Decizia nr. 237/A/2018 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Asupra apelurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 108 din data de 21 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b), cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b), cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen., infracţiunea de luare de mită, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare.

Potrivit art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 67 alin. (2) din C. pen., art. 66 alin. (2) cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice, sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita profesia de procuror pe o durată de 3 ani, ce se execută în condiţiile prev. de art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

Conform art. 38 alin. (1) din C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 45 alin. (1) din C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus şi s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 8 luni închisoare, la care s-a adăugat o treime din pedeapsa de 2 ani închisoare, în total pedeapsa de 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe o durată de 3 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., ce urmează să fie executată potrivit art. 65 alin. (3) din C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. cu referire la art. 289 alin. (3) şi art. 291 alin. (2) din C. pen. s-au confiscat de la inculpat sumele de 3.000 RON şi respectiv, 500 RON, dobândite prin săvârşirea infracţiunilor.

Potrivit art. 404 alin. (4) din C. proc. pen. s-a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de inculpat prin Ordonanţa nr. x/2016 din 03 martie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti.

Conform art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 5.000 RON reprezintă cheltuieli cu acelaşi titlu, efectuate pe parcursul urmăririi penale.

Pentru a se pronunţa în sensul celor menţionate, prima instanţă a reţinut că, în ceea ce priveşte acuzaţia de trafic de influenţă, prin rechizitoriul nr. x/2016 din data de 18 martie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti s-a reţinut că inculpatul A., în calitate de magistrat procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, în luna februarie 2015, a pretins de la martorii denunţători B. şi C., ambii din oraşul Comarnic, judeţul Prahova, pe care anterior îi cercetase şi faţă de care dispusese trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie în formă calificată şi a beneficiat din partea acestora de executarea unor lucrări de amenajare în valoare de aproximativ 1.000 RON (placarea cu polistiren a unei magazii), la imobilul pe care îl deţine în oraşul Comarnic, în schimbul intervenţiei la judecătorul care avea spre soluţionare respectiva cauză penală, pe lângă care a lăsat să se creadă că are influenţă, în sensul condamnării lor cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Potrivit denunţului şi declaraţiei date în calitate de martor de către B., rezultă că, în timpul cercetărilor efectuate de Poliţia oraşului Comarnic în dosarul de tâlhărie, a fost prezentat procurorului A. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia, care l-a întrebat dacă îşi menţine declaraţiile date de poliţie (prin care recunoscuse fapta comisă) şi i-a pus la dispoziţie actele de urmărire penală.

Actele şi lucrările din dosarul de urmărire penală nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia confirmă împrejurarea că atât B., cât şi C. şi D. au fost audiaţi la data de 13 iunie 2014, în calitate de inculpaţi, de către procurorul A., după ce, în prealabil, le-au fost aduse la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile procesuale corespunzătoare acestei calităţi. Conform celor denunţate, în acea împrejurare, B. l-a întrebat pe procurorul A. dacă situaţia sa juridică este gravă şi dacă, alături de ceilalţi doi participanţi la comiterea infracţiunii, va fi arestat, răspunsul magistratului fiind "lasă că rezolvăm că am ceva de lucrat la casă, că am văzut că lucrezi în construcţii, că te pricepi".

Prin rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia, emis de procurorul A., s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor B. şi C. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, precum şi a lui D., pentru complicitate la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sinaia sub nr. x/2014.

La ultimul termen al instanţei din data de 19 februarie 2015, cu circa 10 minute de a intra în sala de judecată, martorul denunţător B., aflat împreună cu C., a fost chemat telefonic de procurorul A. în biroul său, situat la etajul I în incinta Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia. Cele două instituţii, Judecătoria Sinaia şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, funcţionează într-un sediu comun, sălile de judecată fiind dispuse la parterul clădirii, iar birourile magistraţilor procurori la etaj.

Martorul denunţător s-a prezentat la biroul procurorului A., ocazie cu care acesta i-a spus că, în dosarul penal în care era judecat împreună cu ceilalţi doi autori, instanţa va pronunţa pedeapsa închisorii cu suspendarea executării acesteia "pentru 3 ani", atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi doi autori şi "că este aranjată această soluţie", martorul înţelegând că procurorul a discutat aceste aspecte cu judecătorul de caz, în sensul că a intervenit pentru ei, conform celor discutate anterior.

Tot cu această ocazie, procurorul A. l-a întrebat pe denunţătorul B., dacă se pricepe să izoleze o construcţie cu polistiren, răspunsul acestuia fiind favorabil. Astfel, procurorul i-a cerut martorului ca, ulterior, să se prezinte la casa lui în construcţie situată în oraşul Comarnic, lângă sala de sport, pentru a-i face o lucrare.

Imediat după această discuţie, martorul denunţător B. i-a relatat celuilalt denunţător - C. - faptul că procurorul A. i-a transmis că instanţa de judecată, în urma "intervenţiei" sale îi va condamna la o pedeapsă cu închisoarea a cărei executare va fi suspendată sub supraveghere pe durata de 3 ani şi că, în continuare, în schimbul acestui ajutor oferit de magistrat, va trebui să execute o lucrare de construcţie la casa din Comarnic.

Aşa după cum i-a promis magistratul procuror A. lui B., Judecătoria Sinaia i-a condamnat pe acesta din urmă şi pe C., prin sentinţa penală nr. 25 din 26 februarie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014, la câte o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 3 ani, pentru fiecare.

După acest moment, procurorul A. l-a contactat telefonic pe martorul denunţător B., chemându-l la el acasă pentru a vizualiza clădirea pe care trebuia să o izoleze şi pentru a-i face un necesar de materiale. Martorul s-a deplasat singur la casa din Comarnic a magistratului, unde, în prezenţa acestuia, a aflat ce lucrări de construcţie trebuie să execute şi a stabilit materialele necesare. Potrivit susţinerilor denunţătorului, "împreună cu procurorul A. şi soţia acestuia, ne-am deplasat la un magazin cu profil de vânzare a materialelor de construcţii, numit E., unde, în prezenţa mea, acesta a comandat şi achitat materialele stabilite de mine ca şi necesar".

Lucrarea, constând în izolarea cu polistiren a pereţilor magaziei casei magistratului A., situată în oraşul Comarnic, judeţul Prahova, din sensul de deplasare Ploieşti-Sinaia, după sala de sport, a fost executată de către martorii denunţători B. şi C. pe parcursul a 5-6 zile, fără a fi remuneraţi de către beneficiar. Conform susţinerilor denunţătorilor, în situaţii asemănătoare, pentru acelaşi gen de lucrări, ar fi perceput un tarif de 100 RON pe zi pentru fiecare, fiind vorba de o muncă ce presupunea calificare, astfel încât, pentru lucrarea executată la casa procurorului A., ar fi trebuit să primească în total suma de 1.000 RON, câte 500 RON fiecare, pentru cele cinci zile de muncă prestată.

Această muncă neremunerată a reprezentat, în fapt, contraprestaţia celor doi - inculpaţi într-un dosar penal - pentru ajutorul pe care procurorul A. i-a convins că l-a oferit, constând în "intervenţia" la magistratul din cadrul Judecătoriei Sinaia învestit cu judecarea lor, pentru pronunţarea unei soluţii favorabile, în sensul indicat chiar de procuror - al condamnării lor cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe un termen de încercare de 3 ani.

Aspectul a fost cunoscut în mod nemijlocit şi de către martorul ameninţat, căruia i-a fost acordat pseudonimul F. şi care a pus la dispoziţia organelor de urmărire penală o înregistrare efectuată cu mijloace proprii, din care rezultă fără echivoc împrejurările denunţate de martorii B., cât şi de C.

Totodată, martorul G. a confirmat că cei doi denunţători au executat lucrarea de placare cu polistiren a casei din Comarnic, fiind prezent împreună cu aceştia la locaţia respectivă.

S-a reţinut că acuzaţia de trafic de influenţă se bazează pe declaraţiile date de martorii B. şi C., prin care aceştia îşi susţin denunţurile formulate în cauză, declaraţia martorului protejat F., prin care a susţinut denunţurile celor doi, rechizitoriul nr. x/2004 din 13 iunie 2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia întocmit de procurorul A., sentinţa penală nr. 25 din 26 februarie 2015 pronunţată de Judecătoria Sinaia în dosarul nr. x/2014, proces-verbal din 22 februarie 2016 al D.N.A.- Serviciul Teritorial Ploieşti de conducere în teren a denunţătorilor B. şi C., prin care s-a identificat imobilul la care aceştia au lucrat, aparţinând procurorului A., planşa fotografică cuprinzând principalele aspecte fixate la data de 22 februarie 2016 cu prilejul conducerii în teren, declaraţia martorului G.

Cu ocazia audierii în faţa instanţei, în legătură cu acuzaţia de trafic de influenţă, inculpatul A. a susţinut că, în primăvara anului 2014, Poliţia oraşului Comarnic, aflată la acea vreme în supravegherea sa, a avut în lucru un dosar penal având ca obiect infracţiunea de tâlhărie, făptuitori fiind numiţii B., C. şi H. La propunerea lucrătorului de poliţie care instrumenta cauza, a dispus prin ordonanţe efectuarea în continuare a urmăririi penale şi, ulterior, punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de cei trei pentru tâlhărie, respectiv complicitate la tâlhărie.

La sfârşitul lunii mai 2014, apreciind că probatoriul nu era complet, i-a chemat pe cei trei inculpaţi pentru a le lua un supliment de declaraţie, aceştia au fost citaţi prin intermediul Poliţiei oraşului Comarnic, ocazie cu care au recunoscut săvârşirea faptei şi nu au propus alte probe în apărarea lor, fiind singura discuţie pe care au purtat-o cu aceştia. A mai declarat că, în cursul procesului penal, a participat la două termene de judecată, că la termenul din 19 februarie 2015, conform programării a participat colega sa, I., dată la care nu a avut nicio convorbire telefonică cu B., menţionând că deţine un singur telefon.

Referitor la magazia la care martorii denunţători pretind că au lucrat, a afirmat că a fost construită în luna martie 2015, de numiţii J. şi K.

Referitor la audierea din iunie 2014, a declarat că este posibil ca vreunul dintre inculpaţi să îl fi întrebat ce soluţie s-ar impune în cauza respectivă, situaţie în care probabil că i-ar fi spus respectivului inculpat că se poate pronunţa o soluţie cu suspendare, întrucât nu au antecedente penale, au recunoscut comiterea faptei iar prejudiciul era recuperat, însă în nici un moment nu ar fi putut să dea de înţeles că ar avea vreo influenţă asupra magistraţilor.

Curtea a reţinut că inculpatul A. a fost acuzat de săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, constând în aceea că, în calitate de magistrat procuror, în luna februarie 2015, ar fi pretins de la martorii denunţători B. şi C., pe care anterior îi cercetase şi faţă de care dispusese trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie în formă calificată şi ar fi beneficiat din partea acestora de executarea unei lucrări de amenajare, în valoare de aproximativ 1.000 RON, constând în placarea cu polistiren a unei magazii la imobilul pe care îl deţinea în oraşul Comarnic, în schimbul intervenţiei la judecătorul care avea spre soluţionare respectiva cauză, pe lângă care a lăsat să se creadă că are influenţă, în sensul condamnării lor cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Evaluând materialul probator administrat în ambele faze procesuale, conform art. 103 din C. proc. pen., Curtea a apreciat că, în privinţa acuzaţiei de trafic de influenţă, fapta există, constituie infracţiune şi a fost comisă de inculpat, cu forma de vinovăţie prev. de art. 16 alin. (3) lit. a) din C. pen., astfel cum impun dispoziţiile cuprinse în art. 396 alin. (2), cu referire la art. art. 103 alin. (2) teză ultimă din C. proc. pen., iar prezumţia de nevinovăţie prev. de art. 4 din C. proc. pen. de care beneficiază inculpatul a fost răsturnată de probele legal administrate.

Astfel, rezultă din înscrisuri că rechizitoriul nr. x/2014 din 13 iunie 2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia a fost întocmit de inculpatul A., procuror la respectiva unitate de parchet, iar prin sentinţa penală nr. 25 din 26 februarie 2016, pronunţată de Judecătoria Sinaia, martorii denunţători B. şi C. au fost condamnaţi la pedeapsa de câte 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată prev. de art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. d) din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., cu aplicarea disp. art. 91 din C. pen., privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, termenul de supraveghere fiind stabilit la 3 ani.

Inculpatul A. a contestat acuzaţia de trafic de influenţă, susţinând că anveloparea magaziei a fost realizată de numiţii J. şi K. şi, deşi nu a negat că ar fi putut avea o discuţie cu martorii denunţători în momentul audierii lor, în calitate de inculpaţi, şi ar fi putut să le spună că pot fi condamnaţi la o pedeapsă neprivativă de libertate, a susţinut că niciun moment nu ar fi lăsat să se înţeleagă că ar avea influenţă asupra judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei.

Apărările invocate de inculpat au fost înlăturate, Curtea constatând că inculpatul, în calitate de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia, era îndreptăţit să exercite supravegherea în cauza în care martorii denunţători B. şi C. erau cercetaţi de Poliţia oraşului Comarnic, sub aspectul comiterii infracţiunii de tâlhărie calificată, normele procesual penale cuprinse în art. 300 din C. proc. civ. penală permiţând acestuia să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală, precum şi să îl efectueze personal.

Aşa cum rezultă, însă, din coroborarea declaraţilor date de cei doi martori, cu declaraţiile acestora cu ocazia audierii lor de către organele de cercetare penală în calitate de suspecţi, ce a avut loc la data de 22 martie 2014, ei au recunoscut fapta de care au fost acuzaţi, neexistând un motiv întemeiat care să impună ascultarea lor de către procuror.

Având în vedere declaraţiile constante ale celor doi denunţători, în sensul recunoaşterii infracţiunii de tâlhărie calificată încă de la începutul cercetărilor, faptul că prin rechizitoriul întocmit de inculpat situaţia de fapt reţinută este identică celei învederate de inculpaţi văzând şi declaraţia inculpatului A., care nu a exclus ca, la data audierii acestora, să fi purtat vreo discuţie în legătură cu posibilitatea ca ei să fie condamnaţi la o pedeapsă neprivativă de libertate, că pentru această faptă, martorii au fost condamnaţi la o pedeapsă neprivativă de libertate, rezultă că acuzaţiile formulate de denunţătorul B. (în sensul că, la momentul audierii a avut o discuţie cu procurorul legată de situaţia sa juridică, ocazie cu care acesta a lăsat să se înţeleagă că poate beneficia de suspendare sub supraveghere în schimbul efectuării unei lucrări la imobilul proprietatea sa), este corespunzătoare realităţii factuale.

Declaraţiile martorului denunţător B. sunt confirmate de denunţătorul C., de martorul G., cel care a constatat direct că cei doi efectuau lucrări de placare cu polistiren la magazia inculpatului, având totodată, cunoştinţă de problema juridică a acestora, dar şi de martorul ameninţat F., care, deşi nu a fost prezent la niciunul din momentele ce interesează cauza, a luat cunoştinţă de aspectele învederate în mod direct de la martorii denunţători, atât pe cele vizând cauza penală în care aceştia erau cercetaţi, cât şi de aspectele legate de prestaţia la care aceştia s-au obligat în schimbul soluţiei favorabile primite.

Nu în ultimul rând, din procesul-verbal de redare a discuţiei din mediul ambiental purtată de martorul ameninţat F. cu martorii B. şi C., rezultă aceleaşi aspecte ca cele relatate de cei doi denunţători, aşa cum a fost redat pe larg anterior.

Că acuzaţia gravă de tâlhărie calificată era susţinută doar de declaraţiile inculpaţilor, ale părţilor vătămate şi procesul-verbal de predare a sumei sustrase, este confirmat chiar de martora I., care, în calitate de procuror, a participat la judecarea cauzei, inclusiv cu ocazia dezbaterilor ce au avut loc în data de 19 februarie 2015, la celelalte termene participând inculpatul A.

Acelaşi martor a declarat, relativ la fapta de tâlhărie, că deşi nu s-au întrebuinţat violenţe fizice, inculpaţii au profitat de imposibilitatea persoanei vătămate de a se apăra şi de a reacţiona din cauza stării de ebrietate, dar faţă de faptul că inculpaţii nu erau cunoscuţi cu antecedente penale şi au depus acte în circumstanţiere, a formulat concluzii de condamnare a acestora, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, fără a discuta însă cu procurorul de caz. Soluţia pronunţată a fost analizată în colectivul de procurori, ocazie cu care s-a apreciat că nu se impune a se declara apel, menţionând că, şi în alte situaţii au fost pronunţate soluţii similare celei din respectiva cauză, hotărârile devenind definitive prin neexercitarea căii de atac.

Probele la care s-a făcut referire anterior conduc la concluzia că fapta inculpatului A. care, în calitate de procuror, a pretins foloase martorilor denunţători, prin intermediul martorului B., cu ocazia audierii acestuia în dosarul de tâlhărie în care era inculpat, folosul constând în placarea cu polistiren a unei magazii din lemn, lăsând să se creadă că are influenţă asupra magistratului judecător învestit cu soluţionarea cauzei, îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Relativ la împrejurarea susţinută de martorul denunţător, în sensul că, în ziua în care au avut loc dezbaterile asupra cauzei, respectiv 19 februarie 2015, acesta ar fi fost chemat de către inculpat în biroul său în acelaşi scop, se constată că aceasta a fost confirmată de martorul denunţător C., care a declarat în faţa instanţei că l-a văzut pe prietenul său când s-a deplasat în biroul procurorului, aflat la etajul aceluiaşi imobil în care se află şi sediul instanţei.

În ceea ce priveşte modalitatea în care denunţătorul şi inculpatul ar fi luat legătura, primul susţinând că a fost apelat telefonic, s-a constatat că, deşi din desfăşurătorul convorbirilor telefonice depus de inculpat nu s-a confirmat o asemenea susţinere, o atare împrejurare nu poate reprezenta un argument suficient pentru înlăturarea declaraţiilor martorilor, în condiţiile în care nu rezultă că au fost efectuate verificări în privinţa numerelor de telefon folosite la acea dată de părţile implicate, iar, în prezent, o asemenea verificare nu mai este posibilă, martorul declarând că a şters din agenda propriului telefon numărul de telefon al inculpatului.

Prin urmare, deşi inculpatul a făcut dovada că, în perioada în care se pretinde că a fost comisă infracţiunea de trafic de influenţă, folosea numărul de telefon menţionat şi în contractul de furnizare a energiei electrice, ce a fost încheiat în aceeaşi perioadă, în lipsa informaţiilor privind numărul postului telefonic de pe care denunţătorul a fost apelat şi care a fost şters de acesta, apărarea inculpatului potrivit căreia este titularul unui singur număr de telefon nu poate fi verificată.

Pe de altă parte, o astfel de împrejurare este lipsită de relevanţă juridică, atâta timp cât infracţiunea de trafic de influenţă se consumase anterior, prin pretinderea folosului necuvenit la momentul audierii în calitate de inculpat a martorului B., susţinere confirmată şi de celălalt denunţător, precum şi de martorii F. şi G., care au luat cunoştinţă de înţelegerea cu inculpatul anterior condamnării martorilor denunţători şi s-a concretizat în soluţia de condamnare a acestora, fără privare de libertate, aşa cum li s-a promis, pentru serviciul pe care aceştia urmau să îl presteze în folosul său.

În egală măsură, Curtea a apreciat că probele administrate în cauză pe parcursul procesului sunt concludente în dovedirea infracţiunii de trafic de influenţă sub forma primirii folosului pretins de inculpat, în scopul anterior menţionat, iar apărarea potrivit căreia placarea cu polistiren a magaziei ar fi fost efectuată de martorii J. şi K. nu poate fi primită.

Astfel, potrivit declaraţiei martorului K., în luna martie 2015 acesta a lucrat la locuinţa inculpatului, turnând o placă la o magazie, în luna aprilie a pus polistiren extrudat şi expandat de 2 cm. grosime, culoare alb şi bleu pe aceeaşi magazie şi, după aceea, a efectuat lucrări la etajul întâi şi mansardă, rigips, compartimentare şi termoizolaţie. A placat o terasă cu marmură şi în anul 2016, a pus faianţă prin băi şi gresie.

Martorul a declarat, urmare întrebării adresate de apărătorul inculpatului, că la construirea magaziei a fost ajutat de fratele inculpatului şi de J., fără a cunoaşte numele martorului. De asemenea, la întrebarea inculpatului, prin avocat, în sensul de a preciza cine a executat efectiv anveloparea magaziei, a răspuns "doar eu", lucrarea a fost făcută în 2-3 ore, fiind vorba de 20 mp, dimensiunile magaziei fiind de maxim 3X3. A mai declarat că a fost plătit de J. cu 300-400 RON, că acesta a ţinut legătura cu inculpatul A., pentru celelalte lucrări primind aproximativ 3.000 RON.

Totodată, la întrebarea apărătorului inculpatului, dacă suma de 300-400 RON vizează doar manopera anvelopării şi aplicarea polistirenului, răspunsul a fost "da, construcţia magaziei cu totul". Solicitându-i-se explicaţii în sensul de a preciza ce înseamnă "construcţia magaziei cu totul", martorul K. a răspuns că priveşte lucrarea la care s-a referit, mai puţin tingiuirea făcută de J.

De asemenea, la solicitarea instanţei de a menţiona toate lucrările referitoare la magazie şi pe care le-a efectuat personal, a răspuns că a turnat placa cu fratele inculpatului şi J., că au ridicat-o împreună, folosind ca material lemnul, inclusiv acoperişul, iar izolaţia a realizat-o singur. A susţinut că îl cunoaşte pe B. zis "M.", dar nu l-a văzut niciodată la această lucrare; că în perioada aprilie - iunie 2015 au fost efectuate alte lucrări de către alte persoane, respectiv, în aprilie a lucrat J. la şapă şi la tencuială, iar fratele inculpatului, la curent. În luna iunie 2015, a venit o echipă din Nistoreşti, care s-a apucat de turnat fosa septică şi stâlpii de la gard, dar nu cunoaşte nicio persoană din această echipă.

La rândul său, martorul J. a declarat că în lunile martie - aprilie 2015 i-a construit inculpatului o magazie din lemn, a turnat beton, a construit-o din lemn, pe calcan a aplicat OSB, pe pereţi - scândură şi OSB, fiind ajutat de inculpat şi de fratele acestuia, dar şi de martorul L.

La întrebarea instanţei, a precizat că ridicarea magaziei a durat 4-5 zile, construcţia a fost izolată de L. cu polistiren de 2 cm. expandat pe spate şi extrudat pe faţă, ambele de 2 cm. alb, respectiv bleu, a fost plătit cu suma de 1.000 RON în aprilie 2015 de către inculpat, din care i-a dat lui L. 350-400 RON pentru ajutorul dat, acesta din urmă punând şi rigips la etajul casei.

De asemenea, martorul N. a declarat că a efectuat sporadic lucrări la locuinţa inculpatului de la începutul anului 2015, prin luna martie, cam tot anul, a executat toată instalaţia electrică la imobil. Pe parcursul anului s-a lucrat la gard, în luna iunie s-au turnat stâlpi, pe trei părţi ale locuinţei, înainte neexistând gard; lucrările au fost efectuate de trei băieţi, O. şi P., adică martorul L.

Acelaşi martor a menţionat că, la începutul anului 2015, când perimetrul nu era împrejmuit, a fost întrebat de două persoane, care au şi intrat în locuinţa în care se lucra la instalaţia electrică, despre eventuale lucrări de tencuire a casei, afirmând că se pricep şi sunt din oraşul Comarnic. Aceste persoane au revenit după câteva zile, însoţite de o a treia persoană, care a şi făcut măsurători, au lăsat dimensiunile şi un număr de telefon pe care l-a dat proprietarului.

De asemenea, a afirmat că el crede că magazia a fost ridicată "în martie, aprilie 2015", nu cunoaşte cine a aplicat polistirenul, dar din discuţii a înţeles că ar fi fost P.

Martorul O., audiat în apărare, a declarat că a lucrat la jumătatea lunii mai 2015 şi în iunie 2015 la turnarea stâlpilor de gard pe trei laturi, în jur de 40 de bucăţi şi că a fost plătit de soţia inculpatului cu suma de 2.000 RON. Deşi a avut o discuţie cu inculpatul referitoare la placarea cu piatră a respectivilor stâlpi, nu a executat lucrarea, întrucât, la acel moment, inculpatul nu avea materialele necesare; preţul solicitat a fost de 30-40 RON per stâlp.

La rândul său, martora R. a declarat că personal a discutat cu J., la data de 06 mai 2015, (când a luat moţul fiicei acestuia), că magazia a costat 1.000 RON, pe care i-a plătit martorului, din care acesta a dat 350-400 RON lui L., care a lucrat cu el la magazie. A precizat că magazia este izolată cu polistiren alb de 2 cm. grosime, parţial albastru, acesta din urmă fiind rămas de la o altă lucrare.

În legătură cu tencuielile realizate în casă, a declarat că cele interioare, la parter, au făcut făcute efectuate de J., de la cumnatul său ştiind că, în lunile martie- aprilie 2015, au venit mai multe persoane, bărbaţi, care s-au interesat de lucrări. Cumnatul său i-a dat un bilet, cu un număr de telefon şi o sumă estimativă, pe care a apreciat-o ca fiind mare comparativ cu preţul cerut de alte echipe.

Deşi inculpatul a susţinut că lucrarea de placare cu polistiren a magaziei a fost efectuată de către numiţii J. şi K., iar aceştia confirmă apărările făcute, în acelaşi sens fiind şi declaraţia dată de martora R., Curtea a apreciat că această apărare nu poate fi primită.

Din declaraţiile tuturor martorilor propuşi în apărare rezultă că martorul K. este cel care, alături de martorul J. şi de S., au edificat magazia construită din lemn, pe fundaţie de beton, dar şi alte lucrări la imobilul - casă de locuit situat la aceeaşi adresă din Comarnic, atât înainte cât şi după momentul în care se pretinde că au fost executate lucrările ce constituie obiectul cauzei.

Pe de altă parte, martorul S., care a susţinut că s-a aflat în imobilul inculpatului o perioadă lungă de timp, dat fiind faptul că a executat singur instalaţia electrică şi al cărui ajutor a fost menţionat de martorul K. la construcţia magaziei, a declarat că nu a fost de faţă când a fost realizată lucrarea de anvelopare a magaziei, din discuţii înţelegând că a realizată de K.

Martorul a confirmat, însă, aspectele relatate de martorii denunţători B. şi C., susţinând că spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii anului 2015, la imobilul proprietatea inculpatului, s-au prezentat două persoane, care au afirmat că sunt din Comarnic şi care şi-au oferit serviciile legate de tencuielile interioare, au lăsat un număr de contact, dar şi un deviz estimativ.

