Cassation quashing premature criminal prescription due to miscalculation of special statute of limitations under post-2012 Romanian Penal Code

Asupra recursului în casaţie de faţă:

Prin sentinţa penală nr. 442/20.06.2017, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a respins sesizarea din oficiu de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. prin rechizitoriul nr. x/2013 din data de 11.10.2016, din infracţiunea prev. art. 228 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 243 alin. (2) C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de furt prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. (faptă din data de 24.01.2013).

În baza art. 19 şi art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 1349 C. civ. din 2009, a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă S.C B. S.R.L., în contradictoriu cu inculpatul A. şi, în consecinţă, a obligat inculpatul la plata sumei de 2746 RON, reprezentând daune materiale.

În baza art. 275 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a obligat pe inculpat să plătească statului suma de 1400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 1000 de RON reprezintă cheltuieli stabilite prin actul de sesizare a instanţei.

Pentru hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin rechizitoriul nr. x/2013 din data de 11.10.2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzute de art. 228 alin. (1) C. pen.

În actul de sesizare s-a reţinut, în fapt, că în cursul zilei de 24.01.2013, în jurul orei 16:00, în timp ce se afla în incinta magazinului B. S.R.L., profitând de neatenţia angajaţilor, inculpatul A. şi-a însuşit fără drept un aparat foto marca x, un obiectiv foto şi un rucsac x, în valoare totală de 2499 RON, ce i-au fost remise din eroare de angajaţii punctului de lucru.

Organele de urmărire penală au reţinut situaţia de fapt în urma administrării următoarelor mijloace de probă: declaraţiile reprezentantei societăţii persoană vătămată C., declaraţiile martorului E., declaraţiile martorului F., procesele-verbale de redare a imaginilor surprinse de camerele de supraveghere amplasate în interiorul punctului de lucru al S.C. B. S.R.L., suportul tip CD pe care au fost stocate şi planşele foto, reprezentând produsele care au făcut obiectul ofertei, fotocopia facturii nr. x/24.01.2013 emise pe numele inculpatului, fotocopia facturii nr. x/24.01.2013 emise pe numele inculpatului, fotocopia ofertei de asigurare de garanţie emise pe numele inculpatului, fotocopia bonului fiscal nr. x/24.01.2013, fotocopia facturii nr. x/11.01.2013 emise pe numele inculpatului, fotocopia înscrisului andosare la poliţa de asigurare de garanţie extinsă B. nr. x, declaraţiile inculpatului .

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, secţia Penală la data de 11.10.2016, sub număr de dosar x/2016

La dosarul cauzei a fost ataşată fişa de cazier judiciar a inculpatului.

La data de 22.11.2016, judecătorul de cameră preliminară a verificat competenţa şi legalitatea sesizării instanţei prin rechizitoriul nr. x/2013 din data de 11.10.2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunând, prin încheierea de şedinţă pronunţată în Camera de Consiliu la aceeaşi dată, începerea judecăţii cauzei, conform art. 346 alin. (2) C. proc. pen.

La termenul de judecată din data de 02.05.2017, ulterior citirii actului de sesizare, instanţa a adus la cunoştinţa inculpatului A. dispoziţiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen. conform cărora poate solicita ca judecata cauzei să se facă pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor depuse de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, situaţie în care beneficiază de reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa cu 1/3, în cazul în care pedeapsa aplicată ar fi închisoarea şi cu 1/4, în cazul în care pedeapsa aplicată ar fi amenda, conform dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

La acelaşi termen de judecată, faţă de poziţia procesuală a inculpatului care a înţeles să conteste întreg materialul probatoriu administrat în cursul urmăririi penale, instanţa a încuviinţat audierea inculpatului şi a martorilor audiaţi în faza de urmărire penală, respectiv G., F. şi E.

La termenul de judecată din data de 16.05.2017, instanţa a încuviinţat cererea formulată de apărătorul ales al inculpatului de suplimentare a probatoriului cu audierea reprezentantului părţii civile B. S.R.L., numita C., precum şi emiterea unui adrese către partea civilă pentru a comunica fişele de post ale numitei C., în calitate de coordonator al magazinului, precum şi ale martorilor G., F. şi E., precum şi ce demersuri au fost efectuate ulterior constatării lipsei produselor pentru a lua legătura cu inculpatul, probă pusă în discuţie din oficiu.

În vederea stabilirii situaţiei de fapt, în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa a administrat următoarele mijloace de probă: declaraţia inculpatului A., declaraţia martorului G., declaraţia martorului F., declaraţia martorului E., declaraţia reprezentantului părţii civile, numita C., înscrisurile reprezentate de fişele de post ale angajaţilor magazinului .

Analizând în mod coroborat mijloacele de probă administrate în prezenta cauză, instanţa a reţinut următoarele:

În fapt, la data de 24.01.2013, în jurul orei 16:30, în incinta punctului de lucru al B. S.R.L., inculpatului A. i-au fost remise din eroare de către un angajat al părţii civile un aparat foto marca x, un obiectiv foto marca x şi un rucsac x, bunuri pe care acesta le-a luat, după care a părăsit incinta magazinului.

Situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţă a rezultat din coroborarea următoarelor mijloace de probă:

La data de 11.01.2013, inculpatul A. a cumpărat de la B. S.R.L. un pachet promoţional alcătuit dintr-un aparat foto marca x, un obiectiv foto marca x şi un rucsac x, în valoare totală de 2557,99 RON, astfel cum rezultă din factura nr. x din data de 11.01.2013 .

La data de 24.01.2013, inculpatul a revenit la punctul de lucru al B. S.R.L. pentru a încheia o poliţă de asigurare pentru aparatul foto achiziţionat anterior, astfel cum rezultă din declaraţia martorului G. coroborată cu declaraţia numitei C., confirmate prin declaraţia inculpatului.

Primul angajat al magazinului cu care inculpatul a intrat în contact a fost martorul G. care, cu încuviinţarea numitei C., în calitate de coordonator al magazinului, a pus în vedere clientului posibilitatea de a i se întocmi un document de stornare fictivă urmată de emiterea unei noi facturi de achiziţie a aceloraşi produse care să includă şi poliţa de asigurare, astfel cum rezultă din declaraţia martorului confirmată prin declaraţia reprezentantului părţii civile.

După ce a verificat starea tehnică a produselor, angajatul l-a îndrumat pe inculpat către colegul său, martorul E., care i-a întocmit o ofertă de asigurare, după care l-a direcţionat spre casierie pentru a achita contravaloarea acesteia, astfel cum rezultă din declaraţia martorului coroborată cu procesul-verbal de redare a imaginilor surprinse de camerele de supraveghere din incinta magazinului . La casierie, inculpatul a achitat contravaloarea asigurării şi a altor accesorii pe care le cumpărase la acea dată din magazin şi i s-au înmânat o serie de înscrisuri, astfel cum rezultă din bonul fiscal nr. x din data de 24.01.2013 coroborat cu procesul-verbal de redare a imaginilor şi cu declaraţia inculpatului .

Din cauza unei erori de comunicare între departamente constând în aceea că martorul E. nu a comunicat colegilor de la depozit faptul că se desfăşura o procedură de stornare şi că nu trebuie remise produsele înscrise pe factură ("Eroarea de comunicare a constat în faptul că de la casierie trebuia comunicat la standul de ridicări produse că nu trebuie dat un nou produs, ci că s-a refacturat pentru asigurare" - declaraţia martorului G.,.; "A fost o eroare şi din partea noastră pe partea de depozit" - declaraţia martorului E., fila 67 d.i.) coroborată cu faptul că angajatul de la standul de ridicări produse, martorul F., nu a verificat toate înscrisurile pe care inculpatul le-a înmânat (din declaraţia martorului F. rezultă că inculpatul i-a predat o serie de documente, însă el l-a verificat doar pe primul ("[..] care era factura cu produsele ce trebuia aduse din depozit") şi pe care acesta, la rândul său, le primise de la casierie, martorul i-a predat inculpatului încă un pachet promoţional identic cu cel achiziţionat de acesta în data de 11.01.2013, bunuri pe care acesta le-a luat, părăsind ulterior incinta magazinului.

