Drunk driving conviction validity after Constitutional Court struck sample-collection timing clause from Penal Code

Deliberând asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală 939 din 4 octombrie 2017, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A., fără antecedente penale, cu domiciliul procesual ales la avocat B. din Cluj Napoca, jud. Cluj, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prevăzută şi pedepsită de art. 336 alin. (1) C. pen. la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare.

În temeiul art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 (doi) ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Maramureş la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus condamnatului să execute următoarea obligaţie: să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat- în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare la Primăria Comunei Leordina sau la o unitate de cult, în condiţiile stabilite de Serviciul de Probaţiune.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

În fapt, s-a reţinut că, la data de 05.07.2014, inculpatul, în timp ce conducea autoturismul marca C. cu nr. de înmatriculare X pe DN 18 în localitatea Leordina, având ca pasageri alte două persoane, care nu au fost identificate, a fost semnalizat să oprească, în apropierea staţiei X, de către un agent al Poliţiei de Frontieră. Acesta nu s-a conformat. Echipajul poliţiei de frontieră a procedat la urmărirea lui pe o distanţă de circa 150-200 m, folosind mijloace speciale de semnalizare luminoasă şi acustică. În final, s-a reuşit oprirea inculpatului aproximativ în jurul orei 01:30. În timpul urmăririi în trafic, poliţiştii de frontieră au solicitat ajutorul organelor de poliţie din cadrul secţiei 4 poliţie Rurală Leordina. Inculpatul a prezentat actele personale şi ale autovehiculului la solicitarea organelor poliţiei de frontieră. Deoarece emana halenă alcoolică, acesta a fost întrebat de martorul D. din cadrul Poliţiei de Frontieră dacă a consumat băuturi alcoolice, dar inculpatul a devenit recalcitrant, a ridicat tonul şi a coborât din autovehicul, repezindu-se la martor. Ajunşi la faţa locului, agenţii de poliţie din cadrul secţiei 4 Poliţie Rurală Leordina l-au încătuşat pe inculpat, moment în care cei doi pasageri din maşina condusă de acesta au fugit. Inculpatul a avut manifestări agresive şi a adresat injurii la adresa organelor de poliţie. La faţa locului, solicitându-i-se să se supună testării cu aparatul etilotest, inculpatul a refuzat, după care a fost condus la sediul secţiei 4 de Poliţie Rurală Leordina, unde a fost testat cu aparatul etilotest, rezultatul fiind de 1,06 mg/l alcool pur în aerul expirat la ora 02:08. Inculpatul a refuzat semnarea protocolului etilotest. La scurt timp de la momentul testării, inculpatul a fost dus la Centrul de Permanenţă Ruscova unde i s-a prelevat o mostră biologică de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei. Potrivit buletinului de analiză toxicologică-alcoolemie nr. x/2014 emis de SML Maramureş inculpatul a avut o alcoolemie de 1,70 g/l la ora 02:20, la unica probă.

Împotriva hotărârii pronunţate de Judecătoria Vişeu de Sus a formulat apel inculpatul A.

Prin decizia penală nr. 71/A/2018 din data de 16 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 939 din data de 4 octombrie 2017 a Judecătoriei Vişeu de Sus.

Împotriva deciziei penale nr. 71/A/2018 din data de 16 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 28 februarie 2018.

Prin cererea de recurs în casaţie, s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cadrul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul, în esenţă, a invocat incidenţa, în cauză, a deciziei nr. 732/16 decembrie 2014 a Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională."

S-a arătat că, începând cu data de 27 ianuarie 2015, dispoziţiile invocate mai sus sunt suspendate de drept, urmând să-şi înceteze efectele juridice în data de 14 martie 2015, dacă legiuitorul nu intervine pentru modificarea prevederilor atacate.

S-a considerat că declararea neconstituţională a sintagmei la momentul prelevării mostrelor biologice, face ca, prin revenirea la relevanţa penală a momentului conducerii şi nu al prelevării, necesitatea recalculării alcoolemiei să se impună din nou, mai ales în cazul în care recoltarea este situată temporal la un moment îndepărtat consumării faptei.