Aceleaşi împrejurări rezultă şi din declaraţia martorei R., care a declarat că lucrarea nu a fost efectuată cu aceştia, deoarece pretindeau mai mult decât alte echipe, ceea ce confirmă atât susţinerile denunţătorilor, în sensul că ei sunt cei care s-au prezentat la domiciliul inculpatului, cât şi ale martorului G., acesta din urmă fiind persoana care a efectuat măsurătorile şi a stabilit preţul, justificat de cooptarea sa de către B. şi C. în efectuarea unei astfel de lucrări.

Că martorii B. şi C. sunt cei care au executat lucrarea de placare cu polistiren a magaziei rezultă din declaraţiile constante ale acestora, inclusiv pe parcursul cercetării judecătoreşti, ale martorului G., care în mod direct a luat cunoştinţă de executarea respectivei lucrări, procesul-verbal de conducere în teren, probatorii ce se coroborează cu discuţiile purtate de aceştia în mediul ambiental, redate pe larg anterior şi din care rezultă, fără echivoc, că în timp ce executau lucrarea, martorul S. a discutat cu aceştia motivul pentru care se aflau acolo, respectiv:

ŞVC:- "Ce să facem, măi, neneş I-am bătut pe unii!" Zice:

"Înseamnă că a fost grav dacă aţi ajuns pe aici" (n.n. - râd) Acela era coleg cu T. Zice:

"Bă, ştiţi pe unu’ Q." "Nu ştim, nene." - " Lucrează la CFR. Ăla, dacă vine treaz, îl dau afară! "Zic:

"T.ş" - "Da, T.!" (n.n. - râd) " Cum, mă, eşti lângă el, acoloş" Zic:

"Da, da" - "Al cui eşti, mă, tuş" - "Al lui xxx" - "Aaa! Tac-tu a jucat fotbal! Păi, tu ce ai, mă, de-i baţiş" Da’ U.:

"Zi-i, mă ce-ai făcut! Zi!" - "Taci, dracu să te ia de prost!" - "Ce să-i fac, neneş L-am bătut!", iar aceasta se coroborează pe deplin cu restul probatoriilor administrate.

Această concluzie este întărită de faptul că martorul K., cel care a pretins că a executat singur lucrarea de placare a magaziei cu polistiren, nu a oferit informaţii clare, precise în legătură cu aceasta, precizând doar că a fost executată în 2-3 ore şi că ar fi primit 350-400 RON de la martorul J., din cei 1.000 RON primiţi de ambii pentru toată lucrarea, în timp ce, cu privire la alte lucrări, a făcut referiri mai ample.

Susţinerile martorului apar ca fiind neverosimile, în condiţiile în care dimensiunile magaziei redate chiar de acesta ca fiind de 3X3, dar care rezultă cu certitudine din procesul-verbal de percheziţie domiciliară, precum şi parţial din expertiza în construcţii extrajudiciară, nu ar fi putut fi executată într-un timp atât de scurt, nici chiar de două persoane, ceea ce formează convingerea că apărările formulate de inculpat nu pot fi primite.

Pe de altă parte, suma menţionată de martor ca fiind primită, 350-400 RON, este excesivă, prin raportare, pe de o parte, la timpul investit în lucrare iar pe de altă parte, la construcţia magaziei în ansamblu, în privinţa căreia se pretinde că s-a plătit 1.000 RON.

Nu în ultimul rând, potrivit declaraţiei date de martorul K., rezultă că şi în anul 2016 a prestat servicii în favoarea inculpatului, că s-a întâlnit în mai multe rânduri cu acesta, de circa 4-5 ori, ultima dată în săptămâna anterioară audierii sale, motivul fiind acela de a ridica sculele aflate la domiciliul inculpatului, respectiv circularul şi abricul.

Totodată, Curtea a reţinut că, deşi cu ocazia audierii în calitate de suspect, inculpatul A. s-a prevalat de dreptul la tăcere, ulterior, fiind audiat în calitate de inculpat, a declarat, după prezentarea fişelor de identificare ale numiţilor B. şi C., că nu poate fi sigur dacă aceştia au executat lucrări de amenajare la imobilul pe care îl deţine în oraşul Comarnic, nu îşi aminteşte dacă aceştia l-au căutat la birou după ce i-a trimis în judecată şi nu poate preciza cu exactitate cine i-a anvelopat cu polistiren şi plasă magazia de lemne aferentă imobilului din Comarnic, dar din câte i-a spus soţia, ar fi J.

Prin urmare, având în vedere probatoriile administrate în cauză sub acest aspect, astfel cum au fost prezentate pe larg anterior, împrejurarea că nici chiar cu ocazia audierii sale în calitate de inculpat nu a indicat numele martorului K. ca fiind persoana care a efectuat lucrarea, că la acel moment inculpatul nu a contestat susţinerile martorilor denunţători, şi faţă de declaraţia neverosimilă a martorului L., s-a conchis că cei care au executat lucrarea sunt denunţătorii B. şi C., iar nu martorul K., aşa cum s-a susţinut în apărare.

În ceea ce priveşte contravaloarea respectivei lucrări, evaluând toate probatoriile administrate în cauză, Curtea a apreciat că suma de 1.000 RON, menţionată în actul de acuzare este excesivă, raportat la suprafaţa ce s-a impus a fi placată cu polistiren, nivelul costurilor unei astfel de lucrări în rândul prestatorilor de servicii şi nu în ultimul rând, raportat la faptul că şederea martorilor denunţători la imobilul inculpatului s-a datorat şi unor cauze independente de lucrarea în sine, dovadă, în acest sens, fiind discuţiile purtate de denunţători cu celelalte persoane din anturaj, aspect evidenţiat şi de martorul G.

Nu a fost reţinută, însă, nici suma rezultată din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară în construcţii, de 223,20 RON, dat fiind faptul că manopera a fost calculată prin raportare la o suprafaţă totală de 12,40 mp., deşi magazia în discuţie a vizat placarea a trei pereţi, suprafeţele rezultând din procesul-verbal de percheziţie domiciliară anterior menţionat, fiind superioare celor din raport, aşa încât, având în vedere că în privinţa unor astfel de lucrări preţul este cel stabilit de prestatorii de servicii, iar în cauza de faţă martorul G. a evaluat lucrarea la suma de 500 RON, preţul total al lucrării şi implicit al folosului necuvenit a fost stabilit la 500 de RON.

În ceea ce priveşte acuzaţia de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, s-a constatat că probele administrate pe parcursul ambelor faze ale procesului penal susţin acuzaţia, aşa încât, fiind îndeplinite cerinţele prev. de art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., se impune tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru comiterea acestei infracţiuni.

S-a reţinut, în această privinţă, că în calitate de magistrat procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, în perioada aprilie - mai 2015, în timp ce efectua supravegherea urmăririi penale într-un dosar instrumentat la nivelul Poliţiei oraşului Comarnic, în care se efectuau cercetări faţă de martorul denunţător V. pentru săvârşirea infracţiunii de rănirea sau schingiuirea animalelor, a pretins şi beneficiat din partea acestuia de executarea unei lucrări în valoare de aproximativ 4.000 RON, de placare cu piatră a gardului la imobilul pe care-l deţine în oraşul Comarnic, judeţul Prahova, în schimbul adoptării unei soluţii favorabile în cauza respectivă.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că, prin sentinţa penală nr. 97 din 23 iunie 2015, pronunţată de Judecătoria Sinaia în dosarul nr. x/2015, a fost admis acordul de recunoaştere încheiat la data de 03 iunie 2015 între Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia şi inculpatul V. în dosarul nr. x/2015, cu privire la infracţiunea de rănirea sau schingiuirea animalelor prev. de art. 25 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 205/2004, prin care s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii penale de 4.500 RON şi amânarea aplicării pedepsei, potrivit art. 83 din C. pen., pe durata termenului de supraveghere de 2 ani.

Potrivit denunţului formulat de V. în data de 23 februarie 2016, la scurt timp după înregistrarea dosarului în care era cercetat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia şi al cărui procuror de caz era inculpatul A., a mers împreună cu vărul său, W., care a discutat cu procurorul despre cazul său; acesta i-a spus că rezolvă treaba şi în schimb i-a cerut să-i placheze cu piatră de munte un gard care împrejmuia curtea locuinţei sale, situată în oraşul Comarnic.

A mai susţinut că, la 2-3 zile de la acea întâlnire, vărul său i-a spus că a vorbit cu procurorul şi că urmează să meargă la casa acestuia aflată în construcţie, că s-a conformat şi a început lucrarea, susţinând că a placat atât soclul gardului, cât şi stâlpii pe toată întinderea, reuşind să termine lucrarea în aproximativ 2 luni şi jumătate. Ar fi putut să pretindă pentru manoperă circa 20-30 RON/mp, adică în total 40 de milioane RON vechi.

În declaraţia dată pe parcursul urmării penale, martorul V. a susţinut că nu mergea zilnic la lucrare, ci doar de trei ori pe săptămână, nu a cerut niciodată bani, nici înainte, nici după placarea gardului, deoarece procurorul i-a promis şi l-a ajutat cu dosarul penal. În toată această perioadă, procurorul i-a dat bani pentru achitarea transportului şi pentru ţigări, în total aproximativ 10 milioane RON vechi.

A declarat că, în luna iunie 2015, procurorul l-a chemat în biroul său, ocazie cu care i-a prezentat un document spre semnare din care rezulta că "mă rezolvă", el înţelegând că a semnat acea hârtie pentru a scăpa de puşcărie. Cu acea ocazie, procurorul i-a spus că îi va da o amendă pentru fapta sa, dar nu o va plăti, ulterior fiind prezent la Judecătoria Sinaia, unde o doamnă judecător l-a întrebat dacă recunoaşte fapta, în sala de judecată fiind prezent şi procurorul A..

După ce i-au fost prezentate de către organele de urmărire penală mai multe fotografii, a recunoscut locuinţa aflată în construcţie ca fiind a procurorului A., precum şi gardul împrejmuitor al acesteia, pe care a susţinut că l-a placat cu piatră de râu în vara anului 2015.

Din declaraţia martorului W. rezultă că, în primăvara anului 2015, procurorul A. (la care lucrase în anul 2014, septembrie - octombrie) l-a întrebat dacă ştie pe cineva care să-i placheze gardul cu piatră de munte, i-a spus că vărul său V., a mers cu acesta la casa din Comarnic, aceştia s-au înţeles, nu cunoaşte termenii înţelegerii, după acest moment, V. a avut problema penală în sensul că a maltratat un cal pentru care i s-a întocmit dosar penal.

La rugămintea vărului său de a vorbi cu procurorul, la o zi sau două, a mers la casa din Comarnic, unde se afla V., care executa lucrarea, dar şi procurorul A., în prezenţa acestuia l-a rugat pe procuror să îl ajute, în sensul de a-i crea o situaţie mai uşoară, pentru că este un băiat sărac, amărât, neştiutor de carte, ocazie cu care procurorul i-a spus "vorbim".

A mai declarat că nu cunoaşte termenii înţelegerii, dar se pricepe la astfel de lucrări de construcţii, apreciind că procurorul ar fi trebuit să-i plătească cel puţin suma de 4.000 RON, în condiţiile în care, pentru lucrări de placare cu piatră, se percepe un tarif de 25-30 RON/mp.

La rândul său, martora X. a confirmat că, în luna martie 2015, în timp ce se afla la imobilul proprietatea doamnei Constanţa din oraşul Comarnic, a văzut pe un vecin de-al său, V., care efectua lucrări de placare cu piatră a unui gard împrejmuitor, lucrarea a fost executată în circa 2 luni şi jumătate, nu ştie dacă acesta a fost plătit şi nici de problemele sale penale.

În legătură cu această acuzaţie, inculpatul a declarat că îşi aminteşte că V., zis "Y." a început să placheze gardul cu piatră înainte să existe un dosar penal pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia, că acesta i-a fost recomandat de W., a început lucrările în noiembrie 2014 până în decembrie 2014, reuşind să placheze doar un stâlp, lucrările fiind reluate în iunie 2015, deoarece cât timp a stat dosarul la el nu a avut bani să continue lucrările la casă. A declarat că a fost placată cu piatră suprafaţa de circa 100 mp.

Martorul V. şi-a menţinut denunţul şi declaraţia date pe parcursul urmăririi penale, însă a precizat că a primit de la inculpat 20-25 milioane RON şi diverse sume de la soţia acestuia pentru a-şi cumpăra ţigări, mai primea câte o bere şi mâncare.

În urma întrebărilor adresate de procuror, a răspuns că suma menţionată a primit-o într-o singură tranşă, precizând însă că "a lăsat banii la A. până la sfârşitul lucrării, pentru că altfel îi cheltuia şi avea nevoie să îşi cumpere un porc", despre care a susţinut că l-a cumpărat şi a costat 10 milioane RON. De asemenea, a susţinut că, în mod obişnuit, nu efectuează astfel de lucrări, ci doar când se poate, că îşi câştigă existenţa din lucrul cu ziua, la coasă, la fân, nu are comenzi şi nici nu ştie să lucreze, nu are nici sculele necesare, în cauză muncind cu o mistrie şi un ciocan.

La întrebarea instanţei, de ce a acceptat această lucrare, dacă în mod obişnuit nu face placări cu placă, a răspuns "pentru că m-a pus W., care este vărul meu."

Martorul W., audiat în timpul cercetării judecătoreşti, a declarat că lucrează în construcţii, pune piatră împreună cu 2-3 băieţi, printre care şi vărul său V. Posibil în vara anului 2015, nu ştie exact luna, a fost solicitat personal de procuror să îi placheze casa cu polistiren, a executat lucrarea cu trei băieţi, printre ei nu a fost şi vărul său, toţi primind suma de 59 de milioane RON vechi.

A fost întrebat dacă are un băiat să pună piatră la stâlpii gardului şi, pentru că vărul său V. se pricepea mai bine la o astfel de lucrare, i-a comunicat acestuia. Alte discuţii nu a mai purtat nici cu inculpatul, nici cu vărul său, însă a aflat de la acesta din urmă că a efectuat lucrarea, nu ştie dacă a primit bani, dar în perioada în care a lucrat acolo, şi-a cumpărat un cal şi un porc.

A admis că a avut cunoştinţă de dosarul în care vărul său V. era cercetat pentru maltratarea unui cal şi că l-a sunat pe inculpatul A., pe care l-a întrebat dacă i-a făcut dosar, acesta răspunzându-i da, "conform legii".

La întrebarea instanţei, când a purtat această discuţie, a răspuns că îşi aminteşte, dar crede că înainte ca vărul său să realizeze placarea cu piatră, menţinându-şi, totodată, declaraţia dată la urmărirea penală, în care a afirmat că a vorbit cu procurorul, în prezenţa vărului său, la domiciliul celui dintâi şi i-a solicitat să îi creeze o situaţie mai uşoară, pentru că este un băiat sărac, amărât, neştiutor de carte, cu precizarea că discuţia respectivă a purtat-o telefonic.

Martora X., audiată în timpul cercetării judecătoreşti, a declarat că îl cunoaşte pe V. şi, în perioada octombrie- noiembrie 2015, l-a ajutat pe acesta la chituit piatră, a fost angajată de soţia inculpatului la lucrări de curăţenie timp de 2-3 luni de zile, la nevoie. A menţionat că nu ştie dacă martorul V. a fost plătit pentru lucrare.

Că martorul V. a executat lucrarea de placare a gardului şi stâlpilor cu piatră de munte, rezultă şi din declaraţiile martorilor J., S., R., K. şi nu s-a contestat nici de către inculpat, apărarea sa fiind în sensul că a achitat acestuia contravaloarea lucrărilor în cuantum de 2.500 RON, în trei tranşe, una de 1.500 RON de către soţie şi două de câte 500 RON de către acesta.

Martorul O., audiat pe parcursul cercetării judecătoreşti, a confirmat faptul că, în perioada mai- iunie 2015, a turnat stâlpii de gard pe trei laturi, în jur de 40 bucăţi şi a fost plătit de soţia inculpatului cu suma de 2.000 RON, în acelaşi sens fiind declaraţiile martorului S. şi înscrisul sub semnătură privată încheiat între martora R. şi O.

Având în vedere că întreaga împrejmuire are 58 de stâlpi, aşa cum reiese din procesul-verbal încheiat cu ocazia percheziţiei domiciliare, raportul de expertiză tehnică în construcţii întocmită de expert AA., precum şi din declaraţia martorei R., faţă de faptul că martorul O. a fost solicitat iniţial pentru această lucrare, stabilind preţul anterior menţionat, iar martorul W., deşi a susţinut că nu a cunoscut termenii înţelegerii, a declarat că se pricepe la aceste lucrări şi apreciază că procurorul ar fi trebuit să îi plătească numitului V. cel puţin suma de 4.000 RON în condiţiile în care pentru lucrări de placare cu piatră se percepe un tarif de 25-30 RON/mp., s-a conchide că suma reprezentând contravaloarea serviciilor prestate este de 4.000 RON, aşa cum s-a stabilit prin actul de sesizare.

În ceea ce priveşte apărarea potrivit căreia suma ar fi fost plătită integral de inculpat, s-a apreciat că este parţial întemeiată.

Astfel, rezultă din coroborarea tuturor probatoriilor că discuţiile dintre inculpat şi martorul denunţător, în legătură cu dosarul penal în care acesta era implicat, au avut loc, prin intermediul martorului W., dar şi direct, în perioada în care inculpatul A. avea în supraveghere cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia, cu propunere de soluţionare favorabilă din partea inculpatului, în sensul condamnării inculpatului V. la amendă penală în cuantum de 4.500 RON, a cărei executare a fost amânată, potrivit art. 83 din C. pen.

Împrejurarea că executarea lucrării s-ar fi desfăşurat pe parcursul a două luni şi jumătate nu prezintă relevanţă din perspectiva întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art. 289 din C. pen., în condiţiile în care rezultă fără dubiu că între inculpat şi martorul V. a avut loc o înţelegere cu privire la lucrarea de placare cu piatră, în schimbul soluţiei favorabile de aplicare a unei amenzi penale, a cărei executare a fost amânată, iar aceasta s-a concretizat în încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei de către inculpat, în calitate de procuror şi V., acuzat de comiterea infracţiunii prev. de art. 25 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 205/2004 şi care a fost validat prin sentinţa penală nr. 97 din 23 iunie 2015, pronunţată de Judecătoria Sinaia.

În ceea ce priveşte apărarea potrivit căreia inculpatul şi-ar fi onorat în totalitate obligaţiile de plată faţă de V., ea a fost înlăturată, având în vedere declaraţiile contradictorii ale martorului şi inculpatului, dar şi faţă de împrejurarea că declaraţiile martorilor R. şi BB. nu au format convingerea instanţei în sensul anterior menţionat.

S-a constatat, astfel că, dacă în timpul urmăririi penale, martorul V. a pretins că a primit de la inculpat circa 10 milioane RON vechi, în timpul cercetării judecătoreşti a susţinut că a fost plătit de inculpat cu suma de 20-25 milioane RON vechi şi a primit diverse sume de la soţia inculpatului, că a primit banii într-o singură tranşă, dar i-a lăsat inculpatului până la sfârşitul lucrării, întrucât intenţiona să cumpere un porc, că a achiziţionat animalul respectiv, iar diferenţa de bani a folosit-o pentru aprovizionare cu alimente, apă, lumină.

Inculpatul A. a susţinut, pe parcursul urmăririi penale, că i-a plătit numitului V. cel puţin 3.000 RON, în 5 sau 6 rate, plus bani pentru ţigări, transport, bere, iar în timpul cercetării judecătoreşti, că s-a înţeles cu acesta asupra sumei de 2.500 RON, achitată în trei tranşe, una de 1.500 RON plătită de către soţia sa şi alte două de câte 500 de RON, plătite personal.

Martora R. a declarat că, în noiembrie 2015, când soţul său era plecat la un seminar, i-a dat lui V. suma de 1.500 de RON, pe care a împrumutat-o de la familia OO., iar la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lui decembrie, soţul său i-a dat suma de 1.000 RON ca să îşi cumpere un porc.

Martorul BB., audiat sub acest aspect, a susţinut că, în toamna anului 2015, a împrumutat familia PP. cu suma de 1.500 RON, a înţeles că doamna A. trebuia să plătească un muncitor care îşi cumpărase un cal şi că banii i-au fost restituiţi în 3-4 zile de către inculpat, care obţinuse un credit de la bancă.

Este real că inculpatul a făcut dovada că, în luna noiembrie 2015, a contractat un credit de nevoi personale de la CC. în sumă de 88.000 RON, însă susţinerea sa, potrivit căreia ar fi achitat contravaloarea serviciului prestat de V., nu poate fi primită.

Motivul care ar fi justificat plata sumei de 1.500 RON, respectiv achiziţionarea de către V. a unui cal, nu a fost susţinut de acesta în niciun moment pe parcursul procesului, singura achiziţie referindu-se la un porc în valoare de 1.000 RON, martorul explicând că diferenţa ar fi fost folosită pentru alimente şi plata utilităţilor.

În ceea ce priveşte declaraţia martorului BB., pe lângă faptul că susţinerea sa referitoare la suma împrumutată apare ca fiind neverosimilă în condiţiile în care a fost singura dată când a împrumutat familia inculpatului şi nu a făcut dovezi în legătură cu sursa din care a provenit această sumă importantă, acesta nu poate fi avută în vedere în sensul solicitat de inculpat, faţă de împrejurarea că el nu a fost prezent când se pretinde că martora R. i-ar fi înmânat denunţătorului suma respectivă.

Nu în ultimul rând, apărările inculpatului diferă atât în privinţa sumei, cât şi a modalităţii de plată în cele două faze ale procesului, cert fiind faptul că ambele se apropie de amenda penală stabilită prin acordul de recunoaştere şi care nu a fost plătită de către V., dar faţă de împrejurarea că în privinţa sumei de 1.000 RON, acesta din urmă şi-a menţinut declaraţiile, s-a stabilit că folosul primit de către inculpat a fost în sumă de 3.000 RON (4.000- 1.000).

Existenţa faptei rezultă de altfel şi din discuţiile purtate în mediul ambiental de către martorii B., C. şi celelalte persoane, cele învederate de aceştia coroborându-se cu informaţiile furnizate de presa scrisă de la acea vreme, în sensul că maltratarea calului de către V. fusese înregistrată cu mijloace video de către o persoană din A.eşti.

În ceea ce priveşte legalitatea administrării probatoriilor în faza de urmărire penală, s-a constatat, astfel cum s-a reţinut şi prin încheierea din data de 18 mai 2016, prin care s-a dispus începerea judecăţii, că mijlocul de probă constând în înregistrarea convorbirii purtate în mediul ambiental de către martorii denunţători B., C., G. şi martorul ameninţat F. este conform dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din C. proc. pen., potrivit cărora înregistrările prevăzute în prezentul capitol, respectiv, Capitolul IV - Metode speciale de supraveghere sau cercetare - efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii.

Pe de altă parte, dată fiind natura faptelor vizate de respectiva discuţie în mediul ambiental, respectiv infracţiuni de corupţie, şi persoana inculpatului, procuror, s-a constatat că acordarea statutului de martor ameninţat numitului F. este conformă dispoziţiilor cuprinse în art. 125 din C. proc. pen., decizia procurorului de a nu divulga identitatea martorului fiind inspirată de nevoia de a asigura acesteia protecţia necesară împotriva eventualelor represalii din partea inculpatului.

Referitor la neloialitatea probelor invocată, de asemenea, de inculpat, analizată din perspectiva art. 101 din C. proc. pen., s-a constatat că niciunul dintre mijloacele menţionate de text nu a fost folosit în scopul obţinerii respectivelor probe, audierea nemijlocită a martorilor denunţători, dar şi a martorului ameninţat F. formând convingerea instanţei că înregistrarea a fost făcută ulterior comiterii faptelor de către inculpat, neexistând vreun alt interes al martorului, cu excepţia celui de care a făcut vorbire şi care nu prezintă relevanţă, atâta timp cât faptele erau deja săvârşite.

Nici împrejurarea susţinută de apărare, în sensul că martorul F. ar fi iniţiat discuţiile şi ar fi sugerat răspunsurile în discuţia purtată în mediu ambiental, nu poate fi primită, constatându-se că participarea martorilor denunţători B. şi C. la discuţii este benevolă, liberă, dovadă fiind limbajul folosit de aceştia în relatarea evenimentelor, dar şi părerile legate de fapte ori persoane, aceste informaţii fiind pe deplin concordante celor arătate în denunţuri şi declaraţii.

În privinţa înregistrării audio, nu există vreun element care să conducă la ideea existenţei unei provocări din partea martorului ameninţat, iar gestul său de a depune înregistrarea la procuror, a fost explicată de acesta şi este plauzibil, dată fiind împrejurarea că avea cunoştinţă de comiterea unor fapte de corupţie şi ar fi putut fi tras la răspundere penală pentru o infracţiune contra înfăptuirii justiţiei.

În fine, dacă pe parcursul urmăririi penale, inculpatul nu a putut propune probe în apărare, dreptul său la apărare consacrat de art. 10 din C. proc. pen. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost pe deplin respectat, întrucât încă de la înregistrarea cauzei, la solicitarea sa, i-a fost pusă la dispoziţie copie a suportului optic cu înregistrarea discuţiei purtate în mediul ambiental, având posibilitatea să verifice conformitatea acesteia cu cele redate în procesul-verbal şi în privinţa căreia nu au fost formulate observaţii, iar pe de altă parte, urmare audierii nemijlocite, în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate a martorului ameninţat, a adresat acestuia întrebările pe care le-a considerat necesare.

Referitor la susţinerea neloialităţii denunţurilor decurgând din faptul că martorii ar fi fost obligaţi să le formuleze, în opinia instanţei, aceasta nu a fost avută în vedere, constatându-se că prin audierea nemijlocită a martorilor nu s-au decelat elemente care să justifice o asemenea concluzie, simpla susţinere că din propria iniţiativă nu ar fi formulat denunţuri nefiind aptă să justifice neloialitatea probelor, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada vreunui element dintre cele menţionate în art. 101 din C. proc. pen., care să conducă la înlăturarea acesteia.

În ceea ce priveşte apărarea inculpatului, respectiv că, în ambele cauze instrumentate de acesta, a procedat potrivit legii, iar soluţiile date concordă jurisprudenţei unităţii de parchet în care a funcţionat şi instanţei arondate, aceasta nu poate fi avută în vedere în scopul exonerării de răspundere penală, atâta timp cât în niciuna din cauzele penale instrumentate nu a exercitat calea de atac pentru a se putea verifica cel puţin jurisprudenţa de la nivelul instanţei de control judiciar, dar şi faptul că la o minimă verificare a jurisprudenţei instanţelor care au soluţionat cauze similare, s-ar fi constatat că pedepsele aplicate au fost mult mai aspre.