Instanţa, având în vedere sesizarea din oficiu de schimbare a încadrării juridice date faptei prin rechizitoriu din infracţiunea de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen., a reţinut următoarele:

Învinuirea adusă inculpatului prin actul de sesizare a instanţei constă în aceea că la data de 24.01.2013, şi-a însuşit pe nedrept, profitând de neatenţia angajaţilor magazinului B. S.R.L., un aparat foto marca x, un obiectiv foto şi un rucsac x, în valoare totală de 2499 RON, produse ce i-au fost remise din eroare de angajaţii punctului de lucru.

Art. 243 alin. (2) C. pen. incriminează însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare în posesia făptuitorului sau nepredarea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine.

Situaţia premisă pentru a putea reţine existenţa acestei infracţiuni este dată de ajungerea unui bun, din eroare, în posesia făptuitorului. În cauză, inculpatul A. a intrat în posesia bunurilor (un aparat foto marca x, un obiectiv foto şi un rucsac x) prin remiterea acestora de către martorul F., angajatul părţii civile B. S.R.L.

În această situaţie în care făptuitorul primeşte bunul de la o altă persoană, pentru a fi îndeplinită situaţia premisă a infracţiunii prevăzute de art. 243 alin. (2) C. pen., instanţa trebuie să stabilească existenţa unei duble erori: pe de-o parte, persoana care a efectuat remiterea bunului trebuie să se fi aflat în eroare cu privire la destinatar, iar pe de altă parte, să fi existat eroarea făptuitorului care a primit bunul socotind, în mod greşit, că acesta îi este destinat. De asemenea, eroarea trebuie să nu fi fost provocată de însuşi făptuitor, situaţie în care s-ar putea reţine comiterea unei infracţiuni de înşelăciune.

Din declaraţia martorului G. rezultă că la punctul de lucru al părţii civile B. S.R.L, în momentul emiterii unei facturi, prin intermediul sistemului electronic depozitul primeşte o notificare pentru ca produsele achiziţionate să fie pregătite şi prezentate la standul de ridicări produse, pentru a fi predate clienţilor; în acelaşi sens, instanţa de fond a reţinut şi declaraţia martorului F. care a arătat că "atunci când se facturează, produsele sunt aduse deja în zona de livrare".

Faţă de împrejurare că inculpatului A. i s-a emis o nouă factură într-o situaţie atipică, precedată de stornarea fictivă a produselor anterior achiziţionate şi refacturarea aceloraşi produse astfel încât clientul să beneficieze de posibilitatea încheierii unei asigurări, din declaraţiile martorilor F. şi E., instanţa a reţinut existenţa unei erori de comunicare între departamentele punctului de lucru al părţii civile. Această eroare a constat în aceea că angajaţilor de la depozit nu li s-a adus la cunoştinţă faptul că inculpatului i s-a emis o nouă factură exclusiv în scopul repunerii în termenul pentru încheierea unei asigurări, astfel încât nu este necesar ca produsele înscrise pe factura emisă să fie predate efectiv.

Eroarea de procedură s-a perpetuat până la standul de ridicări produse, motiv pentru care martorul F. i-a remis inculpatului produsele înscrise pe factură, fiind în eroare cu privire la faptul că inculpatul avea deja asupra lui produsele achiziţionate. Eroarea în care s-a aflat angajatul părţii civile în momentul remiterii bunurilor rezultă din declaraţia acestuia: "Da, a fost o greşeală, pentru că noi trebuia să fim anunţaţi fie de către şefa de magazin, fie de către depozit, că este vorba de o refacturare şi că nu trebuie înmânate produsele". Coroborând această declaraţie cu cele ale martorilor E. şi G., instanţa a reţinut că martorul F. a predat bunurile inculpatului aflându-se într-o eroare provocată de o deficienţă de comunicare între departamente, în urma căreia angajatul de la punctul de ridicare a produselor nu a fost anunţat că nu trebuie să predea produsele care figurau pe factura emisă inculpatului ("Eroarea de comunicare a constat în faptul că de la casierie trebuia comunicat la standul de ridicări produse că nu trebuie dat un nou produs, ci că s-a refacturat pentru asigurare" - declaraţia martorului G. - fila 29 d.i.; "A fost o eroare şi din partea noastră pe partea de depozit" - declaraţia martorului E. - fila 67 d.i.).

Analizând eroarea în persoana inculpatului A., instanţa a reţinut declaraţia acestuia din cursul cercetării judecătoreşti în cuprinsul căreia a arătat că a luat bunurile crezând că este vorba despre un cadou. Valoarea însemnată a bunurilor, de aproximativ 2500 RON, nu este de natură să înlăture posibilitatea ca inculpatul să se fi aflat în eroare la momentul remiterii bunurilor, având în vedere promoţiile care existau în acea perioadă în magazin - "[..] deoarece magazinul avea reduceri foarte mari de preţ,, uneori chiar şi reduceri la jumătate din preţul produsului, mie nu mi s-a părut ceva în neregulă să mi se mai dea încă un set ca cel cumpărat anterior". Existenţa unor promoţii în desfăşurare la acea dată este confirmată şi prin celelalte mijloace de probă administrate în cauză, sens în care instanţa reţine declaraţiile martorilor G. ("Da, magazinul la care lucrez are de fiecare dată o promoţie." - fila 29 d.i.) şi F. ("Erau promoţii în magazin în data respectivă, dacă nu ma înşel şi ceea ce cumpărase dânsul era la o promoţie. Din câte îmi amintesc, promoţia consta în aceea că la achiziţionarea unui aparat se mai dădea încă un obiectiv şi un rucsac pentru aparat").

De asemenea, instanţa a reţinut că eroarea nu îi este imputabilă inculpatului atâta timp cât acesta nu avea obligaţia să anunţe angajaţii magazinului că se află deja în posesia bunurilor achiziţionate şi nici cu privire la faptul că i s-a emis o factură de stornare în scopul încheierii unei asigurări, acestea fiind aspecte ce ţin de procedura internă a magazinului pe care inculpatul nu avea obligaţia să le cunoască. Totodată, din fişa postului consultantului de vânzări E. rezultă că acesta avea obligaţia de a însoţi clientul la casierie şi în zona de livrare astfel încât să asigure finalizarea în bune condiţii a procesului de vânzare, obligaţie pe care martorul nu şi-a îndeplinit-o.

Prezintă relevanţă şi procesul-verbal de redare a imaginilor surprinse de camerele de supraveghere amplasate în interiorul punctului de lucru al B. S.R.L. din care rezultă că inculpatul i-a înmânat angajatului de la standul de ridicări produse o serie de înscrisuri, coroborat cu declaraţia martorului F. care a arătat că inculpatul i-a predat o serie de documente, însă el l-a verificat doar pe primul. Nerespectarea de către martor a atribuţiilor din fişa postului rezultă şi din declaraţia reprezentantei părţii civile, C., prin care aceasta a arătat că angajatul de la standul de ridicări produse nu şi-a respectat obligaţiile din fişa postului în sensul că nu a verificat dacă s-a emis o factură de stornare.