S-a susţinut că dezincriminarea priveşte fapta prevăzută de legea penală în întregul său, sub raportul tuturor condiţiilor de incriminare şi de sancţionare. Fapta dezincriminată nu mai constituie infracţiune sub nicio formă, în nicio modalitate. Dacă legea nouă modifică numai o parte din condiţiile de incriminare ori de sancţionare în raport cu legea veche, nu ar exista o dezincriminare, adică o abolire a incriminării, ci o continuitate de incriminare a faptei şi, în această situaţie, vor fi incidente dispoziţiile de aplicare a legii penale mai favorabile.

Abrogarea sintagmei problematice nu ar fi, deci, o dezincriminare a infracţiunii, deoarece se referă la una dintre condiţiile incriminării, nu la însăşi existenţa infracţiunii, intenţia legiuitorului nefiind aceea de a modifica ceva din conţinutul constitutiv al infracţiunii, ci de a formula reguli noi în ceea ce priveşte proba acesteia.

Pe de altă parte, legea este dezincriminatoare nu numai atunci când fapta dezincriminată nu mai are niciun corespondent în legea nouă, ci şi atunci când sunt modificate condiţiile unei incriminări. Astfel, s-a arătat că în doctrină modificarea condiţiilor incriminării ori înscrierea faptei, incriminată diferit în conţinutul altei infracţiuni, constituie dezincriminare, deoarece, făcând aplicarea legii penale noi, fapta nu mai poate fi calificată ca infracţiune sau anumite modalităţi faptice ale infracţiunii scapă de sub incidenţa legii penale.

Inculpatul a considerat că aceste concluzii şi-ar găsi aplicarea în speţă, deoarece, prin revenirea la momentul conducerii vehiculului ca moment relevant pentru consumarea faptei, fapta considerată săvârşită la momentul prelevării de mostre nu mai poate fi calificată ca infracţiune, cu atât mai mult, cu cât nu se poate stabili valoarea alcoolemiei la momentul conducerii prin calculul retroactiv.

Chiar dacă se consideră că abrogarea unei norme de incriminare a unei fapte nu are valoarea unei dezincriminări dacă fapta ar continua să existe incriminată sub o altă denumire sau ar fi incriminată ca o modalitate a altei infracţiuni, inculpatul a apreciat că se află în situaţia unei dezincriminări parţiale.

S-a opinat că, în urma modificărilor aduse prin decizia nr. 732/16 decembrie 2014, pronunţată de Curtea Constituţională, norma de incriminare subzistă numai sub forma conducerii unui autovehicul pe drumurile publice cu alcoolemia prohibită de lege, nemaifiind relevant momentul prelevării probelor biologice.

Prin urmare, fapta persoanelor depistate în trafic după data de 23 octombrie 2014 şi cărora li s-a prelevat o unică probă în vederea calculului alcoolemiei nu mai întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen. în forma actuală, faţă de efectul declarării neconstituţionale a unei părţi a normei de incriminare care defineşte un element temporal, esenţial pentru stabilirea momentului săvârşirii faptei, cu relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii.

Pe de altă parte, inculpatul a considerat că a fost trimis în judecată pentru o infracţiune pentru care nu s-au administrat probe, iar probele solicitate în efectuarea calculului retroactiv al alcoolemiei prin expertiza IML, au fost respinse atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de apel.

De asemenea, s-a mai arătat că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, respectiv alcoolemie peste limita legală la momentul prelevării probelor biologice prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen. şi a fost condamnat pentru o altă infracţiune, respectiv cea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, şi anume conducere pe drumurile publice cu o alcoolemie peste limita legală la momentul depistării în trafic.

În acest sens, s-a susţinut că art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002 a fost abrogat de pct. 1 al art. 121 din Titlul II din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Astfel, în situaţia în care o dispoziţie legală este abrogată, aceasta nu mai produce efecte juridice, ori inculpatul A. a fost condamnat tocmai în baza art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Pentru toate aceste motive, s-a solicitat achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, avea o îmbibaţie alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi, în subsidiar, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 04 mai 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 71/A/2018 din data de 16 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori şi s-a dispus trimiterea cauzei completului 10, în compunere de 3 judecători.