La individualizarea sancţiunilor au fost avute în vedere criteriile cuprinse în art. 74 din C. pen., respectiv: natura şi gravitatea faptelor săvârşite, periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, starea de pericol creată pentru valoarea socială ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, starea de sănătate, situaţia familială şi socială a inculpatului.

Totodată, au fost avute în vedere dispoziţiile cuprinse în art. 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000 cu referire la lit. b), în sensul că faptele de luare de mită sau trafic de influenţă săvârşite de o persoană care este judecător sau procuror, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 din C. pen., ale cărei limite se majorează cu o treime.

Curtea a reţinut că, deşi inculpatul este acuzat de infracţiuni grave, de corupţie, cu impact major în credibilitatea actului de justiţie, vechimea sa mare în profesie, activitatea anterioară meritorie şi situaţia socio-familială diminuează periculozitatea infractorului, motiv pentru care, la încadrarea juridică a fiecărei infracţiuni, au fost reţinute circumstanţele atenuante judiciare prev. de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., cu consecinţa reducerii limitelor speciale ale pedepselor prevăzute de lege cu o treime, aşa cum impun dispoziţiile art. 76 alin. (1) din C. pen.

Drept urmare, au fost aplicate inculpatului pedepse situate în apropierea limitei minime a fiecărui text de lege incriminatoriu, apreciate ca fiind apte să răspundă scopului de prevenţie generală şi specială.

Constatând că aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a săvârşit fapta este obligatorie, astfel cum rezultă din art. 289 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 67 alin. (2) din C. pen., văzând şi dispoziţiile cuprinse în art. 66 alin. (2) cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice, sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita profesia de procuror pe o durată de 3 ani, ce se execută în condiţiile prev. de art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

Pe cale de consecinţă şi în aplicarea disp. art. 65 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., ce urmează să fie executată potrivit art. 65 alin. (3) din C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

Faţă de incidenţa disp. art. 38 alin. (1) din C. pen., s-a făcut aplicarea disp. art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., în sensul că s-au contopit pedepsele aplicate, stabilindu-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, la care s-a adăugat o treime din cea de-a doua pedeapsă.

Totodată, în baza art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. cu referire la art. 289 alin. (3) şi art. 291 alin. (2) din C. pen., s-au confiscat de la inculpat sumele de 3.000 RON şi respectiv, 500 RON, stabilite potrivit considerentelor de mai sus, dobândite prin săvârşirea infracţiunilor.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti şi inculpatul A., care au criticat soluţia dispusă pentru motive de nelegalitate ori, după caz, de netemeinicie.

I. În dezvoltarea motivelor de apel, Ministerul Public a criticat hotărârea primei instanţe exclusiv din perspectiva greşitei individualizări a pedepselor, urmare a netemeinicei reţineri, în beneficiul inculpatului, a circumstanţelor atenuante.

Subliniind că, pe lângă funcţia de constrângere, pedeapsa îndeplineşte şi un rol educativ, de exemplaritate şi reeducare, fiind menită să înlăture deprinderile antisociale ale condamnatului, Ministerul Public a apreciat că individualizarea pedepselor trebuie să respecte principiul proporţionalităţii sancţiunii cu natura şi gradul de pericol social al faptei săvârşite, avându-se în vedere drepturile şi libertăţile fundamentale sau alte valori sociale protejate, vătămate prin comiterea infracţiunii.

Circumstanţele atenuante judiciare sunt realităţi obiective, pe care instanţa le poate constata, fără a fi, totuşi, obligată să le reţină caracterul atenuant, întrucât aplicarea acestora este facultativă.

S-a considerat, în contrast cu prima instanţă, că, dimpotrivă, calitatea de procuror în care inculpatul a săvârşit cele două infracţiuni de corupţie - ambele de o gravitate deosebită, aflate în legătură cu exercitarea profesiei, şi periculozitatea ce rezultă din faptul că acesta a înţeles să deroge de la orice norme morale, deontologice şi penale, acceptând foloase materiale necuvenite de la persoanele cercetate, sunt împrejurări ce nu pot fi reţinute ca un beneficiu pentru autorul infracţiunilor.

Activitatea meritorie anterioară comiterii faptelor, precum şi situaţia socio-familială a inculpatului nu justifică, prin ele însele, caracterizarea lor ca circumstanţe atenuante şi, în consecinţă, nici aplicarea unor pedepse reduse, întrucât, în procesul de apreciere, aceste elemente trebuie raportate la gradul de pericol social al faptelor, la ansamblul condiţiilor concrete în care acestea au fost săvârşite, precum şi la orice elemente ce privesc persoana făptuitorului.

Or, datele favorabile inculpatului au fost valorificate prin aplicarea unor pedepse minime, astfel că diminuarea în continuare a duratei sancţiunilor nu se justifică, neexistând împrejurări care să se circumscrie circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (2) din C. pen.

II. În motivarea apelului declarat, inculpatul A. a solicitat desfiinţarea sentinţei apelate şi rejudecând în fond, să se dispună o soluţie de achitare sub aspectul ambelor infracţiuni reţinute în sarcina sa, potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

1) Prealabil expunerii argumentelor ce au stat la baza căii sale de atac, apelantul-inculpat a solicitat Înaltei Curţi sa constate:

a) încălcarea, de către organul de urmărire penală, a principiului loialităţii administrării probelor, prevăzut de art. 101 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

S-a susţinut că încălcarea dispoziţiilor art. 101 alin. (1) din C. proc. pen. constă în aceea că organul de urmărire penală a întrebuinţat ameninţări şi alte mijloace de constrângere, precum şi îndemnuri sau promisiuni cu privire la martorii denunţători.

Făcând trimiteri detaliate la conţinutul declaraţiilor date de martorii B., C. şi V., pe parcursul judecăţii în fond, inculpatul a apreciat că redactarea denunţurilor s-a realizat de către organul de urmărire penală, folosindu-se, în cuprinsul acestora, trimiteri la date şi împrejurări, precum şi expresii care intră în flagrantă contradicţie cu nivelul de educaţie al denunţătorilor, precum şi cu posibilitatea şi interesul acestora de a memora. Astfel, toţi martorii au arătat că, la solicitarea procurorului DD., au formulat denunţ, acesta fiind redactat de către organul de urmărire penală şi doar semnat de către denunţători.

S-a subliniat, în acelaşi sens, că denunţurile formulate de către B. şi C. seamănă izbitor, expresiile folosite şi modalitatea de descriere a faptelor ducând mai degrabă la concluzia ca au fost redactate de care un profesionist al dreptului.

b) nerespectarea principiului legalităţii actelor de urmărire penală de către procurorul instrumentator, concretizată în indicarea, în mod neadevărat, a denunţurilor formulate de B., C. şi V. ca fiind modul de sesizare cu privire la săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă şi luare de mită reţinute în sarcina inculpatului A.

În realitate, procurorii care au efectuat urmărirea penală în cauză - DD. şi FF. - efectuau deja activităţi investigative în legătură cu persoana inculpatului A. şi despre faptele denunţate, înainte de a-i chema (conduce) pe martorii denunţători la sediul D.N.A Ploieşti şi mai înainte ca aceştia, la solicitarea procurorului DD., să formuleze denunţ cu privire la aceste fapte.

Concluzia enunţată este susţinută, potrivit apărării, de analiza obiectivă a împrejurărilor decelate din declaraţiile martorilor denunţători şi ale martorului cu identitate protejată F., care au relatat modalitatea în care au fost contactaţi de către ofiţerii de poliţie, conduşi la sediul unităţii de parchet şi chestionaţi de procurorul DD. în legătură cu lucrările efectuate la imobilul proprietatea inculpatului ce fac obiectul prezentei cauze (cum este cazul celor trei denunţători), respectiv, motivaţia ce a stat la baza depunerii înregistrării la procuror, legată de teama de a nu fi acuzat de o faptă penală (în cazul martorului F.).

Rezultă, astfel, că denunţurile administrate în cauză nu aveau aptitudinea de a fundamenta aplicarea cauzelor de nepedepsire prevăzute de art. 290 alin. (3) din C. pen. şi art. 292 alin. (2) din C. pen.

Identificarea martorilor denunţători, localizarea, invitarea şi conducerea acestora la sediul DNA Ploieşti, precum şi întrebările adresate de către procuror nu lasă loc niciunor dubii cu privire la existenţa unor sesizări anterioare formulării denunţurilor. Neprocedând, însă, la începerea urmăririi penale in rem cu privire la faptele sesizate şi punerea sub acuzare a martorilor denunţători pentru săvârşirea infracţiunilor de cumpărare de influenţă, respectiv, dare de mită, organul de urmărire penală i-a transformat pe aceştia în persoane interesate, captive şi tributare, dacă nu chiar recunoscătoare cu privire la o anumită poziţie procesuală, de la care nu se pot abate.

c) efectuarea urmăririi penale cu rea credinţă, existând indicii cu privire la nelegalitatea administrării probelor. În acest sens, criticând opinia judecătorului fondului potrivit căreia, odată finalizată procedura de cameră preliminară, judecătorul nu mai poate cenzura legalitatea administrării probelor, inculpatul a apreciat că o eventuală raliere la această opinie ar însemna că atât judecătorul de fond, cât şi judecătorii din apel, chiar dacă au convingerea administrării nelegale a unei probe, sunt obligaţi să respecte autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorului de cameră preliminară, fapt ce contravine dreptului la un proces echitabil, prin afectarea esenţei şi scopului procesului penal.

Potrivit actelor de la dosarul cauzei, la termenul din 26.04.2016, inculpatul a solicitat, în procedura de cameră preliminară, excluderea mai multor probe administrate, reprezentate de procesul-verbal de conducere în teren, încheiat la data de 22.02.2016 de către comisarul şef GG., ofiţer de politie judiciară din cadrul D.N.A - Serviciul Teritorial Ploieşti şi agent principal de poliţie HH. - specialist criminalist în cadrul I.J.P Prahova, precum şi procesul-verbal de redare în formă scrisă a discuţiei purtată, în mediul ambiental, între martorii denunţători B. şi C. şi martorul protejat F., discuţie înregistrată cu mijloace proprii ale celui din urmă şi pusă de acesta la dispoziţia organelor de urmărire penală, proces-verbal încheiat la data de 26.02.2016 şi certificat pentru autenticitate de către procuror, la aceeaşi dată.

Solicitarea a fost respinsă de către judecătorul de cameră preliminară, a cărui constatare în privinţa legalităţii probelor nu a intrat, însă, în puterea lucrului judecat, întrucât nu este de conceput ca, în cursul judecăţii fondului sau în calea de atac, judecătorii să nu poată reaprecia asupra excluderii probelor pentru condiţii de nelegalitate.

Apelantul inculpat a apreciat nelegală administrarea înregistrării conversaţiei purtate în mediul ambiental de martorul cu identitate protejată F. cu martorii denunţători B. şi C. şi cu martorul G., nelegalitate ce rezultă din:

a) nestabilirea datei la care s-a efectuat înregistrarea (susţinerile martorului cu privire la perioada în care a realizat înregistrarea, respectiv, 26.02.2015 - 22.02.2016 nefiind confirmate prin expertizarea telefonului sau prin simpla sa consultare);

b) existenţa provocării efectuată de către martorul cu identitate protejată F., provocare cu caracter repetat, săvârşită asupra martorilor denunţători B. şi C., cu prilejul înregistrării discuţiei ambientale purtată de aceştia. În acest sens, inculpatul A. a subliniat limbajul colocvial avut pe fondul consumului de băuturi alcoolice, starea euforică evidentă, schimbarea cursului conversaţiei, încercarea repetată de introducere în discuţie a unor aspecte ce nu făceau parte din preocuparea celorlalţi şi chiar efectuarea unei veritabile anchete, reuşindu-se, astfel, deturnarea totală a discuţiei către aspecte de interes pentru acuzaţie.

c) În condiţiile în care nu a fost determinat suportul original pe care a fost efectuată înregistrarea şi nu se cunoaşte modalitatea în care înregistrarea a fost transferată pe memory stick-ul indicat de martorul cu identitate protejată, luând în considerare şi împrejurările anterior expuse, s-a opinat că proba este profund viciată, putând fi exploatată în cadrul procesului penal numai după remedierea tuturor acestor vicii.

Totodată, s-a invocat nelegala administrare a procesului-verbal încheiat la 22.02.2016 de către comisarul sef GG. şi agentul principal de poliţie HH., ca efect al nerespectării dispoziţiilor art. 195 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., privind indicarea ordonanţei sau a încheierii prin care s-a dispus măsura, al lipsei ordonanţei de delegare către ofiţerii de poliţie judiciară pentru efectuarea activităţilor de urmărire penală în cauză, precum şi pentru viciile de conţinut, constând în indicarea unei ore de desfăşurare a activităţii absolut neverosimilă, date fiind intervalele orare în care au fost audiaţi martorii denunţători la sediul D.N.A Ploieşti şi condiţiile atmosferice şi de vizibilitate constatate.

S-a apreciat că organul de urmărire penală, în mod neloial, nu a consemnat corect în actele de urmărire penală date şi împrejurări corespunzătoare adevărului, creând dubii majore cu privire la buna sa credinţă şi respectarea principiului loialităţii administrării probelor, afectând, astfel, întreaga legalitate a procesului penal. Pentru considerentele arătate, rectificarea printr-un act procedural (procesul-verbal din data de 18.05.2016) a orei de început şi a orei de finalizare a activităţii de conducere în teren, urmărindu-se decelarea unei erori materiale, nu face decât să întărească cele constatate de apărare.

Ca efect al constatării acestor neregularităţi, inculpatul a solicitat Înaltei Curţi să dispună excluderea probelor administrate prin procesul-verbal de transcriere a convorbirii dintre martorul cu identitate protejata F., martorii denunţători B. şi C. şi martorul G. (întrucât nu este clar procedeul probatoriu şi proba nu a fost administrată în mod loial), denunţurile semnate de martorii B. şi C. la data de 22.02.2016, precum şi de V., la data de 23.02.2016, ca fiind nelegal administrate (întrucât, la data semnării acestora, organul de urmărire penală desfăşura deja activităţi investigative faţă de inculpat) şi procesul-verbal de conducere în teren din data de 22.02.2016 pentru condiţii de nelegalitate (neindicarea, în mod corect, a datelor şi circumstanţelor în care s-a desfăşurat activitatea procedurală).

Cu ocazia dezbaterilor, apelantul inculpat A. a dezvoltat şi completat argumentaţia ce a stat la baza cererii de excludere a declaraţiilor martorilor denunţători, a înregistrării ambientale puse la dispoziţie de martorul ameninţat F. şi a procesului-verbal de conducere în teren, apreciind că o atare sancţiune se justifică şi în considerarea celor statuate prin Decizia nr. 802/2017 a Curţii Constituţionale.

Totodată, apelantul inculpat a apreciat că excluderea probelor anterior enumerate ar impune desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, în scopul asigurării efective a unui dublu grad de jurisdicţie, pe un fond de probe restrâns, ce va fi menţinut ca legal în urma deliberării.

2) Pe fondul cauzei, apelantul inculpat A. a invocat greşita sa condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, subliniind, sub un prim aspect, deosebirile dintre statuările primei instanţe cu privire la momentul pretinderii şi modalitatea ori circumstanţele de săvârşire a infracţiunii şi cele ale organului de urmărire penală. Apelantul inculpat a apreciat că deosebirile sunt evidente, de vreme ce judecătorul fondului plasează momentul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă în forma pretinderii, pe parcursul cercetărilor care se efectuau în dosarul nr. x/2014, aflat în instrumentarea inculpatului, pe când organul de urmărire penala plasează momentul săvârşirii infracţiunii la data la care au avut loc dezbaterile la Judecătoria Sinaia - instanţă sesizată prin rechizitoriu de către inculpat.

Apărarea a apreciat că faptele, aşa cum au fost stabilite în hotărârea de condamnare, sunt total diferite de cele descrise în actul de sesizare a instanţei, în sensul că, în hotărârea de condamnare, se reţine că inculpatul a pretins un folos circumstanţiat la executarea unor lucrări de placare cu polistiren a unei magazii din lemn, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra magistratului judecător învestit cu soluţionarea cauzei, pe când rechizitoriul reţine în sarcina inculpatului A. că a pretins şi a beneficiat din partea martorilor denunţători de executarea unor lucrări de amenajare a unei magazii (placare cu polistiren), în schimbul intervenţiei la judecătorul care avea spre soluţionare respectiva cauză penală, pe lângă care a lăsat să se creadă că are influenţă.

În fine, instanţa fondului a reţinut că pretinderea a fost făcută de la ambii martori, prin intermediul lui B., iar organul de urmărire penală a reţinut că inculpatul a pretins de la ambii martori folosul necuvenit.

Astfel fiind, dincolo de inadvertenţele faptice care sunt, de altfel, esenţiale în analiza cauzei, apărarea a apreciat că nu au fost respectate dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen.

În plus, nici acuzarea şi nici instanţa fondului nu au evocat, după ce au reţinut faptul pretinderii, care a fost atitudinea martorului/martorilor în legătură cu pretinderea şi nici obiectul traficului de influenţă, mai ales în condiţiile în care traficul de influenţă şi cumpărarea de influenţă sunt infracţiuni corelative.

De altfel, la dosarul cauzei nu există vreo dovadă din care să rezulte că între inculpatul A. şi vreunul dintre martorii denunţători ar fi existat o înţelegere de tip fraudulos, ci doar aprecieri ale organului de urmărire penală, sens în care s-a făcut trimitere la denunţurile şi declaraţiile obţinute de către organul de urmărire penală, din care lipsesc elemente esenţiale cu privire la modalitatea în care se consumă infracţiunea de trafic de influenţă.

În opinia apelantului, de esenţa infracţiunii de trafic de influenţă este prezentarea de către traficant a "variantelor" şi, corelativ, existenţa reprezentării, în mintea cumpărătorului de influenţă, a celor două alternative, astfel încât acesta din urmă să recepţioneze un mesaj clar şi neechivoc de la traficantul de influenţă, din care să rezulte fără niciun dubiu oferta acestuia de a interveni, disponibilitatea sa de a influenţa, toate acestea în schimbul unor sume de bani sau alte foloase, cu o valoare care să corespundă celei ce caracterizează efectul intervenţiei traficantului.

În speţă, s-a apreciat greu de crezut că folosul urmărit de către inculpat ar fi putut justifica săvârşirea unei astfel de infracţiuni, cu riscurile inerente, împrejurare ce impunea instanţei să dea dovadă de prudenţă şi să procedeze, într-un mod obiectiv, la analiza apărărilor inculpatului, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie. Rezultă cu claritate faptul că materialele necesare anvelopării (polistiren şi plasă) au fost achiziţionate de către inculpat, iar potrivit celor reţinute de către instanţă, în evidentă contradicţie cu concluziile expertizei extrajudiciare, costul manoperei ar fi fost de 500 RON, fapt care nu justifica în niciun mod săvârşirea unei infracţiuni de corupţie.

Referirile la declaraţia de inculpat dată în faţa organului de urmărire penală, şi în care inculpatul A. afirma că nu îşi aminteşte cu exactitate cine a placat cu polistiren magazia de lemne, ea ar fi trebuit să fie apreciată ca sinceră de către instanţa de judecată, deoarece rezultă din probele administrate că inculpatul A. s-a ocupat doar sporadic de supravegherea sau contractarea unor lucrări sau servicii privind imobilul din oraşul Comarnic.

În ceea ce priveşte momentul la care s-a executat placarea cu polistiren şi care este descris în mod diferit de către martorii denunţători şi de către martorii J. şi K., s-a subliniat că sfârşitul lunii februarie, începutul lunii martie într-o localitate subcarpatică are şi temperaturi negative pe timpul nopţii, de natură a crea dificultăţi majore la turnarea betonului sau chiar la placarea propriu-zisă, nefiind justificată cu nimic o eventuală grăbire a lucrărilor, în loc să se aştepte o perioadă mai caldă.

Totodată, a solicitat Înaltei Curţi să reţină ca adevărată împrejurarea potrivit căreia, în perioada indicată de către martorii denunţători, imobilul nu era conectat la curent electric, serviciile de furnizare ale energiei electrice fiind contractate abia în data de 29 martie 2015, împrejurare ce relevă nesinceritatea afirmaţiilor denunţătorilor, cu privire la existenţa în imobil a unui congelator din care aceştia s-au aprovizionat cu carne.

A opinat că, de esenţa existenţei infracţiunii de trafic de influenţă, nu este decelarea împrejurării ca martorii denunţători au lucrat la casa inculpatului, ci că aceştia au executat o muncă neplătită şi care reprezenta contravaloarea promisiunii sau exercitării influenţei asupra unui magistrat judecător în legătură cu soluţia dată în dosarul penal al celor doi, promisiune ce ar fi fost săvârşită de către inculpatul A. Chiar în condiţiile în care instanţa de fond a ajuns la concluzia că martorii denunţători ar fi lucrat la imobilul situat în localitatea Comarnic şi aparţinând inculpatului, ar fi trebuit să dispună o soluţie de achitare întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, de vreme ce prezenţa acestora nu a fost condiţionată sau pretinsă de către inculpatul A., în legătură cu soluţionarea favorabilă a dosarului penal al acestora, prin influenţarea magistratului judecător.

Reiterând argumentele ce pledează pentru lipsa de credibilitate a martorilor denunţători, inculpatul a făcut referire şi la omisiunea procurorului de a consemna efectuarea unui apel, de pe telefonul mobil al inculpatului, la numerele de telefon ale martorilor denunţători B. şi C., rezultatul verificării fiind negativ.

3) Apelantul inculpat A. a criticat şi greşita sa condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, susţinând că probatoriul nu relevă legătura dintre soluţia adoptată de inculpat (acord de recunoaştere a vinovăţiei cu aplicarea unei amenzi penale) şi folosul obţinut prin neplata valorii reale a lucrării şi nici nu permite determinarea momentului pretinderii, de către inculpat, a folosului în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a acordului mituitorului de a remite mita, prin nesolicitarea contravalorii reale a lucrării.

S-a apreciat că înlăturarea apărărilor inculpatului s-a realizat cu o motivare superfluă, fără ca instanţa de fond să argumenteze înlăturarea aspectelor învederate prin depoziţiile martorilor R. şi BB., fără a determina momentul în care a fost executată lucrarea la casa inculpatului de către martorul denunţător V. şi fără a cenzura, în mod efectiv, susţinerile inculpatului cu privire la plasarea în timp a recomandării primite de la W. şi a execuţiei lucrărilor, după pronunţarea instanţei de judecată cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

Prin urmare, a considerat că hotărârea instanţei este lipsită de suport probator apt să justifice concluzia îndeplinirii cerinţelor de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită, singura împrejurare care nu comportă dubii fiind efectuarea lucrării de către martorul denunţător V., lucrare pentru care a primit toţi banii solicitaţi.

Învestită în cel de-al doilea grad de jurisdicţie, în temeiul dispoziţiilor art. 420 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte a procedat la ascultarea nemijlocită a inculpatului A., apelantul optând pentru a-şi exercita acest drept la data de 29.06.2018, la finalul cercetării judecătoreşti în apel.

Instanţa de control judiciar a încuviinţat sau, după caz, a dispus din oficiu administrarea de probe cu înscrisuri, probe testimoniale, constând în reascultarea martorilor V., C., B., W., K., J. şi O. (la solicitarea inculpatului A.), a martorului II. (la solicitarea procurorului) şi a martorului G. (din oficiu), precum şi efectuarea unor adrese către D.N.A - Serviciul Teritorial Ploieşti pentru a se comunica relaţii cu privire la situaţia martorilor denunţători în raport de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi O.U.G nr. 43/2000.

Totodată, au fost solicitate aceleiaşi unităţi de parchet informaţii cu privire la existenţa mijloacelor tehnice de înregistrare a declaraţiilor şi date privind eventuala implicare a Serviciului Român de Informaţii în activitatea de urmărire penală desfăşurată în cauză (răspunsul aflându-se la fila 234/vol. 2 apel). Măsurile corespunzătoare au fost dispuse prin încheierile din datele de 27.01.2017, 30.10.2017, 18.05.2018, considerentele avute în vedere fiind redate detaliat în cuprinsul acestor încheieri.

În exercitarea prerogativelor prevăzute de art. 100 alin. (2)-(4) din C. proc. pen., Înalta Curte a respins solicitările inculpatului A., de reascultare a celorlalţi martori audiaţi în faţa primei instanţe şi a martorilor JJ., KK., de efectuare a unei adrese către D.N.A pentru a se comunica informaţii privind suportul optic original pe care se află stocată înregistrarea convorbirii ambientale, de efectuare a unei expertize tehnice judiciare în specialitatea construcţii şi a unei expertize criminalistice asupra înregistrării puse la dispoziţie de martorul cu identitate protejată. Asupra tuturor acestor solicitări, instanţa de apel s-a pronunţat motivat, prin încheierile din datele de 27.01.2017, 10.03.2017, 30.10.2017, 18.05.2018, 29.06.2018, considerentele avute în vedere fiind expuse în partea expozitivă a acestor ultime hotărâri.

Prin încheierea din data de 18.05.2018, Înalta Curte a admis cererea inculpatului şi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din C. proc. pen. şi art. 126 alin. (5) din C. proc. pen., excepţie nesoluţionată până la data pronunţării deciziei penale de faţă.

Subsecvent închiderii dezbaterilor, la data de 18.09.2018, apelantul inculpat a formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, invocând faptul că se află în posesia unor informaţii noi, care relevă, pe de o parte, dotarea unităţii de parchet care a efectuat urmărirea penală în cauză cu mijloace tehnice de înregistrare, iar, pe de altă parte, că asupra martorilor denunţători C. şi B. s-ar fi exercitat acţiuni de influenţare anterior ascultării lor în cursul judecăţii. Apreciind că aceste informaţii contrazic datele ce rezultă din probatoriul administrat, inculpatul A. a solicitat Înaltei Curţi să evalueze măsura în care se impune repunerea cauzei pe rol şi reluarea cercetării judecătoreşti în vederea clarificării aspectelor ce ţin de legalitatea efectuării actelor de urmărire penală, respectiv, de sinceritatea martorilor denunţători.

Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de inculpatul A.

Solicitarea apelantului inculpat a fost argumentată, aşa cum s-a arătat în precedent, prin trimiteri la date şi informaţii cu caracter de noutate, ce i-ar fi devenit cunoscute ulterior închiderii dezbaterilor şi s-ar afla, în opinia sa, în contradicţie cu elementele factuale comunicate instanţei de apel de către organul de urmărire penală ori de către martorii denunţători.

