constată că legea veche este mai favorabilă prin prisma cerinţelor de acordare (nu există limită legală a pedepsei pentru aplicabilitatea ei, limita pedepsei concret aplicată pentru o infracţiune este mai ridicată, obligaţiile de pe durata termenului de încercare sunt mai puţine, etc.). Singurul element prin prisma căruia ar fi mai favorabilă reglementarea nouă este durata termenului de încercare, dar este insuficient pentru a califica noua reglementare ca fiind mai favorabilă.

În ceea ce priveşte alegerea legii penale mai favorabile în situaţia în care, potrivit ambelor coduri, ar fi aplicabilă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, se constată că sfera obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive au prioritate faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere. În acest sens, se are în vedere faptul că noua reglementare instituie o obligaţie importantă, care nu se regăseşte în vechiul C. pen., şi anume, munca în folosul comunităţii şi, în plus, elimină efectul reabilitării de drept asociat suspendării sub supraveghere. Prin urmare, reglementarea veche va fi mai favorabilă, chiar şi în situaţia în care condamnatul nu ar fi obligat la prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii în considerarea stării sale de sănătate, prin prisma efectului reabilitării de drept pe care îl atrage.

Din perspectiva incidenţei circumstanţelor atenuante judiciare, singurele care pot fi reţinute în cauză, Înalta Curte remarcă faptul că, noul C. pen. restrânge sfera şi efectele circumstanţelor atenuante judiciare, în sensul că, prevede, în mod restrictiv, un număr de două circumstanţe, clar indicate, spre deosebire de C. pen. vechi care doar exemplifica anumite împrejurări ce pot constitui circumstanţe atenuante.

Cu referire la efectele circumstanţelor atenuante, Înalta Curte reţine că, în prezenţa acestora, nu mai este obligatorie coborârea pedepsei sub minimul special, astfel cum prevedea vechiul C. pen., efectul lor fiind limitat, în noul C. pen., la reducerea limitelor legale de pedeapsă cu o treime.

În cazul concursului de infracţiuni, intrarea în vigoare a Noului C. pen. a adus două categorii de modificări: modificarea limitelor de pedeapsă aplicabile pentru fiecare infracţiune în parte şi modificarea tratamentului sancţionator prevăzut de lege pentru concurs, noul cod instituind obligativitatea aplicării, la pedeapsa de bază, a unui spor egal cu o treime din suma celorlalte pedepse, în cazul închisorii.

Determinarea legii penale mai favorabile cu privire la tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni se face in concreto, comparând pedeapsa rezultată în urma contopirii, conform art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969, a pedepselor stabilite potrivit legii vechi cu pedeapsa rezultantă în urma contopirii, conform art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a pedepselor stabilite potrivit legii noi.

Şi în privinţa infracţiunii continuate, intrarea în vigoare a Noului C. pen. aduce următoarele modificări: modificarea limitelor legale de pedeapsă pentru infracţiunea comisă; modificarea condiţiilor de existenţă ale infracţiunii continuate, analizate la capitolul privind încadrarea juridică a faptelor şi modificarea tratamentului sancţionator prevăzut pentru infracţiunea continuată, noua reglementare reducând sporul de pedeapsă aplicabil la 3 ani, cu menţinerea caracterului facultativ al acestui spor, conform legii vechi.

În concret, Înalta Curte constată că legea penală mai favorabilă inculpatului din prezenta cauză este C. pen. din 1969, având în vedere cuantumul pedepselor, concursul de infracţiuni, modalitatea de individualizare judiciară a executării pedepselor şi incidenţa circumstanţelor atenuante judiciare.

III. În ceea ce priveşte apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, instanţa de control judiciar îl apreciază ca nefondat, având în vedere argumentele expuse mai sus şi care conduc la o soluţie de admitere a apelului declarat de inculpat şi de achitare a acestuia cu privire la toate infracţiunile deduse judecăţii.

Cum apelul parchetului - vizând greşita individualizare a pedepselor şi a executării pedepsei rezultante, omisiunea aplicării pedepselor complementare şi aplicarea nelegală a pedepselor accesorii - este declarat în defavoarea inculpatului, Înalta Curte constată că este inutilă analiza motivelor invocate, în condiţiile în care va admite calea de atac declarată de către inculpat.

Faţă de considerentele expuse anterior, în baza art. 421 pct. (2) lit. a) din C. proc. pen.., va admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 99/F din 11 august 2016 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Va desfiinţa, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen.., va schimba încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A., din trei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârşite în legătură directă cu infracţiunea de trafic de influenţă, prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 290 din C. pen. din 1969 în legătură directă cu art. 257 din C. pen. din 1969 rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 într-o infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prev. de art. 290 din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen.., va achita pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de: "folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii", trafic de influenţă şi fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzute de: art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, art. 257 din C. pen. din 1969 rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 290 din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, constatând că faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.., va achita pe acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 25 din C. pen. din 1969 rap. la art. 260 alin. (1) din C. pen. din 1969, constatând că nu există probe că a săvârşit infracţiunea.

Va înlătura obligarea inculpatului A. la plata contravalorii cheltuielilor avansate de stat în fond, în temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen.., având în vedere soluţiile de achitare dispuse şi faptul că nu este incident cazul prevăzut de art. 275 alin. (1) pct. 1) lit. c) din C. proc. pen.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În baza art. 421 pct. (1) lit. b) din C. proc. pen.., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti împotriva aceleiaşi sentinţe.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen.., cheltuielile avansate de stat în fond şi în apel vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 421 pct. (2) lit. a) din C. proc. pen.., admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 99/F din 11 august 2016 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen.., schimbă încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A., din trei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârşite în legătură directă cu infracţiunea de trafic de influenţă, prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 290 din C. pen. din 1969 în legătură directă cu art. 257 din C. pen. din 1969 rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 într-o infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prev. de art. 290 din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen.., achită pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de: "folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii", trafic de influenţă şi fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzute de: art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, art. 257 din C. pen. din 1969 rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 290 din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.., achită pe acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 25 din C. pen. din 1969 rap. la art. 260 alin. (1) din C. pen. din 1969.

Înlătură obligarea inculpatului A. la plata contravalorii cheltuielilor avansate de stat în fond.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În baza art. 421 pct. (1) lit. b) din C. proc. pen.., respinge, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti împotriva aceleiaşi sentinţe.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen.., cheltuielile avansate de stat în fond şi în apel rămân în sarcina acestuia.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul intimat inculpat A. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 70 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 octombrie 2018.