Răspunsul inculpatului la întrebarea reprezentantului Ministerului Public ("Nu a cerut lămuriri de ce se oferă asemenea promoţii, având în vedere valoarea destul de mare") potrivit căruia "Într-o primă fază m-am gândit că este un cadou de o valoare cam mare şi din acest motiv am tras doar bunurile mele", precum şi susţinerile sale în sensul că i-a spus angajatului că doar acele bunuri sunt ale lui nu se coroborează cu declaraţia martorului F. care, la întrebarea reprezentantului Ministerului Public ("Îşi aminteşte dacă inculpatul a insistat că produsele nu sunt ale lui, iar dânsul i le-a înmânat") a răspuns că nu îşi aminteşte un astfel de gest pe care dacă inculpatul l-ar fi făcut, atunci el ar fi realizat că este ceva în neregulă cu produsele pe care le predă.

Această contradicţie între declaraţii nu este însă suficientă pentru a forma instanţei convingerea că inculpatul nu s-a aflat în eroare în momentul în care bunurile i-au fost predate considerând, în mod greşit, că beneficiază de o promoţie. Potrivit art. 4 alin. (2) C. proc. pen., după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului.

Probatoriul administrat nu este de natură să stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că inculpatul a cunoscut că produsele care i se predau nu i se cuvin, atâta timp cât din probele administrate a rezultat, pe de-o parte, că la acea dată în magazin era o perioadă de promoţii şi, pe de altă parte, că inculpatul, în calitate de client, nu a beneficiat de suportul angajaţilor magazinului pentru finalizarea în bune condiţii a procedurii pentru care s-a prezentat la magazin, aceştia încălcându-şi, în repetate rânduri, atribuţiile care le reveneau potrivit fişei postului.

Pentru considerentele expuse, instanţa a reţinut că este îndeplinită situaţia premisă pentru a putea reţine săvârşirea infracţiunii de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare în posesia făptuitorului prevăzute de art. 243 alin. (2) C. pen.

Cu toate acestea, fapta întruneşte condiţiile de tipicitate numai în momentul în care făptuitorul, după ce nu se mai află în eroare cu privire la bunul ajuns în posesia sa, şi-l însuşeşte pe nedrept sau nu îl predă celui căruia îi aparţine în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine. Prin urmare, pentru a fi în prezenţa infracţiunii prevăzute de art. 243 alin. (2) C. pen. trebuie să se stabilească, cu prioritate, care este momentul de la care inculpatul nu s-a mai aflat în eroare, precum şi faptul că un eventual act de însuşire a bunului a avut loc ulterior acestui moment.

În declaraţia reprezentantei părţii civile C., aceasta a arătat că a încercat să ia legătura cu inculpatul A., atât în seara respectivă, cât şi în ziua următoare, contactându-l, atât telefonic, cât şi prin intermediul unor mesaje trimise pe x şi pe e-mail. În schimb, inculpatul a susţinut că nu a fost contactat de cei de la magazin, ci a aflat de acuzaţia ce i se aduce de la poliţie.

În lipsa unor probe în acest sens, simplele afirmaţii ale reprezentantei părţii civile nu sunt de natură a stabili dincolo de orice dubiu rezonabil momentul de la care inculpatul nu s-a mai aflat în eroare cu privire la bunurile ce i-au fost remise în data de 24.01.2013. De asemenea, singurul act din care rezultă că acesta şi-a însuşit bunul este relevat din declaraţia inculpatului prin care acesta a arătat că la momentul la care a revenit la B. S.R.L. pentru a cere lămuriri nu se mai afla în posesia bunurilor primite întrucât le făcuse cadou.

Art. 371 C. proc. pen. care stabileşte obiectul judecăţii prevede că judecata se mărgineşte la faptele arătate în actul de sesizare a instanţei. Fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2013 din data de 11.10.2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti constă în aceea că în data de 24.01.2013, şi-a însuşit pe nedrept, profitând de neatenţia angajaţilor magazinului B. S.R.L., un aparat foto marca x, un obiectiv foto şi un rucsac x, în valoare totală de 2499 RON, produse ce i-au fost remise din eroare de angajaţii punctului de lucru.

Prin urmare, acţiunea de însuşire pe nedrept care a fost reţinută în sarcina inculpatului la momentul trimiterii în judecată este cea din data de 24.01.2013, nefiind făcute cercetări din care să rezulte eventuale acte de dispoziţie ulterioare efectuate de către inculpat asupra bunurilor ce i-au fost remise în eroare. Astfel, nu poate fi analizat conţinutul constitutiv al infracţiunii menţionate în lipsa descrierii în cadrul situaţiei de fapt din actul de sesizare a instanţei a unor elemente de fapt ulterioare datei de 24.01.2013.

În cauză, din mijloacele de probă administrate, instanţa a reţinut că la momentul primirii bunurilor de către inculpat, acesta a avut o reprezentare deformată a realităţii, apreciind că bunurile fac obiectul unei promoţii organizate de partea civilă. Totodată, data la care inculpatul a dat prima declaraţie în faţa organelor de poliţie, respectiv 05.08.2013, reprezintă momentul de la care se poate stabili dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul a cunoscut că se află în posesia unor bunuri care i-au fost remise din eroare.

Instanţa a avut în vedere că schimbarea încadrării juridice implică doar aspectele de drept ce vizează aplicarea normelor de drept substanţial, iar nu şi schimbarea situaţiei de fapt reţinute prin rechizitoriu. Întrucât actul de sesizare nu cuprinde elemente de fapt care să poată fi circumstanţiate unei însuşiri pe nedrept a bunurilor, instanţa nu poate statua cu privire la aceste aspecte întrucât ar depăşi limitele situaţiei de fapt cu care a fost învestită, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 371 C. proc. pen.

Faţă de considerentele expuse, instanţa a respins sesizarea din oficiu de schimbare a încadrării juridice date faptei prin rechizitoriu din infracţiunea de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 228 alin. (1) C. pen., constituie infracţiune de furt luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.

În cazul infracţiunii de furt prev. de art. 228 alin. (1) C. pen., elementul material al laturii obiective este reprezentat de acţiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane, iar pentru întregirea laturii obiective, la elementul material este ataşată o condiţie esenţială, respectiv ca luarea bunului să se facă fără consimţământul celui deposedat.

Acţiunea de luare a bunurilor este dovedită prin declaraţia martorului F. coroborată cu procesul-verbal de redare a imaginilor surprinse de camerele de supraveghere amplasate în interiorul punctului de lucru al B. S.R.L. din care rezultă că în data de 24.01.2014, la ora 04:27:11, la standul de ridicări produse s-a prezentat inculpatul A. cu mai multe înscrisuri pe care i le-a înmânat martorului F., iar acesta din urmă, după ce le-a verificat şi a completat alte înscrisuri, i-a predat inculpatului două pungi inscripţionate cu mai multe însemne printre care "B." şi în care se aflau un aparat foto marca x, un obiectiv foto, un rucsac x şi alte accesorii. Din acelaşi proces-verbal de redare a imaginilor rezultă că la ora 04:33:52, din punctul de lucru al B. S.R.L. a ieşit inculpatul având asupra sa cele două pungi care i-au fost remise de către angajatul de la standul de ridicări produse. Acţiunea de luare este confirmată şi prin declaraţia inculpatului din cursul cercetării judecătoreşti prin care acesta a recunoscut că a luat bunurile care i-au fost date, considerându-le drept un cadou. În acelaşi sens sunt şi declaraţiile celorlalţi martori, precum şi ale reprezentantului părţii civile din care rezultă că în ziua respectivă, la închiderea magazinului, s-a constatat faptul că depozitul înregistrase un minus reprezentat de bunurile care au fost predate inculpatului.