În acest sens, inculpatul a precizat că, prin adresa nr. x/VIII/2/2018 din data de 05.09.2018 (depusă de acesta la dosar subsecvent rămânerii cauzei în pronunţare), Direcţia Naţională Anticorupţie a confirmat înregistrarea în evidenţele sale, ca obiecte de inventar, la datele de 24.03.2015 şi 15.03.2016, a două reportofoane, două trepiede şi două camere video. În opinia inculpatului, o atare împrejurare ar intra în contradicţie cu datele inserate în adresa din data de 09.11.2017, transmisă anterior la solicitarea instanţei de apel şi care atestă că, în perioada februarie - martie 2016, la nivelul unităţii de parchet care a efectuat urmărirea penală, nu au fost înregistrate audio-video declaraţiile de suspect/inculpat sau de martor "din lipsa mijloacelor tehnice speciale" .

Totodată, apelantul inculpat a invocat existenţa unor presupuse indicii că martorii denunţători B. şi C. ar fi fost chemaţi la sediul D.N.A anterior ascultării lor de către cele două instanţe, instruiţi cu privire la cele ce trebuie să declare şi ameninţaţi că vor fi arestaţi dacă vor adopta o altă poziţie decât cea dorită de procurori.

Analizând susţinerile apelantului, Înalta Curte observă, prioritar, că dispoziţiile art. 395 alin. (1) din C. proc. pen. instituie o dublă condiţionare pentru repunerea pe rol a cauzei aflată în faza de deliberare, o primă cerinţă vizând aprecierea instanţei că o anumită împrejurare trebuie lămurită, iar cea de-a doua, constatarea subsecventă că, pentru atingerea acestei finalităţi, este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor.

În cauza de faţă, niciuna dintre cele două condiţii nu este îndeplinită.

Sub un prim aspect, instanţa de apel notează că susţinerile referitoare la ascultarea martorilor de către procuror, fără a se proceda la înregistrarea cu mijloace tehnice a declaraţiilor luate, sunt orientate, în mod esenţial, spre contestarea legalităţii procedeelor probatorii utilizate pentru obţinerea acestor declaraţii, din perspectiva unei pretinse încălcări a prevederilor art. 123 alin. (2) din C. proc. pen.

Or, fiind susceptibilă a antrena doar sancţiunea nulităţii relative prevăzută de art. 282 alin. (1) din C. proc. pen., eventuala încălcare a normelor legale menţionate trebuia şi putea fi invocată în camera preliminară - etapa filtru de legalitate - pasivitatea inculpatului sub acest aspect având ca efect acoperirea nulităţii, conform alin. (5) lit. a) a acestui ultim text de lege şi inadmisibilitatea valorificării sale ulterioare, în cursul judecăţii.

Trecând peste acest impediment procedural esenţial şi notând că, teoretic, problematica invocată de către apelant s-ar putea afla, tangenţial, în corelaţie cu susţinerea sa privind lipsa de loialitate manifestată de organul de urmărire penală - astfel cum se va analiza în cele ce succed - Înalta Curte va evalua şi aspectele de fond ale cererii de repunere pe rol, constatând că aceasta este lipsită de fundament.

Pretinsa contrarietate dintre cele două adrese emise de Direcţia Naţională Anticorupţie cu privire la mijloacele tehnice de înregistrare aflate în posesia sa este doar aparentă, de vreme ce lipsa acestei categorii de mijloace - invocată ca motiv pentru neînregistrarea declaraţiilor martorilor denunţători - nu echivalează, în mod automat, cu absenţa totală şi absolută, din dotarea unităţii de parchet, a oricărui astfel de dispozitiv, cum eronat a considerat inculpatul.

Înscrisul depus la dosar în susţinerea solicitării de repunere pe rol relevă, de altfel, că, în doi ani consecutivi, în evidenţele Serviciului Teritorial Ploieşti au fost înregistrate aceleaşi obiecte de inventar, în număr de câte două din fiecare categorie (două camere video cu două trepiede corespunzătoare şi două reportofoane), ceea ce, raportat la volumul de activitate al unui organ de urmărire penală din categoria serviciilor teritoriale ale D.N.A, se relevă ca insuficient pentru înregistrarea tuturor declaraţiilor persoanelor ascultate în cauzele instrumentate de această unitate. În acelaşi sens este, de altfel, şi adresa din data de 29.08.2018 a D.N.A, depusă de inculpat la dosar, din care rezultă că mijloacele tehnice de înregistrare a declaraţiilor au devenit disponibile tuturor organelor judiciare din cadrul Serviciului Teritorial Ploieşti abia începând cu luna februarie 2018 .

Prin urmare, Înalta Curte nu identifică contradicţii reale, de substanţă, între înscrisurile invocate de inculpatul A. şi conchide, din această perspectivă, că aspectul dotării unităţii de parchet cu mijloace de înregistrare nu necesită alte lămuriri.

În privinţa presupuselor indicii că denunţătorii B. şi C. ar fi fost "instruiţi" de către procurori anterior ascultării lor nemijlocite în cursul judecăţii, constată că susţinerile inculpatului A. au caracterul unor simple alegaţii, nesusţinute de un minimum de date obiective.

Înalta Curte a procedat la ascultarea nemijlocită, în prezenţa apelantului inculpat asistat de apărător ales, a celor doi martori nominalizaţi şi a avut, astfel, oportunitatea de a observa, în mod direct, toate particularităţile de conduită utile pentru evaluarea credibilităţii persoanelor audiate.

Susţinerile inculpatului A. referitoare la pretinsa influenţare a denunţătorilor se grefează, aparent, pe date obţinute în cursul anchetei ce face obirectului dosarului penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, având ca obiect plângerea penală formulată de apelant împotriva unuia din procurorii care au instrumentat cauza de faţă.

Limitându-se, însă, la a contesta veridicitatea afirmaţiilor martorilor în faţa instanţei de apel, inculpatul A. nu a prezentat vreun element probator concret în susţinerea alegaţiilor sale privind conduita ilicită a reprezentanţilor acuzării, deşi, reprezentat fiind pe durata anchetei penale paralele în cauza nr. x/2017, în care denunţătorii au fost audiaţi în legătură cu acuzaţiile penale aduse de inculpat procurorului de caz, apelantul ar fi avut o atare posibilitate.

Pentru toate aceste considerente, instanţa de control judiciar a apreciat că nu există împrejurări factuale esenţiale în speţă, insuficient clarificate la acest moment, care să reclame reluarea cercetării judecătoreşti ori a dezbaterilor în apel.

I. Criticile inculpatului A. privind loialitatea şi legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală

I.a Mijloacele de probă ce fac obiectul criticilor

Prioritar examinării fondului căilor de atac declarate, Înalta Curte apreciază necesar să examineze problematica legalităţii şi loialităţii probatoriului administrat în faza de urmărire penală, invocată de apelantul inculpat A. în motivele iniţiale de apel şi dezvoltată ulterior, la finalul celui de-al doilea grad de jurisdicţie, şi prin raportare la considerentele deciziei nr. 802/05.12.2017 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. 116/06.02.2018).

În acest sens, constată că apelantul inculpat a formulat critici care pot fi circumscrise următoarelor trei chestiuni:

- încălcarea, de către organul de urmărire penală, a dispoziţiilor art. 101 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., ca efect al pretinsei adresări, de către procuror, de ameninţări, îndemnuri şi promisiuni faţă de martorii V., B. şi C., în scopul obţinerii denunţurilor;

- nelegala administrare a înregistrării conversaţiei purtată în mediul ambiental de martorul cu identitate protejată F. şi martorii B., C. şi G., nelegalitate ce derivă din nestabilirea certă a datei la care s-a efectuat înregistrarea, din existenţa provocării repetate, efectuată de martorul ameninţat în scopul obţinerii de probe şi, în fine, din imposibilitatea identificării suportului original pe care a fost efectuată înregistrarea ori a modalităţii în care aceasta a fost transferată pe memory stick;

- nelegala administrare a procesului-verbal încheiat la data de 22.02.2016 de către comisarul şef GG. şi agent principal de poliţie HH., ca efect al nerespectării dispoziţiilor art. 195 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., privind indicarea actului procesual prin care s-a dispus măsura şi, subsecvent, a actului procesual de delegare a ofiţerilor de poliţie judiciară pentru efectuarea activităţilor de urmărire penală în cauză, precum şi pentru vicii de conţinut.

În concluziile scrise depuse la dosar, inculpatul a invocat, suplimentar, şi nerespectarea prevederilor art. 129 alin. (4) din C. proc. pen. cu ocazia ascultării martorului cu identitate protejată F. în faza de urmărire penală, împrejurare ce ar atrage nulitatea absolută a mijlocului de probă şi ar impune excluderea sa.

I.b Cu privire la soluţiile dispuse în camera preliminară asupra cererilor formulate de inculpatul A.

Evaluând cererile de excludere a probelor obţinute prin mijloacele astfel criticate, Înalta Curte notează prioritar că, prin încheierea din data de 18.05.2016, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, au fost respinse cererile şi excepţiile inculpatului referitoare, printre altele, la nelegalitatea înregistrării conversaţiei purtată în mediul ambiental între martorul cu identitate protejată F. şi denunţătorii B. şi C., respectiv, a procesului-verbal întocmit de organul judiciar având ca obiect conducerea în teren a celor doi denunţători.

Din examinarea considerentelor încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, rezultă că legalitatea celui dintâi mijloc de probă a fost cenzurată din perspectiva inexistenţei unei autorizări prealabile a organului judiciar pentru efectuarea înregistrării şi a lipsei interesului legitim al martorului protejat de a efectua înregistrarea; în cazul procesului-verbal de conducere în teren, analiza judecătorului de cameră preliminară a vizat veridicitatea conţinutului mijlocului de probă, sub aspectul intervalului orar în care se pretinde că s-a desfăşurat activitatea procedurală.

Reiterarea acestor cereri în cel de-al doilea grad de jurisdicţie s-a grefat pe argumente parţial distincte, referitoare, pe de o parte, la provocarea pretins exercitată de martorul cu identitate protejată în scopul obţinerii înregistrării şi, pe de altă parte, la lipsa de loialitate pretins manifestată de organul de urmărire în raporturile cu denunţătorii, argumente ce au fost dezvoltate în lumina deciziei nr. 802/05.12.2017 a Curţii Constituţionale şi, în mod particular, a considerentelor expuse în paragrafele 28-29 ale acestei decizii.

Instanţa de apel reţine că, într-adevăr, chestiunea pretinsei provocări exercitate de martorul ameninţat asupra denunţătorilor (şi, implicit, a efectelor sale în planul legalităţii mijloacelor de probă) nu a fost tranşată în camera preliminară, fază în care s-a reţinut că aspectele semnalate pot fi verificate exclusiv pe parcursul judecăţii, conform art. 129 din C. proc. pen., în măsura în care se va formula o astfel de cerere.

Înalta Curte constată că problematica provocării unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei infracţiuni în scopul obţinerii de probe, similar celei referitoare la provocarea unei persoane să facă declaraţii într-un cadru extraneu procesului penal, în scopul utilizării lor ulterioare ca probe, impune efectuarea unor verificări cu un pronunţat caracter factual, circumscrise, în principiu, prerogativelor instanţelor de judecată.

Decizia Curţii Constituţionale, invocată de apelantul-inculpat, conferă, însă, caracter efectiv şi atribuţiilor judecătorului de cameră preliminară în acest domeniu, urmărind să asigure cadrul procesual adecvat unei verificări concrete, în etapa filtru de legalitate, şi a unor împrejurări faptice, în măsura în care ele au influenţă asupra legalităţii probatoriului.

În cauza de faţă, etapa procesuală a camerei preliminare era depăşită la data de 06.02.2018 - data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale evocate - astfel că statuările instanţei de contencios constituţional nu puteau fi valorificate în speţă, în acea fază; implicând, însă, un proces de analiză a unor împrejurări cu un pronunţat caracter factual, susţinerile apelantului-inculpat referitoare la lipsa de loialitate în obţinerea probelor urmează a fi evaluate de către instanţa de judecată, sesizată în calea de atac ordinară.

I.c Cu privire la efectele de principiu ale deciziei nr. 802/2017 a Curţii Constituţionale

Înalta Curte observă că, la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 802/2017 a Curţii Constituţionale, cauza penală de faţă era pendinte în al doilea grad de jurisdicţie, ceea ce, în contextul caracterului general obligatoriu al deciziei de admitere a excepţiei, consacrat constituţional de art. 147 alin. (4) din Constituţie şi dezvoltat jurisprudenţial (mutatis mutandis, decizia nr. 126/03.03.2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016), înseamnă că hotărârea instanţei constituţionale este aplicabilă şi speţei.

O atare constatare reclamă, însă, cu necesitate, stabilirea prioritară a efectelor concrete ale deciziei evocate şi, raportat la acestea, a consecinţelor asupra actelor procesuale şi procedurale efectuate anterior în cauză, în materia probaţiunii. Aceasta deoarece, în considerarea hotărârii amintite, apelantul-inculpat A. a solicitat nu doar cenzurarea mijloacelor de probă obţinute prin metode pretins neloiale, ci şi a celor care au făcut anterior, în camera preliminară, obiectul verificării efective a judecătorului.

Tocmai de aceea, pentru clarificarea acestor chestiuni, Înalta Curte consideră că o cenzurare completă a criticilor apelantului inculpat impune nu doar raportarea la decizia enunţată de acesta din urmă, ci la un ansamblu de hotărâri pronunţate de Curtea Constituţională, care au avut ca efect reconfigurarea semnificativă a cadrului în care poate fi examinată, în prezent, legalitatea actelor de probaţiune efectuate în faza de urmărire penală.

În absenţa unei transpuneri în legislaţia primară a acestor decizii, instanţa trebuie să se raporteze nu doar la dispozitivul hotărârilor instanţei de contencios constituţional, ci şi la considerentele lor, evaluate coroborat şi în corelaţie necesară cu alte dispoziţii legale incidente în cauză, ce nu au fost sancţionate pe calea controlului de constituţionalitate şi nici modificate de legiuitor.

Astfel, prin decizia nr. 802/05.12.2017, Curtea Constituţională a statuat asupra neconstituţionalităţii unei norme incidente în faza de cameră preliminară, respectiv, art. 345 alin. (1) din C. proc. pen., stabilind că soluţia legislativă pe care o consacră şi "care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate ori excepţiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara "oricăror înscrisuri noi prezentate" este neconstituţională".

Dacă, în privinţa cauzelor aflate în camera preliminară - pendinte la data publicării deciziei şi în care norma astfel sancţionată era incidentă - efectele deciziei sunt clare, în cauzele aflate în curs de judecată (în care a fost depăşită etapa filtru destinată controlului de legalitate a probatoriului) urmările de ordin juridic ale hotărârii constituţionale asupra actelor de procedură se impun a fi stabilite în concret, prin raportare la conţinutul şi sensul considerentelor deciziei.

În acest sens, trebuie făcută o distincţie necesară între ipoteza în care efectele imediate ale deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate sunt indicate expres în considerentele hotărârii şi nu ar putea fi înlăturate de instanţele judecătoreşti pe cale de interpretare, pe de o parte, şi ipoteza în care, dată fiind sfera largă a actelor disciplinate de norma neconstituţională, efectele complete şi concrete ale deciziei Curţii Constituţionale nu sunt susceptibile de o enumerare detaliată şi exhaustivă în considerentele hotărârii respective, pe de altă parte. În această ultimă ipoteză, revine instanţelor judecătoreşti învestite cu judecarea cauzelor pendinte atât sarcina aplicării deciziei de neconstituţionalitate, în mod corespunzător, cât şi cea a realizării procesului inevitabil pe care ea îl implică, respectiv, de interpretare a celorlalte norme în vigoare, în lumina deciziei de neconstituţionalitate.

Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a subliniat, de altfel, mutatis mutandis, că sarcina realizării justiţiei revine, potrivit art. 126 din legea fundamentală, instanţelor judecătoreşti: "Atât interpretarea conţinutului normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţilor (absolute şi relative), prin prisma efectelor Deciziei Curţii Constituţionale (…) ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi, în speţă, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale (…) ca temei pentru constatarea nulităţii proceselor-verbale de redare a convorbirilor ambientale şi telefonice întocmite în cauză prin punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către Serviciul Român de Informaţii, sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti." (decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 439 din 24 mai 2018).

În aceste coordonate de principiu, analizând problematica ridicată în speţă, Înalta Curte observă că, în decizia nr. 802/2017, Curtea Constituţională a subliniat, cu valoare de principiu, caracterul absolut al interdicţiei de utilizare a unor practici neloiale în procesul de administrare a probelor şi, în considerarea acestuia, caracterul similar al nulităţii ce afectează actele procesuale sau procedurale efectuate cu nesocotirea acestei interdicţii legale: "…legea procesual penală în vigoare interzice în mod absolut administrarea probelor prin practici neloiale, prin dispoziţiile art. 101 alin. (1)-(3), ca şi folosirea procedeelor de obţinere nelegală a probelor, legiuitorul excluzând în mod absolut astfel de practici/procedee din câmpul legalităţii. (…) Astfel, dacă, în mod obişnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialităţii administrării probelor legiuitorul foloseşte expresii prohibitive în mod absolut ["este oprit a se întrebuinţa (...)", "nu pot fi folosite (...)", "este interzis (...)"], similar ipotezei probelor obţinute prin tortură, precum şi probelor derivate din acestea ["nu pot fi folosite (...)"]. Cu alte cuvinte, mijloacele de constrângere enumerate în art. 101 alin. (1) din C. proc. pen., tehnicile de ascultare care afectează conştienţa persoanei [art. 101 alin. (2) din C. proc. pen.], provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (3) din C. proc. pen.], ca şi folosirea torturii în obţinerea probelor [art. 102 alin. (1) din C. proc. pen.] atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă astfel obţinut, consecinţa fiind excluderea necondiţionată a probei".

Prin aceeaşi decizie, reafirmând trăsătura nulităţii absolute de a putea fi, în principiu, invocată în tot cursul procesului, Curtea a subliniat că, în considerarea acestei particularităţi, o probă menţinută ca legală în faza de camera preliminară poate face obiectul unei noi verificări de legalitate şi în cursul judecăţii, atunci când se invocă un caz de nulitate absolută circumscris sferei mijloacelor şi pacticilor neloiale anterior descrise: "o verificare a loialităţii/legalităţii administrării probelor, din această perspectivă, este admisă şi în cursul judecăţii, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal.(…) Altfel spus, probele menţinute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecăţii din perspectiva constatării inadmisibilităţii procedurii prin care au fost obţinute şi a aplicării nulităţii absolute asupra actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate, în condiţiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalităţii procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită".

Pornind de la aceste consideraţii ale instanţei de contencios constituţional, Înalta Curte subliniază însă, în primul rând, că raţionamentul pe care s-a grefat decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate are ca premisă incidenţa, în materia probaţiunii, a unei situaţii de nelegalitate sancţionabilă cu nulitate absolută, fiind limitat, prin urmare, la sfera acestei din urmă categorii de nulităţi, evocate explicit.

Date fiind diferenţele substanţiale dintre regimul normativ al celor două tipuri principale de nulităţi, hotărârea Curţii Constituţionale anterior evocată nu ar putea fi invocată ca bază jurisprudenţială pentru cenzurarea în apel a unor situaţii ivite în cursul urmăririi penale, sancţionabile cu nulitate relativă, conform art. 282 din C. proc. pen., fără riscul de a nesocoti limitele în care s-a realizat controlul de constituţionalitate, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În al doilea rând, contrar susţinerilor apelantului-inculpat, Înalta Curte reţine, cu valoare de principiu, că decizia nr. 802/2017 nu legitimează eventuala recenzurare, de către instanţa de apel, a aspectelor de nelegalitate care au făcut obiectul unor verificări efective şi concrete în camera preliminară şi asupra cărora judecătorul astfel învestit s-a pronunţat în mod expres.

O atare concluzie rezultă din înseşi considerentele deciziei evocate, prin care, statuându-se asupra neconstituţionalităţii unei norme incidente în camera preliminară - şi care limita, la acel moment, probatoriul admisibil în această etapă procesuală - s-a subliniat că probele menţinute ca legale pot face obiectul unor verificări noi în cursul judecăţii (paragraful 29), implicit, al unor verificări de o natură şi amploare ce excedau specificului analizei permise în etapa filtru.

Concluzia este una raţională, de vreme ce, la data la care Curtea a statuat asupra neconstituţionalităţii art. 345 din C. proc. pen. în sensul supus analizei, astfel de verificări efective cu privire la loialitatea probatoriului, având un pronunţat caracter factual, erau inadmisibile în cadrul normativ ce disciplina camera preliminară, împrejurare ce a şi impus, de altfel, intervenţia instanţei constituţionale şi amendarea implicită a textului art. 345 din C. proc. pen.

Aceasta nu înseamnă, încă, că, prin decizia evocată, s-ar fi urmărit, ca regulă generală, o relativizare a hotărârii judecătorului de cameră preliminară în materia legalităţii actelor de urmărire penală şi probelor administrate ori o limitare implicită a autorităţii ataşate încheierii sale, decurgând din caracterul definitiv al acestei hotărâri.

Recunoscându-se părţilor, şi în camera preliminară, toate garanţiile ce dau conţinut dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încheierea pronunţată la finalul acestei etape filtru reflectă rezultatul controlului judecătoresc asupra legalităţii urmăririi penale şi se A.ă de autoritatea specifică unei hotărâri judecătoreşti definitive.

În considerentele deciziei nr. 641/11.11.2014 (publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 5 decembrie 2014), Curtea Constituţională a României a reţinut, mutatis mutandis, imperativul aplicării, în camera preliminară, a garanţiilor ce însoţesc dreptul la un proces echitabil, arătând că "prevederile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt supuse distincţiilor ce se desprind din jurisprudenţa instanţei europene în ceea ce priveşte aplicarea lor anumitor faze ale procedurilor penale. (…) Astfel, plecând de la incidenţa prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală asupra tuturor litigiilor şi având în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi cele ale art. 53 din Convenţie, Curtea a constatat că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară".

Or, de esenţa dreptului la un proces echitabil este, inter alia, şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice; prezervarea acestei securităţi impune recunoaşterea de efecte juridice depline controlului jurisdictional realizat în camera preliminară asupra legalităţii probaţiunii, dar şi excluderea repunerii în discuţie, în cursul judecăţii, a chestiunilor efectiv cenzurate şi definitiv tranşate de judecătorul de cameră preliminară.

A admite ipoteza contrară echivalează, implicit, cu a admite că întreaga procedură de cameră preliminară are, în esenţă, un caracter pur formal şi iluzoriu, fiind superfluă în dinamica procesului penal, ceea ce ar contraveni flagrant tocmai standardelor de echitate a procedurii. O atare abordare ipotetică ar contrazice inclusiv jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat în mod constant cu privire la rolul şi finalitatea camerei preliminare.

În acest sens, s-a arătat că "Momentul procesual, reglementat expres de normele în vigoare, în care, în cursul procesului penal, se verifică legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală este cel al camerei preliminare (…), verificarea legalităţii administrării probelor este atributul exclusiv al judecătorului de cameră preliminară, acesta procedând în mod suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente (…), actele pe care acesta le îndeplineşte având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Din această perspectivă, în cursul judecăţii nu s-ar mai putea aprecia asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului, de vreme ce nu este admisibil a se face proba împotriva unor aspecte definitiv validate, după încheierea procedurii de cameră preliminară, cu privire la legalitatea administrării probaţiunii realizată de către organele de urmărire, operând autoritatea de lucru judecat" (decizia nr. 802/2017, paragraful 27).

În alte două decizii anterioare, în care a respins criticile de neconstituţionalitate, Curtea a evaluat în mod similar rolul camerei preliminare, subliniind că "legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală (…). Împrejurarea că instanţa competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăşi să se pronunţe cu privire la cererile şi excepţiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară şi care au fost soluţionate în această procedură (atât pe fond, cât şi/sau în contestaţie) nu afectează dreptul părţilor la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător.

(…) Procedura în cadrul camerei preliminare se desfăşoară în cadrul unor dezbateri orale şi contradictorii. Aceasta presupune că în procedura de cameră preliminară se pot administra probe pentru a se face dovada că anumite probe din rechizitoriu sunt obţinute nelegal sau neloial. Dacă s-ar aprecia în mod contrar s-ar ajunge la situaţia în care dreptul la o procedură orală şi contradictorie ar fi un drept formal a cărui exercitare nu s-ar A.a de efectivitate" (decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 158 din 1 martie 2016 şi decizia nr. 468 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 750 din 19 septembrie 2017).

Jurisprudenţa constituţională în materia efectelor controlului judecătoresc exercitat în camera preliminară reflectă, la nivel national, regulile cu valoare de principiu dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 din Convenţia europeană. Astfel cum s-a arătat, mutatis mutandis, în cauzele "Brumărescu împotriva României", hotărârea din 28.10.1999 şi "Stanca Popescu împotriva României", hotărârea din 07.07.2009, caracterul echitabil al procesului este de neconceput, inter alia, în absenţa securităţii raporturilor juridice: "dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (…) deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti."

Formulată în aceste coordonate jurisprudenţiale, concluzia Înaltei Curţi referitoare la inadmisibilitatea recenzurării, în apel, a criticilor de nelegalitate care au făcut obiectul unor verificări efective şi concrete în camera preliminară, nu are, însă, semnificaţia unei interdicţii absolute pentru instanţa de judecată de a cenzura viciile de legalitate ce afectează actele de probaţiune efectuate în faza de urmărire penală, cum pare a sugera apelantul-inculpat.

O atare posibilitate de contestare a legalităţii se află în continuare la îndemâna părţilor, dar numai în măsura în care este vorba fie despre motive de nulitate absolută necenzurate expres şi efectiv în camera preliminară, fie despre alte vicii substanţiale de legalitate, decurgând din încălcarea unor drepturi fundamentale ocrotite de tratatele internaţionale, relevate de probaţiunea administrată în cursul judecăţii. Acestea din urmă trebuie şi pot să fie cenzurate de către instanţa de apel, în scopul asigurării unei concordanţe depline între conţinutul real al mijloacelor de probă pe care se întemeiază hotărârea judecătorească definitivă, pe de o parte, şi principiul fundamental al legalităţii procesului penal, consacrat de art. 2 din C. proc. pen., pe de altă parte.

I.d Cu privire la cererea de excludere a unor mijloace de probă formulată în speţă de apelantul-inculpat A.

Cererea apelantului-inculpat, de excludere a unor mijloace de probă în faza de judecată a apelului, impune Înaltei Curţi o analiză prioritară şi a conceptelor juridice de înlăturare, respectiv, de excludere a probelor.

Menţionată tangenţial în cuprinsul art. 403 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., cea dintâi noţiune este esenţial specifică actului de judecată, fiindu-i atribuită, jurisprudenţial, semnificaţia unei dispoziţii cu un pronunţat rol sancţionator în domeniul probaţiunii, atât pentru vicii de legalitate, cât mai ales pentru vicii ce afectează fiabilitatea probelor, tipic aplicabilă în faza de soluţionare a fondului cauzei penale. Înlăturarea unei probe se relevă, astfel, ca fiind mijlocul prin care instanţa chemată să soluţioneze fondul cauzei penale decide, la finalul judecăţii, să nu o ia în considerare, fie din cauza unor importante neajunsuri de formă procedurală, fie urmare a unor vicii de conţinut care îi afectează credibilitatea sau relevanţa.