În cuprinsul acestei încheieri, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că, în ceea ce priveşte motivele invocate de recurentul inculpat în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acesta a susţinut, în esenţă, că prin decizia nr. 732/16 decembrie 2014 a Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională, fapta pentru care a fost condamnat recurentul inculpat a fost dezincriminată în întregul său, astfel că acesta a fost condamnat pentru o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală.

În cadrul aceloraşi motive, recurentul inculpat a invocat şi lipsa de vinovăţie faţă de probatoriul administrat în cauză, solicitând în acest sens achitarea sa în baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Înalta Curte a reţinut că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt, instanţa supremă neputând rejudeca pentru a treia oară o cauză în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel. Aşadar, verificarea hotărârii se face exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel.

Ca atare, Înalta Curte a constatat că numai susţinerile privind dezincriminarea faptei, ca efect al deciziei nr. 732/16 decembrie 2014 a Curţii Constituţionale, se circumscriu cazului de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), astfel că, fiind îndeplinite şi celelalte cerinţe prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., sub acest aspect recursul în casaţie este admisibil în principiu.

Cât priveşte solicitarea subsidiară a inculpatului de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi susţinerile recurentului în acest sens privind constatarea că nu există nicio probă pentru dovedirea vinovăţiei sale, Înalta Curte a constatat că acestea reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii recurate şi nu pot fi cenzurate prin prisma niciunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

S-a apreciat că, în realitate, recurentul inculpat a urmărit să supună cenzurii Înaltei Curţi aspecte referitoare la lipsa vinovăţiei acestuia, prin raportare la particularităţile faptice reţinute prin decizia recurată, şi o reevaluare a situaţiei de fapt şi a interpretării date acesteia şi a probatoriului administrat în cauză, în scopul creării unei situaţii favorabile care să aibă drept consecinţă producerea unor efecte juridice diferite.

Aşa cum s-a argumentat în precedent, limitarea obiectului judecăţii în recurs în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual-penale sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Astfel că, în baza art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a admis, în principiu, recursul în casaţie numai sub aspectul criticilor ce vizează condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Analizând recursul în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

Acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Inculpatul A. a invocat incidenţa, în cauză, a deciziei nr. 732/16 decembrie 2014 a Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională", aspect ce face ca, prin revenirea la relevanţa penală a momentului conducerii şi nu al prelevării, necesitatea recalculării alcoolemiei să se impună din nou, mai ales în cazul în care recoltarea este situată temporal la un moment îndepărtat consumării faptei.

S-a susţinut că dezincriminarea priveşte fapta prevăzută de legea penală în întregul său, sub raportul tuturor condiţiilor de incriminare şi de sancţionare, întrucât, prin revenirea la momentul conducerii vehiculului ca moment relevant pentru consumarea faptei, fapta considerată săvârşită la momentul prelevării de mostre nu mai poate fi calificată ca infracţiune, cu atât mai mult, cu cât nu se poate stabili valoarea alcoolemiei la momentul conducerii prin calculul retroactiv.

Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 69 din 27 ianuarie 2015) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) C. pen. este neconstituţională.

În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că sintagma menţionată lipseşte de previzibilitate norma de incriminare, în condiţiile în care principiul respectării legilor şi cel al legalităţii incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale.

Totodată, s-a reţinut că elementul material al laturii obiective a infracţiunii reglementate în art. 336 alin. (1) C. pen. se realizează prin acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge. Îmbibaţia alcoolică este procesul de pătrundere a alcoolului în sânge, consecinţa fiind provocarea unei stări de intoxicaţie (alcoolică). Sub aspectul urmării imediate este vorba de o infracţiune de pericol, acţiunea săvârşită punând în primejdie siguranţa circulaţiei pe drumurile publice. Fiind o infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate dintre acţiunea ce constituie elementul material al laturii obiective şi urmarea imediată rezultă din însăşi materialitatea faptei şi nu trebuie dovedită.