Acţiunea de luare, astfel cum a fost realizată de inculpat, îndeplineşte condiţia existenţei celor două componente, deposedarea şi împosedarea, sens în care instanţa a reţinut că scoaterea bunului din sfera de stăpânire a proprietarului s-a realizat în momentul în care martorul F. i-a remis inculpatului produsele, iar trecerea bunurilor în sfera de stăpânire a inculpatului s-a realizat în momentul în care acesta a părăsit incinta punctului de lucru al B. S.R.L., având produsele asupra sa.

În ceea ce priveşte cerinţa ataşată elementului material al infracţiunii de furt, aceasta presupune ca luarea bunului să se facă fără consimţământul celui deposedat. În speţă, instanţa a reţinut că această condiţie se consideră îndeplinită, întrucât inculpatul a beneficiat de un consimţământ viciat al angajatului părţii civile care i-a remis bunurile şi care, dacă ar fi cunoscut situaţia reală a clientului, anume că acestuia i s-a emis un document de stornare pentru a putea beneficia de posibilitatea încheierii unei asigurări, nu i-ar mai fi predat încă un pachet promoţional identic celui achiziţionat anterior.

Având în vedere că martorul F. s-a aflat în eroare cu privire la obligaţia de remitere a bunurilor, instanţa a reţinut că în acest caz, consimţământul viciat al angajatului părţii civile echivalează cu lipsa consimţământului.

Urmarea imediată constă în deposedarea părţii civile de respectivele bunuri şi împosedarea făptuitorului, cu consecinţa producerii unui prejudiciu în cuantum de 2746 RON, iar legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, ex re.

În cazul infracţiunii de furt prev. de art. 228 alin. (1) C. pen., forma de vinovăţie este intenţia directă calificată prin scopul însuşirii pe nedrept, ceea ce presupune ca inculpatul să fi prevăzut rezultatul faptei sale şi să urmărească realizarea scopului special prevăzut de norma de incriminare ca element al infracţiunii. Altfel spus, pentru întregirea laturii subiective a infracţiunii de furt, realizând acţiunea de luare, astfel cum aceasta a rezultat din probele administrate, inculpatul A. trebuie să fi urmărit însuşirea pe nedrept a produselor ce i-au fost remise din eroare.

În ceea ce priveşte poziţia subiectivă a inculpatului, instanţa a reţinut că acesta s-a prezentat în data de 24.01.2013 la punctul de lucru al B. S.R.L. pentru a încheia o poliţă de asigurare aferentă unui pachet promoţional alcătuit dintr-un aparat foto marca x, un obiectiv foto marca x şi un rucsac x, bunuri achiziţionate anterior, conform facturii seria x din data de 11.01.2013 . Întrucât termenul de 14 zile în interiorul căruia se putea încheia o poliţă de asigurare se împlinise la data la care inculpatul s-a prezentat la magazin, martorul G., cu încuviinţarea reprezentantului părţii civile, numita C., în calitate de coordonator al magazinului, a pus în vedere inculpatului posibilitatea de a i se întocmi un document de stornare fictivă urmată de emiterea unei noi facturi de achiziţie a aceloraşi produse care să includă şi poliţa de asigurare, astfel cum rezultă din declaraţia martorului confirmată prin declaraţia reprezentantului părţii civile .

Din declaraţia martorului E. coroborată cu procesul-verbal de redare a imaginilor surprinse de camerele de supraveghere amplasate în interiorul punctului de lucru al B. S.R.L., instanţa a reţinut că angajatul părţii civile a întocmit o ofertă de asigurare în două exemplare dintre care inculpatul a semnat unul singur pe care i l-a înapoiat martorului E., după care a îndoit celălalt exemplar şi l-a păstrat asupra sa. Ulterior, inculpatul s-a deplasat la casierie, unde a achitat contravaloarea poliţei de asigurare încheiate şi de unde a ridicat un set de înscrisuri, astfel cum rezultă din procesul-verbal de redare a imaginilor surprinse de camerele de supraveghere.

Printre înscrisurile care i-au fost înmânate la casierie se afla şi documentul de stornare, respectiv factura nr. x din data de 24.01.2013, astfel cum rezultă din declaraţia martorului E. - "De la casierie a ridicat factura de stornare" coroborată cu fişa postului martorului G. potrivit căreia acesta avea obligaţia de a direcţiona clientul către casierie, astfel încât să primească factura de stornare în format tipărit (obligaţia de la pct. 3 lit. f) din fişa postului).

Coroborând aceste aspecte cu succesiunea imaginilor surprinse de camerele de supraveghere şi cu declaraţia martorului F. în sensul că inculpatul i-a predat o serie de documente, însă el l-a verificat doar pe primul ("[..] care era factura cu produsele ce trebuia aduse din depozit") rezultă că inculpatul i-a înmânat angajatului de la punctul de ridicări produse întreg setul de înscrisuri primit de la casierie, printre care se afla şi factura de stornare, astfel încât nu se poate reţine în sarcina acestuia că nu a prezentat factura de stornare, provocând în acest mod eroarea în urma căreia i s-au remis bunurile.

Faţă de cele arătate, instanţa a mai reţinut că declaraţia reprezentantului părţii civile, numita C., potrivit căreia inculpatul nu a prezentat documentul de stornare nu se coroborează cu restul materialului probatoriu administrat în cauză întrucât, astfel cum rezultă din succesiunea acţiunilor inculpatului surprinse de camerele de supraveghere şi consemnate în cuprinsul procesului-verbal, înscrisul pe care acesta l-a avut permanent asupra sa, îndoit, nu putea fi decât un exemplar al ofertei de asigurare pe care martorul E. i l-a înmânat la un moment anterior deplasării inculpatului la casierie şi intrării în posesia facturii de stornare.

De altfel, astfel cum rezultă din declaraţia numitei C., inculpatul nici nu avea obligaţia de a prezenta din proprie iniţiativă factura de stornare, ci martorului F. îi revenea obligaţia de a verifica dacă s-a emis un astfel de document. Totodată, din fişa postului consultantului de vânzări E. rezultă că acesta avea obligaţia de a însoţi clientul la casierie şi în zona de livrare astfel încât să asigure finalizarea în bune condiţii a procesului de vânzare, obligaţie pe care martorul nu şi-a îndeplinit-o, fapt care a contribuit la producerea erorii prin care inculpatului i s-a remis un nou pachet promoţional identic cu cel achiziţionat anterior.

Pentru a se putea reţine în sarcina inculpatului faptul că a săvârşit acţiunea de luare în scopul însuşirii pe nedrept, ar fi fost necesar ca din probele administrate să fi rezultat dincolo de orice dubiu rezonabil că inculpatul a cunoscut că bunurile îi sunt remise din eroare şi, cu toate acestea, a rămas în pasivitate, luându-le în scopul însuşirii pe nedrept.

Instanţa a reţinut că lipsa de comunicare dintre departamentele magazinului, neimputabilă inculpatului, coroborată cu faptul că acestuia, în calitate de client, nu i s-a acordat suportul necesar pentru finalizarea în bune condiţii a procedurii pentru care acesta s-a prezentat la B. S.R.L., având în vedere şi că din probele administrate a rezultat că angajaţii magazinului şi-au încălcat în acel moment unele dintre atribuţiile de serviciu, contribuind în acest mod la perpetuarea erorii de comunicare, a determinat ca inculpatului să îi fie înmânat din eroare încă un pachet promoţional identic celui achiziţionat anterior, pe care inculpatul l-a luat, fără a se putea reţine în sarcina acestuia intenţia de a şi-l însuşi pe nedrept.