La momentul intrării în vigoare a actualului C. proc. pen., excluderea probelor se releva, legislativ, ca fiind o sancţiune tipic şi exclusiv aplicabilă în faza de cameră preliminară. În arhitectura procesului penal gândită de legiuitorul iniţial, camera preliminară reprezenta unicul cadru procesual în care nelegalităţile ivite în faza de urmărire penală, inclusiv nulităţile absolute exprese prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. e), f) din C. proc. pen., puteau fi invocate şi valorificate în proces.

De altfel, prevederile alin. (4) lit. a) al art. 281 din C. proc. pen., care limitează normativ momentul până la care pot fi invocate nulităţile absolute intervenite în faza de urmărire, au acelaşi conţinut şi în prezent, neintervenindu-se prin pârghii legislative sau de control constituţional pentru modificarea/amendarea textului. Aceasta înseamnă că, în principiu, eventualele nulităţi absolute ivite în faza de urmărire penală trebuie invocate, şi în prezent, în camera preliminară, în caz contrar ele nemaiputând fi valorificate; situaţiile de excepţie, generate de pronunţarea unei decizii prin care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate relevantă, direct sau indirect, pentru regimul nulităţilor (cum este şi cea invocată în speţă), urmează a se analiza în mod concret şi restrictiv, în strictă concordanţă cu decizia Curţii şi principiile de drept aplicabile.

Este, însă, neîndoielnic că, subsecvent pronunţării mai multor decizii de constatare a neconstituţionalităţii unor norme legale incidente în materia nulităţilor sau a camerei preliminare, sensul noţiunii de "excludere a probei" tinde a fi, în prezent, extins. Se conturează, jurisprudenţial, posibilitatea intervenirii unei atare sancţiuni procesuale în toate cazurile în care neluarea în considerare a unei probe are drept cauză nulitatea actului procesual/procedural prin care acea probă a fost dispusă sau administrată, indiferent de faza procesuală în care se constată o atare nulitate (a se vedea, mutatis mutandis, decizia nr. 22/18.01.2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 177/26.02.2018).

Apreciind că o analiză aprofundată a efectelor acestei ultime decizii nu este strict necesară în cauză, date fiind particularităţile speţei, Înalta Curte apreciază, însă, pertinent să reafirme că excluderea, ca sancţiune tipică domeniului probaţiunii, nu are o existenţă autonomă, ci este întotdeauna condiţionată de constatarea efectuării actului procesual sau procedural prin care s-a dispus, autorizat sau administrat proba cu încălcarea prescripţiilor legale.

Prin urmare, pentru a exclude (sau, după caz, a înlătura) o probă, organul judiciar trebuie să constate, în prealabil, nulitatea actului prin care aceasta a fost dispusă sau administrată, raportat la normele legale pertinente în materia respectivă, şi numai ca efect al acestei nulităţi să sancţioneze prin excludere proba obţinută nelegal.

În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut că "excluderea probelor nu este o sancţiune de sine-stătătoare, ci este un efect al constatării nulităţii mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin care este transpusă în dosar. Acest efect al nulităţii în materia probaţiunii era subînţeles în concepţia C. proc. pen. din 1968, în timp ce în noul Cod este reglementat în mod explicit, prevederile care reglementează nulităţile fiind de generală aplicare, fără a fi scoase de sub incidenţa lor actele procesuale şi procedurale realizate în materia probaţiunii. (…)." (decizia nr. 554/19.09.2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 1013 din 21 decembrie 2017).

Nulitatea unui act de procedură nu decurge, însă, în mod direct, din constatarea, ulterior efectuării sale, a neconstituţionalităţii textului de lege care - singur sau în corelaţie cu alte norme legale - a stat la baza realizării actului respectiv.

Nulităţile reprezintă sancţiuni procesual penale, constatate şi aplicate de organul judiciar, care atrag nevalabilitatea actelor procesuale sau procedurale realizate cu nerespectarea prescripţiilor legale în vigoare la data efectuării lor - respectiv, prin omisiunea sau violarea formelor prevăzute de lege.

Din perspectiva aplicării în timp, în ipoteza unei succesiuni de legi, operează regula tempus regit actum, potrivit căreia legea procesuală penală se aplică tuturor actelor efectuate şi măsurilor dispuse în intervalul în care ea este în vigoare, cu excepţia expres prevăzută de art. 13 din C. proc. pen. În considerarea acestui principiu, şi cenzurarea eventualelor vicii de legalitate ale actelor de procedură trebuie realizată, ca regulă generală, tot prin raportare la exigenţele legale în vigoare la data efectuării actului. Pentru situaţia tranzitorie generată de intrarea în vigoare a actualei codificări procesual penale, regula a fost consacrată normativ, de altfel, şi în cuprinsul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, potrivit căruia "Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data efectuării lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege".

Spre deosebire de sancţiunea nulităţii care intervine, aşadar, în domeniul restrâns al actelor de procedură precis determinate, pentru vicii de legalitate existente la data efectuării acestora şi produce întotdeauna efecte ex tunc într-o cauză dată, neconstituţionalitatea este o sancţiune de drept constituţional care operează, în schimb, în sfera actelor normative, determină lipsirea de efecte juridice a dispoziţiei legale de la data constatării neconstituţionalităţii sale, iar nu de la data intrării ei în vigoare, efectele producându-se, în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituţie, ex nunc în toate cauzele în care acea dispoziţie este aplicabilă.

În ipoteza în care neconstituţionalitatea vizează o normă de procedură, toate actele ce urmează a se efectua în cauzele pendinte în care acea normă este incidentă trebuie să se conformeze statuărilor Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă fie din considerentele deciziei de neconstituţionalitate (în ipoteza în care legiuitorul nu a modificat corespunzător legislaţia în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, conform art. 147 alin. (1) din legea fundamentală), fie din legislaţia primară în care s-a transpus acea decizie.

Actele de procedură realizate, însă, integral anterior deciziei Curţii, în intervalul în care legea s-a A.at de prezumţia de constituţionalitate, nu sunt invalidate automat, ca efect direct al admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. Curtea Constituţională însăşi a subliniat, în jurisprudenţa sa, că "(…) o decizie de admitere are efecte erga omnes şi nu limitate la părţile din proces, cu condiţia aplicării lor pentru viitor. Prin urmare, efectele juridice produse de dispoziţiile legale anterior constatării neconstituţionalităţii lor rămân valabile, potrivit principiului aplicării legilor în timp. Nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept" (decizia nr. 998/22.11.2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 39/17.01.2013 şi decizia nr. 1106/22.09.2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/04.10.2010, ambele pronunţate de Curtea Constituţională).

Subzistenţa unui fundament legal al continuării valorificării procesuale a actelor realizate anterior, în baza unor texte declarate ulterior neconstituţionale, implică un examen complex al tuturor prevederilor legale care au disciplinat efectuarea acelor acte de procedură, a conţinutului normelor sancţionate pentru neconstituţionalitate şi, mai ales, a obiectului de reglementare a acestora din urmă.

Un astfel de examen este necesar, deoarece majoritatea normelor de procedură au nu doar o componentă pronunţat formală (menită să definească forma şi condiţiile procedurale în care se efectuează un act sau se administrează o probă), ci şi o dimensiune substanţială, care dă expresie unor drepturi fundamentale ale părţilor şi garantează ocrotirea acestora din urmă. În acest sens, Înalta Curte face trimitere, cu titlu de exemplu, la normele incidente în materia perecheziţiei sau a măsurilor preventive, care nu se limitează la a disciplina procedura aplicabilă unor atare procedee sau măsuri restrictive, ci înglobează, concomitent, o serie de garanţii menite să ocrotească drepturile fundamentale la viaţă privată, respectiv, la libertate ale subiecţilor procesuali.

Din perspectiva acestei duble dimensiuni, efectele concrete ale unei decizii de neconstituţionalitate asupra actelor de procedură pot să difere într-o cauză anume, după cum sancţiunea a operat asupra laturii procedurale a normei legale sau, dimpotrivă, a componentei sale substanţiale; identificarea acestor efecte concrete trebuie să îmbrace, în fiecare caz, forma unui proces individualizat, adaptat particularităţilor fiecărei cauze.

I.d.i) În speţă, în considerarea deciziei nr. 802/2017 a Curţii Constituţionale, apelantul-inculpat A. a invocat, sub un prim aspect, nulitatea declaraţiilor date, în faza de urmărire penală, de martorii denunţători B., C. şi V., apreciind că ele au fost obţinute prin utilizarea unor practici neloiale, cu încălcarea exigenţelor art. 101 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.

Mai exact, inculpatul a susţinut că localizarea, invitarea şi conducerea martorilor la sediul D.N.A Ploieşti, corelate cu poziţia manifestată de procurori - care, deşi luaseră deja cunoştinţă de comiterea faptelor deduse judecăţii, au solicitat, totuşi, martorilor să formuleze denunţuri - au avut ca efect, pe de o parte, echivalarea fără temei a denunţurilor cu un mod de sesizare şi, pe de altă parte, transformarea celor trei martori în persoane cu un puternic interes judiciar, tributare unei poziţii procesuale favorabile acuzării.

Înalta Curte constată că, deşi circumscrisă unei solicitări de excludere a declaraţiilor martorilor denunţători în faza de urmărire penală, ca efect al obţinerii lor prin presupuse metode ilegale, cererea inculpatului A. vizează, în realitate, numai practicile la care au recurs organele de urmărire penală la datele de 22 şi 23 februarie 2016 pentru obţinerea denunţurilor formulate la acea dată.

Or, aşa cum apelantul însuşi a observat, denunţul nu are natura juridică a unui mijloc de probă din categoria celor limitativ prevăzute de art. 97 alin. (2) din C. proc. pen., ci reprezintă un mod de sesizare a organelor de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, distinct şi explicit reglementat în cuprinsul dispoziţiilor art. 290 din C. proc. pen.

Denunţul nu serveşte la constatarea infracţiunii sau la identificarea autorului ei, ci mijloceşte doar, prin încunoştiinţarea organelor judiciare, stabilirea cadrului procesual în care ulterior, exclusiv prin mijloacele de probă prevăzute de lege, să se asigure aflarea adevărului.

Prin urmare, actul procedural cu valoare de mijloc de probă este, potrivit art. 97 din C. proc. pen., declaraţia autorului denunţului, ascultat ulterior în proces în oricare din calităţile procesuale prevăzute de art. 32-34 din C. proc. pen. ascultarea unei persoane, prin procedeele probatorii detaliat reglementate de lege, reprezintă actul de procedură susceptibil să furnizeze elemente factuale cu valoare probatorie, astfel că, din perspectiva principiului consacrat de art. 101 C. proc. pen., acest act trebuie evaluat prin prisma acuzaţiilor de obţinere neloială.

În acest cotext de principiu, Înalta Curte constată necesitatea unei distincţii între aserţiunile inculpatului A., referitoare la circumstanţele în care denunţătorii au fost abordaţi de lucrători de poliţie şi chestionaţi în legătură cu fapte penale de existenţa cărora acuzarea luase cunoştinţă anterior, pe de o parte, şi cele privind ascultarea ulterioară a denunţătorilor în calitate de martori, pe de altă parte. Cele dintâi susţineri tind exclusiv la contestarea legalităţii modului de sesizare a organelor de anchetă şi a efectelor sale subsecvente, circumscrise unei cauze de nepedepsire a autorilor denunţurilor, nicidecum a declaraţiilor ulterioare date ca martori de către denunţători, prin utilizarea procedeului probatoriu prevăzut de art. 114 şi următoarele din C. proc. pen.

În privinţa procedeului ascultării martorilor B., C. şi V., inculpatul A. nu a invocat elemente concrete de nelegalitate sau neloialitate, limitându-se la a contesta, în realitate, numai fiabilitatea şi veridicitatea mărturiilor, ca efect derivat al pretinsei poziţii tributare acuzării în care ar fi fost plasaţi denunţătorii, prin determinarea lor, la debutul anchetei penale, să formuleze denunţuri. Or, evaluarea fiabilităţii unui mijloc de probă este o operaţiune specifică procesului de apreciere a probatoriului, ce va fi realizată cu ocazia soluţionării fondului cauzei de faţă.

În schimb, măsura în care organul de urmărire penală ar fi trebuit să se sesizeze sau nu din oficiu, caracterul pretins nejustificat al echivalării denunţurilor cu un mod de sesizare şi, în fine, legalitatea aplicării în speţă a cauzelor de nepedepsire prevăzute de art. 290 alin. (3) şi art. 292 alin. (2) din C. pen. în cazul denunţătorilor ridică o problemă distinctă de cea a loialităţii, anume pe cea a legalităţii sesizării şi, respectiv, a unei dispoziţii de clasare cuprinsă în rechizitoriu.

Nefiind circumscrisă sferei situaţiilor sancţionabile cu nulitate absolută, legalitatea modului de sesizare a organului de urmărire penală prin denunţ sau a aplicării unei cauze de nepedepsire celor trei denunţători nu poate face obiectul cenzurii instanţei de apel. Conţinutul celor trei denunţuri a fost cunoscut de inculpatul A. încă din faza de anchetă, partea având posibilitatea efectivă de a-l contesta în etapa filtru a camerei preliminare, posibilitate de care, însă, nu a uzat, după cum nu rezultă a fi contestat, în procedura separată prevăzută de art. 340 - 341 C. proc. pen., nici fundamentul legal sau faptic al soluţiei de clasare dispusă faţă de denunţători.

Or, exigenţele regulii nemo auditur propriam turpitudinem allegans se opun ca inculpatul să se poată prevala de propria pasivitate pentru a obţine cenzurarea ulterioară, în apel, a unor aspecte de legalitate a căror evaluare era circumscrisă atribuţiilor conferite de legiuitor altor instanţe judecătoreşti, în alte faze sau proceduri judiciare.

Pentru considerentele deja expuse în prezenta hotărâre, nici decizia nr. 802/2017 a Curţii Constituţionale nu legitimează un atare demers în apel, întrucât el excedează, în mod evident, sferei mijloacelor neloiale sancţionabile cu nulitatea absolută, în considerarea cărora s-a constatat neconstituţionalitatea art. 345 alin. (1) din C. proc. pen.

Totuşi, în contextul efectelor deciziei amintite, Înalta Curte apreciază că o analiză a practicilor pretins neloiale utilizate de procuror este legitimă, în speţă, numai în măsura strict necesară clarificării loialităţii procedeelor utilizate pentru ascultarea denunţătorilor ca martori, la datele de 22.02.2016 şi 23.02.2016, imediat subsecvent formulării denunţurilor.

Aceasta deoarece, dacă denunţătorii au depus înştiinţările prevăzute de art. 290 din C. proc. pen. şi au fost ascultaţi ca martori în aceleaşi circumstanţe temporale, practicile pretins neloiale utilizate de către organul de urmărire penală pentru abordarea acestora ar fi afectat, în mod inevitabil, nu doar sesizările propriu-zise, ci şi mărturiile imediat subsecvente.

Prin urmare, limitând analiza sa la conduita şi mijloacele utilizate de organul de urmărire penală cu ocazia ascultării ca martori a denunţătorilor B., C. şi V., Înalta Curte constată inexistenţa unor date factuale care să demonstreze că asupra acestor subiecţi procesuali s-ar fi utilizat vreuna dintre metodele ilegale, alternativ prevăzute de art. 101 alin. (1) sau 2 din C. proc. pen.

Interpelaţi atât în faţa primei instanţei, cât şi în apel, în condiţiile de publicitate şi contradictorialitate specifice judecăţii, toţi cei trei martori au afirmat explicit că organele de urmărire penală nu au exercitat asupra lor, la data audierii, acte de constrângere prin violenţe, ameninţări sau alte asemenea mijloace.

Ceea ce au relevat martorii, în schimb, în mod concordant, a fost faptul aducerii lor la D.N.A prin intermediul organelor de poliţie şi chestionării, de către procuror, în legătură cu lucrările de construcţie efectuate la imobilul proprietatea inculpatului.

Cei trei martori au descris afirmaţiile utilizate de anchetator după cum urmează: "Am fost întrebat de procurorul EE. în legătură cu lucrarea de la magazia inculpatului şi, ca şi astăzi în instanţă, eu am făcut declaraţia şi o persoană tehnoredacta denunţul (…) Mi-a spus aşa: ori vă duceţi voi la puşcărie ori scrieţi ce aţi făcut acolo, pentru că tâlhăria ce am făcut noi nu era de suspendare, ci de puşcărie. (…) Nu m-am simţit ameninţat", "Nu am fost bruscat" (B.); "…am fost adus la DNA Ploieşti cu maşina procurorilor (…) mi-au fost puse întrebări şi le-am spus ce s-a întâmplat. Am citit denunţul ce a fost tehnoredactat şi l-am semnat (…)", "Nu au spus aşa (n.r. că va merge la puşcărie), ci că ştiu tot şi dacă alţi martori vor declara diferit, eu voi fi martor mincinos sau ceva de genul acesta" (C.); Nu am fost forţat de nimeni. M-a luat poliţia de la Comarnic şi m-a dus la DNA (…) Am fost întrebat cum am ajuns să pun piatră şi am răspuns că prin W., adică prin vărul meu (…) Mi-a fost citită declaraţia respectivă şi ştiu că am semnat o foaie sau două", "procurorul striga la mine să scriu ce am făcut, cum am pus piatra şi alea, îmi dădea ţigări şi mâncare (…) a zis să spun tot ce ştiu că mă duce la Câmpina pe arest" (V.).

Or, notând diferenţele de percepţie ori de redare ulterioară a evenimentelor, inerente în contextul particularităţilor psiho-intelectuale ale fiecărui individ, Înalta Curte constată că, exceptând declaraţia dată în apel de către V. (ce va fi cenzurată în cele ce succed), toate celelalte depoziţii evidenţiază plasarea demersurilor organelor de urmărire penală în sfera unei conduite legale, caracterizate de atenţionarea martorilor asupra obligaţiei de a spune adevărului şi a consecinţelor penale ale unei eventuale conduite contrare.

Dispoziţiile art. 120 alin. (2) lit. d) din C. proc. pen. instituie în sarcina organelor judiciare obligaţia de a aduce la cunoştinţa martorilor aceste împrejurări, astfel că o conformare la aceste exigenţe legale, în conţinutul concret evocat de martori, nu poate fi echivalată cu recurgerea la mijloace neloiale.

Susţinerea inculpatului A. privind pretinsa stare de vulnerabilitate în care s-ar fi aflat denunţătorii, urmare a efectelor implicării lor în comiterea unor fapte de corupţie asupra tratamentului sancţionator de care beneficiau la acel moment, are valoarea unei simple alegaţii. Raporturile de interes în speţă, stabilite între denunţători şi inculpatul A., s-au plasat, în timp, anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare a celor dintâi şi nu ar fi atras, prin urmare, revocarea suspendării condiţionate a executării pedepselor, cum neîntemeiat a susţinut apelantul inculpat.

În schimb, situaţia juridică a denunţătorilor la data implicării lor în procedura de faţă şi poziţia manifestată de aceştia pe durata procesului reprezintă elemente relevante pentru aprecierea fiabilităţii declaraţiilor lor, ce vor fi avute în vedere conform art. 103 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

În plus, se impune observaţia că, distinct de depoziţiile date în faza de urmărire penală, denunţătorii au fost ascultaţi nemijlocit de instanţele sesizate în cele două grade de jurisdicţie, astfel că organele judiciare au avut posibilitatea de a observa şi evalua în mod direct toate elementele definitorii pentru cenzurarea sincerităţii mărturiilor şi a eventualelor contradicţii.

Raportat la susţinerile martorilor, astfel cum au fost detaliate, nu se identifică elemente de neloialitate sau nelegalitate din categoria celor prevăzute de art. 101 C. proc. pen., în procedeele probatorii care au condus la obţinerea declaraţiilor martorilor din data de 22 şi 23 februarie 2016 şi nu se justifică, prin urmare, anularea actului procedural al ascultării denunţătorilor la aceste date ori excluderea subsecventă a probelor astfel obţinute în faza de urmărire penală.

În final, Înalta Curte subliniază că mărturiile judiciare ale denunţătorilor, date în condiţiile de oralitate, publicitate şi contradictorialitate specifice judecăţii, constituie unele dintre principalele mijloace de probă avute în vedere la soluţionarea cauzei şi, în privinţa acestora din urmă, nu există date obiective care să justifice suspiciuni de influenţare.

I.d.2 În ceea ce priveşte criticile aduse legalităţii administrării procesului-verbal de redare a conversaţiei purtate şi înregistrate în mediul ambiental de martorului ameninţat F. cu martorii denunţători B. şi C., Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că susţinerile apelantului referitoare la neconfirmarea, prin expertiză, a datei la care s-ar fi efectuat înregistrarea ori neidentificarea suportului original pe care a fost imprimată şi a modalităţii în care a fost, ulterior, copiată pe mijlocul de stocare depus la dosar nu antamează chestiuni de "legalitate" sau "loialitate" a mijlocului de probă. Aceste elemente tind la contestarea relevanţei şi fiabilităţii probelor, aspecte ce excedează analizei celor două chestiuni evocate, influenţând, în schimb, valoarea probatorie a procesului-verbal şi impunându-se a fi avute în vedere în procesul de apreciere a probatoriului.

Singura critică, în mod real circumscrisă problematicii loialităţii, este cea referitoare la pretinsa provocare exercitată de martorul F. asupra denunţătorilor B. şi C., în scopul de a-i determina pe aceştia din urmă să dezvăluie aspecte de interes pentru acuzaţie. Această chestiune, deşi invocată în camera preliminară, nu a fost tranşată în acea fază procesuală, astfel că se impune a fi evaluată în apel, prin raportare şi la decizia nr. 802/2017 a Curţii Constituţionale.

În primul rând, Înalta Curte reţine că, în domeniul probaţiunii, provocarea este una din practicile neloiale a căror utilizare este expres prohibită de legiuitor.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 101 alin. (3) din C. proc. pen., "Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvâşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii de probe".

Interdicţia provocării astfel reglementată are destinari precis determinaţi prin lege - respectiv, organele judiciare penale sau alte persoane care acţionează pentru acestea - dar şi un obiect clar definit - interzicerea provocării unei persoane să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii de probe.

În speţă, pretinsa legătură preexistentă între martorul protejat (autor al înregistrării) şi organele de urmărire penală reprezintă o simplă alegaţie, neconfirmată de un minimum de date obiective. Această constatare, corelată cu aceea că presupusa provocare a denunţătorilor de către martor ar fi vizat nu comiterea unei fapte penale, ci exclusiv probarea, prin declaraţiile celor din urmă, a unei activităţi anterioare deja consumate, comisă de A., determină Înalta Curte să constate ab initio că aspectele invocate de apelant nu se circumscriu problematicii loialităţii înregistrării, astfel cum decurge din exigenţele art. 101 alin. (3) din C. proc. pen.

Particularităţile cauzei de faţă - în care provocarea invocată de inculpatul A. s-ar fi exercitat nu faţă de acesta din urmă, ci faţă de anumiţi martori, şi ar fi vizat nu determinarea acuzatului să comită infracţiunile deduse judecăţii, ci obţinerea şi înregistrarea unor relatări ulterioare ale martorilor cu privire la fapte penale deja comise - sunt substanţial diferite de cele existente în cauza Ramanauskas contra Lituaniei (hotărârea din 05.02.2008 a Curţii Europene), invocată explicit de apelant.

În mod teoretic, obţinerea unor dovezi ale comiterii unei infracţiuni prin provocare ar plasa analiza instanţei supreme în coordonatele principiilor dezvoltate, mai degrabă, în cauza Allan contra Regatului Unit (hotărârea din 05.11.2002), în care instanţa de la Strasbourg a constatat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie urmare a obţinerii mărturiilor acuzatului cu nesocotirea dreptului acestuia la tăcere, de care el se prevalase anterior în mod explicit, pe durata anchetei.

Înalta Curte observă, însă, şi din această ultimă perspectivă, că prezenta cauză se diferenţiază semnificativ de hotărârea Allan, deoarece confesiunile contestate în speţă au fost obţinute nu de la inculpat, ci de la alte persoane care aveau cunoştinţă de comiterea faptei, de către un martor în privinţa căruia nu există date obiective că ar fi acţionat la instigarea acuzării, în scopul de a obţine probe incriminatoare la adresa inculpatului A.

Simpla suspiciune a apelantului că martorul ameninţat ar fi informat organele de anchetă cu privire la informaţiile pe care le obţinuse pe căi informale, înainte ca acestea din urmă să fie sesizate prin denunţ, nu legitimează nici măcar parţial ipoteza apărării că, în sine, demersul martorului de a înregistra convorbirea ar fi fost instigat sau susţinut de organele de urmărire penală. Niciuna din declaraţiile martorului ameninţat, inclusiv cea dată în faţa primei instanţe, în prezenţa inculpatului A., nu relevă minime date sau informaţii din care să rezulte că între martor şi reprezentanţii acuzării s-au stabilit raporturi de tipul celor afirmate de apărare.

În al doilea rând, Înalta Curte subliniază că înregistrarea în discuţie are caracterul unei probe eminamente indirecte, ce a mediat fixarea pe suport optic a relatărilor denunţătorilor, cu privire la împrejurările în care s-ar fi comis fapta dedusă judecăţii.

Or, atât denunţătorii B. şi C., cât şi martorul G. au fost ascultaţi nemijlocit în apel, instanţa şi părţile având posibilitatea să adreseze toate întrebările necesare clarificării faptelor deduse judecăţii, să observe ex propriis sensibus reacţiile acestora şi să testeze, astfel, în mod nemijlocit, sinceritatea şi credibilitatea martorilor.

În contextul administrării acestor probe directe, înregistrarea contestată (al cărei conţinut nu aduce, de altfel, elemente de noutate raportat la mărturiile judiciare) nu reprezintă nici proba exclusivă şi nici proba determinantă în speţă, soluţia dispusă întemeindu-se pe alte mijloace de probă, directe şi indirecte, ce vor fi examinate în cele ce succed.

Înalta Curte constată, în fine, că înregistrarea contestată nu este afectată de vicii de legalitate prin raportare la ipotezele prevăzute de art. 101 alin. (1) sau 2 din C. proc. pen. Confesiunile în discuţie (făcute într-un cadru privat şi informal de denunţători şi înregistrate de martorul protejat) nu au fost rezultatul utilizării, de către cel din urmă, a unor mijloace de constrângere, promisiuni ori îndemnuri şi, cu atât mai puţin, a unor metode sau tehnici de ascultare menite să distorsioneze capacitatea de relatare în mod conştient a evenimentelor, de către autorii relatărilor.

