Unauthorized practice of law and forgery: conviction upheld for male defendant while female co-defendant acquitted for lack of intent

Deliberând, asupra apelurilor penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 198/F din data de 17 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2016, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. rap. la art. 80 C. pen. s-a renunţat la aplicarea unei pedepse faţă de inculpata A., fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţii prev. de art. 48 C. pen., rap. la art. 348 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. rap. la art. 80 C. pen. s-a renunţat la aplicarea unei pedepse faţă de inculpata A., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată - 33 acte materiale prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 81 alin. (1) şi (3) C. pen. s-a aplicat inculpatei A. un avertisment.

S-a atras atenţia inculpatei A. asupra dispoziţiilor art. 81 alin. (2) C. pen. şi art. 82 alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a achitat pe inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

A constatat că inculpata A. a fost reţinută 24 h, începând cu data de 19.03.2015, ora 19:20 şi până la data de 20.03.2015 ora 19:20.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. rap. la art. 80 C. pen. s-a renunţat la aplicarea unei pedepse faţă de inculpatul B., fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţii prev. de art. 348 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. rap. la art. 80 C. pen. s-a renunţat la aplicarea unei pedepse faţă de inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, în formă continuată - 33 acte materiale prev. de art. 323 C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 81 alin. (1) şi (3) C. pen. a aplicat inculpatului B. un avertisment.

A atras atenţia inculpatului B. asupra dispoziţiilor art. 81 alin. (2) C. pen. şi art. 82 alin. (3) C. pen.

S-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă, formulată de partea civilă Baroul Bucureşti privind obligarea inculpaţilor la suma 50.000 RON, reprezentând daune morale.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea bunurilor folosite de inculpatul B. la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 348 C. pen., respectiv a ştampilei inscripţionate "UNIUNEA NAŢIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA, BAROUL BUCUREŞTI, B., avocat stagiar colaborator" şi a cardului de identitate pentru avocat emis de Baroul C., având seria x.

1. În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-au desfiinţat, în totalitate, următoarele împuterniciri avocaţiale emise de către inculpata A. pe numele inculpatului B. - client D.:

- seria x din 07.03.2015; seria x din 08.03.2015; seria x din 10.03.2015; seria x din 13.03.2015; seria x din 15.03.2015; seria x din 16.03.2015; seria x din 17.03.2015; seria x din 18.03.2015; seria x din 14.02.2015; seria x din 15.02.2015; seria x din 16.02.2015; seria x din 17.02.2015; seria x din 20.02.2015; seria x din 21.02.2015; seria x din 23.02.2015; seria x din 24.02.2015; seria x din 25.02.2015; seria x din 26.02.2015; seria x din 27.02.2015; seria x din 28.02.2015; seria x din 02.03.2015; seria x din 03.03.2015 şi seria x din 06.03.2015.

2. S-au desfiinţat, în parte, următoarele împuterniciri avocaţiale emise de către inculpata A., numai cu privire la inculpatul B. - client D.:

- seria x din 10.02.2015; seria x din 11.02.2015; seria x din 12.02.2015; seria x din 13.02.2015; seria x din 19.02.2015; seria x din 04.03.2015; seria x din 05.03.2015; seria x din 10.03.2015; seria x din 12.03.2015; seria x din 01.03.2015 şi seria x din 09.03.2015.

3. S-au desfiinţat, în totalitate, următoarele împuterniciri avocaţiale emise de către inculpata A. pe numele inculpatului B. - client E.:

- seria x din 07.03.2015 şi seria x din 15.03.2015.

4. S-au desfiinţat, în parte, următoarele împuterniciri avocaţiale emise de către inculpata A., numai cu privire la inculpatul B. - client E.:

- seria x din 13.01.2015; seria x din 03.02.2015; seria x din 14.02.2015; seria x din 16.02.2015; seria x din 19.02.2015; seria x din 23.02.2015; seria x din 26.02.2015; seria x din 01.03.2015; seria x din 04.03.2015 şi seria x din 12.03.2015.

5. S-au desfiinţat, în parte, următoarele împuterniciri avocaţiale emise de către inculpata A., numai cu privire la inculpatul B.:

- seria x din 29.01.2015 - client F.; seria x din 23.01.2015 - client F.; seria x din 23.01.2015 - client G.

6. S-a desfiinţat, în totalitate, împuternicirea avocaţială seria x din 25.02.2015 - client I. emisă de către inculpata A. pe numele inculpatului B.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpaţii A. şi B. la câte 1.400 RON cheltuieli judiciare către stat, în care sunt incluse şi cheltuielile judiciare stabilite prin rechizitoriu.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

1. Cu privire la infracţiunile de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi (inculpatul B.) şi complicitate la exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi (J.).

Sub aspectul laturii obiective a acestor infracţiuni:

Potrivit art. 348 C. pen. exercitarea fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie de exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda.

În conformitate cu art. 26 din Legea nr. 51/1995, modificată şi completată (text în vigoare începând cu data de 14.07.2014), exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat, înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou, constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

Conform probelor dosarului, la data de 5.01.2015 inculpata J., avocat definitiv în cadrul Baroului Bucureşti a încheiat cu inculpatul B. un contract de colaborare pe o durată de 2 ani, contract care a fost depus de acesta din urmă la Uniunea Naţională a Baroului din România - Baroul C.

La punctul 3.7 lit. a) din contractul de colaborare mai sus menţionat se prevede că beneficiarul are obligaţia să se asigure ca avocat îndrumător pentru formarea profesională a colaboratorului, pe toată durata stagiului care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi statutul profesiei.

La dosarul cauzei se află adresa emisă în data de 19.03.2015 de către Baroul Bucureşti, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA în care se precizează că între cabinetul de avocat "A. şi B. nu există încheiat contract de colaborare înregistrat la Baroul Bucureşti".

Cu referire la contractele de colaborare s-a precizat că acestea se încheie în baza dispoziţiilor prevăzute de art. 295 din Statutul profesiei de avocat, fiind întocmite conform modelului din Anexa nr. IX din Statut.

Pentru înscrierea în Tabloul avocaţilor stagiari este necesară completarea unei cereri tip cât şi încheierea unui contract de colaborare cu un avocat îndrumător care să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 51/1995.

Or, conform susţinerilor inculpatului B. confirmate şi de inculpata J., acesta i-a prezentat numai cardul de identitate pentru avocaţi, seria x eliberat de Uniunea Naţională a Barourilor din România - Baroul Bucureşti.

În conformitate cu art. 183 lit. h) din Statutul profesiei de avocat, obligaţia de a comunica de îndată, în scris, modificările privind colaborarea revenea şi inculpatei J., în calitatea sa de avocat definitiv în cadrul Baroului Bucureşti.

Curtea a constatat de asemenea că, ulterior încheierii contractului de colaborare de inculpatul B. cu inculpata J., Uniunea Naţională a Barourilor din România - Preşedinte UNBR - C., respectiv la data de 25.02.2015 i-a fost emisă acestuia o adeverinţă din care rezultă că este membru al Baroului Bucureşti, Barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (UNBR) persoană juridică de interes public.

S-a făcut menţiunea că Uniunea Naţională a Barourilor din România din care face parte Baroul în care este înscris inculpatul B. - ca avocat - este constituită potrivit prevederilor Legii nr. 51/1995 şi funcţionează în temeiul acestei legi.

Declaraţia inculpatei J., în sensul că nu a avut cunoştinţă că inculpatul B. face parte din Baroul C., confirmată şi de acesta în cursul cercetării judecătoreşti, nu corespunde adevărului în cauză.

În primul rând s-a avut în vedere declaraţia pe care inculpatul B. a dat-o la Direcţia Naţională Anticorupţie în ziua de 19.03.2015, orele 13:30-14:25, în care a răspuns în mod afirmativ la întrebarea procurorului de caz dacă inculpata J. are cunoştinţă de apartenenţa sa "la aşa-numitul Barou C.".

Deosebit de relevant este răspunsul pe care l-a dat inculpatul B. la întrebarea procurorului de caz:

"Cum a aflat acest lucru dna A." Răspuns:

"I-am spus eu. Nu reţin exact cum am denumit Baroul, dar cred că atunci când am vorbit cu doamna avocat m-am referit la Baroul C., cu expresia Baroul C., aşa cum am făcut şi astăzi la Parchet când am fost întrebat".

Deşi prin declaraţia de suspect din data de 19.03.2015 orele 15:50-15:55, B. şi-a menţinut declaraţia de martor dată în cauză, ulterior în 19.02.2016 acesta a declarat că o retrage.

Însă, Curtea a constatat că declaraţia inculpatului B., dată în 19.03.2015 în calitate de martor se coroborează cu plângerea formulată de inculpata J., în data de 19.03.2015 ora 19:30 împotriva ordonanţei nr. 152/P/2015 din data de 19.03.2015 prin care s-a dispus faţă de aceasta măsura preventivă a reţinerii pentru 24 ore.

În motivarea plângerii, inculpata J. a arătat că l-a desemnat pe inculpatul B. să o asiste pe I. în dosarul penal nr. x/2012, având în vedere faptul că este absolvent de drept, licenţiat în drept, înscris în Baroul Bucureşti - condus de către numitul C., întrucât a avut în vedere jurisprudenţa anterioară a instanţelor de judecată, conform căreia exercitarea profesiei de avocat de către membrii structurii C. aşa-numitul barou constituţional a fost considerată faptă nepenală pentru care s-au dispus soluţii de neîncepere a urmăririi penale.

Mai mult, a avut în vedere că B. deţine documente de înfiinţare a propriei sale entităţi juridice şi de aceea a încheiat cu acesta contract prin care devenea colaborator al activităţii sale, desfăşurând o activitate legitimă.

Este adevărat că prin exercitarea, în alte condiţii decât cele legale, a profesiei de avocat, inculpatul B. a fost încurajat de UNBR - Baroul Bucureşti - Structura C., cu încălcarea art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 şi totodată ajutat de inculpata J. care, deşi avea o vechime de 16 ani în profesia de avocat, avea obligaţia să respecte dispoziţiile Legii nr. 51/1995, în momentul în care a încheiat contractul de colaborare cât şi ulterior prin emiterea împuternicirilor avocaţiale care fac obiectul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

Conform practicii judiciare până la pronunţarea recursului în interesul legii nr. 15/21.09.2015 de Î.C.C.J., unele instanţe au considerat că persoanele care nu fac parte din formele de organizare profesională consacrate prin Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor structuri constituite în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, săvârşesc infracţiunea prev. de art. 348 C. pen.

În acest sens s-a arătat că faptele acestor persoane, săvârşite în exercitarea profesiei de avocat, constituie infracţiune de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, fiind îndeplinită condiţia laturii obiective a acesteia, iar în plan subiectiv sunt comise cu forma de vinovăţie impusă de lege.

Dimpotrivă, alte instanţe au considerat că persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor structuri constituite în temeiul unor hotărâri judecătoreşti nu pot fi trase la răspundere penală, comiterea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, motivat de lipsa formei de vinovăţie prevăzută de lege, respectiv a intenţiei.

Această concluzie a fost fundamentată pe faptul că "baroul" din care fac parte aceste persoane au fost constituite prin intermediul unor asociaţii a căror personalitate juridică a fost recunoscută prin hotărâri judecătoreşti şi care aveau printre obiectele de activitate şi "înfiinţarea de barouri".

Apărarea inculpatului B., în sensul că nu a avut reprezentarea că desfăşoară în mod nelegal activitatea de avocat în cadrul Baroului C., a fost înlăturată, în condiţiile în care acesta în faza de urmărire penală a arătat următoarele: "După toate documentele de pe internet şi conform unei decizii ale ÎCCJ, pe care nu o pot preciza, precum şi a altor instanţe de grad inferior din întreaga ţară, membrii acestui barou au dreptul de a exercita această profesie".

De fapt inculpatul B. se folosea de un drept conferit în mod ilegal de UNBR - Baroul C., deşi potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, modificată şi completată (text în vigoare începând cu data de 14.07.2014), constituirea şi funcţionarea de barouri în afara UNBR sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept. Nulitatea putând fi constatată şi din oficiu.

S-au avut în vedere totodată şi prevederile art. 113 din Legea nr. 51/1995 modificată şi completată (text în vigoare începând cu data de 14.07.2014), potrivit cărora "la data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 379/2013 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51 a reţinut că "avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Statutul profesiei de avocat a fost adoptat de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, fără ca aceasta să contravină prevederilor constituţionale invocate.

Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale. Faptul că accesul la profesia de avocat este condiţionat de satisfacerea anumitor cerinţe nu poate fi privit ca o îngrădire a dreptului la muncă sau a alegerii libere a profesiei. Normele în baza cărora funcţionează Uniunea Naţională a Barourilor din România nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta".

Or, simpla menţiune specificată în adeverinţa eliberată inculpatului B., în sensul că UNBR - este constituită potrivit prevederilor Legii nr. 51/1995 şi funcţionează în temeiul acestei legi, nu poate conferi acestuia dreptul legal de a exercita profesia de avocat, atâta timp cât Curtea Europeană, încă din data de 12.10.2004 prin respingerea ca inadmisibilă a cererii nr. 24057/2003 a arătat că membrii K. pot exercita profesia de avocat, cu condiţia îndeplinirii exigenţelor prevăzute de legea nr. 51/1995, ingerinţa fiind necesară într-o societate democratică.

În acest sens s-a avut în vedere decizia nr. 15/2015 în interesul legii a ÎCCJ prin care s-a stabilit că, simpla invocare a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, cu modificările ulterioare, în deciziile emise de aceste entităţi, nu poate să conducă la concluzia dobândirii calităţii de avocat în mod legal, în condiţiile în care emitentul nu are abilitatea conferită de lege de a organiza examenul de accedere în profesia de avocat, fiind în realitate doar o structură paralelă înfiinţată pentru eludarea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 51/1995 (text în vigoare începând cu data de 14.07.2014):

(1) Calitatea de avocat definitiv se dobândeşte în baza unui examen organizat de U.N.B.R., anual şi la nivel naţional, potrivit prezentei legi şi Statutului profesiei de avocat sau prin promovarea examenului de absolvire a Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, în condiţiile prevăzute de Statutul profesiei de avocat.

(2) Examenul de definitivare se susţine în cadrul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor şi se desfăşoară în mod unitar, pe centre teritoriale, având la bază o metodologie elaborată şi aprobată de Consiliul U.N.B.R.

(3)Tematica examenului de definitivare este unică la nivelul U.N.B.R., iar selectarea subiectelor se face de comisia naţională de examen.

(4) Comisia naţională de examen este formată, cu precădere, din avocaţi - cadre didactice universitare, care au minimum 10 ani vechime în profesie. Desemnarea acesteia se face de Comisia permanentă a U.N.B.R., la propunerea barouri lor.

Or, ilegalitatea exercitării profesiei de avocat de către inculpatul B. rezidă şi din faptul că examenul promovat de către acesta în cadrul U.N.B.R. - Baroul C. a avut loc cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Legea legii 51/1995 modificată şi completată, mai sus invocate.

Nici înregistrarea la OSIM a denumirii de UNBR, conform certificatului de înregistrare a mărcii nr. x nu conferă legitimitate baroului paralel din care face parte inculpatul B., atâta timp cât este în contradicţie cu dispoziţiile Legii 51/1995 modificată şi completată şi cu prevederile CEDO.

Mai mult, s-a avut în vedere şi decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007 pronunţată în interesul legii de ÎCCJ prin care s-a stabilit că dispoziţiile din art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, au caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat, conţinând anumite cerinţe imperative, fiind de la a sine înţeles ca nu este posibila îndeplinirea unei asemenea profesii in afara cadrului instituţionalizat de această lege.

În ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii, acesta constă într-o acţiune de exercitare fără drept sau în alte condiţii decât cele legale a unei profesii.

Pentru existenţa infracţiunii, art. 348 C. pen. prevede necesitatea existenţei cerinţei esenţiale constând în exercitarea profesiei sau activităţii fără drept, adică prin nesocotirea condiţiilor legale stabilite de legi speciale.

Exercitarea profesiei de avocat presupune existenţa unei calificări bazată pe însuşirea corespunzătoare a cunoştinţelor teoretice şi practice necesare prestării, în bune condiţii a acesteia cu respectarea cerinţelor impuse de Legea 51/1995, republicată.

În literatura de specialitate s-a arătat că, incriminarea faptei de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi este justificată de necesitatea ocrotirii unor asemenea valori sociale, cum sunt viaţa, integritatea corporală, sănătatea şi proprietatea, ca şi interesele economice generale ale persoanei care ar putea fi lezate prin exercitarea fără drept de către o persoană a unei profesii sau activităţi sau în alte condiţii decât cele legale.

Ulterior săvârşirii infracţiunii prev. de art. 348 C. pen. de inculpatul B. şi art. 48 rap. la 348 C. pen. de inculpata J., ÎCCJ prin decizia de recurs în interesul legii nr. 15 din 21 septembrie 2015 a stabilit, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 348 din C. pen. că: "fapta unei persoane care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi prevăzută de art. 348 C. pen.".

Împrejurarea că inculpatul B. a depus la ANAF declaraţia de înregistrare fiscală pentru anul 2015 specificând la rubrica obiectul principal de activitate "Avocatura", nu însemnează că fapta nu are semnificaţie juridică ci, dimpotrivă prezintă o stare concretă de pericol, ca urmare a încălcării condiţiilor legale de exercitare a profesiei de avocat.

Probele administrate atât în faza de urmărire penală cât şi de judecată au confirmat că inculpatul B., ajutat fiind de inculpata J., a exercitat profesia de avocat cu încălcarea condiţiilor prev. de Legea 51/1995 republicată, întrucât a participat în mod repetat la efectuarea de activităţi procesuale de către organele de urmărire penală, în dosarul nr. x/2014, semnând împuternicirile avocaţiale eliberate în fals de coinculpata J. cu nr. x/2015 şi y/2015.

În instanţă, martorul G. a arătat că îl cunoştea pe inculpatul B. din vedere întrucât l-a văzut în momentul în care o însoţea pe J., cu care a încheiat un contract de asistenţă juridică, fără a discuta cu acesta. A precizat martorul că nu-şi mai aminteşte dacă inculpatul B. "a stat în cameră sau în hol dar cu siguranţă nu a intervenit în discuţie".

La dosarul cauzei se află împuternicirea avocaţială nr. x/2015 eliberată de J. în care este menţionat şi numele inculpatului B. pentru a-l asista/reprezenta pe inculpatul G. care se afla în arest preventiv.

La fila 201 dup nr. 3, se află cererea adresată comandatului Centrului de Reţinere şi Arestare Preventivă, în data de 23.01.2015 de către inculpaţii A. şi B., în calitate de apărător aleşi ai inculpatului G., din care rezultă că grefa a avut loc, la aceeaşi dată între orele 11:18 şi 11,50.

Curtea a constatat că reflectă adevărul în cauză susţinerea martorului G., în sensul că a doua oară, inculpatul B. nu a mai fost la grefă, fiind posibilă confuzia despre care a făcut vorbire cu privire la avocatul L., atâta timp cât din evidenţa Centrului de Reţinere şi Arestare Preventivă şi actele existente la dosarul cauzei nu mai rezultă că s-a solicitat şi a avut loc o altă întrevedere.