Îmbibaţia alcoolică se determină prin analiza toxicologică a mostrelor biologice recoltate la un moment de timp mai mult sau mai puţin îndepărtat de momentul săvârşirii infracţiunii, care este cel al depistării în trafic a conducătorului vehiculului. Condiţia ca îmbibaţia alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge să existe la momentul prelevării mostrelor biologice plasează, astfel, consumarea infracţiunii la un moment ulterior săvârşirii ei, în condiţiile în care de esenţa infracţiunilor de pericol este faptul că acestea se consumă la momentul săvârşirii lor. Odată cu oprirea în trafic încetează starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite de dispoziţiile art. 336 C. pen., astfel încât, raportat la momentul prelevării mostrelor biologice, tragerea la răspundere penală nu se justifică. Stabilirea gradului de îmbibaţie alcoolică şi, implicit, încadrarea în sfera ilicitului penal în funcţie de momentul prelevării mostrelor biologice, care nu poate fi întotdeauna imediat următor săvârşirii faptei, constituie un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei făptuitorului în vederea tragerii la răspundere penală, în contradicţie cu normele constituţionale şi convenţionale.

După cum se poate observa, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014 (publicată în M. Of. nr. 69 din 27 ianuarie 2015), a constatat că doar sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) C. pen. este neconstituţională.

Această împrejurare nu are însă drept consecinţă dezincriminarea faptei prevăzute în art. 336 alin. (1) C. pen., ci doar o modificare a textului, în sensul înlăturării din cuprinsul său a acestei prevederi neconforme Constituţiei.

Practic, infracţiunea revine la o formă asemănătoare celei anterioare intrării în vigoare a noului C. pen., cea prevăzută în art. 87 din O. U. G. nr. 195/2002 care incrimina conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.

Se mai impune a se sublinia faptul că, prin includerea sintagmei "la momentul prelevării probelor biologice" în noua reglementare a art. 336 alin. (1) C. pen., legiuitorul a vizat doar probaţiunea şi nu elementele constitutive ale infracţiunii. În mod evident, ceea ce se incriminează este conducerea unui vehicul sub influenta alcoolului sau a altor substanţe (aceasta fiind şi denumirea marginală a infracţiunii) şi nu prezentarea în această stare cu ocazia prelevării de probe biologice; în plus, în Expunerea de motive a noului C. pen. se explică acest element de noutate, arătându-se că "determinarea concentraţiei de alcool în sânge relevantă pentru reţinerea infracţiunii prevăzute la art. 336 se face la momentul prelevării probelor biologice, fără posibilitatea unei recalculări ulterioare."

De aceea, modificarea textului infracţiunii, prin introducerea locuţiunii "la momentul prelevării probelor biologice" nu a avut ca efect dezincriminarea faptelor comise sub imperiul legii vechi (art. 87 din O. U. G. nr. 195/2002), când determinarea concentraţiei de alcool în sânge se făcea în raport cu momentul depistării în trafic, după cum nici intervenţia instanţei de contencios constituţional nu produce asemenea consecinţe.

Singurul efect este, aşa cum s-a arătat, modificarea textului în sensul eliminării prevederii neconforme cu legea fundamentală, cu consecinţe doar sub aspect probator, respectiv necesitatea stabilirii îmbibaţiei alcoolice la momentul săvârşirii infracţiunii, care coincide cu momentul opririi în trafic.

În prezenta cauză, pe baza probelor administrate, s-a stabilit, cu titlu definitiv, că inculpatul "a condus pe drumurile publice, pe DN 18 din localitatea Leordina, pe o distanţă de aproximativ 2 km, autoturismul marca C. cu nr. de înmatriculare X, pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere pentru vehicule din categoria B, având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80mg/l alcool pur în sânge".

Dacă concluzia este sau nu susţinută din punct de vedere probator, este o împrejurare ce excede examenului ce poate fi efectuat de instanţa învestită cu judecarea recursului în casaţie, Înalta Curte limitându-se a constata că fapta, în modalitatea în care a fost reţinută de către Curtea de Apel Cluj, întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute în art. 336 alin. (1) C. pen.

Concluzionând, în raport de considerentele anterioare, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. este prevăzută de legea penală, respectiv art. 336 alin. (1) C. pen., nefiind dezincriminată, criticile formulate prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 71/A/2018 din 16 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 71/A/2018 din 16 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 iunie 2018.