Simplul fapt al intervenirii dialogului pe fondul relaţiilor de prietenie şi al unui presupus consum, neprovocat, de băuturi alcoolice nu are semnificaţia recurgerii la mijloace ilegale de tipul celor interzise de legiuitor în art. 101 C. proc. pen., ci reprezintă o împrejurare ce trebuie avută în vedere la evaluarea fiabilităţii şi relevanţei mijlocului de probă.

I.d.3 Criticile aduse legalităţii procesului-verbal încheiat la data de 22.02.2016, cu ocazia conducerii în teren a denunţătorilor sunt, de asemenea, lipsite de temei.

Alegaţia efectuării procedeului probatoriu prin care a fost obţinut mijlocul de probă de către organele de poliţie, în absenţa delegării impuse de art. 324 alin. (3) C. proc. pen., pare a se raporta, chiar dacă nu explicit, la cele statuate prin decizia nr. 302/04.05.2017 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. 566/17.07.2017), cu privire la neconstituţionalitatea art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Făcând trimitere la considerentele expuse anterior cu privire la efectele deciziilor de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate asupra actelor anterior efectuate, ce îşi păstrează valabilitatea şi în acest caz, Înalta Curte constată, în plus, caracterul neîntemeiat al susţinerilor inculpatului.

La dosarul de urmărire penală este ataşată ordonanţa nr. x/2016 din data de 22.02.2016, prin care s-a dispus delegarea organelor de cercetare penală să efectueze conducerea în teren cu denunţătorii B. şi C., în vederea identificării imobilului la care au executat lucrări de amenajare, dubiile apelantului-inculpat cu privire la data reală a întocmirii procesului-verbal reflectând o apreciere pur subiectivă, în contradicţie vădită cu dovada documentară oficială existentă la dosar.

Susţinerile referitoare la neverosimilitatea intervalului orar menţionat în procesul-verbal contestat, în care s-ar fi desfăşurat activitatea de conducere în teren, au fost efectiv şi definitiv cenzurate în camera preliminară, când acuzarea a procedat la îndreptarea erorii materiale cu privire la aceste menţiuni, iar judecătorul a statuat în sensul legalităţii mijlocului de probă. O reevaluare a aceloraşi motive de critică în faza apelului nu este admisibilă, întrucât instanţa de judecată nu îşi poate aroga o competenţă funcţională atribuită legislativ unui alt organ judiciar şi, în absenţa oricăror elemente de noutate, nu poate nesocoti, nici chiar indirect, autoritatea ce decurge din caracterul definitiv al încheierii de cameră preliminară.

În fine, susţinerea inculpatului A. privind nelegalitatea procesului-verbal din data de 22.02.2016 ca urmare a nerespectării dispoziţiilor art. 195 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., referitoare la indicarea actului procesual prin care s-a dispus măsura, antamează exclusiv o problemă de conţinut formal al mijlocului de probă, sancţionabilă cu nulitate relativă, conform art. 282 C. proc. pen. Or, omisiunea inculpatului de a invoca acest tip de nulitate în camera preliminară, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., are ca efect acoperirea sa, în condiţiile expres prevăzute de alin. (5) lit. a) al aceluiaşi text de lege.

Raţiuni identice impun o concluzie similară şi în ceea ce priveşte pretinsa nelegalitate a declaraţiei martorului ameninţat F., decurgând din încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) din C. proc. pen. privind înregistrarea declaraţiilor cu mijloace tehnice video şi audio. Fiind sancţionată cu nulitate relativă, eventuala încălcare a acestei prescripţii normative ar fi trebuit invocată şi valorificată în camera preliminară, pasivitatea inculpatului sub acest aspect având ca efect acoperirea nulităţii şi imposibilitatea invocării sale direct în faza de judecare a apelului.

De altfel, în contextul mijloacelor de probă ce au stat la baza soluţiei dispuse în cauză, astfel cum vor fi analizate în cele ce succed, cele din urmă două chestiuni invocate de inculpatul A. nu au aptitudinea de a influenţa decisiv rezultatul procesului de faţă, astfel că Înalta Curte nu apreciază necesară o examinare aprofundată, din oficiu, a acestora.

În raport de statuările precedente, reţinând că solicitarea apelantului inculpat A. de rejudecare a cauzei de către prima instanţă a fost integral subsumată eventualei admiteri a cererilor sale de înlăturare a probelor contestate, instanţa de apel constată că netemeinicia criticilor referitoare la neloialitatea probatoriului determină considerarea acestora ca legale şi, pe cale de consecinţă, imprimă un caracter nefondat şi solicitării subsecvente de rejudecare a cauzei în primul grad de jurisdicţie.

II. Cu privire la criticile inculpatului A. sub aspectul acuzaţiei de trafic de influenţă

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul celor două grade de jurisdicţie, Înalta Curte constată că implicarea inculpatului A. în săvârşirea faptei de trafic de influenţă a fost confirmată de probatoriul administrat, cu certitudinea impusă de dispoziţiile art. 103 alin. (2) teza finală şi art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.

Analiza coroborată a declaraţiilor martorilor denunţători B. şi C., a declaraţiilor martorilor G., K., J. (ascultaţi cu toţii, nemijlocit, şi în faza apelului), dar şi ale martorilor R., N. (audiaţi de prima instanţă), alături de elementele ce rezultă din procesul-verbal de conducere în teren din data de 22.02.2016 şi ansamblul înscrisurilor aflate la dosar, susţine probator concluzia certă că, la data de 19 februarie 2015, anterior dezbaterilor în primă instanţă purtate, la aceeaşi dată, la Judecătoria Sinaia, în dosarul nr. x/2014, în care martorii B. şi C. erau judecaţi pentru infracţiunea de tâlhărie, inculpatul A. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia şi autor al rechizitoriului prin care judecătoria fusese sesizată - a avut iniţiativa de a purta o discuţie privată cu B., în biroul unităţii de parchet cu sediul în acelaşi imobil în care instanţa îşi desfăşura activitatea.

În acest scop, după ce martorul a dat curs solicitării telefonice a inculpatului de a se prezenta în biroul său, A. i-a comunicat celui dintâi că atât el, cât şi C. vor primi o pedeapsă cu suspendare, afirmând că este "aranjată această soluţie" şi că poate merge liniştit la proces. În acelaşi context factual, inculpatul A. l-a întrebat pe B. dacă ştie să efectueze lucrări de izolare cu polistiren şi, urmare a răspunsului afirmativ al martorului, i-a solicitat acestuia să efectueze astfel de lucrări la o magazie, anexă a imobilului proprietatea inculpatului, situat în jud. Prahova.

Acest prim episod al activităţii infracţionale, descris concordant de martorul denunţător B. în toate declaraţiile sale succesive, marchează consumarea actului de pretindere a unor foloase necuvenite, de către inculpatul care, într-un context factual menit, în mod evident, să confere credibilitate susţinerilor sale (chemarea martorului în sediul unităţii de parchet şi al instanţei unde se desfăşura procesul, prin folosirea implicită a calităţii de procuror), a lăsat să se creadă că are influenţă asupra judecătorului care urma a pronunţa hotărârea, susţinând că "ar fi fost" aranjată dispunerea unei modalităţi de executare a pedepsei neprivative de libertate.

Activităţile întreprinse, ulterior acestui episod, de martorii B. şi C. confirmă faptul că, subsecvent pronunţării, la data de 26 februarie 2015, a sentinţei penale nr. 25/2015, prin care Judecătoria Sinaia a dispus condamnarea celor doi la pedepse de câte 2 ani închisoare, a căror executare a fost suspendată sub suspendare pe un termen de 3 ani, inculpatul A. a urmărit să intre în posesia folosului pretins. În acest scop, l-a contactat telefonic, din nou, pe B. şi, împreună, s-au deplasat atât la imobilul din Comarnic, unde urma a se efectua lucrarea pretinsă, cât şi la magazinul S.C LL. S.R.L., de unde inculpatul a achiziţionat materialele necesare efectuării acesteia, recomandate de martor, materiale livrate în ziua următoare.

În săptămâna ce a urmat, plasată la începutul lunii martie 2015 (în perioada 2-6 martie), denunţătorii B. şi C. au efectuat lucrări de placare cu polistiren a unei magazii, anexă a imobilului în contrucţie, situat în localitatea Comarnic, aparţinând inculpatului A.

Munca manuală prestată de martori în cele cinci zile lucrătoare ale saptămânii respective a fost evaluată la suma de 500 de RON, fără ca martorii să fie, însă, remuneraţi de către inculpat. Contravaloarea prestaţiilor lor a reprezentat folosul necuvenit primit, în final, de inculpatul autor al faptei de corupţie, urmare a tranzacţionării ilicite a influenţei pe care a pretins că ar avea-o asupra magistratului judecător.

Efectuarea lucrărilor de placare cu polistiren a magaziei marchează momentul consumării activităţii de primire a foloaselor solicitate, activitate la care a contribuit atât persoana de la care inculpatul pretinsese iniţial folosul, în mod direct (martorul B.), cât şi numitul C. Prealabil începerii lucrărilor, implicarea celui din urmă a fost cu certitudine cunoscută de apelantul-beneficiar şi acceptată de acesta, tacit dar neechivoc.

Situaţia de fapt astfel reţinută în apel nu diferă, în mod substanţial, de cea descrisă în hotărârea atacată, readministrarea nemijlocită, în calea de atac, a probatoriului relevant pentru acuzaţia de trafic de influenţă determinând Înalta Curte să constate temeinicia procesului de apreciere a acestuia de către prima instanţă.

În acest sens, fără a relua în detaliu coordonatele faptice în care a fost săvârşită infracţiunea de trafic de influenţă, instanţa de apel va examina aprofundat chestiunile factuale sau juridice contestate explicit de apelantul inculpat în cel de-al doilea grad de jurisdicţie, în scopul asigurării unei soluţionări efective şi complete a căii sale de atac.

Astfel, contrar susţinerilor inculpatului A., declaraţiile martorilor B. şi C. furnizează probe directe şi credibile cu privire la săvârşirea de către inculpat a actelor de pretindere şi primire a unor foloase necuvenite, ca "preţ" al presupusei influenţe avute asupra unui judecător, speculate în tranzacţia de corupţie.

Înalta Curte a expus deja argumentele pentru care a apreciat că, eo ipso, implicarea celor doi denunţători în ancheta penală iniţiată la data de 22.02.2016 nu i-a plasat pe aceştia într-o situaţie de vulnerabilitate, de natură a da naştere, prin ea însăşi, unor îndoieli cu privire la valoarea mărturiilor lor. De vreme ce implicarea martorilor în cumpărarea de influenţă intervenise la un moment de timp plasat anterior rămânerii definitive prin neapelare, la 13.03.2015, a sentinţei penale nr. 25/2015 a Judecătoriei Sinaia, riscul de parţialitate a declaraţiilor lor, pe fondul temerii ipotetice că beneficiul suspendării ar fi fost revocat în cazul judecării pentru faptele denunţate, era limitat semnificativ.

Pe de altă parte, calitatea celor doi denunţători de potenţiali suspecţi în activitatea de cumpărare a influenţei traficate de A. nu legitimează, prin ea însăşi, o relativizare a valorii probatorii a declaraţiilor date în calitate de martori, de vreme ce legea procesuală penală nu ierarhizează valoarea probantă a declaraţiilor persoanelor ascultate în proces, pe criteriul calităţii lor procesuale.

Dimpotrivă, dispoziţiile art. 103 alin. (1), (2) C. proc. pen. consacră principiul liberei aprecieri a probelor, în virtutea căruia organele judiciare trebuie să evalueze atent conţinutul tuturor probelor administrate în proces, atât în mod individual cât şi coroborat, evitând să atribuie apriori o valoare superioară uneia dintre probe, în detrimentul alteia.

În măsura în care constată că probele au fost legal obţinute, iar conţinutul lor este sigur şi decisiv, organul judiciar trebuie să le dea eficienţă juridică deplină în procesul de stabilire a faptelor şi de aflare a adevărului, fără a le diferenţia în funcţie de criterii neprevăzute de lege, cum ar fi, exemplificativ, tipul de mijloc de probă prin care au fost obţinute sau (când este vorba de ascultarea persoanelor) calitatea lor în proces. Aceasta deoarece, atunci când legiuitorul a dorit să limiteze normativ valoarea unui mijloc de probă, a făcut-o în mod expres şi neechivoc, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. proc. pen., care exclud, de lege lata, posibilitatea întemeierii unei hotărâri de stabilire a vinovăţiei penale, într-o măsură determinantă, pe declaraţiile martorilor anonimi (investigatori, colaboratori sau martori ameninţaţi).

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte reţine că, indiferent de faza procesuală în care au fost date, declaraţiile succesive ale martorilor denunţători B. şi C. cuprind relatări consecvente şi substanţial asemănătoare cu privire la circumstanţele în care a fost comis traficul de influenţă dedus judecăţii.

Martorul B. a descris în mod concordant împrejurările în care a fost contactat telefonic de inculpatul A. premergător termenului de judecată din data de 19 februarie 2015, locaţia întâlnirii ce a avut loc la acea dată, conţinutul discuţiei şi, în mod special, modalitatea în care s-a concretizat pretinderea de foloase (realizarea lucrărilor de placare cu polistiren), ca echivalent al presupusei influenţe pe care A. a sugerat că ar avea-o asupra judecătorului cauzei şi în considerarea căreia a afirmat că ar fi "aranjat" deja un tratament sancţionator neprivativ de libertate pentru denunţător şi prietenul său C.

Contradicţiile sesizate de apelantul-inculpat în declaraţiile martorului B. cu privire la data contactării sale telefonice, premergătoare actului de pretindere (în dimineaţa procesului sau, aşa cum a precizat în apel, în seara dinaintea procesului), antrenează un element de detaliu cu rol secundar în derularea evenimentului critic, a cărui redare fidelă poate fi afectată negativ de trecerea timpului şi fenomenul inevitabil de uitare. Această inadvertenţă nu este, în sine, susceptibilă să ridice suspiciuni asupra credibilităţii martorului, de vreme ce toate circumstanţele factuale importante pentru stabilirea faptelor deduse judecăţii au fost descrise concordant, veridic şi confirmate de restul probatoriului.

Astfel, desfăşurarea întâlnirii dintre inculpatul A. şi martorul B. în ziua termenului de judecată din data de 19.02.2015 a fost constant susţinută de cel din urmă şi confirmată, în mod obiectiv, atât de prezenţa necontestată a martorului la Judecătoria Sinaia (atestată de încheierea de şedinţă de la acea dată), cât şi de depoziţiile martorului indirect C.

Acesta din urmă a afirmat, în toate declaraţiile date, că B. s-a deplasat în biroul inculpatului A. la solicitarea telefonică a celui din urmă, iar, la întoarcere, i-a comunicat că "nu vor primi o pedeapsă cu executare", dar va trebui să efectueze lucrări la casa fostului procuror.

Similar instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că neindentificarea numărului de telefon al denunţătorului în listingul apelurilor telefonice efectuate/primite de A. de pe telefonul său mobil, la data critică, nu demonstrează lipsa de sinceritate a martorului cu privire la aflarea sa în biroul inculpatului. Probatoriul administrat nu a permis identificarea certă a postului telefonic de la care A. l-a contactat pe denunţător, astfel încât neutilizarea, de către inculpat, a unui anumit număr de telefon nu demonstrează că apelul telefonic în sine nu a fost efectuat, existând, în mod raţional, posibilitatea utilizării unui alt post telefonic, nedeclarat de autorul apelului.

Împrejurarea că declaraţia martorului B. este unicul mijloc de probă care a stat la baza stabilirii actului de pretindere din data de 19.02.2015 nu este de natură a caracteriza acest episod al activităţii infracţionale ca insuficient probat, cum neîntemeiat a susţinut apelantul A.

De regulă, tranzacţiile de corupţie au ca trăsături specifice un grad ridicat de clandestinitate a discuţiilor, numărul redus de participanţi la perfectarea lor, desfăşurarea întâlnirilor în locaţii unde accesul publicului este limitat sau interzis şi disimularea adevăratei naturi a "convenţiei" ilicite. În considerarea acestor trăsături definitorii, conţinutul propriu-zis al înţelegerilor nelegale poate fi stabilit, în principal, pe baza declaraţiilor persoanelor implicate în actul incriminat, a căror valorificare probatorie deplină este permisă de lege, în măsura în care organul judiciar, în urma unei analize aprofundate şi complete a tuturor împrejurărilor relevante - anterioare, concomitente sau posterioare actului de corupţie, a stabilit veridicitatea acestora.

În cauza de faţă, credibilitatea declaraţiilor martorului B. cu privire la episodul din data de 19.02.2015 rezultă nu doar din concordanţa împrejurărilor descrise de acesta în mod succesiv, cât mai ales din acţiunile întreprinse ulterior, pentru a asigura inculpatului remiterea foloaselor pretinse. În egală măsură, veridicitatea susţinerilor de ansamblu ale denunţătorilor rezultă din abundenţa detaliilor relatate, a căror cunoaştere de către cei doi (ambii persoane străine de cercul familial sau relaţional al inculpatului) era obiectiv posibilă numai ca o consecinţă a prezenţei lor nemijlocite în imobilul în discuţie, pe o durată semnificativă de timp.

Astfel, prestarea timp de 5 zile a unor lucrări de izolare cu polistiren a magaziei edificate pe structură din lemn - anexă a imobilului cu destinaţie de locuinţă - a fost relevată în declaraţiile constante ale martorilor B. şi C. care, în toate etapele procesului, au confirmat deplasarea lor la imobil la chemarea inculpatului şi prestarea unor lucrări neremunerate de izolare cu polistiren a pereţilor exteriori ai dependinţei.

Ambii martori au susţinut, de asemenea, că nici ei şi nici inculpatul A. nu au avut iniţitiva de a discuta despre remunerarea muncii prestate, "plătitorii" foloaselor cunoscând ab initio că activitatea lor reprezintă preţul influenţei pretins exercitate de inculpat pentru pronunţarea unei soluţii favorabile şi asumându-şi, încă de la început, realizarea unor lucrări neplătite.

Înalta Curte va da valoare probatorie deplină acestor susţineri, de vreme ce credibilitatea celor doi martori rezultă din restul mijloacelor de probă administrate în cauză.

În acest sens, notează că prezenţa denunţătorilor B. şi C. în imobilul proprietatea inculpatului A. a fost confirmată, cu valoarea unei probe directe, de martorul G., care s-a deplasat la imobil în perioada realizării lucrărilor incriminate şi a obervat prezenţa martorilor în locaţie.

În declaraţiile date în faza de urmărire penală şi în primă instanţă, G. a descris substanţial asemănător împrejurări factuale esenţiale în cauză, şi anume faptul că s-a deplasat la locaţie la chemarea denunţătorilor, i-a observat placând magazia "lipită de casă" cu polistiren de culoare albă, aflând de la aceştia că lucrarea era efectuată în schimbul "ajutorului" dat de inculpat pentru aplicarea unor pedepse cu suspendarea executării.

Martorul direct a precizat, totodată, că a avut acces în interiorul clădirii alături de denunţători, în scopul efectuării măsurătorilor necesare estimării preţului lucrărilor de tencuire a interiorului, aflat, la acel moment de timp, "la roşu". În acest context, el a observat şi, ulterior, a redat în amănunt starea imobilului, evidenţiind date necontestate, a căror cunoaştere încă din faza de anchetă penală demonstrează cu certitudine prezenţa martorului în locaţie, respectiv: suprafaţa aproximativă de tencuit, stadiul său "la roşu", poziţia magaziei (lipită de casă), inexistenţa, la acel moment, a gardului cu stâlpi placaţi cu piatră (stâlpi ridicaţi şi placaţi ulterior).

În condiţiile în care aceste elemente factuale au fost descrise concordant în declaraţiile din datele de 07.03.2016 şi 04.06.2016, nuanţările limitate, făcute cu ocazia ascultării martorului în apel (în sensul că ar fi aflat doar din relatările denunţătorilor că placau magazia, fără a-i observa personal ori că nu ar fi avut cunoştinţă dacă A. ar fi solicitat aceste lucrări în schimbul "ajutorului cu dosarul penal") nu au aptitudinea de a infirma fiabilitatea şi valoarea probatorie a declaraţiilor sale anterioare.

În acest sens, Înalta Curte remarcă faptul că G. nu a negat, nici în apel, o serie de împrejurări obiective relevante în speţă, cum ar fi prezenţa sa, în primăvara anului 2015, alături de denunţători, în imobilul proprietatea inculpatului A., prestarea unor lucrări de către cei din urmă şi o legătură (chiar dacă necunoscută de martor în toate coordonatele ei) între aceste lucrări şi influenţa pe care A. pretindea că o exercitase anterior, în scopul de a facilita aplicarea unui tratament sancţionator mai blând pentru cei doi denunţători.

Ezitarea martorului G. de a reconfirma, în apel, împrejurările anterior amintite, se grefează, pe de o parte, pe încercarea sa, aparent involuntară, de a adopta o conduită cât mai puţin incriminatoare pentru acuzat, pe fondul unor trăsături individuale ce trebuie avute în vedere la evaluarea mărturiilor, respectiv: diferenţele de statut socio-profesional evidente dintre martor şi inculpat, rezerva pe care o impune interacţiunea inevitabilă dintre membrii unei comunităţi restrânse, cum este cea din Comarnic, căreia îi aparţin atât martorul, cât şi inculpatul şi, în acest context, dorinţa celui dintâi de a-şi prezerva o aparentă neutralitate într-o procedură judiciară percepută ca fiind fără miză personală.

Pe de altă parte, ezitările martorului apar ca fiind motivate şi de dubiile care, odată cu trecerea timpului, iau naştere în mod inevitabil în mintea persoanei ascultate, cu privire la aspectele real percepute în mod nemijlocit, pe de o parte, şi cele cunoscute doar în mod indirect, pe de altă parte.

Sub acest aspect, este relevantă poziţia oscilantă a martorului cu ocazia prezentării spre vizualizare, în apel, a unor fotografii ale imobilului din Comarnic. Această poziţie a fluctuat între negarea totală a unei identităţi între imobilul din imagini şi cel în care s-a deplasat alături de martori (în contradicţie evidentă cu declaraţia dată în faza de urmărire) şi admiterea unor asemănări între cele două.

Identificarea străzii prin raportare la detalii proprii zonei, de notorietate pentru localnici (strada unde este "fostul gater al lui MM.") exclude, însă, riscul de confuzie, după cum evidenţierea unor diferenţe ale aspectului imobilului, explicabile prin evoluţia în timp a lucrărilor de amenajare (aspectul gardului la momentul deplasării martorului şi stadiul său ulterior, captat în fotografii) demonstrează prezenţa martorului în imobil în perioada critică şi observarea particularităţilor sale constructive la acel moment.

Esenţială pentru evaluarea credibilităţii declaraţiei martorului este, aşadar, împrejurarea că G. a descris elemente de detaliu pe care nu ar fi avut posibilitatea să le observe dacă nu s-ar fi deplasat în imobil, corelată cu faptul că, invocând fenomenul uitării, el nu a negat totuşi, în mod explicit, conţinutul obiectiv al vreuneia din afirmaţiile anterioare, infirmând neechivoc inclusiv ipoteza denaturării voluntare a conţinutului declaraţiilor din faza de urmărire penală, urmare a conduitei organelor sesizate în acea fază.

Reţinând, prin urmare, că declaraţia martorului G. coroborează susţinerile martorilor B. şi C., Înalta Curte apreciază că fiabilitatea declaraţiilor celor din urmă este demonstrată şi de procesul-verbal de conducere în teren din data de 22.02.2016, din care rezultă că denunţătorii au fost în măsură să indice organelor de poliţie locaţia imobilului unde prestaseră lucrările neremunerate, pretinse de inculpatul A.

În egală măsură, procesul-verbal întocmit cu ocazia percheziţiei domiciliare din data de 03.03.2016 şi fotografiile ataşate pun în evidenţă detalii contructive ale imobilului identice celor descrise de denunţători, cum ar fi posibilitatea de acces în magazie prin locuinţă sau stadiul "la roşu" al interiorului casei.

În plus, Înalta Curte remarcă faptul că amănuntele evidenţiate de B. în prima sa declaraţie, privitoare la locul achiziţionării materialelor necesare anvelopării (de la S.C. LL. SRL) şi livrarea acestora în ziua următoare achiziţiei, au fost confirmate atât de declaraţia în apel a inculpatului A., cât şi de soţia sa, martora R. Or, cunoaşterea şi devoalarea de către denunţător a unor astfel de amănunte, obiectiv cognoscibile numai de cei implicaţi în achiziţie, demonstrează faptul că martorul a fost implicat în această tranzacţie, contrar susţinerilor apelantului-inculpat sau soţiei sale.

În acest context probator, Înalta Curte apreciază că inadvertenţele dintre afirmaţiile martorilor denunţători cu privire la tipul/culoarea polistirenului folosit la efectuarea lucrărilor au caracter involuntar şi se datorează fie trecerii timpului, fie estompării, în memoria acestora, a unui detaliu nesemnificativ.

În acest sens, are în vedere că inculpatul A. însuşi s-a aflat, iniţial, în eroare cu privire la culoarea materialului folosit (indicată, în faţa primei instanţe, ca fiind cea albă), precizarea, pe cale testimonială, a celor două culori, alb şi bleu (corespunzătoare tipului de polistiren identificat şi prelevat cu ocazia percheziţiei), realizându-se abia cu ocazia ascultării martorilor propuşi în apărare, J. şi K. În orice caz, detaliul supus analizei rezulta cu suficientă precizie din probatoriul administrat anterior, în faza de urmărire penală, fotografiile judiciare realizate cu ocazia percheziţiei domiciliare permiţând observarea facilă a diferenţelor de culoare între cele trei mostre de polistiren prelevate de pe pereţii exteriori ai magaziei.

Prin urmare, acest unic element factual nu este de natură a da naştere unor dubii justificate, temeinice, cu privire la credibilitatea denunţătorilor, ale căror depoziţii sunt confirmate de restul probatoriului, astfel cum a fost analizat în precedent.

De altfel, Înalta Curte constată că, în apel, inculpatul A. însuşi a admis posibilitatea ca martorii B. şi C., alături de G., să fi fost prezenţi, în două rânduri, în imobilul din Comarnic, însă a încercat să dea acestei împrejurări factuale o semnificaţie diferită, cu caracter licit. Astfel, inculpatul a pretins că posibila prezenţă a celor trei martori în imobil ar fi fost motivată de încercarea de a găsi de lucru, scop în care ei şi-ar fi oferit serviciile fratelui inculpatului şi li s-ar fi permis, de către acesta din urmă, efectuarea unor măsurători ale interiorului.