Analizând poziţia subiectivă a inculpatului A., instanţa a reţinut declaraţia acestuia din cursul cercetării judecătoreşti în cuprinsul căreia a arătat că a luat bunurile crezând că este vorba despre un cadou. Valoarea însemnată a bunurilor, de aproximativ 2600 RON, nu este suficientă pentru a stabili dincolo de orice dubiu faptul că inculpatul a cunoscut că acestea nu i se cuvin şi că le-a luat în scopul însuşirii pe nedrept, atâta timp cât din probele administrate a rezultat că la acea dată, în magazin exista, într-adevăr, o perioadă de promoţii. În acest sens, instanţa a reţinut declaraţiile martorilor G. ("Da, magazinul la care lucrez are de fiecare dată o promoţie." - fila 29 d.i.) şi F. ("Erau promoţii în magazin în data respectivă, dacă nu mă înşel şi ceea ce cumpărase dânsul era la o promoţie. Din câte îmi amintesc, promoţia consta în aceea că la achiziţionarea unui aparat se mai dădea încă un obiectiv şi un rucsac pentru aparat").

Într-adevăr, aceste promoţii, astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor, aveau în vedere doar un obiectiv foto şi un rucsac, nu şi un aparat fotografic, însă aceste aspecte nu au decât menirea de a consolida dubiul în care inculpatul s-a aflat la momentul primirii acestor bunuri, neputând fi reţinută în sarcina acestuia obligaţia de a întreba fiecare angajat al părţii civile dacă primirea aparatului fotografic îndeplineşte condiţiile promoţiei. De asemenea, posibilitatea ca inculpatul să se fi considerat beneficiar al unei promoţii este cu atât mai accentuată cu cât magazinul oferea reduceri de o valoare însemnată, astfel cum rezultă din facturile emise în cuprinsul cărora figurează un discount de 1400 RON.

Prezintă relevanţă sub aspectul laturii subiective cu care a fost săvârşită fapta şi împrejurarea că inculpatului nu i se poate reţine o conduită activă în momentul în care i-au fost remise produsele de către martorul F., în sensul că nu s-a reţinut în sarcina acestuia niciun act de constrângere, forţare sau inducere în eroare prin care să-l fi determinat pe angajatul părţii civile să îi predea bunurile. Lipsa intenţiei calificate prin scopul însuşirii pe nedrept rezultă şi din faptul că în perioada de timp petrecută la standul de ridicări produse, inculpatul a avut o atitudine firească şi nu a încercat să accelereze procedura de predare a bunurilor ori să-l determine pe angajatul F. să comită o greşeală. La întrebarea reprezentantului Ministerului Public ("A existat constrângeri din partea lui, forţări, induceri în eroare asupra angajaţilor"), inculpatul a arătat că nu a existat nicio acţiune de acest gen din partea lui.

Conform declaraţiei inculpatului, la momentul la care a primit bunurile, acesta s-a îndreptat doar către cele pe care ştia că le cumpărase, însă după ce martorul F. a verificat în calculator din nou şi i-a spus că şi restul bunurilor îi aparţin, le-a luat, considerându-le un cadou. La întrebarea reprezentantului Ministerului Public ("Îşi aminteşte dacă inculpatul a insistat că produsele nu sunt ale lui, iar dânsul i le-a înmânat"), martorul F. a răspuns că nu îşi aminteşte un astfel de gest pe care dacă inculpatul l-ar fi făcut, atunci el ar fi realizat că este ceva în neregulă cu produsele pe care le predă. Instanţa a reţinut că această contradicţie între declaraţii nu poate fi înlăturată câtă vreme sistemul de supraveghere video amplasat în incinta magazinului a captat doar imagini, nu şi sunete, sens în care dubiul generat nu poate decât sa-i profite inculpatului, potrivit principiului in dubio pro reo prevăzut de art. 4 alin. (2) C. proc. pen.

Potrivit fişei postului angajatului F., acesta avea obligaţia de a verifica produsele aduse din depozit în baza fişei de comandă, astfel încât să nu existe diferenţe între ceea ce a comandat clientul şi ceea ce i se livrează (obligaţia de la lit. F) pct. 1 din fişa postului). De asemenea, acesta avea obligaţia de a verifica dacă orice factură de la casierie are ataşată dovada plăţii, astfel încât să nu livreze produse neachitate de client (obligaţia de la lit. F) pct. 4 lit. c) din fişa postului). Astfel, îndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor de serviciu de către martorul F. presupunea ca acesta să verifice cu atenţie conţinutul înscrisurilor pe care inculpatul i le-a pus la dispoziţie, situaţie în care acesta ar fi observat că în cuprinsul facturii x din data de 24.01.2013 se menţionează expres dispoziţia de stornare pentru asigurare, precum şi faptul că potrivit bonului fiscal nr. x din data de 24.01.2013 inculpatul achitase numai contravaloarea unor accesorii pe care le comandase.

Faptul că angajatul de la standul de ridicări produse şi-a îndeplinit defectuos atribuţiile din fişa postului coroborat cu deficienţele de comunicare între departamente, eroare recunoscută de către martorul E. - "[..] eu am greşit cel mai mult, deoarece nu i-am anunţat pe băieţii de la depozit" au contribuit în mod decisiv la remiterea din eroare a produselor către inculpat.

În lipsa oricărei acţiuni de inducere în eroare din partea inculpatului, faptul că acesta nu l-a anunţat pe martorul F. că se află deja în posesia bunurilor achiziţionate în momentul în care acesta a completat certificatul de garanţie şi poliţa de asigurare cu seria noilor produse aduse din depozit pe care, ulterior, le-a şi remis inculpatului, nu poate avea drept consecinţă reţinerea intenţiei calificate prin scopul însuşirii pe nedrept atâta timp cât inculpatul nu avea obligaţia să îi aducă la cunoştinţă martorului că are produsele asupra lui şi nici să urmărească în ce mod îşi îndeplineşte acesta atribuţiile de serviciu, acestea fiind aspecte ce ţin de procedura internă a magazinului pe care inculpatul nu era dator să le cunoască şi pe care angajaţii aveau obligaţia de a le comunica între departamente.

De asemenea, instanţa a reţinut că omisiunea inculpatului de a anunţa angajaţii magazinului că are asupra lui produsele achiziţionate anterior nu este suficientă pentru a reţine săvârşirea faptei cu intenţie calificată prin scopul însuşirii pe nedrept, având în vedere că probatoriul administrat nu este de natură să stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că inculpatul a cunoscut din primul moment că produsele care i se predau nu i se cuvin, astfel că şi le-a însuşit pe nedrept, cu bună ştiinţă, în momentul părăsirii magazinului fără a achita, în prealabil, contravaloarea acestora.

În acelaşi sens, instanţa a mai avut în vedere că inculpatul nu era un client nou al părţii civile, după cum rezultă din declaraţia acestuia şi din declaraţia reprezentantului părţii civile, precum şi faptul că mai beneficiase anterior de o reducere considerabilă la produsele achiziţionate, fiind create astfel premisele unei promoţii avantajoase; de altfel, chiar în ziua respectivă inculpatul beneficiase de sprijinul părţii civile pentru încheierea unei poliţe de asigurare a bunului cumpărat la data de 11.01.2013, chiar dacă termenul de 14 zile pentru aceasta era depăşit.