Aceiaşi situaţie este confirmată şi de martorul F. care a declarat că avocat J. a venit la grefă împreună cu avocatul L.

În declaraţia dată în calitate de suspect, în data de 19 februarie 2016, B. a arătat că l-a vizitat în arest pe martorul G. întrucât erau amici iar pe F., în calitate de avocat - client, declaraţie care este contrazisă de susţinerilor celor doi.

S-a constatat de asemenea că inculpatul B. conform declaraţiilor martorelor E. şi D., coroborate cu cererile adresate Centrului de Reţinere şi Arestare Preventivă din cadrul DGPMB, la care sunt ataşate împuternicirile avocaţiale a solicitat în repetate rânduri, atât singur cât şi împreună cu J., grefă, deşi nu avea calitatea de avocat, conferită de Legea 51/1995 republicată.

Că este întrunită latura obiectivă a acestei infracţiuni o confirmă încă o dată decizia de inadmisibilitate pronunţată în cauza C. c. României de CEDO, în care se arată că dizolvarea asociaţiei "K." a vizat un scop legitim, respectiv apărarea ordinii publice şi protejarea drepturilor şi libertăţilor omului, îndeosebi a drepturilor şi libertăţilor celor care fac apel la un avocat pentru apărarea intereselor lor.

Mai mult, în art. 2 alin. (2) din legea 51/1995 (text în vigoare începând cu data de 14.07.2014) se arată că avocatul promovează şi apără drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale omului, ceea ce denotă încă odată starea de pericol creată de inculpatul B. prin exercitarea în condiţii de nelegalitate a profesiei de avocat.

S-a constatat totodată că baroul paralel a copiat aproape în totalitate denumirea, însemnele şi sigla baroului tradiţional, existând în acest mod posibilitatea inducerii în eroare a organelor judiciare, în condiţiile în care din procesul-verbal din 19.03.2015 întocmit de DNA, rezultă că i s-a permis, inculpatului B. accesul în cadrul instituţiei, în perioada 6.11.2014 - 19.03.2015 deşi nu avea calitatea de avocat, conferită de legea specială .

În ceea ce o priveşte pe inculpata J., aşa cum mai sus s-a arătat avea cunoştinţă de faptul că inculpatul B. nu face parte din Baroul Bucureşti, fapt care nu împiedicat-o să încalce Legea nr. 51/1995 modificată şi completată.

Potrivit art. 48 alin. (1) C. pen. complicele este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Or, prin punerea la dispoziţia inculpatului B. a împuternicirilor avocaţiale aflate la dosarul cauzei, care atestau calitatea de avocat a acestuia şi care i-au permis să participe la efectuarea unor acte de urmărire penală în dosarele aflate în instrumentarea DNA şi DIICOT, inculpata J. a exercitat acte de complicitate materială, în sensul legii penale.

De asemenea, probele dosarului au confirmat că inculpata J. l-a ajutat pe inculpatul B. să profeseze avocatura în mod ilegal prin emiterea împuternicirilor avocaţiale ce au avut drept rezultat vizitarea în mod repetat a martorelor E. şi D. în Centrului de Reţinere şi Arestare Preventivă din cadrul DGPMB.

În aceste condiţii, ajutorul dat de inculpata J. a fost efectiv şi a folosit în mod incontestabil inculpatului B. la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 348 C. pen.

Sub aspectul laturii subiective a acestor două infracţiuni:

Referitor la inculpatul B.:

În ceea ce priveşte intenţia indirectă în săvârşirea infracţiunii prev. de art. 348 C. pen. de către inculpatul B., Curtea a avut în vedere întrebarea pusă de procurorul de caz, în data de 19.03.2017 când acesta a fost audiat în calitate de martor, şi anume:

"provenind dintr-o familie de jurişti, nu aţi aflat despre faptul că membrii Baroului C. nu au dreptul de a practica profesia de avocatş".

Răspunsul inculpatului B. a fost unul care să îi profite în situaţia în care se afla, arătând următoarele: "după toate documentele de pe internet şi conform unei decizii a Î.C.C.J., pe care nu o pot preciza, precum şi ale altor instanţe de grad inferior din întreaga ţară, membrii acestui barou au dreptul de a exercita această profesie".

Curtea nu a reţinut lipsa vinovăţiei inculpatului B. în săvârşirea infracţiunii prev. de art. 348 C. pen., atâta timp cât s-a înscris în Baroul C. în anul 2014, după ce nu a promovat examenul organizat de UNBR, potrivit propriei sale declaraţii.

Împrejurarea că instanţele de judecată şi procurorii prin soluţiile dispuse au constatat lipsa vinovăţiei, în săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat, ca urmare a existenţei unei "ambiguităţi" sau "confuzii" izvorâte din lipsa de previzibilitate a Legii 51/1995, nu poate constitui un motiv de achitare a inculpatului B., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

În concepţia legii penale române, vinovăţia este privită ca un proces de conştiinţă compus din doi factori: un proces intelectiv şi un proces volitiv.

Există intenţie indirectă când infractorul prevede rezultatul faptei (elementul intelectiv) şi deşi nu-l urmăreşte, acceptă riscul producerii lui (elementul intelectiv).

Or, intenţia indirectă a inculpatului B. rezultă din materialitatea faptei săvârşită.

Astfel, deşi existau şi hotărâri judecătoreşti dispuse de instanţele naţionale prin care s-a dispus condamnarea penală a persoanelor din baroul paralel care practicau avocatura în mod ilegal cât şi hotărârea CEDO susmenţionată, inculpatul B. a acceptat prin fapta săvârşită, riscul producerii acestui rezultat, deşi nu l-a urmărit, respectiv crearea stării de pericol pentru relaţiile sociale şi ordinea de drept.

De fapt, inculpatul B. a încercat să acrediteze ideea că, atâta timp cât are calitatea de avocat - în Baroul C. nu poate suporta rigorile legii, în condiţiile în care prin decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007 în interesul legii pronunţată ÎCCJ a stabilit că, asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii 51/1995, modificată şi completată prin legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia.

Referitor la inculpata J.:

La termenul de judecată din 21.03. 2017 inculpata J. a declarat că nu cunoştea în momentul încheierii contractului de colaborare cu inculpatul B., prevederile art. 17 din Legea 51/1995 republicată, art. 295 din Statutul profesiei de avocat şi decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007 în interesul legii pronunţată de ÎCCJ.

Această susţinere a inculpatei J. cât şi cea privitoare la faptul că până în prezent nu s-a tranşat problema celor două barouri nu au fost primite de către Curte, atâta timp cât Legea 51/1995 (text în vigoare începând cu data de 14.07.2014), prevede în mod expres interdicţia de a se constitui şi de a funcţiona barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Că inculpata J. a săvârşit infracţiunea de complicitate la exercitarea fără drept a profesii sau activităţi prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 348 C. pen. cu intenţie indirectă, rezultă din însăşi declaraţia acesteia dată în şedinţa de cameră de consiliu din data de 20.03.2017, în care arată următoarele:

"chiar dacă aş fi ştiut că face parte din Baroul Constituţional, nu ar fi reprezentat o problemă pentru mine. Ştiu că au existat probleme, în instanţă cele două grupuri, am cunoştinţă de soluţiile de neîncepere a urmăririi penale emise de parchete şi menţinute prin respingere".

Această atitudine a inculpatei J. reprezentă mai mult o ignorare a consecinţelor legii, atâta timp cât în instanţe le este interzis avocaţilor din baroul paralel să pună concluzii, conform deciziei nr. XXVII din 16 aprilie 2007 în interesul legii pronunţată de ÎCCJ, aspect pe care trebuia să-l cunoască ca urmare a vechimii pe care o are în profesia de avocat.

În consecinţă, Curtea a constatat că infracţiunile imputate inculpaţilor B. şi J. sunt fapte prevăzute de legea penală, săvârşite cu vinovăţie, nejustificate şi imputabile acestora, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 15 C. pen.

2. Cu privire la infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (J.) şi uz de fals în formă continuată, 33 acte materiale (inculpatul B.).

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, 33 acte materiale:

Potrivit art. 322 alin. (1) C. pen., falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Probele administrate în cauză au confirmat că inculpata J. a emis în fals 33 de împuterniciri avocaţiale în care a menţionat calitatea de avocat a inculpatului B., pentru a merge la grefă, ca apărător al inculpatei D., deşi cunoştea faptul că acesta face parte din Baroul C.

Din probele dosarului a rezultat de asemenea că, inculpata J., a acţionat în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, cu scopul de a-i facilita inculpatului B. accesul în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă din cadrul DGPMB, cu eludarea dispoziţiilor legale care reglementează regimul vizitelor la care au dreptul persoanele privative de libertate, unde se afla în arest preventiv inculpata D., o cunoştinţă a acestuia.

În accepţiunea art. 322 alin. (1) C. pen., obiectul material îl constituie înscrisul sub semnătură privată falsificat.

Elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este alcătuit din două acţiuni săvârşite succesiv:

- falsificarea înscrisului sub semnătură privată în vreunul din modurile prev. de art. 320 sau art. 321 C. pen., respectiv atestarea unor menţiuni necorespunzătoare adevărului, în cazul de faţă;

- folosirea înscrisului falsificat în încredinţarea acestuia spre folosire altei persoane, cum de altfel a şi procedat inculpata J., care i-a înmânat inculpatului B. 33 de împuterniciri avocaţiale, pentru a le prezenta la Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă din cadrul DGPMB, în care era menţionat în mod fals că acesta are calitatea de avocat.

De fapt, din verificarea împuternicirilor avocaţiale emise s-a constatat că prin menţionarea calităţii de avocat a inculpatului B. pe tipizatele emise de Baroul Bucureşti, inculpata J. a creat în mod fals ideea oricărei persoane că acesta făcea parte din Baroul Bucureşti.

S-a constatat de asemenea că sunt îndeplinite cerinţele esenţiale pentru existenţa acestei infracţiuni, atâta timp cât împuternicirile avocaţiale emise în condiţiile mai sus arătate, prezintă toate trăsăturile unui înscris sub semnătură privată, având un conţinut cu relevanţă juridică, purtând semnătura şi data întocmirii.

Şi cea de-a doua cerinţă este îndeplinită ca urmare a faptului că inculpata J. a încredinţat spre folosire inculpatului B. cele 33 de împuterniciri avocaţiale, pentru a o vizita în arest pe inculpata D., o cunoştinţă a acestuia.

Totodată este îndeplinită şi cea de-a treia cerinţă impusă de art. 322 alin. (1) C. pen. care vizează aptitudinea/însuşirea înscrisului de a fi folosit prin încredinţare.

Probele dosarului au confirmat existenţa infracţiunii prev. de art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. săvârşită de către inculpata J., urmarea imediată a acesteia constând în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale a căror formare şi normală dezvoltare sunt stimulate de încrederea publicului, acordată valorii probante a înscrisurilor sub semnătură privată, cum s-a statuat în literatura juridică de specialitate.

Mai mult, prin folosirea de către inculpatul B. la arestul DGPMB a înscrisurilor sub semnătură privată falsificate, ca urmare a încredinţării acestora de către inculpata J. s-a constatat existenţa legăturii de cauzalitate cerută de lege, în condiţiile în care latura obiectivă este pe deplin realizată.

Sub aspectul laturii subiective a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma continuată, 33 de acte materiale.

Intenţia directă a inculpatei J. în săvârşirea infracţiunii, rezultă din art. 16 alin. (3) C. pen., coroborat cu art. 322 C. pen.

Probele dosarului au condus la concluzia că inculpata J. a săvârşit cu vinovăţia cerută de lege atât acţiunea de falsificare a celor 33 de împuterniciri avocaţiale, cât şi acţiunea de încredinţare spre folosire a acestor înscrisuri falsificate, inculpatului B.

Deşi inculpata J. neagă cunoaşterea Legii nr. 51/1995 modificată şi completată şi decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007 în interesul legii pronunţată de ÎCCJ, Curtea a constatat că prin menţionarea calităţii de avocat a inculpatului B. pe împuternicirile avocaţiale, deşi cunoştea că acesta face parte din Baroul C., interzis prin legea specială, a avut reprezentarea survenirii unei urmări de drept ca rezultat al acţiunilor sale.

S-a avut în vedere totodată că, prin rezultatul acţiunilor sale, urmărind de fapt acest rezultat, inculpata J. a creat un pericol real prin fapta sa pentru relaţiile sociale.

Cerinţa esenţială a acestei infracţiuni are la bază producerea unor consecinţe juridice, pentru întregirea laturii subiective, astfel cum rezultă din probele dosarului, cât şi din norma de incriminare.

În consecinţă sunt îndeplinite trăsăturile esenţiale ale infracţiunii prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., conform art. 15 C. pen., fiind o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă inculpatei J.

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de uz de fals în formă continuată - 33 acte materiale (inculpatul B.)

Potrivit art. 323 C. pen., folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda, când înscrisul este oficial, şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda, când înscrisul este sub semnătură privată.

Din probele administrate în cauză, a rezultat că inculpatul B., avocat în cadrul Baroului C., a folosit înscrisurile avocaţiale în număr de 33 emise de inculpata J., în care era specificată calitatea sa de apărător al inculpatei D., cunoscând că această menţiune nu corespund adevărului, atâta timp cât făcea partea dintr-un barou interzis prin lege.

Consecinţele juridice ale faptei sale au avut drept scop pătrunderea în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă din cadrul DGPMB, prin încălcarea normelor legale care reglementează regimul vizitelor la persoanele privative de libertate.

Obiectul material al infracţiunii de uz de fals îl constituie în cazul de faţă, cele 33 împuterniciri avocaţiale falsificate de inculpata J. şi folosite de inculpatul B., în vederea producerii unor consecinţe juridice.

Elementul material al infracţiunii de uz de fals, îl constituie acţiunea de folosire de către inculpatul B. a înscrisurilor sub semnătură privată - 33 de împuterniciri avocaţiale falsificate de inculpata J. în vederea producerii de consecinţe juridice.

Curtea a constatat de asemenea că este îndeplinită cerinţa esenţială a acestei infracţiuni, în condiţiile în care înscrisurile falsificate sunt susceptibile de a produce consecinţe juridice.

Urmarea imediată a săvârşirii acestei infracţiuni în formă continuată, constă în crearea unei stări de pericol, din momentul în care împuternicirile avocaţiale au fost depuse la arestul DGPMB de inculpatul B., în vederea vizitării inculpatei D., conf. art. 4 lit. c) din Ordinul Ministerului Justiţiei, pe baza cererilor formulate.

Legătura de cauzalitate rezidă din materialitatea faptei, astfel cum a fost descrisă mai sus.

Referitor la latura subiectivă a infracţiunii de uz de fals în formă continuată.

Infracţiunea prev. de art. 323 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. a fost săvârşită de inculpatul B. cu intenţie directă ca urmare a folosirii la arestul DGPMB a înscrisurilor sub semnătură privată falsificate de inculpata J., cunoscând că acestea nu atestă realitatea, atâta timp cât făcea parte din Baroul C. şi nu din cel tradiţional.

Mai mult, prin folosirea celor 33 de împuterniciri avocaţiale falsificate de inculpata J., se are în vedere caracterul calificat al intenţiei inculpatului B. în săvârşirea infracţiunii prev. de art. 323 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., în vederea producerii unor consecinţe juridice.

Ca şi în cazul inculpatei J., sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 15 C. pen. privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, în raport cu argumentele mai sus arătate.

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor

Una din măsurile de individualizare a pedepselor constă în dreptul recunoscut instanţei de judecată de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru persoanele găsite vinovate de săvârşirea unor infracţiuni.

Potrivit art. 80 alin. (1) C. pen. instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;

b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor 0pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

În conformitate cu art. 80 alin. (3) C. pen., în cazul concursului de infracţiuni, renunţarea la pedeapsă se poate dispune dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de alin. (1) şi alin. (2) C. pen.

Referitor la infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat, în alte condiţii decât cele legale, a căror limite de pedeapsă sunt cuprinse între 3 luni la un an sau amendă, Curtea a avut în vedere atât natura acesteia cât şi faptul că, deşi s-a creat un pericol pentru valorile sociale ocrotite de lege, prin săvârşirea acesteia de către inculpatul B. cu ajutorul inculpatei J. (art. 48 C. pen. raportat la art. 348 C. pen.), nu s-a constatat nulitatea actelor procesuale efectuate de organele de urmărire penală, în conformitate cu art. 281 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, în dosarul nr. x/2014, instrumentat de DNA a fost audiată în data de 29.01.2015 în calitate de suspectă E., având ca apărători aleşi pe inculpaţii J. şi B.

De asemenea a fost semnat de coinculpaţi ca apărători aleşi, procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de inculpat - E., în data de 29.01.2015.

Inculpaţii au participat în calitate de apărători aleşi şi la audierea inculpatei E. din data de 29.01.2015.

La dosarul cauzei se află şi alte acte procesuale efectuate în dosarul nr. x/2014 în care inculpatul B. a semnat alături de inculpata J., în calitate de apărător ales.

S-a constatat totodată că în dosarul nr. x/2014 al DIICOT, inculpatul B. a formulat cerere alături de inculpata J., în vederea asistării la orice act de urmărire penală cât şi pentru fotocopierea înscrisurilor.

Deşi martorii E. şi M. au confirmat faptul că au fost situaţii în care inculpatul B. a asistat singur la efectuarea de acte de urmărire penală şi de audieri de martori în instanţă (E.), în cauză nu s-a invocat nulitatea absolută a acestor acte, ca urmare a deciziei nr. XXVII (27)/2007 în interesul legii pronunţată de ÎCCJ.

Un amănunt care nu este de omis este şi faptul, conform înregistrării video din 29.01.2015, aflată la dosarul cauzei, că inculpatul B. nu a participat în mod efectiv în calitate de apărător al inculpatei E. ci doar a asistat la modul cum s-a efectuat audierea în cauză de către procuror.

În ceea ce priveşte eludarea dispoziţiilor legale care reglementează regimul vizitelor la care au dreptul persoanele privative de libertate, prin emiterea şi înmânarea de către inculpata J. a 33 de împuterniciri avocaţiale, în care s-a menţionat că inculpatul B. are calitate de apărător a inculpatei D., se constată de asemenea că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 80 alin. (1) lit. a) C. pen. de renunţare la aplicarea pedepsei pentru infracţiunea prev. de art. 348 C. pen. şi art. 48 raportat la art. 348 C. pen.

Conform declaraţiei martorei D., inculpatul B., pe care îl cunoştea de 10-12 ani, venea zilnic în arestul DGPMB să-i aducă informaţii privitoare la copilul său minor.

În declaraţia sa, martora a arătat următoarele:

"B. îmi spunea despre fiul meu că se ducea la şcoală, mi-a spus când a fost bolnav, că a avut febră, că a făcut o radiografie la umăr", precizându-i că, colaborează cu o avocată pe nume J.".