Dincolo de caracterul neplauzibil al unui atare tip de relaţionare între persoane necunoscute, chiar în comunităţi restrânse de tipul celei căreia îi aparţin persoanele ascultate, susţinerea inculpatului este complet neveridică, de vreme ce nu clarifică nici măcar tangenţial împrejurarea care a făcut obiectiv posibilă cunoaşterea şi memorarea, de către martori, a unor detalii constructive ale imobilului de tipul celor descrise, aparent complet nerelevante pentru serviciile limitate pe care le ofereau (presupusa tencuire a pereţilor interiori). În plus, apărarea inculpatului nu furnizează o explicaţie credibilă pentru interesul denunţătorilor de a susţine, pe durata procedurii de faţă, că au prestat o muncă neremunerată, într-un context temporal în care situaţia lor juridică în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sinaia era definitiv clarificată (prin instituirea unui tratament sancţionator neprivativ de libertate).

Susţinerile inculpatului sub acest aspect sunt, de altfel, infirmate nu doar de delaraţiile denunţătorilor, ci şi de declaraţia martorului N., fratele său, în prezenţa căruia s-ar fi formulat presupusa ofertă. Acest din urmă martor a precizat, în faţa curţii de apel, că cele două persoane care s-au prezentat la imobilul din Comarnic (a căror descriere sau identitate nu au fost precizate) erau interesate de lucrări de tencuire a interiorului (iar nu lucrări în general, cum a susţinut inculpatul), sens în care au efectuat măsurători şi au comunicat "dimensiunile şi un număr de telefon" lăsat de martor proprietarului (nu o ofertă de preţ, cu o destinaţie incertă, cum s-a susţinut în apel).

Încercarea inculpatului de a caracteriza acest episod, în contradicţie cu poziţia martorului, ca fiind unicul context factual în care denunţătorii ar fi avut acces în imobilul din Comarnic, are un evident caracter speculativ, menit a furniza, pro causa, o explicaţie alternativă unei împrejurări cu caracter incriminator, evidenţiată de probatoriu. Argumentele pentru care Înalta Curte a reţinut credibilitatea declaraţiilor martorilor şi relatările inadvertente ale inculpatului ori fratelui său justifică caracterizarea ca subiective a apărărilor făcute sub acest aspect şi înlăturarea lor ca atare.

Pentru evaluarea credibilităţii denunţătorilor, este, de asemenea, irelevantă susţinerea apărării cu privire la data perfectării contractului de furnizare a energiei electrice (respectiv, 19.03.2015), de vreme ce reglementările în domeniul racordării utilizatorilor la reţelele efectrice de interes public (Ordinul 59/2013 al preşedintelui ANRE) permit, în principiu, în cazul imobilelor în contrucţie, utilizarea şi a unui alt tip de branşament electric pentru organizare de şantier (aviz tehnic de racordare temporară), cu o durată limitată, ce nu poate depăşi valabilitatea autorizaţiei de construire. Din această perspectivă, ca regulă, data încheierii contractului de furnizare sau data finalizării instalaţiei electrice aferente imobilului nu au, în sine, o relevanţă particulară pentru determinarea momentului la care imobilul în construcţie a fost faptic racordat, chiar în mod limitat, la reţeaua de furnizare a energiei electrice.

În fine, Înalta Curte reţine că veridicitatea declaraţiilor denunţătorilor este confirmată, în mod indirect, de împrejurările ce rezultă din înregistrarea ambientală realizată, ulterior comiterii faptelor, cu mijloace proprii, de martorul ameninţat F.

Astfel cum rezultă din procesul-verbal de transcriere (redat detaliat în sentinţă şi la care instanţa de apel face trimitere), afirmaţiile făcute de B. şi C. într-un cadru privat, în mod spontan, în prezenţa unor persoane din cercul lor apropiat, sunt esenţial asemănătoare relatărilor făcute nemijlocit în cursul procesului. Drept urmare, în proporţie covârşitoare, acest proces-verbal nu pune în lumină elemente factuale importante, cu caracter de noutate, care să poată fi valorificate probator.

Concluzia este aceeaşi şi în ceea ce priveşte relaţionarea dintre denunţători şi fratele inculpatului, relevată de înregistrare; existenţa obiectivă a unui contact direct între aceste persoane a fost recunoscută în apel, inclusiv de către inculpat, astfel că nici sub acest aspect (secundar, de altfel, în economia cauzei), proba contestată nu are caracter unic sau determinant.

Critica inculpatului A., cu privire la caracterul provocator al întrebărilor şi remarcilor martorului ameninţat F. în discuţia cu denunţătorii, este neîntemeiată, din întreaga transcriere a convorbirii rezultând că intervenţiile celui dintâi, deşi sugestive pentru relaţia denunţătorilor cu inculpatul, nu au constituit cauza principală a afirmaţiilor ulterioare făcute de interlocutori.

Amploarea detaliilor furnizate spontan de B. şi C. pune în lumină relaţiile apropiate dintre participanţii la discuţie, pe fondul acestor raporturi martorii optând să relateze liber şi detaliat un episod apreciat inedit în istoricul lor personal, de care, în mod evident, luaseră cu toţii cunoştinţă anterior.

În egală măsură, devoalarea neprovocată a unor amănunte din viaţa de familie a inculpatului (cum ar fi starea precară de sănătate a soţiei sale, remarcată de C., zis U., şi redată, ulterior, colocvial de B. în dialogul analizat) sau a prezenţei, în locaţia din Comarnic, a lui V., ambele împrejurări demonstrate de restul probatoriului, întăresc, circumstanţial, credibilitatea susţinerilor denunţătorilor.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că înregistrarea în discuţie are o relevanţă indirectă, limitată în ansamblul probator, declaraţiile judiciare ale martorilor, coroborate cu alte elemente de probă directe sau indirecte, reprezentând mijloacele preponderent valorificate la stabilirea împrejurărilor cauzei.

Poziţia esenţială a apărării sub aspectul acuzaţiei de trafic de influenţă se rezumă la susţinerea apelantului A. că magazia în discuţie ar fi fost ridicată şi anvelopată de alte persoane.

Similar instanţei de fond, Înalta Curte constată inadvertenţe majore în conţinutul declaraţiilor martorilor J. şi K. (presupuşii autori ai lucrărilor), astfel că, reevaluând aceste declaraţii atât în mod individual, cât şi coroborat, apreciază că sunt nesigure şi incongruente cu apărările inculpatului A., impunându-se înlăturarea lor din materialul probator.

Martorul J., apropiat al familiei inculpatului, a susţinut iniţial, în declaraţia dată în primă instanţă, că ar fi construit magazia în discuţie în perioada martie- aprilie 2015, cu ajutorul inculpatului A., al fratelui acestuia şi al lui K.; martorul a afirmat că a executat lucrări constând în turnarea plăcii de beton a magaziei, ridicarea structurii de lemn şi aplicarea plăcilor OSB, izolarea cu polistiren a dependinţei fiind efectuată de K.

În declaraţia dată în apel - la data de 29.06.2017 - martorul J. a reconfirmat tipul de lucrări efectuate personal la imobilul proprietatea inculpatului, inclusiv ridicarea magaziei - operaţiune plasată în luna aprilie 2015 - însă a precizat, în mod explicit şi vădit contradictoriu, că nu cunoaşte cine a realizat izolarea dependinţei.

Martorul K. a declarat, în cursul judecăţii în primă instanţă, că ridicarea magaziei a avut loc în luna martie 2015, fiind efectuată de acesta împreună cu J. şi fratele inculpatului, iar lucrările de izolare le-a efectuat singur, în luna aprilie 2015.

În apel, martorul a pretins că el ar fi fost cel care a edificat şi anvelopat magazia, beneficiind de ajutorul limitat al martorilor J. şi N., pentru operaţiunea de turnare a plăcii. A susţinut, totodată, că în perioada în care a început efectuarea acestor lucrări, respectiv martie- aprilie 2015, imobilul nu era racordat la reţeaua de curent electric şi nu are cunoştinţă când s-a realizat acest racord, deşi a pretins că ar fi efectuat o serie de lucrări în imobil şi ulterior, pe toată durata anului 2015, dar şi în 2016.

În cazul martorului L., Înalta Curte constată că indicarea sa, abia în cursul judecăţii, ca potenţial participant la lucrările de amenajare/finisare, corelată cu certitudinea aparentă afişată de martor, în opoziţie cu aspectele ce rezultă din restul probatoriului, sunt împrejurări care dau naştere unor suspiciuni importante cu privire la realitatea participării sale la lucrările pretinse.

Astfel, susţinerea martorului că, la debutul lucrărilor plasate în perioada martie- aprilie 2015, imobilul nu era racordat la curent electric, este vădit nereală, fiind necontestat că racordul definitiv s-a realizat, contractual, la 19.03.2015, iar montarea contoarului electric, la data de 20.03.2015, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar).

În mod similar, afirmaţiile privind tipul de lucrări efectuate de martor în cursul anilor 2015 şi 2016 sunt contrazise parţial de probatoriu, respectiv de declaraţia martorului J., în primul caz, ori de procesul-verbal de percheziţie domiciliară şi raportul de expertiză extrajudiciară depus de inculpat, în al doilea caz. Aceste ultime două înscrisuri atestă că la 03.03.2016 şi, respectiv, 02.04.2016, în băile sau bucătăria imobilului din Comarnic nu era aplicată faianţă sau gresie, împrejurare ce demonstrează fie că martorul nu a efectuat lucările pretinse, fie că le-a efectuat la un moment de timp ulterior celui pretins.

Pe de altă parte, Înalta Curte notează contradicţiile vădite între declaraţiile celor doi martori sub aspectul factual esenţial în dovedirea căruia au fost propuşi, şi anume persoana care a edificat şi anvelopat magazia în discuţie. Prin urmare, pentru a evalua credibilitatea şi fiabilitatea mărturiilor, va analiza elementele ce rezultă din celelalte mijloace de probă.

În acest sens, constată că, invocând în apărare presupusa implicare a celor doi martori în ridicarea magaziei, inculpatul A. a avut o poziţie inconstantă pe durata procesului. În faza de urmărire penală, inculpatul l-a nominalizat pe J. ca fiind cel care a efectuat, probabil, lucrările de izolare cu polistiren a magaziei, împrejurare pe care a pretins că o cunoaşte din spusele soţiei.

În primă instanţă, inculpatul a susţinut că magazia a fost construită şi anvelopată de J. şi L., susţinere menţinută şi în apel, dar nuanţată în sensul că martorii ar fi fost ajutaţi şi de fratele inculpatului. Cu ocazia celei din urmă audieri, inculpatul a menţionat că nu a observat personal ce lucrări a efectuat fiecare dintre cei trei, aflând doar din relatările acestora că, în luna martie 2015, magazia a fost ridicată şi izolată cu polistiren, iar în luna aprilie 2015, J. a aplicat adeziv şi plasă.

Din declaraţia martorului N. dată în primă instanţă rezultă că implicarea sa în ridicarea magaziei s-a limitat la ajutorul dat lui J. la turnarea plăcii, restul precizărilor martorului fiind marcate de incertitudine şi echivoc atât cu privire la perioada în care dependinţa a fost ridicată (crede că în martie- aprilie 2015), cât şi cu privire la persoana care a izolat cu polistiren pereţii exteriori (numai din discuţii ştie că această persoană a fost L.

Martora R. a precizat, la rândul său, că magazia a fost ridicată de J. şi L. şi anvelopată de cel din urmă, fără a evidenţia alte detalii relevante pentru clarificarea acestei împrejurări.

Analizând coroborat toate aceste declaraţii în apărare, Înalta Curte identifică o serie de contradicţii importante între susţinerile uneia şi aceleiaşi persoane, dar şi inexistenţa unei reale concordanţe între declaraţiile a două persoane distincte, oricare ar fi acestea din urmă.

Presupuşii autori ai construcţiei, J. şi L., deşi ipotetici deţinători ai unor informaţii percepute nemijlocit, descriu de o manieră profund contradictorie cine a fost cel care a anvelopat magazia. Nu se poate decela, pe baza mărturiilor lor, nici tipul de lucrări efectuate de fiecare martor, nici argumentul pentru care, deşi pretind că au conlucrat la construcţia anexei, ambii sunt, totuşi, incapabili să relateze consecvent în ce a constat contribuţia fiecăruia.

Evaluarea declaraţiilor celor doi martori, în corelaţie cu depoziţia lui N., amplifică această incertitudine, de vreme ce martorul ultim menţionat, despre care se pretinde a fi fost prezent în mod frecvent la faţa locului, este, la rândul său, extrem de evaziv. Martorul a confirmat o unică împrejurare, respectiv, turnarea plăcii magaziei împreună cu J., dar nu a fost în măsură să afirme cu certitudine nici când anume a fost anvelopată magazia şi nici de către cine, plasând aceste două împrejurări sub semnul unei incertitudini incompatibile cu siguranţa ce ar trebui să caracterizeze, în genere, o probă directă.

În fine, declaraţiile inculpatului A. nu se coroborează cu depoziţiile martorilor anterior nominalizaţi, cele dintâi oscilând între indicarea a două persoane ca autori ai anvelopării şi menţionarea, în final, numai a lui J., în contrast vădit cu poziţia acestui ultim martor în apel (când a negat că ar fi fost autorul lucărilor de izolare), dar şi cu certitudinea în sens contrar afişată de martorul L. (care a pretins că el ar fi fost unicul autor al acestor operaţiuni).

În aceste coordonate probatorii, Înalta Curte conchide că niciuna dintre declaraţiile astfel analizate nu are gradul de fiabilitate necesar pentru a servi la aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, inadvertenţele majore şi subiectivismul martorilor justificând cenzurarea susţinerilor lor cu privire la identitatea persoanei care a anvelopat magazia în discuţie şi înlăturarea acestora din ansamblul probator.

Săvârşită în contextul faptic descris, activitatea inculpatului A. realizează toate cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Elementul material al infracţiunii comise de inculpatul A. (la acel moment magistrat-procuror) s-a realizat în două dintre variantele alternative prevăzute de norma de incriminare, respectiv, pretinderea în mod direct, la data de 19.02.2015, a unor foloase materiale de la martorul B., urmată de primirea foloaselor pretinse, în prima săptămână a lunii martie 2015.

Susţinerea apărării privind contradicţia dintre menţiunile rechizitoriului şi sentinţei apelate, sub aspectul datei consumării actului iniţial de pretindere, deşi formal juste, sunt lipsite, însă, de relevanţă în analiza propriu-zisă a elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă. Momentul la care s-a realizat pretinderea, respectiv 19.02.2015, a fost stabilit cu certitudine în prezenta decizie şi el corespunde integral celui indicat în rechizitoriu.

Statuările primei instanţe, referitoare la plasarea acestui moment iniţial la data de 13.06.2014 (data ascultării denunţătorilor în calitate de inculpaţi, în dosarul nr. x/2014) sunt nu doar factual nesusţinute, cât mai ales juridic eronate, de vreme ce ele transferă data realizării actului de pretindere de foloase într-un interval de timp anterior, în care inculpatul, în calitate de procuror, exercita atribuţii de supraveghere a urmăririi penale în cauza în care martorii erau cercetaţi penal.

Prin urmare, pretinderea unor foloase materiale într-un atare context, în conexiune cu modul de îndeplinire a îndatoririlor de serviciu ce îi reveneau inculpatului în calitate de procuror, s-ar fi circumscris, teoretic, conţinutului unei infracţiuni distincte, de luare de mită.

O atare derulare a evenimentelor nu a fost confirmată, însă, de probatoriul administrat, declaraţia martorului B. reliefând echivocul modalităţii în care a fost abordat de către inculpat cu ocazia ascultării din data de 13.06.2014. În absenţa altor elemente probatorii clarificatoare, concluzia curţii de apel, că traficul de influenţă s-ar fi consumat cu ocazia ascultării în calitate de inculpat a martorului B., este inexactă şi nesusţinută probator.

Faptul că pretinderea s-a realizat, în mod direct, faţă de martorul B., iar primirea foloaselor a fost asigurată de acesta cu ajutorul lui C., nu are nici el relevanţă asupra existenţei infracţiunii de trafic de influenţă. Sub aspect obiectiv, activitatea inculpatului s-a raportat la un unic potenţial cumpărător, un folos unic şi o unică prestaţie din partea autorului faptei, respectiv, tranzacţionarea pretinsei influenţe asupra aceluiaşi funcţionar public magistrat, în scopul determinării celui din urmă să facă un anumit act privitor la îndatoririle sale de serviciu.

Din această perspectivă, coordonatele faptice exacte în care a intervenit, ulterior, implicarea lui C. în activitatea ilicită nu au vreo influenţă asupra acuzaţiei de trafic de influenţă dedusă judecăţii, ci, cel mult, asupra formei de participaţie a martorului la fapta distinctă de cumpărare de influenţă, împrejurare ce excedează, însă, limitelor judecăţii şi implicit, ale învestirii instanţei în apelul de faţă.

Este realizată, totodată, cerinţa laturii obiective a titlului cu care a fost pretins folosul material, respectiv, de preţ al presupusei influenţe pe care inculpatul A. a pretins că o avea asupra judecătorului cauzei. Dialogul purtat cu denunţătorul la data de 19.02.2015, anterior termenului de judecată, astfel cum a fost reţinut în prezenta decizie, confirmă neechivoc raportul dintre "ajutorul" oferit de inculpat, din proprie iniţiativă, martorului denunţător şi efectuarea de către cel din urmă, în contraprestaţie, a unor lucrări la imobilul inculpatului.

Alegaţia apărării, în sensul că nu ar fi avut loc o prezentare detaliată a "variantelor" de soluţionare a cauzei în care martorul era implicat este irelevantă din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii analizate. Pe de o parte, obiectul "înţelegerii" intervenite la data de 19.02.2015 era neechivoc pentru ambele părţi, astfel cum demonstrează conduita lor ulterioară, iar pe de altă parte, norma de incriminare a faptei analizate nu prevede o atare condiţie, nejustificându-se interpretarea sa restrictivă sub acest aspect.

Cerinţa existenţei promisiunii autorului traficului că îl va determina pe funcţionarul competent să adopte o anumită conduită profesională este, de asemenea, îndeplinită în speţă.

Pentru întrunirea acestei condiţii, nu este necesar ca promisiunea făptuitorului să îmbrace o anumită formă verbală, fiind suficient ca din conduita şi afirmaţiile autorului să rezulte neechivoc angajamentul acestuia de a se prevala de o pretinsă influenţă pentru a determina funcţionarul public să îndeplinească sau să nu îndeplinească o anumită îndatorire de serviciu. Or, comunicarea, de către inculpatul A., a unei pretinse "aranjări" a unei soluţii favorabile şi îndemnul subsecvent adresat martorului B. de a "merge liniştit" la proces, ambele efectuate în sediul unităţii de parchet, premergător dezbaterii fondului cauzei, au semnificaţia unei veritabile promisiuni ilicite făcute denunţătorului, că va obţine un tratament sancţionator mai blând.

În fine, este nefondată susţinerea apărării privitoare la inexistenţa unui raport de echivalenţă între intervenţia promisă de inculpat, pe de o parte, şi valoarea (just stabilită) de 500 de RON a muncii efectuate în contraprestaţie de denunţători, pe de altă parte.

Probatoriul a confirmat că, la începutul lunii martie 2015, volumul de lucrări necesare pentru finalizarea construcţiei imobilului era însemnat, iar inculpatul A. nu avea disponibilităţi financiare suficiente pentru plata integrală a acestora. O atare împrejurare rezultă din declaraţia inculpatului în apel (în sensul că abia în luna aprilie 2015 a obţinut un plus de fonduri băneşti în baza unei hotărâri judecătoreşti), coroborată cu depoziţia martorului O. în aceeaşi fază procesuală (în care a arătat că inculpatul nu avea, în primăvara anului 2015, mijloace suficiente prentru placarea gardului cu piatră de munte).

În circumstanţele factuale astfel stabilite, luând în considerare şi starea precară de sănătate a soţiei inculpatului, efectuarea unor lucrări de tipul celor supuse analizei, fără plata vreunei remuneraţii, era evident susceptibilă să asigure inculpatului A. economisirea unei sume de bani şi să îl determine să îşi asume riscul unei conduite infracţionale.

În acest context factual, atitudinea subiectivă a inculpatului A. este specifică intenţiei directe, apelantul prevăzând că, prin pretinderea şi primirea unor foloase necuvenite, creează o stare de pericol pentru relaţiile sociale privitoare la încrederea în activitatea funcţionarilor publici, urmare pe care a dorit-o.

Considerentele astfel expuse determină Înalta Curte să conchidă că probatoriul administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi în cele două grade de jurisidicţie a demonstrat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, implicarea inculpatului A. în activitatea ilicită ce a făcut obiectul judecăţii, activitate ce se circumscrie, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subectiv, conţinutului infracţiunii de trafic de influenţă.

III. Cu privire la criticile inculpatului A. sub aspectul acuzaţiei de luare de mită

Spre deosebire de acuzaţia de trafic de influenţă, concluzia instanţei de apel cu privire la caracterul penal al faptei de luare de mită, imputată apelantului-inculpat, este diferită de cea reţinută prin sentinţa atacată.

Probatoriul administrat în scopul clarificării raporturilor real stabilite între inculpatul A. şi denunţătorul V., în perioada în care acesta din urmă era cercetat penal în dosarul nr. x/2015, aflat în supravegherea apelantului, este insuficient pentru a fundamenta, dincolo de orice îndoială rezonabilă, reţinerea certă a caracterului neremunerat al muncii efectuate de denunţător şi a prestării sale cu titlu de contraechivalent al soluţiei favorabile dispusă de inculpatul procuror, în cauza instrumentată conform competenţei sale.

Astfel, prima instanţă a reţinut că fapta de luare de mită comisă de inculpatul A. ar consta, în fapt, în aceea că, în calitate de magistrat procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, în perioada aprilie - mai 2015, în timp ce efectua supravegherea urmăririi penale în dosarul nr. x/2015, în care se efectuau cercetări faţă de martorul denunţător V. pentru săvârşirea infracţiunii de rănirea sau schingiuirea animalelor, prev. de art. 25 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 205/2004, inculpatul A. a pretins şi beneficiat din partea acestuia de executarea unei lucrări de placare cu piatră a gardului imobilului din oraşul Comarnic, pentru care a achitat martorului o sumă inferioară valorii reale a manoperei, de 4.000 RON. Folosul astfel obţinut, evaluat la 3000 de RON, a fost pretins şi primit în schimbul adoptării unei soluţii favorabile în cauza respectivă, concretizată în încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei prin care s-a propus o pedeapsă cu amenda penală, cu amânarea aplicării sale, acord admis prin sentinţa penală nr. 97/23 iunie 2015 a Judecătoriei Sinaia.

Înalta Curte constată că faptul obiectiv al executării, de către V., a lucrărilor de placare cu piatră a gardului împrejmuitor al imobilului din localitatea Comarnic, reprezintă o împrejurare necontestată în materialitatea sa, demonstrată cu certitudine de probatoriul administrat, astfel că, sub acest aspect, o analiză detaliată a fiecărui mijloc de probă este superfluă.

În schimb, probatoriul existent este lipsit de gradul de certitudine necesar pentru clarificarea a două împrejurări factuale esenţiale pentru decelarea cerinţelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii de luare de mită, respectiv: a) perioada de timp în care denunţătorul a iniţiat şi finalizat lucrările de placare (pentru a se stabili eventuala corelaţie cu atribuţiile de serviciu exercitate, în acea perioadă, de inculpatul fost magistrat); b) valoarea remuneraţiei primite de cel dintâi şi, implicit, a măsurii în care o eventuală diferenţă faţă de preţul practicat pe piaţă ar fi reprezentat un folos necuvenit pentru inculpatul A.

Pentru clarificarea acestor împrejurări factuale, Înalta Curte trebuie să se raporteze la probatoriul preponderent testimonial existent în speţă, a cărui analiză pune în lumină inadvertenţe majore, de substanţă, ce fac imposibilă stabilirea, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) din C. proc. pen., a contextului temporal în care au debutat raporturile lucrative dintre inculpat şi presupusul mituitor şi a conţinutului real al acestor raporturi.

Astfel, în declaraţia din data de 23.02.2016, martorul V. a susţinut că primul contact cu inculpatul A. l-ar fi avut ulterior înregistrării, la 24.03.2015, a dosarului penal la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia şi chemării sale la sediul unităţii de parchet, în vederea audierii (la data de 03.06.2015). În acest context, denunţătorul a susţinut că l-ar fi rugat pe vărul său, W., să discute cu inculpatul pentru a-l ajuta, rugăminte căreia i s-a dat curs, prin deplasarea denunţătorului şi a vărului său la parchet şi purtarea unei discuţii cu A.

Cu această ocazie, apelantul inculpat i-ar fi comunicat martorului V. că "va rezolva" dosarul, solicitându-i, în schimb, să îi placheze cu piatră de munte un gard, lucrare începută la un interval de 2-3 zile după această discuţie. Potrivit declaraţiei iniţiale, martorul V. ar fi efectuat lucrarea pretinsă într-un interval de timp de două luni şi jumătate, primind, în schimb, suma de 1000 de RON (pentru "achitarea transportului şi ţigări"), deşi preţul manoperei, perceput în zonă pentru o lucrare de acest tip, s-ar fi ridicat, în realitate, la 4000 de RON.

În declaraţia dată primei instanţe, martorul denunţător a descris în mod asemănător contextul în care l-a cunoscut pe inculpat şi a început lucrările la imobilul proprietatea acestuia, precizând, însă, în mod contradictoriu, că ar fi primit de la cel din urmă o remuneraţie cu o valoare superioară, de 2000-2500 de RON, într-o singură tranşă, după terminarea lucrării. A precizat, de asemenea, în contradicţie cu relatările din faza anchetei, că lucrările pe care le-a efectuat s-au rezumat la placarea stâlpilor gardului, nu şi a soclului acestuia.

Reaudiat în apel, martorul V. a precizat că a efectuat lucrările pe timpul verii, când a placat stâlpii gardului pe latura dinspre drum şi, pe alocuri, pe alte două laterale ale împrejmuirii, fiind remunerat de R., soţia inculpatului, cu suma de 2500 RON, în prezenţa martorului W. De asemenea, a susţinut, în mod evaziv, că nu îşi aminteşte să fi declarat anterior că efectuarea lucrării în schimbul unei remuneraţii inferioare preţului pieţei ar fi reprezentat un folos necuvenit asigurat inculpatului, în legătură cu modul în care acesta soluţionase dosarul de urmărire penală nr. x/2015 (prin încheierea, la 05.06.2015, a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei şi sesizarea, la aceeaşi dată, a instanţei competente).

Denunţătorul nu a oferit o explicaţie plauzibilă pentru o atare modificare de poziţie sub aspectul împrejurărilor esenţiale descrise în denunţ, iar în contextul nivelului redus de educaţie al martorului şi al particularităţilor sale psiho-intelectuale, Înalta Curte admite că trecerea timpului ar fi putut afecta acurateţea unora dintre împrejurările memorate de acesta.