Instanţa a mai avut în vedere şi faptul că partea civilă este o societate comercială, prezumată a acţiona cu diligenţă sporită în raporturile cu clienţii, pentru desfăşurarea în bune condiţii a obiectului de activitate, astfel încât apare ca nerezonabil să i se impute inculpatului, în calitate de consumator, faptul că nu a ieşit din pasivitate pentru a înlătura o neglijenţă în desfăşurarea sarcinilor de serviciu din partea angajaţilor care a avut drept consecinţă remiterea din eroare a produselor.

În raport cu considerentele arătate, instanţa a reţinut că fapta inculpatului A. care în data de 24.01.2013, a părăsit punctul de lucru al B. S.R.L având asupra sa un aparat foto marca x, un obiectiv foto marca x şi un rucsac x, bunuri ce i-au fost emise din eroare de angajaţii punctului de lucru, nu este săvârşită cu intenţie calificată prin în scopul însuşirii pe nedrept al respectivelor produse, lipsind astfel forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru infracţiunea de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen.

În consecinţă, având în vedere că potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată, dacă fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, în temeiul art. 396 alin. (1) şi alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., instanţa a dispus achitarea inculpatului A., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzute de art. 228 alin. (1) C. pen., constatând că fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie a intenţiei calificate prin scopul însuşirii pe nedrept.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti pentru greşita achitare fiind îndeplinite elementele de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 243 alin. (2) C. proc. pen.

Cu ocazia dezbaterilor în fond, s-a solicitat să se constatate că legea penală mai favorabilă este vechiul C. pen. şi, pe cale de consecinţă, reţinerea infracţiunii prev. de art. 216 alin. (2) din vechiul C. pen., faptă pentru care a intervenit termenul de prescripţie specială.

Prin decizia penală nr. 256/A din 20 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 442/20.06.2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.

A fost desfiinţată în parte sentinţe penală şi, rejudecând, în fond:

În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 243 alin. (2) C. pen.

În baza art. 5 C. pen. a calificat fapta în infracţiunea prev. de art. 216 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 216 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale referitor la latura civilă şi cheltuieli judiciare.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul parţial avocat oficiu de 65 RON a fost suportat din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, Curtea a constatat că apelul este fondat astfel cum a fost precizat pentru următoarele:

Din declaraţiile date de inculpat în instanţă, pe care şi-a şi axat apărarea, a rezultat că el însuşi a fost în eroare deoarece "într-o primă fază s-a gândit că este un cadou de o valoare cam mare şi din acest motiv am tras doar bunurile mele, însă după ce angajatul s-a mai uitat o dată în monitor şi mi-a împins aparatul am crezut că este un cadou, apoi mi s-au dat şi un rucsac şi două obiective foto". El însuşi se contrazice în declaraţii, menţionând în continuare faptul că magazinul avea reduceri foarte mari de preţ, uneori chiar reduceri la jumătate din preţul produsului, astfel încât nu i s-a părut în neregulă să i se dea încă un set ca cel cumpărat anterior. Pe de o parte se remarcă inconsecvenţa din declaraţii, inculpatul, considerând că promoţia magazinului era reprezentată de o reducere a preţului produselor, ulterior declarând că promoţia consta într-un nou set de produse oferite gratis pe lângă cel cumpărat, aspecte care duc la concluzia nesincerităţii lui din depoziţii.

De altfel, în chiar cuprinsul primei facturi eliberate în data de 11.01.2013 se menţionează că i s-a aplicat un discount la suma de plată, ceea ce atestă ca total neveridică apărarea sa vizând cadoul promoţional constând în produse.

Din depoziţiile martorilor G. şi E. a rezultat că niciodată nu a existat în magazin o astfel de promoţie, în sensul de a se oferi un produs gratis la un produs scump cumpărat . Aceeaşi martori au arătat că a fost o eroare de comunicare între colegii din departamentele diferite, pentru că de la casierie trebuia comunicat la standul de ridicări produse că nu era necesar să i se înmâneze inculpatului un nou produs, iar în concret s-a omis să se comunice că i s-a refacturat factura cu produsele iniţiale numai pentru asigurare. Totodată, au arătat că era o perioadă aglomerată, iar eroarea s-a evidenţiat la sfârşitul programului, în jurul orei 20:00, martorul G. anunţând-o pe şefa de magazin, C., când a sesizat lipsa aparatului foto x, bunul cel mai scump.

Într-adevăr, fapta sesizată prin rechizitoriu nu întruneşte elementul material al laturii obiective de la infracţiunea de furt, deoarece acţiunea de luare a bunurilor mobile s-a realizat cu consimţământul proprietarului. A apreciat, însă, că ea întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de însuşirea bunului găsit, bunurile ajungând în posesia inculpatului datorită erorii angajaţilor care au făcut remiterea, inculpatul nefăcând manopere dolosive, dar profitând de eroarea rezultată din lipsa de comunicare dintre angajaţi şi de superficialitatea cu care ei şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu, pe fondul perioadei aglomerate care le-a şi impus un ritm de muncă alert.

În doctrină opiniile specialiştilor sunt împărţite, existând opinia care învederează că în momentul ajungerii bunului în posesia făptuitorului, atât proprietarul dar şi făptuitorul trebuie să fie în eroare, dar şi opinia contrară potrivit cu care numai proprietarul bunului trebuie să fie în eroare în momentul în care predă bunurile făptuitorului.

Acesta este un moment esenţial în stabilirea elementului laturii obiective, din interpretarea gramaticală a textului incriminator, rezultând că numai proprietarul trebuie să fie în eroare la momentul încredinţării bunului. La aceeaşi concluzie se ajunge aplicând argumentul de logică juridică potrivit cu care unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă. Pe de altă parte, toată doctrina este unitară când stabileşte că latura subiectivă a infracţiunii este reprezentată de intenţia directă.

Această formă a laturii subiective exclude posibilitatea erorii în care s-ar afla făptuitorul la momentul primirii bunurilor, ceea ce înseamnă fără echivoc că el nu face nicio manoperă dolosivă pentru a primi bunul, însă realizează eroarea în care se află proprietarul şi profită de aceasta pentru a-şi însuşi bunul mobil.

Inculpatul nu s-a aflat în eroare, dimpotrivă, el a profitat de eroarea angajaţilor la momentul primirii bunurilor, deoarece s-a comportat într-o manieră cu totul diferită de cea a unui client obişnuit, în sensul că a refuzat să se verifice starea tehnică a produselor cumpărate şi a părăsit în grabă magazinul.

Acest aspect rezultă clar din probatoriu, din procesul-verbal de redare a imaginilor surprinse de camerele de supraveghere, rezultând faptul că pe camera nr. x din zona bancului de probe, martorul F. la ora 04:32.30 îi înmânează inculpatului două pungi cu bunurile menţionate, iar după numai 5 secunde, la ora 04:32.35 inculpatul prăseşte zona bancului de livrări şi la ora 04:33.52 părăseşte magazinul.

Martorul F. a menţionat în declaraţii că "i s-a părut ciudat că inculpatul a refuzat să fie verificată starea tehnică a produselor", deoarece toate produsele sunt verificate din punct de vedere fizic şi tehnic înainte de achiziţionare . El a arătat că a făcut greşeala principală, aceea de a remite bunurile fără a le verifica cu facturile, menţionând că "inculpatul mi-a înmânat un teanc de documente însă eu m-am uitat doar la primul, care era factura cu produsele care trebuia aduse din depozit.

Şi martorul E. a menţionat că a existat o eroare a angajaţilor pe partea de depozit.