A mai arătat martora în declaraţia sa, că inculpata J. a apărat-o pro bono şi că aceasta a fost împotrivă ca inculpatul B. să asiste la discuţia dintre ele privind situaţia sa juridică. Mai mult, martora a arătat că nu a fost asistată de inculpatul B. în calitate de avocat pe perioada cât a fost arestată preventiv.

În aceste condiţii, faţă de împrejurările în care au fost comise faptele, Curtea apreciază că modalitatea de individualizare judiciară poate avea loc în condiţiile prevăzute de art. 80 alin. (1) C. pen.

Şi referitor la infracţiunile prevăzute de art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., constând în emiterea înscrisurilor avocaţiale în care s-a menţionat calitatea de avocat a inculpatului B. de către inculpata J., deşi acesta făcea parte dintr-un barou ilegal, se constată, faţă de natura acestora precum şi faţă de motivul şi scopul urmărit, că se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepselor.

În ceea ce priveşte persoana inculpaţilor B. şi J., Curtea a apreciat că, în raport cu dispoziţiile art. 80 alin. (1) lit. b) C. pen., există premisa îndreptării şi resocializării lor, fără a fi aplicate pedepse pentru infracţiunile săvârşite.

În acest sens s-a avut în vedere că inculpaţii J. şi B. sunt la prima confruntare cu sistemul judiciar şi că au copii minori în întreţinere.

De asemenea s-a mai avut în vedere faptul că inculpata J. are calitatea de avocat în Baroul Bucureşti din anul 1999 iar inculpatul B. face parte din Baroul Madrid.

Conform actelor depuse la dosarul cauzei, inculpatul B. s-a înscris la data de 26 aprilie 2016, în Baroul Madrid, având număr de membru x, starea sa actuală fiind de avocat cu drept de exercitare a profesiei.

S-au avut în vedere totodată posibilităţile intelective, volitive, materiale ale inculpaţilor B. şi J., raţiunea judecătorului fiind de a-i feri de nocivitatea aplicării unor pedepse, care nu ar face altceva decât să aibă grave repercursiuni asupra carierei lor profesionale.

Măsura renunţării la aplicarea pedepselor este raportată totodată şi la majoritatea soluţiilor pronunţate de judecători şi procurori, care au dispus achitarea sau clasarea cu privire la persoanele care făceau parte din Baroul C., de-a lungul unui număr însemnat de ani.

Deşi inculpaţii B. şi J. au negat săvârşirea faptelor imputate, oferind propriile lor argumente cu privire la Baroul C., Curtea a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. c) C. pen., în sensul că aceştia au zădărnicit aflarea adevărului în cauză.

Potrivit art. 5 alin. (1) C. proc. pen., organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.

Împrejurarea că inculpaţii nu au recunoscut faptele, nu însemnează că sunt incidente dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. c) C. pen., atâta timp cât aceştia au dreptul la apărare conferit de art. 10 din C. proc. pen., cât şi cel prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană, respectiv dreptul la un proces echitabil.

Zădărnicirea aflării adevărului trebuie raportată la activitatea învinuitului sau inculpatului care încearcă să împiedice în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea materialelor de probă, ceea ce în cauza penală de faţă nu s-a întâmplat.

S-a avut totodată în vedere că dreptul de a nu te autoincrimina este un drept constituţional, având natura superioară altor drepturi şi obligaţii izvorâte din legile inferioare, cum s-a statuat în literatura juridică de specialitate.

Potrivit art. 81 alin. (1) C. pen., când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului un avertisment.

În cauză, infracţiunile prevăzute de art. 348 C. pen. şi art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. - 33 acte materiale (inculpatul B.) şi art. 48 C. pen. cu aplicarea art. 348 C. pen. şi art. 322 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. - 33 acte materiale (inculpata J.) au fost săvârşite în concurs real, conform art. 38 alin. (1) C. pen., aşa încât faţă de renunţarea la aplicarea pedepselor conform art. 396 alin. (1) şi (3) C. pen. raportat la art. 80 C. pen., Curtea a aplicat acestora câte un avertisment pentru ambele infracţiuni, conf. art. 81 alin. (1) şi (3) C. pen.

Astfel, s-a avut în vedere gravitatea redusă a faptelor săvârşite în concurs real, limitele de pedeapsă care permit aplicarea art. 80 C. pen., cât şi persoana inculpaţilor B. şi J. care, în raport cu pregătirea şi instruirea lor profesională, au aptitudinea să înţeleagă că aplicarea unui avertisment reprezintă de fapt o atenţionare asupra conduitei lor viitoare.

În ceea ce priveşte infracţiunea de favorizarea făptuitorului prev. de art. 269 alin. (1) C. pen. reţinută în sarcina inculpatei J.

Constituie infracţiunea de favorizarea făptuitorului, conform art. 269 alin. (1) C. pen., ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsurii privative de libertate.

Parchetul o acuză pe inculpata J. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului întrucât în data de 19.03.2015 l-a trimis la sediul DNA pe inculpatul B. despre care cunoştea că nu deţine, potrivit legii, calitatea de avocat pentru a asista la efectuarea unor proceduri judiciare, în ceea ce o priveşte pe inculpata I., arestată preventiv, punând în acest mod în pericol buna desfăşurare a urmăririi penale, prin crearea condiţiilor pentru tergiversarea ori declararea nulităţii acestei faze a procesului penal.

Acuzaţia Parchetului este susţinută de situaţia de fapt reţinută la filele 2-4 din rechizitoriu, de probele administrate în faza de urmărire penală cu privire la favorizarea inculpatei I. de J., în calitate de avocat al acesteia şi de concluziile formulate de procuror atât în şedinţa de judecată din 10.10.2017 cât şi prin cererea scrisă.

Precizarea este necesară cu atât mai mult cu cât prin încheierea din 6 iulie 2015 a judecătorului de cameră preliminară - s-a reţinut că situaţia de fapt cu care a fost sesizată instanţa corespunde acţiunilor incriminate prin indicarea elementelor care conduc la încadrarea faptelor în tipicitatea infracţiunilor.

A fost nevoie de această precizare, întrucât susţinerea procurorului de caz, prin rechizitoriu în sensul că favorizarea făptuitorului, priveşte "clienţi privaţi de libertate" sau "clienţi apăraţi de B." nu corespunde adevărului în cauză - inculpata J. fiind urmărită penal şi trimisă în judecată numai pentru favorizarea inculpatei I.

Mai mult, asistarea de către inculpatul B., în calitate de avocat, în alte condiţii decât cele legale, la audierea de martori sau la efectuarea de alte acte de urmărire în dosarul nr. x/2014 - DNA (inculpaţii E.) şi nr. y/2014 (inculpata D.) a făcut obiectul infracţiunii prev. de art. 348 C. pen.

Elementul material al infracţiunii prev. de art. 269 alin. (1) C. pen. se realizează prin ajutorul dat unui făptuitor.

Pentru existenţa infracţiunii de favorizare a făptuitorului este necesar să existe un ajutor acordat unui făptuitor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii faptei penale, în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Ajutorul dat inculpatei I., arestată preventiv, îl reprezintă de fapt trimiterea de către inculpata J., în calitate de avocat ales, a inculpatului B., avocat în Baroul C., să asiste la desigilarea unor acte ridicate de la percheziţie, efectuată în dosarul nr. x/2014 şi nicidecum la efectuarea unor acte de urmărire penală, cum se susţine de către Parchet.

Conform declaraţiei martorului N., ofiţer de poliţie judiciară în cadrul DNA, a fost delegat de procurorul de caz să participe la efectuarea unor desigilări ale documentelor ridicate cu ocazia percheziţiilor domiciliare efectuate în cauza ce o privea pe I.

Martorul a mai declarat că a contactat-o telefonic pe inculpata J., şi a anunţat-o că trebuie să se prezinte la DNA în vederea asistării la desigilarea actelor.

Potrivit martorului, la început inculpata J. i-a cerut să desemneze un avocat din oficiu, întrucât nu se putea prezenta, după care a fost de acord să trimită în substituirea sa un alt avocat "cu legitimaţie de avocat".

A mai precizat martorul că i-a atras atenţia inculpatei J. că respectivul coleg avocat pe care îl va trimite să facă parte dintr-un barou care funcţionează legal.

Exprimarea acestuia a fost următoarea: "Aveţi grijă ca doamna cu balanţa să stea în poziţia corectă".

Declaraţia martorului N. se coroborează cu declaraţia martorei I., în sensul că procedura la care trebuia să se prezinte inculpata J., trimiţând în schimb pe inculpatul B., în data de 19.03.2015, era aceea a desigilării actelor ridicate la percheziţia efectuată în cauză.

Curtea a constatat că la dosarul cauzei nu există alte probe care să confirme că inculpatul B., avocat în Baroul C., trimis de inculpata J., a participat la alte acte de urmărire penală efectuate în dosarul nr. x/2014, întrucât era obligatorie asistenţa juridică a inculpatei I., arestată preventiv.

Potrivit declaraţiei martorei I., inculpatul B. a vizitat-o asistat-o o singură dată la Arestul central pentru a discuta despre plata onorariului, fiind trimis de inculpata J.

Pentru existenţa infracţiunii de favorizarea făptuitorului este necesar să se înţeleagă în ce constă procedura de desigilare a unor bunuri ridicate cu ocazia efectuării unei percheziţii.

La fila 124 se află procesul-verbal din 27 februarie 2017 la care a participat şi inculpatul B. alături de alţi inculpaţi la desigilarea unor bunuri, în calitate de apărător al inculpatei D., în dosarul penală nr. x/2014

Astfel, în procesul-verbal se consemnează următoarele:

Astăzi, data prezentului proces-verbal, fiind în continuarea cercetărilor în dosarul cu nr. de mai sus, în prezenţa inculpatei …. am procedat la desigilarea bunurilor ridicate cu ocazia percheziţiei efectuate la domiciliul acesteia ……, în baza mandatului de percheziţie nr. x/26.01.2015.

După ce am constatat că sigiliul tip MAI nr. x aplicat pe plicul de culoare albă este intact am procedat la desigilarea acestuia, în interior fiind identificate următoarele:

Menţionez că toate înscrisurile care poartă menţiuni olografe au fost semnate spre neschimbare în dosarele/bibliorafturile …

Aceste bunuri rămân la organul de cercetare penală în vederea continuării verificărilor. Activitatea s-a desfăşurat la sediul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Structura centrală".

Fără ca procurorul să facă trimitere precisă la asistenţa juridică pe care trebuia să o acorde inculpatul B., respectiv, desigilarea unor acte ridicate de la percheziţia efectuată în cauza ce o privea pe inculpata I., solicită tragerea la răspundere penală a inculpatei J., motivat de faptul că prin infracţiunea de favorizare săvârşită, a provocat în mod conştient, o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, prin crearea condiţiilor ca desfăşurarea urmăririi penale să fie îngreunată prin imposibilitatea folosirii unor probe, despre care s-ar fi putut susţine că au fost obţinute nelegal, putându-se ajunge chiar la declanşarea nulităţii fazei de urmărire penală în întregul ei, datorită nerespectării dreptului la apărare, care ar fi putut fi constatată ori invocată conform dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f), alin. (2) şi alin. (4) lit. a) C. proc. pen.

Pentru existenţa infracţiunii de favorizarea făptuitorului este necesar ca ajutorul acordat să aibă calitatea de a-l sprijini pe acesta, de a-l sluji în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsurii privative de libertate.

Or, acuzaţia Parchetului, în sensul săvârşirii infracţiunii de favorizare a făptuitorului, pentru motivul mai sus invocat nu are conotaţie penală.

Potrivit art. 160 alin. (1) C. proc. pen., după identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi persoanelor prezente, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care etichetează şi se sigilează.

În art. 92 alin. (3) C. proc. pen., dreptul avocatului, suspectului şi inculpatului se arată că lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii, dacă există dovada că acesta a fost încunoştinţat în condiţiile alin. (2).

Or, atâta timp cât identificarea şi păstrarea obiectelor la sediul DNA, conform art. 160 C. proc. pen. putea fi efectuată de către organele de poliţie judiciară şi în lipsa apărătorului ales, fapta de favorizare a făptuitorului nu există.

Nefondată este şi susţinerea procurorului de caz privind punerea în pericol a desfăşurării întregii urmăriri penale, prin crearea condiţiilor pentru tergiversarea ori declararea nulităţii acestei faze a procesului penal, în condiţiile în care, dacă inculpatul B. ar fi fost prezent la desigilarea actelor, organul de poliţie judiciară avea obligaţia să înrocmească un proces-verbal care, în conformitate cu art. 97 C. proc. pen. constituie mijloc de probă, în procesul penal.

Mai mult, chiar dacă inculpata J., l-a trimis pe inculpatul B., avocat în Baroul C. să asiste la această procedură judiciară, fapta de favorizarea făptuitorului nu există, atâta timp cât, conform declaraţiei martorului N., aceasta l-a încunoştiinţat că nu se poate prezenta şi să desemneze unui avocat din oficiu.

Ulterior l-a insistenţele acestuia a fost de acord să-l trimită pe B.

Potrivit art. 396 alin. (2) C. proc. pen., condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Or, în raport cu situaţia de fapt şi de argumentele mai sus expuse, Curtea în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a achitat pe inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

Cu privire la latura civilă a cauzei.

Deşi în art. 26 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 modificată şi completată, se prevede că, baroul are dreptul la acţiune în despăgubiri împotriva persoanei fizice sau juridice care exercită fără drept profesia de avocat, Curtea a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1391 C. civ.

În primul rând s-a avut în vedere că în faza de urmărire penală, deşi a fost o cauză intens mediatizată prin reţinerea inculpatei J. pentru 24 de ore şi prezentarea la instanţă pentru luarea măsurii arestării preventive, Baroul Bucureşti nu a înţeles să participe în procesul penal.

În urma cererii procurorului de a se aduce la cunoştinţă Baroului Bucureşti acest drept, s-a constituit persoană vătămată şi parte civilă cu suma de 50.000 RON reprezentând daune morale.

Baroul Bucureşti şi-a motivat cererea de acordare a daunelor morale în sumă de 50.000 RON având în vedere că prin faptele inculpaţilor J. şi B. i-a fost afectat prejudiciul de imagine.

În acord cu apărarea, Curtea a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 73 C. civ. privind dreptul la propria imagine.

Cât priveşte prestigiul acestei instituţii, Baroul Bucureşti nu s-a simţit lezat în drepturile sale până în momentul în care parchetul a solicitat ca acesta să fie introdus în procesul penal.

De precizat că Baroul Bucureşti nu a înţeles să se constituie nici persoană vătămată, fiind de acord cu această calitate după cereri repetate în acest sens formulate de instanţa de judecată.

Aşa fiind, a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de partea civilă Baroul Bucureşti, privind obligarea inculpaţilor J. şi B. la suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale.

Curtea în temeiul art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen. a dispus confiscarea bunurilor folosite de inculpatul B. la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 348 C. pen., respectiv a ştampilei inscripţionate "UNIUNEA NAŢIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA, BAROUL BUCUREŞTI, B., avocat stagiar colaborator" şi a cardului de identitate pentru avocat emis de Baroul C., având seria x.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, O., partea civilă Baroul Bucureşti şi inculpaţii A. şi B.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat hotărârea atacată pentru netemeinicie, în raport de modalitatea stabilirii sancţiunilor aplicate inculpaţilor J. şi B. şi sub aspectul achitării inculpatei J. pentru infracţiunea de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.

În motivare, s-a arătat că temeiul pe care instanţa de fond l-a avut în vedere pentru a dispune soluţia de achitare a fost cel prevăzut de art. 16 lit. b) din C. proc. pen. şi, nu cum greşit s-a invocat, cel prevăzut de art. 16 lit. a).

Acuzaţia formulată împotriva inculpatei J. a vizat ajutorul acordat numitei I. în scopul îngreunării cercetărilor în dosarul penal nr. x/2012 al D.N.A., secţia de combatere a corupţiei unde aceasta avea calitatea de inculpată.

Pe baza probelor administrate s-a stabilit faptul că, începând cu data de 11.03.2015, inculpata J. a fost apărător ales al martorei I., care avea calitatea de inculpată în dosarul nr. x/2012 al D.N.A, fiind arestată preventiv la acel moment.

La data de 18.03.2015, inculpata J. a fost încunoştinţată telefonic de către martorul N., ofiţer de poliţie judiciară în cadrul D.N.A., delegat să efectueze acte de urmărire penală în dosarul x/2012, că în ziua următoare, respectiv la data de 19.03.2015, urmează să fie efectuate activităţi de desigilare ale documentelor ridicate cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la I., în prezenţa acesteia.

Inculpata a arătat că nu putea să fie prezentă, solicitând desemnarea unui apărător din oficiu, însă, întrucât martorul a precizat că nu e posibil acest lucru, a comunicat că îşi va asigura substituirea. În acest context, martorul i-a atras atenţia ca persoana desemnată să facă parte dintr-un barou care funcţionează legal.

Cu toate acestea, inculpata J. l-a desemnat să-i asigure substituirea pe inculpatul B., care nu deţinea în mod legal calitatea avocat, acesta prezentându-se la sediul D.N.A. la data de 19.03.2015, pentru realizarea activităţilor programate. În urma verificărilor efectuate, organele de urmărire penală au constatat că inculpatul B. nu avea calitatea de avocat şi, în consecinţă, nu putea să participe la activităţile de urmărire penală programate pentru data de 19.03.2015.

Judicios, prin analiza coroborată a tuturor probelor, instanţa de fond a stabilit că inculpata J. avea cunoştinţă de faptul că inculpatul B. nu avea calitatea de avocat.

Inculpatul B., în declarata de martor dată la 19.03.2015, a arătat că i-a spus inculpatei că face parte din Baroul C., aspect menţinut şi reiterat cu ocazia audierii sale în calitate de suspect, în prezenţa apărătorului ales al inculpatei J.

De asemenea, inculpata J., în declaraţia din data de 20.03.2015, în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Bucureşti, a arătat că "e posibil ca B. să-i fi spus că e în Baroul Constituţional şi să fi uitat, oricum nu o interesa acest lucru şi chiar dacă ar fi ştiut că face parte din Baroul Constituţional, nu ar fi reprezentat o problemă pentru ea".

În faţa instanţei de fond, la data de 21.03.2017, inculpata J. a arătat că nu cunoştea dispoziţiile legale ce reglementează desfăşurarea activităţii de avocat, apărare care, în mod întemeiat, a fot respinsă.

Ignorarea, de către un avocat cu o pregătire profesională şi vechime atât de mare în cadrul Baroului Bucureşti, cum însăşi inculpata a arătat, a unor dispoziţii legale care îi reglementează propria-i activitate, prevederi de la care, în mod constant a arătat, nu a abdicat, conduce la concluzia neechivocă că a cunoscut că B. nu era avocat stagiar şi, pe cale de consecinţă, nu avea dreptul de a realiza activităţi specifice acestei profesii.

În acest context, prin punerea la dispoziţia inculpatului B. a unei delegaţii pentru substituirea sa la efectuarea actelor de urmărire penală programate în dosarul nr. x/2012 al DNA, la data de 19.03.2015, respectiv asistarea persoanei private de libertate I., în baza căreia inculpatul s-a şi prezentat în faţa organelor de urmărire penală a creat premisele efectuării unor acte lovite de nulitate absolută.