În mod corect instanţa a arătat că nu era obligaţia inculpatului de a prezenta factura de stornare, martorii având sarcini de serviciu precis stabilite, în cadrul departamentelor diferite la care lucrau, însă din modul de acţiune al inculpatului putem stabili intenţia cu care a acţionat acesta şi putem califica natura subiectivă a infracţiunii. Din modalitatea în care acesta a optat pentru omisiunea de a-i preciza martorului F. că este vorba despre aceleaşi produse, refacturate doar pentru garanţie, văzând că acesta dă comanda pentru a fi aduse altele din magazie, este evident că acesta a realizat eroarea în care se găsea martorul şi a înţeles să profite de oportunitatea creată pentru a primi produsele necuvenite. Latura subiectivă nu se evaluează în mod abstract, ci se raportează concret la persoana inculpatului, care are studii superioare şi era un client mai vechi al magazinului, astfel încât cunoştea modul de achiziţionare al produselor, dar şi modul de relaţionare cu angajaţii.

Declaraţiile nesincere ale inculpatului sunt reflectate chiar si în depoziţia olografă din cursul urmăririi penale el negând iniţial că a luat din magazin alte produse în afara celor cumpărate cu o sumă modică, respectiv acele filtre şi un kit de curăţare în valoare de 113 RON. In declaraţia dată în instanţă şi-a schimbat total poziţia procesuală şi a recunoscut luarea bunurilor, cu motivarea deja expusă, aceea a promoţiei(şi aceea confuză) de care a crezut că beneficiază. Declaraţiile sale atestă indubitabil, pe de o parte, nesinceritatea sa, iar pe de altă parte, faptul că a acţionat cu intenţia de a îşi însuşi bunurile remise din eroare de angajaţi, el dispunând de ele pe nedrept din moment ce a rămas în posesia lor.

Toate depoziţiile martorilor audiaţi în instanţă, coroborate cu declaraţia reprezentantei legale a părţii civile, D., reflectă aceeaşi împrejurare de fapt şi anume că eroarea s-a constatat în aceeaşi zi la sfârşitul programului însă deşi s-a încercat în mod repetat contactarea inculpatului, telefonică şi pe contul de x, chiar şi prin e-mail, acesta nu le-a răspuns niciodată. Chiar au precizat că au încercat lămurirea situaţiei în mod amiabil pentru a nu se ajunge la plângere penală sau în instanţă iar avocatul lor a discutat cu inculpatul, însă când el s-a prezentat mult mai târziu la sediu a întrebat numai ce acte are de semnat iar când i s-a explicat că are o factură în sold pe care trebuie să o plătească acesta nu a dat niciun fel de explicaţii şi a plecat .

Aşa fiind, Curtea a admis apelul declarat în cauză şi a dispus conform art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a făcut aplicarea prevederilor art. 5 C. pen. şi a încetat procesul penal, termenul de prescripţie fiind împlinit la 23.07.2017.

Susţinerea inculpatului că a plătit suma de 360 RON la data de 24.01.2013 nu rezultă din actele dosarului.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A făcut aplicarea prevederilor art. 275 alin. (2) şi (6) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În motivarea recursului în casaţie, în ceea ce priveşte admisibilitatea, procurorul a menţionat că hotărârea atacată nu face parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie potrivit art. 434 alin. (1) teza a-II-a şi alin. (2) C. proc. pen.

Decizia penală 256/20.02.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la data de 29.03.2018, astfel încât recursul în casaţie este declarat în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

S-a arătat că recursul în casaţie este declarat de procuror şi se întemeiază pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Referitor la motivele recursului în casaţie, procurorul a precizat că instanţa de apel a reţinut în mod corect că inculpatul A. a săvârşit la data de 24.01.2013 infracţiunea de însuşire a bunului găsit prevăzută de art. 216 alin. (2) vechiul C. pen. Pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru săvârşirea acestei infracţiuni este închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă.

Termenul de prescripţie al răspunderii penale când pedeapsa prevăzută de lege nu depăşeşte un an închisoare, conform art. 122 alin. (1) lit. e) vechiul C. pen., este de 3 ani.

Instanţa de apel a apreciat că a intervenit în prezenta cauză prescripţia specială prevăzută de art. 124 vechiul C. pen. în sensul că s-a depăşit cu încă jumătate termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. e) vechiul C. pen., patru ani şi şase luni împlinindu-se la data de 23.07.2017.

Prin Legea nr. 63/2012 publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 19.04.2012 art. 124 vechiul C. pen. a fost modificat, urmând a avea următorul conţinut:

"Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut de art. 122 este depăşit cu încă o dată."

Raportat la dispoziţiile art. 124 vechiul C. pen. astfel cum au fost modificate prin Legea 63/2012 şi la data săvârşirii faptei (24.01.2013) termenul de prescripţie, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 216 alin. (2) vechiul C. pen. săvârşite de către inculpat, se împlineşte după 6 ani, respectiv 23.01.2019.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., până la data de 28.06.2018.

În raportul întocmit aflat la dosar, la filele 7-8 din C. proc. pen., raportul întocmit de magistratul asistent reţine că la data de 5.06.2018 a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele procurorului care exercită recursul în casaţie, organul judiciar din care face parte, hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 256/A din data de 20.02.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală), precum şi semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constata că în cuprinsul cererii de recurs în casaţie este indicat ca şi caz de casaţie, cel prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În motivarea cererii s-a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod corect că inculpatul A. a săvârşit la data de 24.01.2013 infracţiunea de însuşire a bunului găsit prevăzută de art. 216 alin. (2) vechiul C. pen. Pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru săvârşirea acestei infracţiuni este închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă.

Termenul de prescripţie al răspunderii penale când pedeapsa prevăzută de lege nu depăşeşte un an închisoare, conform art. 122 alin. (1) lit. e) vechiul C. pen., este de 3 ani.

Instanţa de apel a apreciat că a intervenit în prezenta cauză prescripţia specială prevăzută de art. 124 vechiul C. pen., în sensul că s-a depăşit cu încă jumătate termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. e) vechiul C. pen., patru ani şi şase luni împlinindu-se la data de 23.07.2017.

A mai arătat că prin Legea nr. 63/2012 publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 19.04.2012, art. 124 vechiul C. pen. a fost modificat, urmând a avea următorul conţinut:

"Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut de art. 122 este depăşit cu încă o dată."

Raportat la dispoziţiile art. 124 vechiul C. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 63/2012 şi la data săvârşirii faptei (24.01.2013), termenul de prescripţie, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 216 alin. (2) vechiul C. pen. săvârşite de către inculpat, se împlineşte după 6 ani, respectiv 23.01.2019.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei.

Raportul concluzionează că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este depusă în termenul prevăzut de lege, iar faţă de motivele invocate că sunt îndeplinite cerinţele de formă prevăzute de art. 437 C. proc. pen., motivele cererii de recurs în casaţie încadrându-se în cele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

Prin încheierea din şedinţa de Cameră de Consiliu din 28 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, dată în dosarul nr. x/2006, completul, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen. a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 256/A din data de 20 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016 .

S-a trimis cauza Completului C 9, în vederea judecării recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu citarea părţilor, pentru termenul din 6 septembrie 2018, aşa cum rezultă din încheierea menţionată.

Pentru a reţine, astfel, completul deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, în baza actelor dosarului, a constatat următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 442/20.06.2017 Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a respins sesizarea din oficiu de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. prin rechizitoriul nr. x/2013 din data de 11.10.2016 din infracţiunea prev. art. 228 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 243 alin. (2) C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de furt prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. (faptă din data de 24.01.2013).