În cauză, activităţile programate a fi desfăşurate la data de 19.03.2015 erau circumscrise urmăririi penale, succedându-se, în mod firesc activităţii de percheziţie domiciliară.

În conformitate cu prevederile art. 157 C. proc. pen., percheziţia domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi se presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului sau inculpatului.

Potrivit dispoziţiilor art. 160 C. proc. pen. după identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate spre neschimbare, după care se eticheteează şi se sigilează.

De asemenea, art. 306 C. proc. pen. stabileşte obligaţiile organului de urmăriere penală, respectiv sa caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, să strângă şi să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 şi 101.

Din economia dispoziţiilor legale enunţate rezultă că activitatea de desigilare programată de către organele de urmărire penală pentru data de 19.03.2015 nu era una formală, lipsită de consecinţe juridice, ci dimpotrivă, era un act de urmărire penală, care presupunea prezenţa inculpatului din acea cauză, respectiv a martorei I., întrucât se afla în stare de arest preventiv, asistenţa juridică a acesteia, la efectuarea desigilării, era obligatorie.

În condiţiile în care activitatea de desigilare ar fi avut loc în prezenţa martorei I., asistată nelegal de către B., procesul-verbal de desigilare, în care urmau să fie consemnate înscrisurile ridicate cu ocazia percheziţiei domiciliare, era lovit de nulitate absolută, actul nu mai putea fi refăcut, iar înscrisuri care aveau valoare probatorie nu mai puteau fi valorificate, ceea ce, în mod evident ar fi îngreunat urmărirea penală.

Această concluzie rezultă şi din perspectiva poziţiei procesuale pe care martora I. a înţeles să o adopte în dosarul nr. x/2012 al D.N.A., care a arătat, în declaraţia dată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, la data de 16.05.2017: "Am recunoscut de la început numai faptele pe care eu consider că le-am săvârşit. Nu puteam să recunosc faptele care nu au fost săvârşite de mine. I-am spus doamnei avocat că înţeleg să recunosc numai faptele pe care le-am săvârşit, nu şi cele imputate".

Infracţiunea de favorizare a făptuitorului este o infracţiune de pericol şi se consumă în momentul în care este dat ajutor făptuitorului, acesta fiind şi momentul în care se produce urmarea periculoasă a faptei, chiar daca cercetările într-o cauză penală sau tragerea la răspundere penală nu au fost efectiv împiedicate sau îngreunate de acţiunile favorizatorului.

Cerinţa legală privind scopul infracţiunii, respectiv acela al împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală ori tragerii la răspundere penală priveşte latura obiectivă a infracţiunii întrucât indică destinaţia obiectivă a actului de favorizare şi nu finalizarea subiectivă a acestui act.

Sub aspectul vinovăţiei, infracţiunea se comite numai cu intenţie, care poate să fie directă sau eventuală, fără să intereseze dacă a existat un motiv sau scop special, scopul fiind ataşat laturii obiective a infracţiunii, fiind suficient ca favorizatorul să fi ştiut că cel căruia îi dă ajutorul este o persoană care a săvârşit o infracţiune.

Raportând aceste consideraţii teoretice la cauză, se constată că inculpata J. i-a încredinţat inculpatului B. o delegaţie de substituire, cunoscând că acesta nu deţine în mod legal calitatea de avocat, pentru a asigura asistenţa juridică a martorei I. - persoană privată de libertate - la efectuarea actelor de urmărire penală în dosarul penal nr. x/2012 al D.N.A., programate la data de 19.03.2015, respectiv desigilarea bunurilor (înscrisurilor) ridicate cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la martoră.

Inculpata a acţionat cu intenţie eventuală, în condiţiile art. 16 alin. (3) lit. b) din C. pen. prevăzând rezultatul faptei sale şi deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Concluzia se impune având în vedere faptul că inculpata, avocat de profesie, cu o bogată experienţă în cauze penale, aşa cum ea însăşi a precizat, a putut să prevadă că trimiterea unei personae, care nu avea în mod legal calitatea de avocat, să asigure asistenţa juridică inculpatului aflat în stare de arest, la efectuarea unui act de urmărire penală, determină nulitatea acelui act, şi implicit, îngreunarea urmăririi penale, acceptând posibilitatea producerii acestei consecinţe.

Prin urmare, fapta de favorizare a făptuitorului există şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, soluţia de achitare fiind greşită.

În continuare, Parchetul a arătat că, deşi pentru infracţiunile de exercitare fără drept a profesiei, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals instanţa de fond, în urma evaluării complete şi coroborate a probelor administrate în cauză, a constatat că, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptele există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpaţi, în mod netemeinic a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 80 din C. pen., dispunând renunţarea la aplicarea pedepesei.

Or, infracţiunile săvârşite de către cei doi inculpaţi nu prezintă o gravitate redusă, ci un grad ridicat de pericol social, având în vedere următoarele:

Ambii inculpaţi sunt persoane cu pregătire juridică şi aceasta impunea o conduită în respectul legii, şi nu în dispreţul ei.

Inculpata J., cu o experienţă practică în activitatea de avocatură, la data săvârşirii faptelor de 16 ani, avea cunoştinţă de prevederile Legii nr. 51/1991 privind exercitarea profesiei de avocat.

De asemenea, şi inculpatul B. avea cunoştinţă de conţinutul acestei legi, în condiţiile în care, în cursul anului 2014 a susţinut examen pentru intrare în barou, chiar acesta declarând în faţa instanţelor că a studiat dispoziţiile legale privind exercitarea profesiei de avocat.

Or, în condiţiile în care activitatea infracţională s-a desfăşurat în perioada ianuarie- martie 2015, exercitarea fără drept a unei profesii fiind facilitată de către inculpata J., prin punerea la dispoziţia inculpatului B. a unor înscrisuri sub semnătură privată care atestau împrejurări necorespunzătoare adevărului, permiţându-i astfel să participe în mod repetat la efectuarea unor acte de urmărire penală în dosare instrumentate de către D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., dar şi eludarea dispoziţiilor legale privind regimul de vizite în Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv din cadrul D.G.P.M.B., nu se poate reţine că infracţiunile săvârşite prezintă o gravitate redusă, dimpotrivă.

Se impune a fi remarcat şi faptul că inculpaţii nu numai că nu au depus niciun fel de efort pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, care, oricum, în mod obiectiv, nu era posibilă, au adoptat o poziţie de nerecunoaştere a faptelor.

Mai mult decât atât, inculpatul B. a perseverat în exercitarea fără drept a profesiei de avocat, inducând în eroare autorităţile spaniole, aşa cum rezultă din înscrisul depus la dosarul instanţei de apel de către Baroul Bucureşti, la data de 11.06.2018.

În consecinţă, Parchetul a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 80 din C. pen., motiv pentru care, individualizarea pedepselor aplicabile celor doi inculpaţi trebuie realizată prin prisma dispoziţiilor art. 74 din C. pen., având în vedere următoarele:

Faptele săvârşite au creat o stare de pericol ridicată, atât pentru procedurile judiciare aflate în derulare, cât şi pentru încălcarea regimului legal de vizite şi contacte cu persoane arestate preventiv, împrejurare care trebuie să se reflecte în modalitatea de individualizare a pedepsei.

Totodată, faptele au fost comise în condiţii de agravare a răspunderii penale, astfel: infracţiunile de fals şi uz de fals, care au facilitat săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii, au fost comise în formă continuată, respectiv un număr de 33 de acte materiale, iar pe de altă parte, fiecare dintre inculpaţi a comis mai multe infracţiuni aflate în concurs, circumstanţe care trebuie să se reflecte în modalitatea de individualizare a pedepselor.

Toate acestea constituie elemente obiective care impun condamnarea ambilor inculpaţi, pentru toate faptele cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată, la pedepse cu închisoarea, situate în limitele speciale prevăzute de lege.

Alături de pedepsele principale pentru fiecare infracţiune, în temeiul dispoziţiilor art. 67 din C. pen. este necesară şi justificată aplicarea şi a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) din C. pen. şi în temeiul dispoziţiilor art. 65 din C. pen., aplicarea pedepselor accesorii, în acelaşi conţinut ca şi pedepsele complementare.

Având în vedere gravitatea infracţiunilor săvârşite de către inculpata J., dar şi împrejurarea ca aceasta a avut o contribuţie esenţială în comiterea lor, pentru aceasta pedeapsă rezultantă se impune a fi executată prin privare de libertate, iar pentru inculpatul B., în condiţiile art. 91 din C. pen.

Apelantul O. a solicitat achitarea inculpatului B. pentru infracţiunile deduse judecăţii.

Apelantul - parte civilă Baroul Bucureşti a solicitat desfiinţarea sentinţei penale atacate, atât în ceea ce priveşte latura penală, întrucât, în mod greşit, s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei faţă de inculpaţi, în condiţiile în care infracţiunile săvârşite nu au o gravitate redusă, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, în sensul admiterii constituirii de parte civilă, aşa cum a fost formulată şi precizată.

În motivarea apelului declarat, Baroul Bucureşti a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a dispus renunţarea la aplicarea unei pedepse, în condiţiile în care infracţiunile săvârşite de inculpata J. de complicitate la exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţii prev. de art. 48 din C. pen., rap. la art. 348 din C. pen. şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată - 33 acte materiale prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi cele comise de inculpatul B. de exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţii prevăzută de art. 348 din C. pen. şi de uz de fals, în formă continuată - 33 acte materiale prevăzută de art. 323 din C. pen. sunt fapte săvârşite în concurs şi, raportat la criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 din C. pen., au un grad de pericol social ridicat, ceea ce impune aplicarea unei sancţiuni mai aspre.

De asemenea, s-a apreciat că, în mod greşit, s-a respins constituirea de parte civilă ca neîntemeiată, având în vedere că sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale prevăzute de art. 1349 alin. (1) din C. civ. şi art. 1357 din C. civ., iar prin săvârşirea infracţiunilor de către cei doi inculpaţi, s-a adus atingere imaginii şi prestigiului profesiei de avocat, a percepţiei opiniei publice cu privire la faptele săvârşite de membrii Baroului Bucureşti, care au încălcat ordinea şi valorile sociale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 408 - 425 din C. proc. pen., art. 19 şi art. 20 din C. proc. pen. şi art. 26 din Legea nr. 51/1995.

Apelanta inculpată A. a solicitat pronunţarea unei decizii, prin care să se dispună:

- pentru infracţiunile prevăzute de art. 48 din C. pen. rap. la art. 348 alin. (1) din C. pen. şi de art. 322 alin. (1) din C. pen. - în principal, achitarea, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. rap. la art. 17 din C. proc. pen., iar în subsidiar în temeiul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. d) teza a II-a din C. proc. pen. rap. la art. 30 alin. (1) din C. pen. şi

- pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen., menţinerea soluţiei de achitare adoptată de către instanţa de fond, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte critica vizând greşita constatare a existenţei infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi în forma de participare a complicităţii, s-a arătat că, de la data săvârşirii faptelor şi până în prezent, s-au modificat prevederi ale legii speciale care pot avea o înrâurire cu privire la verificarea şi existenţa condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii. Astfel, în legea specială, care reglementează condiţiile şi modalitatea de exercitare a activităţii de avocat (Legea nr. 51/1995), în vigoare la data faptelor, legiuitorul a cantonat strict activităţile de asistenţă juridică specifice profesiei de avocat şi care, exercitate fiind de către o persoană care nu are această calitate, constituie infracţiune, în prevederile art. 3.

Constatarea de către instanţa de fond a împrejurării că inclusiv prin emiterea unor împuterniciri avocaţiale care atestau, în mod nereal, calitatea de avocat a inculpatului B. şi care au fost folosite de acesta pentru a efectua grefe cu persoane încarcerate, apelanta J. l-a ajutat pe primul să profeseze avocatura în mod ilegal, nu sunt fondate.

Astfel, apelanta inculpată a arătat că, pentru a se reţine infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi se cer îndeplinite cumulativ sub aspectul laturii obiective şi sub aspectul laturii subiective următoarele condiţii:

- sub aspectul laturii obiective, este necesară exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere o autorizaţie sau ca acestea să se exercite în alte condiţii decât cele legale şi legea specială trebuie să prevadă expres că exercitarea fără drept a acelei profesii se sancţionează potrivit legii penale;

- sub aspectul laturii subiective, infracţiunea poate fi săvârşită numai sub forma intenţiei directe sau indirecte.

Prin Decizia nr. 15 din 21.09.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursuri în interesul legii, s-a statuat că singura modalitate legală de exercitare a profesiei de avocat este cea prevăzută de Legea nr. 51/1995 republicată, cu modificările ulterioare şi este condiţionată de înscrierea în tabloul unui barou component al U.N.B.R., forma de organizare profesională unică şi exclusivă. Prin urmare, persoanele care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor barouri paralele cu cele care fiinţează în temeiul legii au reprezentarea subiectivă a faptului că acţionează dincolo de cadrul legal în vigoare, căci acesta are suficientă precizie şi claritate pentru a permite destinatarilor ei să îi înţeleagă şi să îşi conformeze conduita dispoziţiilor sale, fiind astfel exclusă posibilitatea invocării erorii ca o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 din C. pen.

Potrivit celor de mai sus, rezultă că subiectul activ al infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei, autorul, nu poate opune cauza de neimputabilitate reprezentată de eroare, însă nu acelaşi lucru se poate reţine şi în ceea ce priveşte persoana care exercită în mod legal profesia, dar despre care se susţine că l-ar fi ajutat pe autor să săvârşească infracţiunea. Astfel, aşa cum am rezultă din actele dosarului, apelanta inculpată nu a cunoscut, la data faptelor, împrejurarea înscrierii inculpatului B. pe tabloul unui barou aparţinând unei structuri paralele, denumit în mod colocvial "Baroul C.". Complicitatea la aceasta infracţiune se pedepseşte numai în condiţiile în care actul de ajutor s-a săvârşit cunoscând această împrejurare sau situaţie.

S-a arătat că inculpata s-a aflat în aceeaşi eroare în care s-au aflat şi cei care au permis participarea la grefe a inculpatului B. ori participarea aceluiaşi inculpat la activităţi în faţa DNA şi DIICOT. S-a reţinut, potrivit actelor dosarului, că însemnele folosite de cele două barouri, unul legal şi celălalt funcţionând nelegal erau asemănătoare până la confuziune, iar pentru apelantă problema "Baroului C." nu a existat până la data punerii sub acuzare. Astfel, apelanta nu a făcut parte dintre persoanele care au susţinut public sau privat legalitatea "Baroului C." ori posibilitatea membrilor acestuia de a practica avocatura şi nu a avut legături cu alţi membrii ai acestui barou. A fost o situaţie conjuncturală, în care a avut în vedere faptul că inculpatul provine dintr-o familie de jurişti eminenţi, se comporta civilizat şi folosea în exprimare o terminologie juridică ce ar fi putut, prin ea însăşi, să îi întărească convingerea că a promovat examenul de intrare în Baroul Bucureşti şi că exercita legal profesia de avocat.

Mai mult decât atât, aşa cum rezultă şi din actele dosarului, perioada în care inculpatul a abordat-o, a coincis cu perioada în care asigura asistenţa juridică unor persoane cu o situaţie judiciară complexă, cauzele E. sau ale lui F. şi ale soţiei sale fiind notorii. În acest context, activitatea profesională a apelantei era acaparată, în totalitate, de dosarele pe care le avea în lucru şi nu a existat niciun semnal sau indiciu, pe care o persoană de bună-credinţă şi care nu conştientiza în acel moment amploarea fenomenului "C.", să-l fi primit şi care să o determine să facă verificări suplimentare. De altfel, apelanta i-a pus în vedere inculpatului să se ocupe de toate formalităţile necesare colaborării.

Apelanta inculpată a mai arătat că instanţa de fond a reţinut declaraţia pe care inculpatul B. a dat-o la DNA în ziua de 19.03.2015, orele 13:30 - 14.25, în care a răspuns afirmativ la întrebarea procurorului de caz:

"Dacă inculpata J. are cunoştinţă de apartenenţa sa la aşa numitul Barou C.", declaraţie de martor care se coroborează cu plângerea formulată de apelanta J. în data de 19.03.2015, ora 19:30 împotriva ordonanţei prin care s-a dispus pentru aceasta măsura reţinerii pentru 24 de ore. Inculpatul B. a arătat că asupra sa s-au exercitat presiuni şi ameninţări din partea organului de cercetare penală, fiindu-i făcută şi promisiunea că, dacă va declara faptul că inculpata cunoştea apartenenţa sa la Baroul C., va putea pleca acasă şi va putea să participe la ceremonia propriei căsătorii (acesta urma să se căsătorească peste doar câteva zile, toate pregătirile fiind terminate în acest sens, iar logodnica acestuia fiind însărcinată şi evident în stare de şoc cu privire la posibilitatea reţinerii şi arestării inculpatului).

S-a mai invocat jurisprudenţa europeană care, deşi nu consacră prevalenţa declaraţiilor luate de judecător, în detrimentul celor luate de procuror, subliniază totuşi:

"Sub rezerva faptului că nu se poate trece cu vederea că depoziţiile unui martor în şedinţă publică ar trebui întotdeauna să fie prioritare altor declaraţii făcute de acelaşi martor în cursul urmăririi penale, nici măcar atunci când cele două sunt contradictorii, Curtea nu este convinsă de raţionamentul sumar al curţii de apel pentru a justifica prioritatea acordată declaraţiilor obţinute de procuror" (cauza Constantin şi Stoian contra României).

În ceea ce priveşte plângerea împotriva ordonanţei de reţinere, s-a arătat că aceasta a fost redactată în lipsa apelantei inculpate, de către apărătorul ales, care probabil instinctiv a dorit ca prin conţinutul acesteia să sublinieze nelegalitatea reţinerii prin prisma absenţei unei fapte de natură penală, bazându-se pe jurisprudenţa neunitară şi despre care avocatul avea cunoştinţă, nu însă şi inculpata.

Cu ocazia audierii sale în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, apelanta a arătat că nu a cunoscut împrejurarea că inculpatul B. este membru al Baroului C. şi a preluat argumentele apărării cu privire la existenţa jurisprudenţei neunitare.

În continuare, apelanta inculpată J. a făcut referiri la standardul de probă raportat la dispoziţiile art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului).

În raport de prevederile sus enunţate, legiuitorul naţional a prevăzut dispoziţii de natură a garanta această prezumţie, standardul de condamnare fiind cel mai înalt standard de probaţiune prevăzut de C. proc. pen. pentru dispunerea măsurilor/soluţiilor procesuale de către judecător (art. 4 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 103 alin. (2) din C. proc. pen.).

De asemenea, Curtea Constituţională a României a examinat şi a statuat prin mai multe decizii, de-a lungul anilor, cu privire la standardul impus de lege pentru condamnarea unei persoane, la formarea convingerii judecătorului pentru a dispune soluţia condamnării (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 171/2001, nr. 778/2015, nr. 47/2016 şi nr. 217/2017).

În aceste condiţii, s-a arătat că raţionamentul logico-juridic al instanţei de fond, potrivit căruia declaraţia de martor a inculpatului B. şi care nu a fost menţinută în faţa instanţei de fond se coroborează cu plângerea formulată de avocatul J. într-o procedura ce viza o măsură preventivă, dovedesc mai presus de orice dubiu vinovăţia apelantei, nu poate fi primit.

Nu poate fi negată situaţia reţinută de către Ministerul Public şi consacrată în hotărârea fondului, potrivit căreia împuternicirile avocaţiale au fost completate (emise) de către apelantă. Nu poate fi negată nici împrejurarea că, potrivit acestor împuterniciri avocaţiale, inculpatul B. ar fi avut calitatea de avocat. De asemenea, este corectă teza potrivit căreia B. a prezentat aceste împuterniciri avocaţiale atunci când a solicitat efectuarea de grefe şi, de asemenea, atunci când s-a prezentat la DNA în vederea participării la activitatea de desigilare (asistenţă juridică efectivă) pentru martora I. în data de 19.03.2015. Toate acestea însă nu sunt în măsură să atragă răspunderea penală a apelantei.

În ceea ce priveşte grefele, s-a arătat că la data respectivă nu se înscriau printre actele descrise limitativ în art. 3 din Legea nr. 51/1995, iar coroborat cu art. 26 din aceeaşi lege, nu poate fi atrasă răspunderea penală pentru infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi.

Cu referire la prezenţa inculpatului în ziua de 19.03.2015 la sediul DNA unde a prezentat însemnele specifice profesiei, respectiv legitimaţie şi împuternicire avocaţială, de asemenea, această activitate nu este de natură (nefiind suficientă) pentru atragerea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii, întrucât acesta si-a declinat doar calitatea, după care a recunoscut că nu este avocat în Baroul Bucureşti, neapucând să presteze efectiv nicio activitate dintre cele prevăzute în art. 3 din Legea nr. 51/1995. Astfel, potrivit actelor dosarului, rezultă că inculpatul nu a luat contact cu martora I., că în prezenţa lui nu au fost efectuate acte de urmărire penală în dosarul în care aceasta avea calitatea de inculpat şi deci putem conchide că ne aflăm în prezenţa unei tentative nepedepsite de lege la infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi.

În ceea ce priveşte participarea inculpatului B., alături de apelanta inculpată, la acte de urmărire penală, inclusiv în dosare instrumentate de DNA, această participare a fost posibilă ca urmare a înscrierii şi a numelui său de către apelantă pe împuternicirile avocaţiale, dar şi ca urmare a verificării legitimaţiei atât de către subofiţerul de la punctul de acces, cât şi de către ofiţerii de poliţie judiciară şi chiar procurori.

În mod singular, numai martorul N. - ofiţer de poliţie judiciară în cadrul DNA - a declarat că avea cunoştinţă de anumite diferenţe între însemnele emise de cele două barouri şi că a şi atras atenţia apelantei asupra acestor deosebiri. S-a arătat că declaraţia acestuia dată în faţa Înaltei Curţi a fost neconvingătoare întrucât nu a putut explica interesul şi preocuparea sa faţă de aceste diferenţe în cadrul dialogului pe care l-ar fi purtat cu apelanta inculpată.

Cu toate acestea, privind retrospectiv, apelanta inculpată a învederat următoarele:

Au existat, până la data admiterii recursului în interesul legii, două orientări jurisprudenţiale, reprezentând în fapt două modalităţi de tratare din punct de vedere penal a activităţilor specifice profesiei de avocat, săvârşite de persoane care erau înscrise în "Baroul C.". În acord cu o orientare jurisprudenţială, plângerile sau sesizările formulate de persoane fizice sau barouri legal înfiinţate au fost soluţionate la nivel de parchet cu soluţii de neîncepere a urmăririi penale, respectiv de clasare, considerându-se în opinie majoritară că nu este îndeplinită condiţia privind existenţa vinovăţiei pentru atragerea răspunderii penale. Ulterior, plângerile împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, adoptate de procurori au fost soluţionate de către magistraţi judecători prin respingere ca nefondate. În acord cu altă orientare jurisprudenţială, au existat unităţi de parchet care au dispus trimiterea în judecată sau au încheiat acorduri de recunoaştere a vinovăţiei cu privire la persoane care au săvârşit infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, constând în aceea că, fiind înscrişi în Baroul C. şi nu în barourile legal înfiinţate, au efectuat activităţi specifice profesiei de avocat.

Aceste două orientări jurisprudenţiale au reprezentat în realitate o divergenţă profundă şi persistentă, în sensul arătat şi în cauza Ioan Radu şi alţii împotriva României şi nicidecum poziţii singulare şi arbitrare exprimate de procurori sau judecători (a se vedea cauza Ştefan şi Ştef împotriva României).

A existat un proces continuu de reglementare a activităţii de avocat, precum şi de clarificare a acestor norme. Astfel, cu titlu de exemplu, după apariţia Deciziei RIL nr. 15/2015, Legea de organizare şi funcţionare a profesiei de avocat a suferit modificări în sensul lărgirii sferei activităţilor specifice profesiei de avocat care, săvârşite de o persoană fără această calitate, îi poate atrage acesteia răspunderea penală, renunţându-se la descrierea limitativă prevăzută de art. 3 din Lege şi optându-se pentru formula "oricărei activităţi specifice profesiei de avocat". Totodată, a fost introdus prin punctul 4, Articolul I din Legea nr. 25 din 24 martie 2017, cazul de nedemnitate care duce la excluderea din profesie prevăzut de art. 14 lit. d), modificare survenită după trimiterea în judecată a apelantei inculpate. Această împrejurare poate o avea şi o altă semnificaţie în planul situaţiei judiciare a apelantei întrucât, pe de o parte legiuitorul a avut în vedere pentru complicele avocat un alt regim sancţionator (excluderea din profesie sau neprimirea în profesie - caz de nedemnitate), iar pe de altă parte, la data săvârşirii faptelor, pedepsirea participaţiei penale nu era prevăzută în legea specială.

În ceea ce priveşte critica vizând greşita constatare a săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, reţinută de instanţa de fond în sarcina apelantei J., s-a arătat că, în mod constant, inculpata a învederat împrejurarea că, la momentul la care a completat rubricile împuternicirilor avocaţiale şi le-a semnat, a avut reprezentarea că inculpatul B. este membru al Baroului Bucureşti. Prin urmare, inculpata a atestat, cu bună-credinţă, ceea ce însuşi inculpatul B. susţinea în mod constant, iar aparenţele o dovedeau, respectiv calitatea de avocat a acestuia din urmă.

Apelantul inculpat B. a solicitat achitarea sa, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., pentru ambele infracţiuni pentru care instanţa fondului a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei.

Astfel, s-a arătat că inculpatul B., deşi a săvârşit fapta de exercitare a unei profesii sau activităţi (profesia de avocat), fără drept, aceasta nu constituie infracţiune, întrucât îi lipseşte unul dintre elementele constitutive şi anume vinovăţia. Din acest punct de vedere, prima instanţă a reţinut că inculpatul B. a fost pe deplin conştient de împrejurarea că exercită profesia de avocat în afara legii şi că aceasta ar rezulta din împrejurarea potrivit căreia existau hotărâri judecătoreşti de condamnare a persoanelor care făceau parte din alte forme de organizare a avocaturii decât aceea prevăzută de Legea nr. 51/1995, o decizie în interesul legii, care a stabilit că inculpaţii sau învinuiţii asistaţi de persoane care nu dobândiseră calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995 erau lipsiţi de apărare, cu toate consecinţele de rigoare pentru procedurile penale şi, în fine, că s-a înscris în Baroul C., după ce mai înainte nu promovase examenul de intrare în avocatură organizat în conformitate cu aceeaşi lege.

În opinia apărării, pentru a stabili în mod corect dacă o faptă este săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege, organul judiciar trebuie să analizeze faptele în materialitatea lor, modul în care au fost săvârşite, circumstanţele şi împrejurările săvârşirii acestora, astfel încât, ex re, să ajungă la o concluzie pertinentă cu privire la existenţa vinovăţiei şi, mai apoi, la forma de vinovăţie adecvată.

În acest context, este dincolo de orice dubiu că inculpatul B. a exercitat profesia de avocat, în sensul că a participat la acte de procedură, fie singur, fie alături de avocata J., cu care se afla în raporturi de colaborare şi că a fost menţionat în conţinutul împuternicirilor avocaţiale în calitatea lui de avocat; că inculpatul nu a fost avocat în Baroul Bucureşti -U.N.B.R., structură creată şi organizată în temeiul Legii nr. 51/1995, ci a fost avocat în cadrul Baroului C., calitate pe care a dobândit-o în concordanţă cu procedurile interne ale acestei forme de organizare; că a dobândit această calitate după ce, în prealabil, a susţinut un examen de intrare în avocatură, organizat de U.N.B.R. şi că nu a promovat acest examen.

Deşi declaraţia dată în calitate de martor de către B. în cursul acestor proceduri, la urmărire penală, nu poate fi folosită împotriva lui, astfel cum a facut-o judecătorul fondului, apreciind-o ca pe o probă care conduce la concluzia că a săvârşit fapta cu vinovăţie, apărarea îi dă o altă relevanţă, în sensul că inculpatul avea cunoştinţă despre disputele în legătură cu legitimitatea de a profesa avocatura de către persoanele înscrise în Baroul C. - dispute care în opinia lui fuseseră tranşate, în sensul că membrii acestui barou puteau exercita profesia de avocat, invocând în cursul declaraţiei hotărâri ale instanţelor judecătoreşti, precum şi o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În acelaşi timp, inculpatul era la curent şi cu hotărâri contrare în aceeaşi materie, respectiv hotărâri de condamnare a unor persoane care exercitau profesia de avocat şi care făceau parte din Baroul C.

În aceste condiţii, chiar Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a promovat un recurs în interesul legii, care a fost soluţionat prin Decizia nr. 15/2015, constatând că practica instanţelor de judecată în aceeaşi materie este contradictorie. Prin urmare, pentru întâia oară, instanţa supremă a tranşat problema în ceea ce priveşte exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi, circumstanţiind condiţiile de săvârşire ale infracţiunii, prin calificarea subiectului activ al acesteia, în ceea ce priveşte profesia de avocat, în sensul că săvârşesc infracţiunea toate persoanele care exercită activităţi specifice profesiei de avocat, în cadrul oricărei entităţi care nu face parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995.

Or, inculpatul B., la data la care a hotărât să exercite profesia de avocat, în condiţiile în care era înscris în forma de organizare "Baroul C.", era pe deplin conştient că nu săvârşeşte infracţiunea prevăzută de art. 348 din C. pen., în condiţiile în care practica judiciară în materie era contradictorie, în sensul că fuseseră pronunţate, pentru aceleaşi fapte săvârşite în aceleaşi ipoteze, atât hotărâri de condamnare, cât şi de achitare, ultimele pentru lipsa vinovăţiei.

Mai mult decât atât, inculpatul a fost încurajat să exercite profesia de avocat, chiar de forma de organizare din care făcea parte, dar mai ales de autorităţi, în condiţiile în care, târziu şi nejustificat, Ministerul Public a promovat recursul în interesul legii.

Aceasta este o împrejurare pe care apărarea a apreciat-o ca fiind una care conduce la concluzia că inculpatul B. a săvârşit fapta fără vinovăţie, în condiţiile în care, la data la care se reţine că ar fi exercitat profesia de avocat fără drept, nu fusese nici măcar promovat recursul în interesul legii.

S-a mai arătat că inculpatul, fără să se pregătească în acest sens, a exhibat în prima declaraţie, dată în faţa organelor judiciare, poziţia lui în legătură cu calitatea de avocat şi cu dreptul de a profesa avocatura, în condiţiile în care existau hotărâri judecătoreşti de achitare pronunţate de către instanţe, incluzând aici şi Înalta Curte, după spusele lui.

De altfel, în acelaşi fel şi cu aceleaşi sensuri, a declarat şi inculpata J., la data de 20.03.2017, când a afirmat că, deşi nu cunoştea despre împrejurarea că inculpatul B. făcea parte din Baroul C., chiar dacă ar fi cunoscut, nu ar fi fost împiedicată să încheie contractul de colaborare cu acesta, pentru motivul că existau probleme între cele două grupuri (n.n. U.N.B.R. tradiţional şi U.N.B.R. C.), în condiţiile în care avea cunoştinţă de soluţii de neîncepere a urmăririi penale, dispuse de către parchete şi menţinute de către instanţele de judecată prin respingerea plângerilor.

Cu privire la infracţiunea de uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 323 din C. pen., dincolo de condiţia cerută de text cu privire la consecinţele juridice ale folosirii actelor falsificate, apărarea a constatat că cea dintâi condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se ajunge la concluzia că a fost săvârşită infracţiunea, este aceea că autorul uzului de fals ştia despre caracterul fals al înscrisului folosit.

Or, astfel cum se reţine de către instanţa fondului, singura menţiune falsă din cuprinsul celor 33 de împuterniciri, era aceea că inculpatul B. avea calitatea de avocat, fără să se arate în cadrul cărui barou activa.

În plus, împuternicirile avocaţiale erau emise de către Cabinetul Individual de Avocatură "J.", care le şi semna, astfel încât se poate ajunge la concluzia că nimic din conţinutul acestora nu avea caracter fals, în sensul că B. era avocat.

Împrejurarea că organele de urmărire penală şi instanţa de judecată au ajuns la concluzia că inculpatul B. nu avea calitatea de avocat, decât dacă profesa în cadrul formelor de exercitare a profesiei prevăzute în Legea nr. 51/1995, nu este de natură să atragă după sine concluzia că înscrisurile defăimate aveau caracter fals, de vreme ce inculpatul avea calitate de avocat, chiar şi în cadrul U.N.B.R. C., legitimitatea exercitării profesiei de avocat fiind o chestiune care nu ţine în mod obiectiv de caracterul fals al înscrisurilor.

În completarea motivelor scrise de apel, cu ocazia dezbaterilor orale, inculpatul B. a făcut referiri şi la latura obiectivă a infracţiunilor, precizând că s-a prezentat la grefe cu acele persoane, iar toti martorii audiaţi - unii cu pregătire juridică - au dat declaraţii în faţa instanţei şi au spus că nu au purtat discuţii juridice cu acesta. Chiar dacă am presupune că infracţiunea s-a săvârşit la momentul la care şi-a depus delegaţia pentru a intra la grefă - pentru că infracţiunea se săvârşeşte în momentul în care îţi depui delegaţia şi exerciţi efectiv profesia - trebuie să se demonstreze în ce măsură activitatea exercitată efectiv de inculpatul B. a condus la înfrângerea valorilor sociale ocrotite de legiuitor.

În cursul cercetării judecătoreşti, în faza procesuală a apelului, s-au dispus următoarele:

La termenul din 16 aprilie 2018, având în vedere dispoziţiile art. 421 pct. 2) lit. a) teza a II-a din C. proc. pen., conform cărora instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, Înalta Curte a apreciat întemeiată solicitarea reprezentantului Ministerului Public privind audierea nemijlocită în faţa instanţei de apel a martorei I., faţă de care se presupune că inculpata A. ar fi săvârşit infracţiunea de favorizare a făptuitorului şi a martorului N., ofiţer de poliţie judiciară în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Totodată, a luat act că apelanţii intimaţi inculpaţi A. şi B., prin apărători aleşi, nu solicită administrarea altor probe, în afară de audierea lor nemijlocită, motiv pentru care, Înalta Curte a procedat la ascultarea apelanţilor intimaţi inculpaţi, depoziţiile acestora fiind consemnate în procese-verbale separate şi ataşate la dosarul cauzei.

La termenul din 11 iunie 2018, desfăşurarea cercetării judecătoreşti a continuat cu audierea martorei I.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind utilă soluţionării cauzei solicitarea făcută de către apelantul Baroul Bucureşti, de admitere a probei cu înscrisuri, constatând-o administrată prin depunerea înscrisului la dosarul cauzei.

La termenul din 17 septembrie 2018, Înalta Curte a procedat la audierea martorului N., declaraţia acestuia fiind consemnată în proces-verbal separat şi ataşat la dosarul cauzei.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte, secţia Penală constată următoarele:

I. În ceea ce priveşte apelurile declarate de inculpaţii B. şi J., Înalta Curte reţine următoarele:

I.1. Cu referire la infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută de art. 348 din C. pen., reţinută în sarcina inculpatului B., se constată că, într-adevăr, în practica judiciară naţională nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la exercitarea activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoane care nu făceau parte din formele de organizare profesionale recunoscute de Legea nr. 51/1995, republicată.

Într-o primă orientare, instanţele au considerat că persoanele care nu fac parte din formele de organizare profesionale consacrate prin Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare şi îşi desfăşoară activităţile în cadrul unor structuri constituite în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, încalcă prevederile acestei legi şi trebuie să răspundă penal.

Într-o a doua orientare a practicii, alte instanţe au considerat că persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei structuri constituite în temeiul unei hotărâri judecătoreşti nu pot fi trase la răspundere penală, motivat de lipsa formei de vinovăţie prevăzută de lege, respectiv a intenţiei, această concluzie fiind fundamentată prin faptul că "barourile" din care fac parte aceste persoane au fost constituite prin intermediul unor asociaţii a căror personalitate juridică a fost recunoscută prin hotărâri judecătoreşti şi care aveau printre obiectele de activitate şi "înfiinţare de barouri".

De altfel, acestea au fost principalele argumente pe care inculpaţii le-au susţinut în apărarea lor.

Pentru a rezolva această problemă de practică neunitară procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat un recurs în interesul legii.

Prin decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, care este obligatorie pentru instanţe de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, conform dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că "fapta unei persoane care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi prevăzută de art. 348 din C. pen.".

Legea nr. 51/1995 republicată, cu modificările ulterioare, reglementează forme unice şi exclusive de organizare profesională a avocaţilor din România, în sensul că această profesie poate fi exercitată numai de avocaţi înscrişi în barou (existând şi funcţionând câte un singur barou în fiecare judeţ), component din Uniunea Naţională a Barourilor din România (U.N.B.R.) ca unică structură naţională a ordinului profesional al avocaţilor din România.

Prin Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, s-a interzis în mod expres constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R., sub sancţiunea nulităţii de drept a actelor de constituire şi de înregistrare a acestora, iar art. 82 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege (devenit art. 113 după republicarea legii) a prevăzut clar că "la data intrării în vigoare a legii persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale".

Analizând apărările inculpaţilor în raport de legislaţia în vigoare la data faptelor deduse judecăţii şi de Decizia de recurs în interesul legii nr. 15 din 21 septembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel le apreciază nefondate, având în vedere că Legea nr. 51/1995 reglementează în mod explicit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o entitate pentru a putea organiza legal examenul de accedere în profesia de avocat în România şi instituie în mod expres interdicţia de a se constitui şi de a funcţiona barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România, cu referire explicită la activitatea desfăşurată anterior intrării în vigoare a legii, precizând clar că desfăşurarea în continuare după această dată de astfel de activităţi "constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale".