În baza art. 19 şi art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 1349 C. civ. din 2009 a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă S.C B. S.R.L. în contradictoriu cu inculpatul A. şi în consecinţă, a obligat inculpatul la plata sumei de 2746 RON, reprezentând daune materiale.

În baza art. 275 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a obligat pe inculpat să plătească statului suma de 1400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 1000 de RON reprezintă cheltuieli stabilite prin actul de sesizare a instanţei.

Prin decizia penală nr. 256/A din data de 20.02.2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 442/20.06.2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.

A desfiinţat în parte sentinţa penală şi, rejudecând, în fond, în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 243 alin. (2) C. pen.

În baza art. 5 C. pen. a calificat fapta în infracţiunea prev. de art. 216 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 216 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale referitor la latura civilă şi cheltuieli judiciare.

Împotriva deciziei penale nr. 256/A din data de 20 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală a formulat cerere de recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la data de 11.04.2018.

În termenul prevăzut de dispoziţiile art. 439 alin. (2) C. proc. pen. nu au fost depuse concluzii scrise.

Dosarul având ca obiect recursul în casaţie declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 16.04.2018, termenul pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 C. proc. pen., fiind stabilit la data de 28.06.2018.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, Înalta Curte a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., instanţa dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., care se referă la hotărârile ce sunt supuse recursului în casaţie, termenul de declarare a recursului în casaţie, părţile ce pot formula recurs în casaţie, motivarea recursului în casaţie, precum şi cazurile în care se poate face recurs în casaţie.

În prezenta cauză, cererea de recurs în casaţie respectă dispoziţiile art. 436 alin. (1) C. proc. pen., nu sunt incidente prevederile alin. (6) al aceluiaşi articol şi nici dispoziţiile art. 434 alin. (2) C. proc. pen.

Cererea a fost formulată în termenul legal şi îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 434 alin. (1) şi art. 437 alin. (1), lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen. (este formulată în scris şi cuprinde numele şi prenumele procurorului, precum şi organul din care face parte), decizia atacată (decizia penală nr. 256/A din data de 20 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală), precum şi semnătura persoanei care a exercitat recursul în casaţie.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că în cuprinsul cererii de recurs în casaţie este indicat cazul de casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În motivarea cererii s-a arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că inculpatul A. a săvârşit, la data de 24.01.2013, infracţiunea de însuşire a bunului găsit prevăzută de art. 216 alin. (2) vechiul C. pen., iar pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru săvârşirea acestei infracţiuni este închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă.

S-a mai expus că termenul de prescripţie al răspunderii penale, când pedeapsa prevăzută de lege nu depăşeşte un an închisoare, conform art. 122 alin. (1) lit. e) vechiul C. pen., este de 3 ani, instanţa de apel, apreciind că a intervenit în prezenta cauză prescripţia specială, prevăzută de art. 124 vechiul C. pen., în sensul că s-a depăşit cu încă jumătate termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. e) vechiul C. pen., patru ani şi şase luni împlinindu-se la data de 23.07.2017.

S-a arătat că prin Legea nr. 63/2012 publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 19.04.2012, art. 124 vechiul C. pen. a fost modificat, urmând a avea următorul conţinut:

"Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut de art. 122 este depăşit cu încă o dată".

Raportat la dispoziţiile art. 124 vechiul C. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 63/2012 şi la data săvârşirii faptei (24.01.2013) termenul de prescripţie, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 216 alin. (2) vechiul C. pen. săvârşite de către inculpat, se împlineşte după 6 ani, respectiv la 23.01.2019.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei.

Pentru considerentele expuse, constatând că sunt îndeplinite condiţiile de formă prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 256/A din data de 20 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016 .

A fost trimisă cauza Completului C9, în vederea judecării recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu citarea părţilor, pentru termenul din 6 septembrie 2018.

La termenul de astăzi, pe rolul Completului 9 asupra recursului în casaţie, reprezentatul Ministerului Public, având cuvântul, în dezbateri asupra recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a arătat că susţine recursul în casaţie, astfel cum a fost motivat în scris de către procurorul redactor.

În susţinerea recursului în casaţie, a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod corect că inculpatul A. a săvârşit la data de 24.01.2013 infracţiunea de însuşire a bunului găsit, prevăzută de art. 216 C. pen. anterior, pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru săvârşirea acestei infracţiuni fiind închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă.

A susţinut că, în speţă, termenul de prescripţie al răspunderii penale, conform art. 122 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior, este de 3 ani. Or, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că a intervenit prescripţia specială de 4 ani şi 6 luni, la data de 23.07.2017, în condiţiile în care, dispoziţiile Legii nr. 63/2012 au modificat dispoziţiile art. 124 C. pen. anterior, în sensul că prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie este depăşit cu încă o dată. În atare situaţie, termenul de prescripţie specială, în cazul infracţiunii săvârşite de inculpat, este de 6 ani şi se împlineşte la data de 23.01.2019.

Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Examinând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 256/A din data de 20 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în raport, cu motivul invocat ce se va analiza prin prisma cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casaţie declarat de parchet este fondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Legiuitorul a prevăzut în conţinut art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. că "Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;."

Potrivit art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. "În cursul judecăţii acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal."

În conţinutul art. 16 alin. (1) lit. f) teza a -II- a din Codul de procedură este reglementat cazul care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale şi anume a intervenit prescripţia.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că inculpatul A. a săvârşit, la data de 24.01.2013, infracţiunea de însuşire a bunului găsit prevăzută de art. 216 alin. (2) C. pen. anterior, iar pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru săvârşirea acestei infracţiuni este închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă, însă, în mod nelegal aceasta a dispus în condiţiile reţinerii art. 5 din C. pen., ca legea penală mai favorabilă dispoziţiile C. pen. anterior, încetarea procesului penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie, ignorând modificarea dispoziţiilor art. 124 din C. pen. anterior prin Legea nr. 63/2012 publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 19 aprilie 2012.

Astfel, prin legea mai sus arătată, conţinutul art. 124 din C. pen. anterior referitor la prescripţia specială stipula că "Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul de prescripţie prevăzut la art. 122 este depăşit încă o dată"

Potrivit art. 122 alin. (1) lit. e) din C. pen. anterior, "Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică este 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda".

Aşadar, instanţa de apel, apreciind că a intervenit în prezenta cauză prescripţia specială, prevăzută de art. 124 C. pen. anterior, în sensul că s-a depăşit cu încă jumătate termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. e) vechiul C. pen., patru ani şi şase luni, a calculat incorect că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 23.07.2017.

Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 124 din C. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 63/2012, în raport, cu data săvârşirii infracţiunii de însuşire a bunului găsit prevăzută de art. 216 din C. pen. anterior, respectiv 24.01.2013, constată că urmare a calculului termenului de prescripţie, în cazul infracţiunii menţionate, comisă de inculpatul A., aceasta se împlineşte după 6 ani, respectiv la data de 23.01.2019.

În raport cu cele mai sus menţionate, este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., instanţa de apel, în mod greşit dispunând încetarea procesului penal, în condiţiile mai sus arătate, prin aplicarea nelegală a dispoziţiilor referitoare la prescripţia specială, potrivit C. pen. anterior, în raport, cu infracţiunea reţinută ca fiind comisă de inculpat, greşind calculul termenului de prescripţie.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) teza I din C. proc. pen. va admite recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 256/A din data de 20 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016 .

Se va casa decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti la Curtea de Apel Bucureşti, în condiţiile prevăzute de art. 450 cu referire la art. 408 şi urm. din C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 256/A din data de 20 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016 .

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti la Curtea de Apel Bucureşti.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06.09.2018.