Or, Baroul C. - din care făcea parte, la data săvârşirii faptei, inculpatul B. - constituie o entitate paralelă, nefiind component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi, deci, neavând abilitatea conferită de lege de a organiza examenul de accedere în profesia de avocat.

Obţinând calitatea de avocat cu încălcarea prevederilor legii speciale, inculpatul B., prin activităţile desfăşurate, specifice profesiei de avocat, a săvârşit infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat.

Din acest punct de vedere, contrar celor susţinute de către ambii inculpaţi, se constată că inculpatul B. a îndeplinit atribuţii specifice profesiei de avocat, prin participarea la efectuarea de activităţi procesuale de către organele de urmărire penală în dosare ale unor clienţi ai Cabinetului Individual Avocat A. şi prin semnarea pe înscrisurile întocmite în calitate de apărător al inculpaţilor, clienţi ai cabinetului antereferit.

Astfel, din ansamblul probator administrat în cauză a rezultat că inculpatul a participat, în mod repetat, la efectuarea de activităţi procesuale de către organele de urmărire penală în dosarul nr. x/2014, semnând împuternicirile avocaţiale nr. x/2015 şi nr. y/2015.

În acest sens, martorul M. (ofiţer de poliţie judiciară în cadrul D.N.A.) a arătat că, în data de 29 ianuarie 2015, la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie s-au prezentat avocaţii A. şi B., în vederea asigurării asistenţei juridice inculpatei E., depunând la dosarul cauzei o împuternicire avocaţială, în calitate de apărători aleşi ai acesteia. Pe parcursul audierii inculpatei E. din data sus menţionată, aceasta a fost asistată de către ambii avocaţi, iar la actele de urmărire penală efectuate în cadrul dosarului nr. x/2014 a participat, în mai multe rânduri, avocatul B. (declaraţie dată în cursul urmăririi penale şi menţinută în faţa instanţei de fond).

De asemenea, inculpatul B. a solicitat, în calitate de avocat, în mod repetat, atât singur cât şi împreună cu inculpata J., drept la vizită, conform declaraţiilor martorelor E. şi D. coroborate cu cererile adresate Centrului de Reţinere şi Arestare Preventivă din cadrul D.G.P.M.B., la care sunt anexate împuternicirile avocaţiale.

În acest mod, inculpatul a reuşit să pătrundă, fără restricţii, în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă nr. 1, nesocotind cadrul legal aplicabil vizitelor persoanelor care nu au calitatea de apărători ai celor aflaţi sub puterea unui mandat de arestare preventivă.

Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a), b) şi j) din Legea nr. 51/1995 (în forma în vigoare la data săvârşirii faptei), activitatea avocatului se realizează, printre altele, prin: consultaţii şi cereri cu caracter juridic; asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti şi a organelor de urmărire penală; orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii (care include şi obţinerea dreptului la vizită, în condiţii avantajoase pentru apărător, în comparaţie cu alte persoane).

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, activităţile prevăzute la alin. (1) se exercită numai de avocat, dacă legea nu prevede altfel.

Apărarea inculpatului în sensul lipsei laturii subiective a infracţiunii întrucât avea credinţa legalităţii structurii de barou şi nu a avut intenţia de a frauda legea nu poate fi primită, fiind evident că inculpatul face o confuzie între intenţie, ca element subiectiv al infracţiunii şi necunoaşterea legii, care nu înlătură răspunderea penală. În plus, simpla declarare a lipsei de intenţie nu este suficientă, atâta vreme cât din probele administrate în cauză rezultă în mod indubitabil că inculpatul ştia de problemele referitoare la legalitatea barourilor paralele.

Inculpatul nu a criticat situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond şi nici existenţa faptei imputate.

Examinând din oficiu sentinţa atacată, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că situaţia de fapt a fost stabilită în concordanţă cu mijloacele de probă administrate în tot cursul procesului penal, că fapta există şi a fost comisă de către inculpatul B., aşa încât nu există temeiuri de achitare a inculpatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) sau lit. c) din C. proc. pen.

Pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, se constată că fapta reţinută în sarcina inculpatului corespunde tipicităţii obiective şi subiective a infracţiunii pentru care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei şi, pe cale de consecinţă, nu există temeiuri de achitare a acestuia nici în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a sau teza a II-a din C. proc. pen.

Criticile formulate de către inculpatul B. şi parţial de către inculpata J. vizează, în esenţă, lipsa normei de incriminare, lipsa de previzibilitate a legii, existenţa unei practici judiciare neunitare referitor la sancţionarea penală a faptei comise de către inculpat şi neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, toate aceste motive de apel urmând a fi analizate, punctual, în cele ce succed.

Înalta Curte constată că ordinul profesional al avocaţilor din România este supus dispoziţiilor legii speciale, respectiv Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Potrivit acestei legi, atât Uniunea Naţională a Barourilor din România cât şi Barourile, sunt persoane juridice de interes public, învestite cu misiunea de serviciu public pentru organizarea exercitării avocaturii.

Persoanele juridice enunţate mai sus deţin monopolul activităţii avocaţiale - în sensul că, nicio persoană nu poate purta titlul de avocat şi nu poate desfăşura activităţi specifice dacă nu este membru al unui barou şi niciun barou nu poate exista în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România -, deţinând şi monopolul activităţilor de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică, cu excepţia activităţilor recunoscute prin legi speciale altor profesii juridice (cum sunt, notarii publici, consilierii juridici, executorii judecătoreşti, lichidatorii judiciari, mediatorii).

Din coroborarea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 rezultă că înfiinţarea, modificarea sau încetarea activităţii Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi a Barourilor nu se poate face decât prin lege.

De asemenea, legea consacră principiul unicităţii la nivel naţional şi teritorial, aşa încât, în România, nu poate exista decât o singură Uniune Naţională a Barourilor, iar la nivel teritorial, nu poate exista decât un singur Barou.

Or, entitatea în cadrul căreia a activat inculpatul B. a fost înfiinţată în alte temeiuri decât Legea nr. 51/1995.

Astfel, după modificarea Legii nr. 51/1995 prin Legea nr. 255/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007, (publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 772 din 14 noiembrie 2007), prin care a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că: "asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia".

În cuprinsul acestei decizii se reţine, printre altele: "Corelativ cu dispoziţiile din C. proc. pen. referitoare la asigurarea dreptului la apărare (…), precum şi la caracterul absolut al nulităţii de care sunt lovite actele îndeplinite în lipsa apărătorului atunci când prezenţa şi asistenţa juridică ce trebuie acordate de acesta sunt obligatorii potrivit legii, prin Legea nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, sunt reglementate condiţiile exercitării profesiei de avocat. În acest context de ordin normativ, este semnificativ că în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, s-a prevăzut că profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R., iar prin alin. (3) al aceluiaşi articol s-au interzis expres constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R., sub sancţiunea nulităţii de drept a acestor acte.

Or, câtă vreme dispoziţiile din actul normativ arătat, având caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat, conţin anumite cerinţe imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acea lege.

Aşa fiind şi cum, în raport de prevederile art. 2 pct. 3) şi art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, "judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii", se impune ca organele judiciare să ia nu numai măsurile necesare asigurării apărării învinuitului sau inculpatului în procesul penal, atunci când aceasta este obligatorie, potrivit legii, ci şi să observe că asistenţa juridică să fie acordată de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, pentru că, altfel, asistenţa juridică acordată echivalează cu o lipsă de apărare".

Rezultă, aşadar, că potrivit modificărilor aduse Legii nr. 51/1995, aceasta reprezintă singurul temei de organizare şi exercitare a profesiei de avocat, prin norme de ordine publică. Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat nu aparţine domeniului privat, iar titlul profesional de avocat nu poate fi dobândit ori atribuit în afara acestui cadru legal, obligatoriu pentru toate autorităţile publice, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti.

Astfel, conform dispoziţiilor art. I pct. 68 din Legea nr. 255/2004 (care a modificat conţinutul art. 82 din Legea nr. 51/1995):

"(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi, încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a menţinut acest punct de vedere pronunţând ulterior şi decizia în interesul legii nr. 15 din 21 septembrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 816 din 03 noiembrie 2015), privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 348 din C. pen. care reglementează exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi.

Această decizie este menţionată doar pentru a evidenţia că, în materia recursului în interesul legii, nu a intervenit nicio modificare a jurisprudenţei. Decizia nu poate fi folosită, însă, împotriva inculpaţilor, fiind ulterioară comiterii faptelor ce fac obiectul cauzei de faţă.

Drept urmare, fiind membru al unei asemenea entităţi, inculpatul B. nu a dobândit niciun moment calitatea de avocat, în sensul Legii nr. 51/1995.

În ceea ce priveşte lipsa de previzibilitate a legii, se constată că incriminarea faptei de exercitare fără drept a profesiei de avocat era prevăzută chiar de la adoptarea Legii nr. 51/1995, care în art. 25 stipula că: "Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat, de către persoana care nu este înscrisă în tabloul avocaţilor, constituie infracţiune şi se sancţionează potrivit legii penale", dispoziţie care se completa cu conţinutul art. 281 din C. pen. din 1969.

După apariţia, în cursul anilor 2002-2004, a structurilor avocaţiale paralele, tocmai pentru a stopa asemenea activităţi, legiuitorul a intervenit prin modificări ale Legii nr. 51/1995, relevante din perspectiva previzibilităţii normei de incriminare.

Astfel cum s-a arătat mai sus, Legea nr. 255/2004 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 559 din 23 iunie 2004) a adus mai multe modificări Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

În conformitate cu art. 1 din Legea nr. 51/1995:

"(1) Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei.

(2) Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R.

(3) Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept".

Conform art. 25: "Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale".

Rezultă, astfel, că Legea nr. 255/2004 a reglementat de o manieră clară, neechivocă situaţia entităţilor care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995:

- pentru trecut, în cazul entităţilor înfiinţate până la data de 26.06.2004, în sensul încetării activităţii şi încetării de drept a efectelor tuturor actelor de înfiinţare, indiferent de natura acestora;

- pentru viitor: în sensul interdicţiei înfiinţării şi a nulităţii de drept a actelor de constituire şi de înregistrare a unor asemenea entităţi.

Drept urmare, nu poate fi invocată lipsa de previzibilitate a normei de incriminare, în condiţiile în care legea specifică în mod clar şi neechivoc care Uniune Naţională a Barourilor din România şi care barouri sunt legale, inculpatul având deplină cunoştinţă de aceste dispoziţii.

Faţă de cele reţinute, se constată că dispoziţiile legale incidente din Legea nr. 51/1995 erau predictibile, în sensul unicităţii structurii care poate să presteze activităţi specifice profesiei de avocat, astfel încât, numai avocaţii constituiţi în barouri în cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, conform Legii nr. 51/1995 republicată, structură deja constituită şi care funcţiona de o perioadă lungă de timp, puteau exercita profesia de avocat.

În plus, legea este clară şi în ce priveşte incriminarea ca infracţiune a faptelor contrare.

Mai mult, sub aspectul previzibilităţii şi clarităţii legii, trebuie avut în vedere că, numai în cursul anului 2004, Legea nr. 51/1995 a fost supusă controlului de constituţionalitate, iar instanţa de contencios constituţional a respins toate excepţiile privind dispoziţiile art. 48 şi ale art. 57 din Legea nr. 51/1995, care reglementează, în esenţă, modul de constituire şi funcţionare a barourilor din România şi a Uniunii Naţionale a Barourilor din România, precum şi interdicţia de constituire de barouri de avocaţi în afara U.N.B.R. (deciziile nr. 233, 234 şi 321 din 2004).

De asemenea, până la data comiterii faptei de către inculpatul B., dispoziţiile Legii nr. 51/1995 relevante pentru cauza de faţă au fost supuse controlului de constituţionalitate şi după modificările aduse prin Legea nr. 255/2004 şi apoi, prin Legea nr. 270/2010, toate excepţiile fiind respinse (enumerăm, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 495/2006, nr. 164/2007, nr. 1177/2008, nr. 150/2009, nr. 1354/2009, nr. 1070/2010, nr. 1134/2011, nr. 379/2013, nr. 412/2013 şi nr. 129/2014).

Acest punct de vedere a fost menţinut şi prin deciziile pronunţate după comiterea faptei, excepţiile de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 1 şi art. 113 din Legea nr. 51/1995, republicată, fiind respinse (deciziile nr. 155/2015, nr. 472/2016, nr. 158/2017 şi nr. 349/2017).

Drept urmare, este respectat principiul legalităţii delictelor şi pedepselor, dar şi principiul previzibilităţii normei de incriminare, deoarece legea defineşte clar infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează (în acest sens, jurisprudenţa CEDO: Hotărârea din 29 martie 2006 în cauza Achour c. Franţei, parag. 41 şi Hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României, parag. 33).

În ceea ce priveşte existenţa unei practici judiciare neunitare şi contradictorii, se constată că, într-adevăr, după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004, la nivelul parchetelor şi al instanţelor de judecată nu a existat o practică unitară în aprecierea calităţii de "avocat" a membrilor structurilor paralele şi în ce priveşte incidenţa normei penale asupra faptelor acestora de exercitare fără drept a avocaturii.

Faptul că jurisprudenţa în domeniu nu a fost unitară, în sensul că pentru fapte similare, în diferite perioade de timp, s-au dat soluţii de scoatere de sub urmărire penală, confirmate în instanţă, sau soluţii de achitare pentru lipsa vinovăţiei, nu poate duce la concluzia că legea naţională nu este predictibilă şi previzibilă, deoarece normele legale sunt clare şi nu suportă interpretări echivoce.

Soluţiile favorabile date atât de parchet - prin netrimiterea în judecată, cât şi de instanţe - prin achitare, se întemeiază pe faptul că "barourile paralele" nu au fost desfiinţate şi, astfel, s-a apreciat că activitatea exercitată de către membrii acestuia este una justificată, iar faptele sunt comise fără vinovăţia prevăzută de lege. În unele cazuri, s-a reţinut că legea care reglementează exercitarea fără drept a profesiei de avocat nu este previzibilă.

Or, având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte opinează în sensul că legea este clară, aşa încât, entităţile paralele constituite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004 au fost scoase în afara legii (conform art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 republicată, şi-au încetat de drept activitatea, iar actele lor constitutive şi-au încetat de drept efectele), iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004, alte entităţi nu mai puteau fi constituite decât cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Pe de altă parte, soluţiile favorabile date de instanţe nu pot fi opuse cu valoare de principiu, deoarece este vorba despre jurisprudenţă de speţă, şi nu despre decizii obligatorii, conform legii (cum este cazul deciziilor pronunţate în interesul legii - art. 474 alin. (4) din C. proc. pen. şi a celor de dezlegare a chestiunilor de drept - art. 477 alin. (3) din C. proc. pen.).

În aceeaşi ordine de idei, se constată că soluţiile jurisprudenţiale favorabile nu se constituie într-o practică judiciară constantă, din care să rezulte că activitatea desfăşurată în cadrul structurilor paralele este legală, aşa încât, nu se poate invoca o jurisprudenţă clară şi definită, pe baza căreia inculpatul să îşi poată baza, de o manieră rezonabilă, credinţa că activitatea sa a fost una legală. Dimpotrivă, în mod previzibil, inculpatul se putea aştepta la condamnarea sa pentru fapta comisă.

Astfel, Înalta Curte apreciază că la momentul comiterii faptei deduse judecăţii, textul legal al normelor de incriminare, chiar evaluat în lumina jurisprudenţei neunitare de care este însoţit, îndeplinea condiţia de previzibilitate, în condiţiile în care, jurisprudenţa naţională în materie (atât cea de speţă, cât şi cea în domeniul recursului în interesul legii) a cunoscut o schimbare.

În acest sens, prin Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006 şi apoi prin Decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007, s-a conturat o jurisprudenţă constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ce priveşte structurile avocaţiale paralele, fiind înlăturat echivocul asupra modalităţii de exercitare a avocaturii şi cu privire la calitatea de avocat.

Astfel, divergenţa de opinii exprimate în practica instanţelor judecătoreşti cu privire la efectele asistării sau reprezentării părţilor în cadrul procesului penal, de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, a fost tranşată prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei în interesul legii nr. XXVII/2007, prin care s-a stabilit că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia.

În acest mod, instanţa supremă a statuat asupra lipsei calităţii de avocat a persoanelor înscrise în aşa-zisele barouri paralele.

În plus, înainte de comiterea faptelor ce fac obiectul cauzei de faţă, au fost pronunţate soluţii penale defavorabile, inclusiv de condamnare pentru fapte similare, de exercitare fără drept a avocaturii (în acest sens, enumerăm, cu titlu de exemplu, sentinţa penală nr. 538/05 aprilie 2012 a Judecătoriei Deva, rămasă definitivă prin decizia nr. 722/29 mai 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia; încheierea nr. 878/16 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală; încheierea din 20 februarie 2012 pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Bacău; ordonanţa nr. 991/P/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău).

Rezultă, aşadar, că înainte ca inculpatul să fi săvârşit fapta pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, au fost date soluţii prin care s-a stabilit că fapte de tipul celei pentru care este cercetat constituie infracţiuni, fiind pronunţată cel puţin o hotărâre de condamnare. Este îndeplinită, astfel, cerinţa stabilită de Curtea de la Strasbourg cu privire la existenţa precedentului judiciar de constatare ca infracţiune a faptei imputate (cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, parag. 42-43).

În consecinţă, inculpatul avea suficiente elemente pe baza cărora să devină conştient de faptul că acţiunile sale pot antrena o sancţiune penală (în acest sens, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, parag. 44). În plus, inculpatul este absolvent de drept, instruit aşadar în domeniul reglementat, neputând invoca în favoarea sa existenţa unei practici judiciare neunitare.

Chiar şi Curtea de la Strasbourg s-a pronunţat în acelaşi sens în cauza C. contra României, statuând că membrii Asociaţiei "K." puteau exercita profesia de avocat, cu condiţia să îndeplinească şi să se supună exigenţelor şi condiţiilor prevăzute de Legea nr. 51/1995 şi că înfiinţarea de barouri în afara Legii nr. 51/1995 constituie o asociaţie cu scop ilicit (CEDO, secţia II, decizia C. contra România, 12 octombrie 2004, 24057/03).

În concluzie, activând în cadrul unei structuri avocaţiale paralele, în primul trimestru al anului 2015, inculpatul B. a acţionat cu intenţie indirectă, acceptând posibilitatea de a se constata încălcarea legii penale.

Cu referire la îndeplinirea condiţiilor de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii, în drept, faţă de considerentele mai sus-menţionate, se constată că fapta reţinută în sarcina inculpatului B. corespunde tiparului de incriminare a infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi.

În ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, se constată că aceasta se comite cu intenţie directă sau indirectă. Pentru existenţa vinovăţiei nu interesează mobilul sau scopul comiterii infracţiunii. Consimţământul persoanei în legătură cu care se exercită profesia sau se desfăşoară activitatea nu înlătură răspunderea penală, deoarece, prin săvârsirea faptei, se pun în pericol relaţiile sociale care interesează societatea, nu doar interesele persoanelor în favoarea cărora inculpatul a prestat activităţi de asistenţă juridică specifice profesiei de avocat.

Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că inculpatul B. a acţionat cu intenţie indirectă, acceptând posibilitatea de a se constata încălcarea legii penale.

Având în vedere argumentele prezentate anterior, instanţa de apel constată că, în drept, fapta inculpatului B. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută şi pedepsită de art. 348 din C. pen.

I.2. Cu referire la infracţiunea de complicitate la exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută de art. 48 din C. pen. rap. la art. 348 din C. pen., reţinută în sarcina inculpatei J., Înalta Curte reţine următoarele:

În sarcina inculpatei J. s-a reţinut că l-a ajutat pe coinculpatul B. să exercite, fără drept, profesia de avocat, prin punerea la dispoziţia acestuia a unor împuterniciri avocaţiale care atestau calitatea sa de avocat şi care i-au permis să presteze activităţi specifice acestei profesii.

În dovedirea acestei acuzaţii, Parchetul a invocat depoziţia - dată în calitate de martor şi menţinută în prima declaraţie de suspect - a inculpatului B., din care a rezultat că a participat, de mai multe ori, la activităţi judiciare la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, fie singur, fie însoţind-o pe inculpata J., şi că a exercitat atribuţii specifice profesiei de avocat, acordând asistenţă juridică unor clienţi arestaţi preventiv, în cadrul termenelor de grefă efectuate cu aceştia la sediul Centrului de Reţinere şi Arest Preventiv Bucureşti.

Astfel, în declaraţia de martor din 19 martie 2015, orele 13:30 - 14:25, dată la Direcţia Naţională Anticorupţie, B. a confirmat că inculpata J. are cunoştinţă despre apartenenţa sa la Baroul C., întrucât a fost informată de către inculpat.

În declaraţia din 19 februarie 2016, dată în calitate de suspect, B. a arătat că retrage declaraţia în care a afirmat că a discutat cu inculpata J. despre apartenenţa sa la Baroul Constituţional, precizând că nu i-a specificat acesteia nimic despre baroul al cărui membru este, că i-a spus doar că a luat examenul de intrare în profesie şi că doreşte o colaborare cu avocatul J. pentru a învăţa.

În faţa instanţei de fond, la termenul din 18 aprilie 2017, inculpatul B. a precizat că nu i-a spus avocatei J. că face parte din Baroul C., pentru că nu a considerat necesar, şi că singura discuţie a fost legată de specializarea tatălui său ca judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti (inculpata precizându-i că nu ar fi fost de acord să încheie contract de colaborare dacă tatăl inculpatului B. ar fi activat în cadrul secţiilor penale, pentru că nu dorea să dea naştere unor interpretări).

A mai arătat că inculpata a impus condiţia ca B. să se ocupe de toate formalităţile încheierii contractului de colaborare şi i-a cerut să-i arate cardul care atesta calitatea de avocat, iar inculpatul s-a conformat, arătându-i cardul de avocat stagiar, pe care scria "Baroul Bucureşti".

Din cuprinsul aceleiaşi declaraţii, dată de inculpatul B. în cursul cercetării judecătoreşti în fond, a rezultat că, în cursul declaraţiei de martor, procurorul de caz l-a ameninţat, l-a intimidat, în sensul că, dacă doreşte să-şi mai vadă soţia şi copilul, în condiţiile în care ştia că peste două zile era programată cununia civilă a inculpatului, i-a cerut "dă-mi-o pe Vicol".

A precizat inculpatul că nu a trecut în contractul de colaborare faptul că face parte din Baroul C., înscris pe care l-a înregistrat la acest barou.

În faţa instanţei de apel, la termenul din 16 aprilie 2018, inculpatul B. şi-a menţinut declaraţia dată în faţa instanţei de fond, precizând că inculpata J. i-a cerut să se ocupe de toate actele, întrucât aceasta nu are timp şi că a prezentat contractul de colaborare la semnat şi ştampilat, iar apoi l-a înregistrat la Baroul C. şi la administraţia financiară.

Evaluând declaraţiile date de B., iniţial, în calitate de martor, apoi de suspect, şi ulterior în calitate de inculpat, în aceeaşi cauză penală, Înalta Curte reţine următoarele:

La data de 19 martie 2015, procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei s-au sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunilor de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, instigare la această faptă şi favorizarea făptuitorului.

În aceeaşi zi, B. a fost audiat în calitate de martor.

Tot în aceeaşi zi, prin ordonanţele din data de 19.03.2015 s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunilor de exercitare fără drept a unei profesii sau alte activităţi, prevăzută de art. 348 din C. pen., instigare la infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau alte activităţi, prevăzută de art. 47 din C. pen. rap. la art. 348 din C. pen., şi favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 din C. pen. şi, respectiv, efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspectul B., pentru comiterea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi şi faţă de suspecta J., sub aspectul instigării la infracţiunea prevăzută de art. 348 din C. pen. şi al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 369 din C. pen.

În aceeaşi dată, la ora 1810, împotriva inculpatei J. a fost pusă în mişcare acţiunea penală, fiind pusă sub acuzare pentru infracţiunile de instigare la exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi şi favorizarea făptuitorului.

Martorul are dreptul de a nu se autoacuza, în acest sens art. 118 din C. proc. pen. prevăzând că declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa.

Legat de standardul probatoriu despre care se vorbeşte în art. 305 alin. (3) şi art. 77 din C. proc. pen., indiciile rezonabile (definite de o vastă jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului ca fiind date, informaţii apte să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi comis o infracţiune) trebuie să rezulte din date şi din probe.

Este evident că existenţa datelor şi probelor la care face referire art. 305 alin. (3) din C. proc. pen. are, de facto, valenţa unei acuzaţii penale, pentru că dobândirea calităţii de suspect intervine ex lege atunci când sunt îndeplinite cerinţele art. 77 şi 305 alin. (3) din C. proc. pen., care impun organului judiciar să constate existenţa unei acuzaţii în materie penală. Astfel, în cauza Brusco c. Franţei, Curtea Europeană a statuat că o persoană dobândeşte calitatea de suspect, nu din momentul în care această calitate îi este adusă la cunoştinţă, ci din momentul în care autorităţile aveau motive plauzibile pentru a-l suspecta de comiterea unei infracţiuni.

Determinarea exactă a diferenţei între momentul existenţei datelor şi probelor pe care s-ar putea întemeia o acuzaţie penală şi momentul formulării acestei acuzaţii este esenţială prin prisma dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO.

Astfel, în cauzele Brusco c. Franţei şi Serves c. Franţei, constatând încălcarea echităţii procedurii, Curtea a argumentat veritabila calitate de suspect a petenţilor, ascultarea acestora ca martor fiind una pur formală, din moment ce autorităţile dispuneau de elemente de natură a-i suspecta de comiterea unor infracţiuni.

Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 103 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, iar în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate.

Or, în ceea ce priveşte existenţa laturii subiective a infracţiunii în discuţie, instanţa de fond a reţinut că declaraţia inculpatei J., în sensul că nu a avut cunoştinţă că inculpatul B. face parte din Baroul C., confirmată şi de acesta în cursul cercetării judecătoreşti, nu corespunde adevărului în cauză. Astfel, instanţa de fond a constatat că declaraţia inculpatului B., dată în calitate de martor la 19 martie 2015, se coroborează cu plângerea formulată de inculpata J., în aceeaşi dată, împotriva ordonanţei de reţinere nr. x/19 martie 2015 .

De plano, Înalta Curte reţine că plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura reţinerii, formulată în temeiul art. 209 alin. (15) din C. proc. pen., nu reprezintă mijloc de probă în înţelesul art. 97 alin. (2) din C. proc. pen., ci act de sesizare (de învestire) a prim procurorului parchetului sau, după caz, a procurorului ierarhic superior cu o cale de atac îndreptată împotriva ordonanţei de reţinere.

Prin urmare, se constată că, în mod nelegal, instanţa de fond a apreciat conţinutul acelei căi de atac ca şi mijloc de probă şi, în continuarea raţionamentului său juridic, a coroborat această plângere cu prima declaraţie dată de inculpatul B. în prezenta cauză, însă în calitate de martor.

În plus, instanţa de fond reţine următoarele:

"Că inculpata J. a săvârşit infracţiunea de complicitatea la exercitarea fără drept a profesii sau activităţi prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 348 C. pen. cu intenţie indirectă, rezultă din însăşi declaraţia acesteia dată în şedinţa de cameră de consiliu din data de 20.03. 2017, în care arată următoarele:

"chiar dacă aş fi ştiut că face parte din Baroul Constituţional, nu ar fi reprezentat o problemă pentru mine. Ştiu că au existat probleme, în instanţă cele două grupuri, am cunoştinţă de soluţiile de neîncepere a urmăririi penale emise de parchete şi menţinute prin respingere".

Prin urmare, o afirmaţie a inculpatei J. ("chiar dacă aş fi ştiut că face parte din Baroul Constituţional, nu ar fi reprezentat o problemă pentru mine"), în care prezenta, în mod ipotetic, cum ar fi reacţionat, dacă ar fi avut cunoştinţă despre faptul că inculpatul B. face parte din aşa numitul Barou Constituţional, afirmaţie făcută în cuprinsul declaraţiei sale dată în stare de reţinere în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi de la Curtea de apel, unde fusese prezentată de către procuror cu propunere de arestare preventivă, este apreciată de către instanţa de fond, în mod netemeinic, ca probând existenţa intenţiei indirecte în săvârşirea infracţiunii.

În ceea ce o priveşte pe inculpata J., Înalta Curte constată că aceasta s-a prevalat de dreptul la tăcere în cursul urmăririi penale.

În faţa instanţei de fond, la termenul de judecată din data de 21 martie 2017, inculpata J. nu a recunoscut săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei, precizând că inculpatul B. i-a cerut permisiunea de a-l lua ca stagiar în cadrul cabinetului său de avocatură, că i-a spus că este avocat, arătându-i şi cardul de avocat stagiar de culoare roşie şi că i-a comunicat că tatăl său este judecător la Curtea de apel. Întrucât inculpatei îi era teamă de absolut orice interpretare a comportamentului său (fiind, la momentul respectiv, avocatul inculpatei E.), s-a asigurat că tatăl inculpatului B. nu este judecător în cadrul secţiei penale, pentru că, în sens contrar, nu l-ar fi acceptat pe acesta din urmă, de teama interpretărilor care se puteau face ulterior. Totodată, a solicitat inculpatului să se ocupe de toate actele necesare înregistrării ca şi stagiar.

A mai precizat inculpata că, de fiecare dată, B. a prezentat cardul roşu de avocat şi buletinul (însoţind-o, din ianuarie 2015, timp de două luni, aproape zilnic, la audieri maraton în cadrul DNA), aşa cum este obligat fiecare avocat să o facă la intrarea în instituţie şi niciodată nu i s-a atras atenţia, nici de către jandarmi, nici de către procurorii DNA, că inculpatul nu ar avea calitatea de avocat.

În cuprinsul aceleiaşi depoziţii, inculpata a precizat că nu a ştiut că B. face parte din Baroul C. şi nu a considerat că este necesar să facă verificări suplimentare, în afară de vizionarea cardului de avocat, atâta timp cât l-a cunoscut prin intermediul unor persoane de încredere şi a aflat că tatăl acestuia este judecător la Curtea de Apel Bucureşti.

La termenul de judecată din data de 16 aprilie 2018, în faţa Înaltei Curţi, inculpata J. şi-a menţinut depoziţia dată în cursul cercetării judecătoreşti în fond.

Analizând întregul material probatoriu administrat în cauză, Înalta Curte reţine că, la data de 05 ianuarie 2015, între inculpaţii J. - avocat definitiv în cadrul Baroului Bucureşti şi B. - înscris în "Baroul C.", a fost încheiat un contract de colaborare pe o durată de doi ani, contract care a fost depus de către inculpatul B. la Uniunea Naţională a Barourilor din România - Baroul C.

Potrivit susţinerilor ambilor inculpaţi, B. a prezentat inculpatei J. numai cardul de identitate pentru avocaţi (stagiari) seria x eliberat de Uniunea Naţională a Barourilor din România - Baroul Bucureşti şi nu i-a comunicat niciun moment inculpatei faptul că face parte din "Baroul C.".

Ulterior încheierii contractului de colaborare, la data de 25 februarie 2015, Uniunea Naţională a Barourilor din România - Preşedinte UNBR - C. a emis inculpatului B. o adeverinţă din care rezulta că este membru al Baroului Bucureşti, barou component al UNBR, persoană juridică de interes public, având Codul fiscal, cu menţiunea că UNBR din care face parte baroul în care este înscris inculpatul - ca şi avocat - este constituită potrivit prevederilor Legii nr. 51/1995 şi funcţionează în temeiul acestei legi.

Înalta Curte reţine preocuparea inculpatei, anterior încheierii contractului de colaborare în cauză, în ceea ce priveşte secţia în cadrul căreia activa, ca şi judecător, tatăl inculpatului B., tocmai în ideea de a nu crea suspiciuni cu privire la corectitudinea desfăşurării profesiei sale de avocat, inclusiv în relaţiile cu avocaţii stagiari din cadrul cabinetului său individual de avocatură.

Faptul că inculpata nu a manifestat o maximă diligenţă prin efectuarea de verificări suplimentare referitor la calitatea de avocat a inculpatului B. ori că nu şi-a respectat obligaţia, stipulată prin dispoziţiile art. 183 lit. h) din Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011 a Consiliului UNBR, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 898 din 19 decembrie 2011, de a comunica de îndată baroului, în scris, modificările privind colaborarea, ce revenea deopotrivă, atât avocatului, cât şi titularului cabinetului individual, nu reprezintă aspecte de natură penală.

Conchizând, din actele şi lucrările dosarului a rezultat că inculpata J. nu a cunoscut, la data faptelor, împrejurarea înscrierii inculpatului B. pe tabloul unui barou aparţinând unei structuri paralele ("Baroul C."), aceasta având reprezentarea că inculpatul este înscris în Baroul Bucureşti (legal înfiinţat şi funcţionând potrivit legii).

Complicitatea este o formă a participaţiei penale care constă, în prima variantă normativă, în faptul că o persoană, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Ceea ce caracterizează complicitatea, în raport cu celelalte forme de participaţie penală, este caracterul său de contribuţie indirectă, mediată la săvârşirea infracţiunii. Complicele nu determină, nici nu realizează în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci îi înlesneşte autorului această realizare, făcând, prin sprijinul pe care îl dă, ca acesta să săvârşească fapta prevăzută de legea penală.

Legea condiţionează existenţa complicităţii de existenţa unei înţelegeri stabilite înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii între autor şi complice.

Complicitatea este condiţionată, de asemenea şi de existenţa unor acte care au înlesnit sau ajutat în mod efectiv la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Sub aspect subiectiv, complicitatea constă într-un sprijin dat cu intenţie directă sau indirectă la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

Prin urmare, complicitatea la infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi presupune ca actul de ajutor să se fi săvârşit cunoscând această împrejurare.

Or, aşa cum s-a menţionat anterior, din probele dosarului nu rezultă că între inculpaţi ar fi existat o înţelegere înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, în sensul ca inculpata J. să înlesnească sau să-l ajute pe inculpatul B., în orice mod, la săvârşirea faptei de exercitare fără drept a profesiei de avocat.

I.3. În ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., reţinută în sarcina inculpatei J., Înalta Curte reţine următoarele:

În sarcina inculpatei J. s-a reţinut că a întocmit, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, sub semnătură privată, împuterniciri avocaţiale în care a atestat, în mod neadevărat, calitatea de avocat a inculpatului B., înscrisuri pe care le-a încredinţat, spre a fi folosite de acesta cu scopul de a eluda regimul vizitelor la persoane private de libertate, instituit prin normele legale.

Conform dispoziţiilor art. 322 alin. (1) din C. pen., "falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă".

În cauză, s-a reţinut falsificarea înscrisurilor sub semnătură privată (cele 33 de împuterniciri avocaţiale), cu prilejul întocmirii acestora, prin atestarea unei împrejurări necorespunzătoare adevărului (calitatea de avocat a inculpatului B.) şi încredinţarea înscrisurilor, spre folosire, acestuia, pentru a o vizita în arest pe martora D.

Prin menţionarea calităţii de avocat a inculpatului pe împuternicirile avocaţiale tipizate emise de Baroul Bucureşti, inculpata J. a creat, în mod fals, ideea că acesta făcea parte din Baroul Bucureşti.

Pentru ca un înscris sub semnătură privată, falsificat, să poată justifica răspunderea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni de fals, este necesar ca acel înscris să prezinte anumite caracteristici. Mai întâi, este necesar ca înscrisul să aibă valoare probatorie. Orice fals în înscrisuri presupune falsificarea unui act care poate da naştere, la persoanele cărora le va fi prezentat, unei convingeri contrare realităţii sau care, cu alte cuvinte, poate servi ca probă.

În al doilea rând, este necesar ca înscrisul falsificat să aibă semnificaţie juridică, sau, cu alte cuvinte, în raport cu conţinutul său, să poată genera consecinţe juridice. Au semnificaţie juridică numai acele înscrisuri - instrumente - care au fost întocmite pentru a crea, modifica sau stinge un drept sau un raport juridic.

Pentru a constitui obiectul material al falsului în înscrisuri sub semnătură privată, un înscris trebuie să îndeplinească patru cerinţe esenţiale:

- să emane de la o persoană particulară, condiţie care este îndeplinită dacă înscrisul întocmit de o persoană privată este semnat şi datat de aceasta;

- să fie producător de consecinţe juridice, adică să poată servi ca dovadă a conţinutului său, chiar dacă nu a fost întocmit în acest scop;

- să aibă putere probatorie, adică să fie susceptibil de a proba faptul în dovedirea căruia este invocat şi

- să aibă semnificaţie juridică.

În privinţa infracţiunii vizate de art. 322 din C. pen., instanţa de apel reţine că aceasta există numai dacă, după falsificarea înscrisului sub semnătură privată, autorul falsului foloseşte el însuşi înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane, dar cu finalitatea de a-l folosi.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite (încrederea publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată) decurgând din producerea efectivă a unui înscris sub semnătură privată cu aparenţa de înscris adevărat, care a fost folosit ori dat spre folosinţă. În cazul acestei infracţiuni, actul poate fi prezentat unei autorităţi sau unui particular, poate fi depus la o autoritate şi poate fi invocat în faţa acesteia.

Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se săvârşeşte cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, adică făptuitorul trebuie să-şi fi dat seama de natura şi urmările faptei sale şi să fi dorit producerea acestora.

Or, în cauză, deşi inculpata J. a emis în fals 33 de împuterniciri avocaţiale în care a menţionat calitatea de avocat a inculpatului B., înscrisuri pe care le-a încredinţat, spre a fi folosite de acesta pentru a beneficia de dispoziţiile favorabile aplicabile apărătorilor privind regimul vizitelor la persoana privată de libertate la acel moment (martora D.), aceasta nu cunoştea faptul că B. face parte din "Baroul C.", astfel cum s-a arătat la subpunctul I.2. din considerentele prezentei decizii.

În concluzie, Înalta Curte constată că fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu a fost săvârşită cu vinovăţie sub forma intenţiei directe.

Critica inculpatei referitoare la desfiinţarea, în mod greşit, a împuternicirilor avocaţiale, nu este fondată, având în vedere că, în cauză, s-a reţinut existenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii, respectiv falsificarea celor 33 de înscrisuri sub semnătură privată, cu prilejul întocmirii acestora, prin atestarea calităţii de avocat a inculpatului B., şi încredinţarea înscrisurilor, spre folosire, acestuia, pentru a o vizita în arest pe martora D.

Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu prin hotărâre cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, în cazul infracţiunii de fals.

I.4. Cu referire la infracţiunea de uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 323 din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., reţinută în sarcina inculpatului B., Înalta Curte reţine următoarele:

Din probele administrate în cauză a reieşit că, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, inculpatul B. a folosit cele 33 de împuterniciri avocaţiale în care se atesta în fals calitatea, necorespunzătoare adevărului, de avocat a acestuia pentru a pătrunde în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă nr. 1 din cadrul D.G.M.B. în scopul vizitării martorei D.

Subiectul activ al infracţiunii de uz de fals poate fi orice persoană, cu excepţia autorului falsului care foloseşte un înscris sub semnătură privată falsificat.

Elementul material al laturii obiective se realizează prin acţiunea de folosire efectivă a unui înscris sub semnătură privată neveridic, cunoscând că este fals.

Forma de vinovăţie, în cazul uzului de fals, este intenţia directă. Inculpatul, cunoscând că înscrisul este fals, îl foloseşte în vederea producerii de consecinţe juridice. În toate cazurile, inculpatul trebuie să cunoască împrejurarea că înscrisul folosit este falsificat. Or, inculpatul B. cunoştea că menţiunea privind calitatea sa de avocat nu corespundea adevărului, atâta timp cât făcea parte dintr-un barou interzis de lege.

Elementul subiectiv trebuie să fie constatat şi verificat în raport cu fiecare faptă în parte, atunci când vin în concurs fapte de fals propriu-zis cu fapte derivate. Astfel, un înscris alterat din culpă şi deci care nu constituie infracţiune pentru făptuitor (inculpata J.), este ulterior folosit cu intenţie de o altă persoană (inculpatul B.), ştiind că înscrisul conţine o alterare de adevăr, caz în care există infracţiunea de uz de fals.

Latura subiectivă include şi scopul folosirii înscrisului fals în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Infracţiunea se consumă atunci când executarea acţiunii de folosire, prezentare, depunere sau invocare a înscrisului falsificat a fost dusă până la capăt şi s-a produs urmarea imediată, constând în crearea stării de pericol inerente acţiunii.

Înalta Curte reţine că uzul de fals, fiind o infracţiune instantanee, se consumă în momentul folosirii de către inculpat a înscrisului sub semnătură privată, fals.

Având în vedere argumentele expuse anterior, Înalta Curte constată că, în drept, fapta inculpatului B. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de uz de fals în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 323 din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.

II. În ceea ce priveşte apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, instanţa de control judiciar reţine următoarele:

II.1. Cu referire la infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen., Înalta Curte constată că apelul Parchetului este fondat numai din perspectiva temeiului achitării inculpatei pentru această infracţiune, în virtutea considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

În sarcina inculpatei J. s-a reţinut că a trimis, în substituirea sa, o persoană despre care cunoştea că nu deţine, potrivit legii, calitatea de avocat, pentru a asista, la efectuarea unor acte de urmărire, un inculpat arestat preventiv, a cărui asistenţă juridică era obligatorie, punând în acest mod în pericol buna desfăşurare a urmăririi în cauză prin crearea condiţiilor pentru tergiversarea ori declararea nulităţii acestei faze a procesului penal.

De plano, se constată că inculpata J. nu cunoştea faptul că B. face parte din "Baroul C." şi, deci, că nu deţine calitatea de avocat, potrivit legii, astfel cum s-a dezvoltat la subpunctul I.2. supra.

Infracţiunea de favorizarea făptuitorului constă, în modalitatea normativă a elementului material reţinută în speţă, în ajutorul dat făptuitorului (martora I.) în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor în cauza penală în care martora era cercetată în stare de arest preventiv.

Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, iar legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea se poate comite doar cu intenţie directă sau indirectă.

Infracţiunea se consumă în momentul în care este acordat ajutorul făptuitorului, chiar dacă cercetările în cauza penală respectivă nu au fost efectiv împiedicate sau îngreunate.

Prin urmare, pentru consumarea infracţiunii de favorizarea făptuitorului nu este absolut necesar ca cercetările penale să fi fost efectiv îngreunate sau împiedicate, astfel că numai din această perspectivă poate fi interpretată fapta pentru care inculpata J. a fost trimisă în judecată, respectiv că aceasta a acordat un ajutor inculpatei arestată preventiv, însă efectele ajutorului nu s-au produs, pentru că activitatea de desigilare a unor acte ridicate de la percheziţia efectuată în dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie nu a mai fost pusă în aplicare.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală constată că elementele constitutive ale infracţiunii nu sunt întrunite întrucât norma juridică incriminează "ajutorul" dat făptuitorului, care trebuie să aibă drept scop împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor. Or, analiza acţiunilor reţinute în sarcina inculpatei nu a dovedit acest scop.

Astfel, pentru a se circumscrie unui ajutor dat în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor, activitatea trebuie să se obiectiveze în acţiuni concrete care să producă urmarea imediată constând în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei în faza de cercetare într-o cauză penală.

"A da ajutor" unui făptuitor pentru a împiedica sau îngreuna cercetările înseamnă a da orice sprijin acestuia pentru a întârzia sau a împiedica cercetările într-o cauză penală, fapt ce reprezintă o favorizare personală. Din probele administrate în cauză a rezultat că inculpata J. se afla în imposibilitate obiectivă de a se prezenta la sediul DNA pentru a asista, în calitate de apărător ales al inculpatei arestată preventiv, la operaţiunea de desigilare din data de 19 martie 2015. Astfel, în acea zi, inculpata J. s-a aflat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ulterior la Tribunalul Bucureşti, în sala de judecată, unde desfăşura activităţi specifice profesiei de avocat, şi de unde a şi fost ridicată de către ofiţerii de poliţie care au condus-o la sediul DNA.

În acest sens, martorul N., ofiţer de poliţie judiciară în cadrul DNA, a declarat că inculpata i-a comunicat telefonic că nu se poate prezenta la activitatea de desigilare, solicitând desemnarea, pentru martora I., a unui apărător din oficiu (depoziţii date în cursul urmăririi penale la 19 martie 2015; în faza de cercetare judecătorească în fond la termenul din 12 septembrie 2017 şi în faţa instanţei de apel la termenul din 17 septembrie 2018).

Înalta Curte reţine că nu exista niciun impediment sau imposibilitate legală pentru procurorul de caz de a solicita Baroului Bucureşti desemnarea unui apărător din oficiu, cu atât mai mult cu cât era vorba de o procedură simplă, de desigilare a unor înscrisuri.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 91 alin. (2) teza I-a din C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să îl înlocuiască.

Potrivit art. 92 alin. (3) din C. proc. pen., lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că acesta a fost încunoştinţat în condiţiile alin. (2) (în cazul de faţă, încunoştinţarea s-a făcut prin notificare telefonică). Aceasta în condiţiile în care, în conformitate cu alin. (1) al aceluiaşi articol, în cursul urmăririi penale, avocatul inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea actelor de urmărire penală, cu cele două excepţii prevăzute de textul de lege. Numai în cazul în care avocatul inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta şi despre eventualele obiecţiuni formulate, iar actul este semnat şi de avocat.

Doar în ipoteza nerespectării solicitării avocatului inculpatului de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală, apărătorul poate formula plângere la procurorul ierarhic superior, potrivit art. 336 - 339 şi art. 95 din C. proc. pen.

S-a specificat de către Parchet că, prin acţiunea sa, de a trimite, în substituire, o persoană despre care cunoştea că nu deţine calitatea de avocat, potrivit legii, inculpata J. a pus în pericol buna desfăşurare a urmăririi în cauză prin crearea condiţiilor pentru tergiversarea ori declararea nulităţii acestei faze a procesului penal .

Astfel, în actul de sesizare a instanţei se arată că inculpata "a creat condiţiile ca actele întocmite cu ignorarea garanţiilor procesuale instituite referitor la dreptul la apărare să fie declarate nule şi, pe cale de consecinţă, imposibil de folosit în dovedirea faptelor reţinute în sarcina persoanei cercetate, ceea ce constituie un sprijin dat acesteia, a cărei urmărire penală ar fi putut fi îngreunată, putându-se chiar ajunge la împiedicarea tragerii complete la răspundere penală a ei, prin eliminarea unor probe".

Instanţa de apel constată că nu se poate vorbi despre tergiversarea urmăririi penale, câtă vreme, nici până la acest moment, deşi dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a fost finalizat, nu s-a procedat la desigilarea acelor înscrisuri.

În ceea ce priveşte declararea nulităţii urmăririi penale, se constată că proba este definită în art. 97 alin. (1) din C. proc. pen. şi reprezintă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a comis-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, contribuind la aflarea adevărului.

Proba se obţine în procesul penal prin mijloacele de probă enumerate în art. 97 alin. (2) lit. a)-f) din C. proc. pen., iar la lit. e) se face referire la înscrisuri, în cazul de faţă, actele ridicate de la percheziţie.

Procedeul probatoriu reprezintă, în conformitate cu dispoziţiile art. 97 alin. (3) din C. proc. pen., modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă. Înscrisurile ce se doreau a fi desigilate au fost obţinute prin procedeul probatoriu al percheziţiei, şi nicidecum prin activitatea de desigilare (rupere a sigiliului) a acelor acte.

Desigilarea, contrar celor susţinute în acuzare, nu constituie probă, mijloc de probă ori procedeu probatoriu şi, prin urmare, nu se poate discuta despre excluderea unor probe obţinute în mod nelegal, potrivit dispoziţiilor art. 102, art. 280 - 282 şi art. 345 şi urm. din C. proc. pen.

Conchizând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală constată că, sub acest aspect, conduita avocatului J. s-a situat în limitele profesiei şi obligaţiilor ce-i reveneau în calitate de avocat, fără a se putea decela nicio conotaţie penală.

II.2. În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunilor penale aplicate inculpatului B. (dat fiind că, referitor la inculpata J., s-a dispus achitarea sa pentru toate infracţiunile deduse judecăţii), Înalta Curte constată că apelul formulat este fondat, în considerarea următoarelor argumente:

Astfel, instanţa de apel constată că evaluarea făcută de instanţa de fond, în conformitate cu criteriile instituite prin dispoziţiile art. 74 din C. pen., este netemeinică şi, prin urmare, sancţiunea aplicată nu este corespunzătoare gravităţii infracţiunilor săvârşite şi periculozităţii inculpatului B.

Potrivit dispoziţiilor art. 80 din C. pen., instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

- infracţiunea prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;

- în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar putea avea asupra persoanei acestuia.

Înalta Curte are în vedere modul concret de punere în executare a rezoluţiei infracţionale, contextul în care au fost comise faptele, valorile sociale vătămate, dar şi consecinţele negative pe care o asemenea conduită penală le produce în rândul opiniei publice.

Modalitatea concretă de comitere a faptelor are un impact negativ în ceea ce priveşte percepţia asupra corectitudinii actului de justiţie.

Instanţa de apel reţine şi faptul că infracţiunea de uz de fals a fost comisă în forma de agravare a răspunderii penale constând în infracţiunea continuată (33 de acte materiale).

În ceea ce priveşte persoana şi conduita inculpatului B., Înalta Curte reţine pregătirea juridică a acestuia, ceea ce impunea o conduită în respectul legii, şi nu în dispreţul ei.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele art. 80 din C. pen.

Raportat la criteriile instituite prin dispoziţiile art. 74 alin. (1) şi (2) din C. pen., instanţa de apel apreciază că aplicarea unei pedepse cu amenda penală, într-un cuantum corespunzător, pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite în concurs real, este aptă să asigure realizarea scopului special al pedepsei.

III. În ceea ce priveşte apelul declarat de O., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil.

Pe de o parte, se are în vedere cadrul procesual stabilit iniţial prin actul de sesizare şi apoi, în mod corect, de către instanţa de fond, rezultând că O. nu a avut vreo calitate în cauza de faţă.

Pe de altă parte, se constată că apelul declarat de O. nu este admisibil nici din perspectiva dispoziţiilor art. 409 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care dă posibilitatea exercitării apelului de către orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei deoarece, în speţă, niciuna din măsurile dispuse prin hotărârea atacată nu vizează expres această entitate, aşa încât, acesta nu are legitimarea procesuală de a participa în procesul penal în vreo calitate şi de a exercita drepturi procesuale.

IV. Cu referire la apelul declarat de partea civilă Baroul Bucureşti, Înalta Curte reţine următoarele:

În ce priveşte legitimitatea de a sta în proces în calitate de apelant a Baroului Bucureşti, prin raportare la cadrul procesual stabilit de prima instanţă, se constată că, la termenul de judecată din data de 01 noiembrie 2016, Parchetul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de persoană vătămată, a Baroului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din C. proc. pen. şi ale art. 26 alin. (4) din Legea nr. 51/1995.

Curtea a dispus introducerea în proces, în calitate de persoană vătămată, a Baroului Bucureşti şi a constatat, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., că anterior începerii cercetării judecătoreşti la data de 21 martie 2017, Baroul Bucureşti s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Baroul Bucureşti a fost citat la judecata pe fond în calitate de parte civilă, iar hotărârea conţine soluţii care vizează această entitate (respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii civile) şi, pe cale de consecinţă, are dreptul de a ataca hotărârea primei instanţe, apelul său fiind admisibil, nu însă şi fondat.

Înalta Curte reţine că Baroul tradiţional are calitatea de persoană vătămată, fiind, alături de statul român, subiect pasiv al infracţiunii prevăzute de art. 348 din C. pen., ca organizaţie a avocaţilor înscrişi în barouri, interesată nemijlocit de exercitarea avocaturii în conformitate cu regimul legal stabilit prin Legea nr. 51/1995.

Aceasta calitate derivă din prevederile art. 26 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 republicată, conform cărora "baroul are dreptul la acţiune în despăgubiri împotriva persoanei fizice sau juridice care exercită fără drept profesia de avocat".

Deşi infracţiunea sus enunţată este formală (de pericol), în a cărei tipicitate nu intră producerea unui prejudiciu şi, pe cale de consecinţă, nu are ca element caracteristic un subiect pasiv secundar şi existenţa unei persoane vătămate, legea conferă baroului această calitate, dar numai în situaţia în care a fost prejudiciat.

Situaţia este similară în ce priveşte infracţiunile prevăzute de art. 322 alin. (1) din C. pen. şi de art. 323 din C. pen., în cazul cărora, deşi subiectul pasiv principal este statul, se acceptă existenţa unui subiect pasiv adiacent, dacă s-a produs o vătămare a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice. Or, potrivit acuzaţiei penale, falsul are legătură cu exercitarea fără drept a profesiei de avocat.

Instanţa de apel constată că nu sunt întrunite condiţiile instituite de legiuitor prin dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi art. 1357 din C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală, în ceea ce priveşte solicitarea de acordare a daunelor morale.

Astfel, deşi Baroul Bucureşti a solicitat suma de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, în cauză nu s-a probat, în niciun fel, cauzarea unui prejudiciu de ordin nepatrimonial prin comiterea faptelor ilicite.

Baroul Bucureşti nu a arătat care au fost consecinţele negative pe care le-a suferit prin comiterea faptelor, limitându-se doar în a aprecia că cei doi inculpaţi "au adus atingere imaginii şi prestigiului profesiei de avocat, a percepţiei opiniei publice cu privire la faptele săvârşite de membrii Baroului Bucureşti (în acest sens, se constată că doar inculpata J. este membră a baroului tradiţional - în raport de care instanţa de apel a dispus achitarea, constatând lipsa vinovăţiei prevăzută de lege) care au încălcat ordinea şi valorile sociale".

Pe de altă parte, în raport de dispoziţiile legale mai sus evocate (art. 26 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 republicată), baroul are dreptul la acţiune în despăgubiri împotriva persoanei care exercită fără drept profesia de avocat.

Faţă de considerentele expuse anterior, în baza art. 421 pct. (2) lit. a) din C. proc. pen., va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 198/F din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Va desfiinţa, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând în fond:

I. În baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen., va achita pe inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen., constatând că fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., va achita pe aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată şi complicitate la infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzute de art. 322 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi, respectiv, de art. 48 din C. pen. raportat la art. 348 C. pen., constatând că faptele nu au fost săvârşite cu vinovăţia prevăzută de lege.

II. În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., va condamna pe inculpatul B. la pedeapsa de 3600 RON amendă penală, reprezentând echivalentul a 180 zile-amendă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă la 20 RON/zi, pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută de art. 348 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., va condamna pe inculpatul B. la pedeapsa de 6000 RON amendă penală, reprezentând echivalentul a 200 zile-amendă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă la 30 RON/zi, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 323 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Aplicând regulile privind concursul real de infracţiuni, în baza art. 38 alin. (1) - art. 39 alin. (1) lit. c) din C. pen., va aplica inculpatului B. pedeapsa cea mai grea, de 6000 RON amendă penală, la care se adaugă 1200 RON amendă penală, stabilind în final pedeapsa de 7200 RON amendă penală.

Va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 din C. pen. privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii.

Va înlătura obligarea inculpatei A. la plata contravalorii cheltuielilor avansate de stat în fond, în temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., având în vedere soluţiile de achitare dispuse cu privire la această inculpată şi neincidenţa cazului prevăzut de art. 275 alin. (1) pct. 1) lit. c) din C. proc. pen.

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

III. În baza art. 421 pct. (1) lit. a) din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de O. împotriva aceleiaşi sentinţe.

IV. În baza art. 421 pct. (1) lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul B. şi de partea civilă Baroul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga inculpatul B., O. şi partea civilă Baroul Bucureşti la plata contravalorii cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 198/F din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând în fond:

I. În baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., achită pe aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată şi complicitate la infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzute de art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi, respectiv, de art. 48 raportat la art. 348 C. pen.

II. În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., condamnă pe inculpatul B. la pedeapsa de 3600 RON amendă penală, reprezentând echivalentul a 180 zile-amendă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă la 20 RON/zi, pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută de art. 348 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., condamnă pe inculpatul B. la pedeapsa de 6000 RON amendă penală, reprezentând echivalentul a 200 zile-amendă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă la 30 RON/zi, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1)-art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., aplică inculpatului B. pedeapsa cea mai grea, de 6000 RON amendă penală, la care se adaugă 1200 RON amendă penală, stabilind în final pedeapsa de 7200 RON amendă penală.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 C. pen.

Înlătură obligarea inculpatei A. la plata contravalorii cheltuielilor avansate de stat în fond.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

III. Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de O. împotriva aceleiaşi sentinţe.

IV. Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul B. şi de partea civilă Baroul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Obligă inculpatul B., O. şi partea civilă Baroul Bucureşti la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi, până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 90 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15.10.2018.