În orice caz, teza sugerată de martor în apel, privitoare la adresarea de către procuror, cu ocazia primei sale ascultări ca martor, a unor expresii de genul "îl va duce la Câmpina pe arest", este irelevantă în aprecierea declaraţiilor sale. Aceasta deoarece martorul nu a pretins că depoziţia sa iniţială ar fi fost afectată în conţinut de conduita reprezentantului acuzării, invocând, în schimb, fenomenul uitării ca principală cauză a inadvertenţelor sesizate în apel.

În plus, existenţa obiectivă a unei atare conduite din partea procurorului de caz a fost explicit infirmată de martorul II., martor asistent la ascultarea denunţătorului, audiat nemijlocit de Înalta Curte în cel de-al doilea grad de jurisdicţie.

Este cert că analiza coroborată a tuturor declaraţiilor denunţătorului V. evidenţiază un element comun, şi anume primirea unei remuneraţii pentru munca prestată de martor, inadvertenţele existente vizând elemente adiacente, cum ar fi cuantumul total al acestei remuneraţii, modalitatea de plată, persoana plătitorului, perioada de timp în care s-au efectuat lucrările ori conţinutul concret al acestora din urmă. Inconsecvenţa vădită manifestată de martor cu ocazia fiecărei audieri face imposibilă identificarea certă, pe baza declaraţiilor sale, a vreunuia dintre aspectele factuale anterior enumerate şi reclamă cenzurarea valorii lor probatorii pe baza elementelor ce rezultă din restul mijloacelor de probă, conform art. 103 alin. (1) din C. proc. pen.

În prima sa declaraţie, dată la 23.02.2016, martorul W. a susţinut că un prim contact între inculpat şi V. ar fi avut loc, în realitate, în luna martie 2015, când, la rugămintea celui dintâi de a-i recomanda o persoană care să placheze gardul cu piatră de munte, martorul l-a nominalizat pe vărul său. A menţionat că declanşarea cercetărilor în dosarul penal nr. x/2015 a avut loc ulterior începerii lucrărilor de placare a gardului, în acest context martorul abordându-l pe A. şi solicitându-i să îl ajute pe V. cu o soluţie favorabilă, discuţie pretins purtată la locuinţa inculpatului, la o dată neprecizată.

În declaraţia dată primei instanţe, martorul W. şi-a modificat parţial susţinerile, arătând că V. a efectuat lucrări în vara anului 2015. Înaintea începerii acestora, martorul l-ar fi contactat telefonic pe A. pentru a-l întreba dacă "i-a făcut dosar" vărului său, i-a solicitat să îl ajute pe acesta din urmă pentru că este un băiat "sărac, amărât", fără a cunoaşte detalii privind plata lucrărilor efectuate, cu excepţia faptului că vărul său şi-ar fi cumpărat, în acea perioadă, un cal şi un purcel.

Reaudiat în apel, invocând exercitarea de constrângeri fizice asupra sa în faza de urmărire penală, martorul W. a susţinut că l-ar fi recomandat inculpatului pe vărul său în lunile iulie- august 2015, ar fi stabilit împreună cu acesta din urmă să pretindă suma de 2500 RON în schimbul muncii prestate, sumă despre care V. i-ar fi relatat că a fost plătită. Martorul a admis purtarea unei discuţii cu inculpatul A. pe tema dosarului penal în care vărul său era implicat, însă a dat o conotaţie licită conversaţiei avute pe această temă.

În toate declaraţiile, martorul W. a negat că ar fi luat cunoştinţă în mod direct de primirea vreunei sume de bani cu titlu de remuneraţie pentru munca prestată de V., infirmând astfel afirmaţia contrară - şi singulară - făcută în apel de vărul său.

Susţinerile martorului W. în ultimul grad de jurisdicţie, referitoare la actele de constrângere exercitate asupra sa de procuror, se află în contradicţie cu declaraţia dată în faţa primei instanţe, când martorul nu doar că nu a făcut minime referiri la eventuale acte de constrângere fizică exercitate asupra sa în faza de urmărire penală, dar a negat, în mod explicit, că procurorul ar fi recurs chiar la constrângeri morale: "Nu (n.r m-a ameninţat), atâta mi-a spus că dacă nu spun adevărul mă leagă şi pe mine şi pe A.", "mă bagă la puşcărie".

Conduita magistratului care a instrumentat ancheta penală în speţă, descrisă de W., face, în prezent, obiectul unei cauze penale distincte, aflată în curs de urmărire penală, astfel că Înalta Curte nu este îndrituită să speculeze asupra formei în care s-a materializat o atare conduită sau a semnificaţiei sale penale.

În schimb, din perspectiva fiabilităţii declaraţiilor martorului W. constată că, independent de acuzaţiile aduse anchetatorului, în primă instanţă martorul şi-a menţinut în substanţă declaraţia dată în faza de urmărire penală. Sub un prim aspect, remarcă concordanţa dintre aspectele factuale redate în înscrisul olograf din 23.02.2016 - explicit menţinut inclusiv în apel - şi declaraţia tehnoredactată la aceeaşi dată - necontestată nici ea în conţinut. Ambele declaraţii confirmă că, la momentul comiterii faptei de rănirea sau schingiuirea animalelor, V. lucra deja la placarea gardului ce împrejmuia proprietatea inculpatului, la recomandarea lui W.

În al doilea rând, constată că între aceste două relatări, pe de o parte, şi cea făcută în primul grad de jurisdicţie, pe de altă parte, există contradicţii sub aspectul perioadei de timp în care V. ar fi efectuat lucrările, al mijlocului prin care W. l-a abordat pe A. pentru a discuta "ajutorul" ce ar putea fi acordat denunţătorului şi al conţinutului concret al solicitării adresate fostului magistrat.

Martorul nu a furnizat o explicaţie plauzibilă pentru inconstanţa manifestată în relatarea acestor împrejurări factuale, deşi singularitatea lor în istoricul său relaţional cu inculpatul A. ar fi justificat memorarea cât mai fidelă a elementelor lor esenţiale de conţinut.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că inadvertenţele menţionate au o motivaţie preponderent subiectivă, explicabilă atât prin prisma reţinerii martorului W. în a relata detaliat evenimente în a căror derulare a fost şi el direct implicat, cât şi a relaţiilor de rudenie sau de amiciţie existente între acesta şi V., respectiv, A., relaţii necontestate de vreun subiect procesual.

În contextul unei atare aprecieri, admiţând că factorul timp ar putea avea şi el un rol în estomparea unor amănunte în memoria martorului W., conchide, însă, că declaraţiile sale nu au un caracter constant, sigur şi credibil în privinţa împrejurărilor factuale esenţiale pe care tind a le proba, neputând contribui, prin urmare, în mod decisiv şi necondiţionat, la aflarea adevărului judiciar.

Prin urmare, notând că declaraţiile denunţătorului şi ale vărului său sunt incongruente cu privire la data şi circumstanţele factuale reale în care ar fi debutat lucrările prestate de cel dintâi, Înalta Curte va analiza elementele ce rezultă din restul mijloacelor de probă, pentru a stabili dacă acestea din urmă permit clarificarea acestor împrejurări.

Martorul O. a susţinut constant că, în perioada mai- iunie 2015, a ridicat stâlpi din beton pe trei laturi ale gardului ce împrejmuia imobilul din localitatea Comarnic, activitate pentru care a fost remunerat de soţia inculpatului A. cu suma de 2000 de RON, la data de 20.06.2015, astfel cum rezultă şi din chitanţa olografă depusă la dosar.

Declaraţiile martorului anterior nominalizat demonstrează, în mod direct, perioada în care au fost ridicaţi, pe trei laturi, stâlpii gardului împrejmuitor şi, indirect, intervalul în care V. putea placa aceste elemente, fără a reliefa, însă alte împrejurări utile cauzei.

Martora X. a confirmat o unică împrejurare faptică, şi anume implicarea denunţătorului în efectuarea lucrărilor de placare cu piatră de munte a împrejmuirii, activităţi al căror debut l-a plasat în timp fie în luna martie 2015 (în declaraţia din 26.02.2016), fie în luna octombrie 2015 (în cursul judecăţii), fără a cunoaşte detalii despre plata primită pentru munca prestată.

Declaraţia martorului N. confirmă faptul obiectiv al ridicării stâlpilor, pe trei laturi, în luna iunie 2015 şi împrejurarea că placarea lor a debutat în cursul verii 2015, finalizându-se în toamna aceluiaşi an. Declaraţia supusă analizei relevă, totodată, primirea unei sume de bani neprecizate, de către V., la imobilul din Comarnic, fără a avea, însă, gradul de precizie necesar pentru stabilirea neechivocă a circumstanţelor în care s-a efectuat o atare plată.

Martora R. a susţinut că, pentru munca prestată, denunţătorul ar fi primit suma totală de 2500 RON, remisă după cum urmează: 1500 de RON în luna noiembrie 2015, de către martoră personal, şi 1000 RON la terminarea lucrării, în luna noiembrie 2015, de către A., la care se adaugă alte sume destinate achiziţionării de mâncare, ţigări sau achitării transportului cu maxi taxi.

La rândul său, inculpatul A. a relatat inconsecvent împrejurările în care V. a început lucrările de placare cu piatră şi a fost remunerat pentru activitatea prestată. În declaraţia dată în faza de urmărire penală, el a precizat că denunţătorul a început să lucreze în iarna anului 2014 (anterior existenţei dosarului penal pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia) şi a finalizat lucrarea în luna noiembrie 2015, fiind remunerat cu o suma aproximativă de 3000 de RON, achitată în 5 rate.

În primul grad de jurisdicţie, inculpatul a susţinut că V. i-ar fi fost recomandat de W. abia în luna iulie 2015 (după rămânerea definitivă a hotărârii de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei), acesta a placat cu piatră aproximativ 100 mp. şi a fost remunerat cu suma de 2500 RON, achitată în trei tranşe (1500 RON de R. şi 2 tranşe a câte 500 RON, de inculpat personal), la care s-au adăugat alte sume mai mici, pentru mâncare şi ţigări. Reascultat în apel, inculpatul şi-a menţinut, în linii mari, această poziţie, precizând că elementele placate cu piatră de către V. au constat în cei 58 de stâlpi ai gardului şi elevaţia acestuia pe latura vestică, de la stradă.

Analiza coroborată a tuturor declaraţiile redate în cele ce preced pune în lumină contradicţii semnificative între susţinerile persoanelor implicate, atât în privinţa circumstanţelor factuale esenţiale pentru caracterizarea raporturilor real stabilite între denunţător şi inculpatul A., cât şi a unor elemente de detaliu.

Relatările din faza de anchetă ale martorului W., coroborate cu susţinerile martorei X. şi ale inculpatului A., relevă, ca moment de început al lucrărilor efectuate de V. la imobilul proprietatea inculpatului, luna martie 2015, aşadar, anterior şi independent de cauza penală formată subsecvent comiterii, la 21.03.2015, a infracţiunii ce a făcut obiectul cercetărilor în dosarul nr. x/2015.

Distinct de menţiunile precise şi concordante ale acestor persoane, o atare concluzie rezultă, tangenţial, şi din înregistrarea dialogului ambiental pusă la dispoziţie de martorul "F.", din care rezultă că prezenţa lui V., zis Y., fusese remarcată şi de B., la momentul la care acesta efectuase lucrările de placare a magaziei .

Concluzia anterior enunţată nu se află în contradicţie cu faptul ridicării stâlpilor, de către martorul O., în luna iunie 2015, de vreme ce activitatea martorului s-a limitat la ridicarea stâlpilor pe 3 din cele 4 laturi ale împrejmurii, pe latura estică - aferentă magaziei - stâlpii existând deja, fiind construiţi anterior de martorul J., astfel cum rezultă din declaraţiile acestuia.

De asemenea, este neîndoielnic că elevaţia gardului a fost construită premergător lucrărilor efectuate de martorul O., împrejurări care coroborate, susţin concluzia că martorul V. a fost cooptat, iniţial, în primăvara anului 2015, pentru placarea cu piatră a împrejmuirii în forma existentă la acea dată; activitatea martorului a continuat ulterior lunii iunie 2015, după finalizarea lucrărilor de către martorul O., şi s-a concretizat în placarea cu piatră cel puţin a stâlpilor ridicaţi de acesta din urmă.

În aceste coordonate probatorii, toate declaraţiile denunţătorului V. se relevă ca integral neveridice sub aspectul contextului temporal şi factual în care a fost, în mod real, implicat în lucrările efectuate la imobilul din localitatea Comarnic, astfel că ele nu pot fi valorificate probator, în mod necondiţionat, sub acest aspect.

Prin urmă, notând că, la data la care denunţătorul a comis fapta penală proprie, el presta deja activităţi la imobilul inculpatului, independent, aşadar, de orice înţelegere ilicită cu fostul magistrat, Înalta Curte observă lipsa de suport factual a premisei pe care s-a fundamentat acuzarea, privitoare la cooptarea martorului ulterior înregistrării cauzei penale nr. x/2015 şi în scopul exclusiv al obţinerii, de către inculpatul A., a unui folos material decurgând din prestarea unei munci neremunerate, echivalent al modului în care magistratul îşi exercitase atribuţiile de serviciu.

Distinct de o atare constatare, admiţând că, aşa cum rezultă din declaraţiile iniţiale ale lui W., lucrările efectuate de V. în vara anului 2015 s-ar fi aflat într-o conexiune cel puţin temporală cu soluţia dispusă de A. în cauza penală pe care o supraveghea, Înalta Curte constată, însă, că atât conţinutul lucrărilor din acea perioadă, cât şi valoarea remuneraţiei real plătite reprezintă împrejurări marcate şi ele de incertitudine.

Or, clarificarea acestor aspecte este absolut necesară pentru corecta identificare, în speţă, a naturii şi întinderii folosului necuvenit presupus primit de inculpat, de vreme ce acesta ar consta în diferenţa între preţul perceput pe piaţă pentru lucrări de acest tip şi preţul real plătit denunţătorului. În egală măsură, identificarea certă a acestui presupus folos permite o eventuală analiză a titlului în baza căruia el a fost asigurat, respectiv, de contraechivalent al conduitei asumate de funcţionarul public mituit.

Martorul V. a descris inconsecvent lucrările real executate, poziţia sa procesuală oscilând între afirmaţia că ar fi placat singur elevaţia şi toţi stâlpii gardului şi susţinerea că, în fapt, ar fi lucrat doar stâlpii laturii vestice a împrejmuirii şi parţial pe alte două laturi.

Restul declaraţiilor persoanelor ascultate, anterior precizate, sunt contradictorii şi inapte a permite clarificarea elementelor de împrejmuire la care denunţătorul ar fi lucrat, a suprafeţei totale şi, implicit, a remuneraţiei cuvenite acestuia. Din coroborarea conţinutului acestor mijloace de probă, se desprinde concluzia că, pe latura estică a împrejmuirii, placarea cu piatră a gardului a fost efectuată de J., context în care natura şi valoarea lucrărilor efectuate de V. (reţinute în faza de urmrire penală ca incluzând întreaga împrejmuire şi având valoarea de 4000 de RON) apar ca neconcordante realităţii şi supraveluate în raport de munca obiectivă, real prestată de denunţător.

Incertitudinea existentă în privinţa lucrărilor real efectuate de acesta din urmă şi, implicit, a măsurii în care plata sumei de minimum 1000 de RON - menţionată în denunţ şi necontestată - reprezenta sau nu o retribuţie adecvată pentru munca prestată, are efecte şi asupra folosului pretins obţinut de inculpat. Câtă vreme denunţătorul a susţinut în mod constant că a fost remunerat pentru munca prestată cu o anumită sumă de bani, prezumtivul folos necuvenit primit de inculpat ar fi constat, teoretic, în diferenţa dintre valoarea reală a manoperei şi cea efectiv plătită.

Or, în privinţa celui dintâi element, nu există dovezi certe care să permită stabilirea, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a volumului de muncă prestat şi a sumei ce s-ar fi cuvenit autorului său, raportat la preţurile practicate pe piaţă. Calculul efectuat de prima instanţă are caracter speculativ, de vreme ce nu se bazează pe dovezi certe, astfel că exigenţele prezumţiei de nevinovăţie garantate de art. 4 C. proc. pen. se opun valorificării acestei incertitudini probatorii în detrimentul inculpatului.

În egală măsură, aspectul secund, al sumei primite de martorul V. pentru munca prestată, este cert în privinţa existenţei, dar nesigur în privinţa întinderii sale. Probatoriul testimonial demonstrează că suma achitată denunţătorului a fost de cel puţin 1000 de RON, sumă care, raportat la imprecizia volumului de muncă prestat, dar şi la factori ce pot influenţa, în genere, preţul unei înţelegeri contractuale (cum ar fi durata termenului de finalizare, respectarea acestuia sau calitatea muncii), nu poate fi caracterizată, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) din C. proc. pen., ca fiind inferioară celei real cuvenite prestatorului, denunţător în speţă.

Înalta Curte nu poate valorifica necritic, sub acest aspect, declaraţiile martorului K., întrucât argumentele ce au stat anterior la baza caracterizării ca nesigur şi subiectiv a acestui mijloc de probă îşi păstrează valabilitatea şi în acest caz. În egală măsură, declaraţiile martorei R. sunt lipsite de aptitudinea de a servi ca bază probatorie certă a sumei real plătite denunţătorului, de vreme ce ele nu se coroborează nici cu susţinerile lui V. şi nici cu ale inculpatului A.

Din această perspectivă, neidentificând alte mijloace de probă potenţial clarificatoare, Înalta Curte concluzionează că probatoriul administrat nu are aptitudinea de a demonstra neîndoielnic că munca prestată de V. ar fi fost parţial neremunerată.

Nu rezultă, astfel, nici obţinerea unui folos necuvenit de către apelantul A. şi, implicit, a pretinderii/primirii sale ca echivalent al conduitei pe care acesta a adoptat-o cu ocazia îndeplinirii atribuţiilor specifice funcţiei de procuror, desemnat să supravegheze urmărirea penală în cauza nr. x/2015. De vreme ce înţelegerea contractuală între inculpat şi denunţător cu privire la lucrările supuse analizei a intervenit anterior şi independent de iniţierea cercetărilor în cauza penală, iar, în virtutea acestei înţelegeri anterioare, prestatorul a fost remunerat cu suma de cel puţin 1000 de RON, nu se decelează în ce a constat, în mod obiectiv, prestaţia pretinsului mituitor ulterior începerii cercetărilor în dosarul menţionat şi nici în ce s-a obiectivat pretinsul folos primit de inculpatul A.

Or, regula in dubio pro reo complineşte prezumţia de nevinovăţie consacrată de art. 4 alin. (1) din C. proc. pen. şi exclude valorificarea, în defavoarea acuzatului, a probelor al căror conţinut este îndoielnic sub aspectul vinovăţiei sale. Altfel spus, atunci când probele administrate relevă variante divergente ale realităţii obiective, deopotrivă plauzibile, iar alte probe clarificatoare nu se întrevăd, exigenţele acestei reguli se opun valorificării ca sigure a variantei defavorabile inculpatului, dubiul persistent având, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei supreme, semnificaţia unei "probe pozitive de nevinovăţie" (decizia penală nr. 3465/2007 a ICCJ, secţia penală).

Prin urmare, dând eficienţă principiului in dubio pro reo, Înalta Curte constată inaptitudinea probatoriului de a fundamenta, convingător şi sigur, teza acuzării privind remunerarea martorului V., pentru lucrările efectuate în perioada aprilie - mai 2015, cu o sumă inferioară preţului pieţei, diferenţa reprezentând folosul asigurat inculpatului, în contraprestaţie pentru modul în care îşi exercitase atribuţiile de serviciu.

În absenţa unei atare demonstraţii probatorii, nu pot fi reţinute caracterul necuvenit al folosului derivat din munca prestată de martor şi nici oferirea acestuia cu titlu de contraechivalent al conduitei adoptate de inculpatul magistrat, neîndeplinirea acestor două cerinţe de conţinut obiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen. având ca urmare neconcordanţa dintre fapta concret comisă, în materialitatea sa, şi tiparul legal al infracţiunii şi, pe cale de consecinţă, incidenţa impedimentului la exercitarea acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) teza I din C. proc. pen.

IV. Cu privire la apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti

Critica Ministerului Public privind netemeinicia reţinerii, în beneficiul inculpatului A., a unor circumstanţe atenuante, este fondată.

Pentru a se circumscrie circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., împrejurările legate de fapta comisă trebuie să aibă caracter obiectiv şi să evidenţieze - fie din perspectiva contextului factual în care s-a comis acţiunea incriminată şi s-a produs rezultatul socialmente periculos, fie din cea a particularităţilor infractorului - o gravitate a infracţiunii sau o periculozitate a autorului atât de scăzute încât numai o pedeapsă în limite reduse ar putea asigura o reală atingere a scopului său preventiv-educativ şi a funcţiilor de prevenţie generală sau specială.

În cauza de faţă, contrar exigenţelor normei evocate, elementele atenuante valorificate de prima instanţă nu se raportează la fapta comisă, ci exclusiv la conduita inculpatului A. anterior comiterii infracţiunii şi la situaţia sa familială.

Or, aceste din urmă circumstanţe personale, anterioare sau posterioare comiterii faptei, reprezintă criterii legale generale de individualizare a pedepsei, expres prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. f), g) din C. pen., ce trebuie valorificare în procesul de individualizare a sancţiunii, însă nu se confundă cu împrejurările ce pot constitui circumstanţe atenuante judiciare, conform textului anterior menţionat.

Pentru a fi incidente prevederile art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., este esenţială constatarea nu a unor date pozitive ce caracterizează, în genere, persoana infractorului, ci a unor elemente care particularizează de o aşa manieră contribuţia sa la fapta comisă ori poziţia sa subiectivă (inclusiv prin raportare la mobilul sau scopul urmărit), încât reflectă, în contextul faptei concret scăzută, o periculozitate incontestabil scăzută a autorului său.

În cauza de faţă, Înalta Curte nu identifică date obiective, care să justifice reţinerea circumstanţei atenuante judiciare valorificate de prima instanţă. Infracţiunea de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatului A. a fost comisă într-un context agravant, atras de funcţia de procuror pe care acesta o exercita la acel moment şi de care s-a folosit, de altfel, pentru reuşita activităţii sale infracţionale.

În plus, specularea în interes personal, de către un magistrat procuror, a disponibilităţii autorilor unei fapte grave, de tâlhărie, de a presta o muncă neremunerată în scopul îmbunătăţirii situaţiei lor juridice potenţează gravitatea concretă a faptei într-o asemenea măsură încât face complet irelevant elementul singular al valorii folosului primit.

Indiferent de valoarea sumei ce s-ar fi cuvenit, în mod efectiv, denunţătorilor B. şi C. pentru munca prestată, împrejurarea că inculpatul A. (deţinător al unei funcţii judiciare de a cărei esenţă este identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorilor unei infracţiuni) a înţeles să speculeze interesul lor judiciar în folosul personal, afectând nu doar prestigiul propriei funcţii, ci şi pe cel al magistratului asupra căruia a pretins că are influenţă, pune în lumină o gravitate a faptei şi o periculozitate a autorului său suficient de ridicate pentru a exclude valorificarea unor circumstanţe atenuante.

Prin urmare, reevaluând particularităţile cauzei prin raportare la criteriile prevăzute de art. 74 din C. pen., Înalta Curte reţine împrejurările concrete în care a fost desfăşurată activitatea infracţională, mijloacele calificate folosite, starea de pericol semnificativ creată prin comiterea actului de corupţie, valoarea redusă a folosului necuvenit primit, dar şi circumstanţele personale pozitive ale inculpatului A., cu precădere nivelul înalt de educaţie şi situaţia sa socială şi familială (inculpatul fiind în prezent căsătorit, tatăl a trei copii, din care doi minori). În egală măsură, notează conduita corespunzătoare a inculpatului pe durata procesului penal, acesta prezentându-se la termenele fixate şi asumându-şi respectarea obligaţiilor procesuale ce i-au revenit pe durata măsurii preventive a controlului judiciar, dar şi ulterior.

Ansamblul tuturor acestor elemente pune în lumină o gravitate ridicată a infracţiunii şi o periculozitate moderată a inculpatului, în raport de care atingerea scopului preventiv educativ al pedepsei este posibilă numai prin aplicarea acesteia într-un cuantum stabilit în limitele speciale prevăzute de lege, nereduse ca efect al unor eventuale circumstanţe atenuante.

Drept urmare, dând eficienţă gradului ridicat de integrare socio-familială a inculpatului şi posibilităţilor sale sporite de îndreptare, Înalta Curte apreciază că o pedeapsă de 3 ani închisoare, uşor superioară limitei minime speciale prevăzute de lege, corespunde exigenţelor unei juste individualizări a sancţiunii.

Raportat la natura şi gravitatea infracţiunii comise, la împrejurările cauzei şi particularităţile persoanei inculpatului, apreciază că atingerea scopului pedepsei principale şi conştientizarea deplină, de către inculpat, a gravităţii şi urmărilor faptei comise reclamă şi aplicarea unei pedepse complementare, concretizată în interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a ocupa funcţia de procuror) pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a executării pedepsei principale, constată necesitatea reevaluării acesteia, luând în considerare unicitatea infracţiunii reţinute în sarcina inculpautlui (ca efect al achitării sale pentru fapta concurentă de luare de mită), dar şi intervalul de timp scurs de la data faptei, suficient de îndelungat pentru a permite evaluarea posibilităţilor de îndreptare ale inculpatului.

În cauza de faţă, notând gradul de pericol social ridicat al infracţiunii de trafic de influenţă, Înalta Curte se raportează şi la circumstanţele de ordin personal ale inculpatului, expuse în precedent, cu precădere la resursele sale interioare de conştientizare a consecinţelor faptelor comise şi de adaptare la exigenţele de convieţuire socială, precum şi la comportamentul avut în intervalul de timp scurs până la data soluţionării definitive a prezentei cauze. Aceste elemente, expres prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. d) din C. pen., susţin pertinent concluzia că aplicarea pedepsei închisorii este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, inculpatul A. nu va mai săvârşi alte infracţiuni.

Prin urmare, în baza art. 91 din C. pen., va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicată inculpatului, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 92 din C. pen., interval în care inculpatul va respecta măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) din C. pen., precum şi obligaţiile prevăzute de art. 93 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) din C. pen., astfel cum au fost individualizate în dispozitivul prezentei decizii.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 108/21 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Va desfiinţa în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând, în fond:

Va descontopi pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente pe care le va repune în individualitatea lor, după cum urmează:

- pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen.

- pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen.

- sporul de 8 luni închisoare.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. va achita pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 291 din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 va condamna pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. va interzice inculpatului, ca pedeapsă complementară, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a ocupa funcţia de procuror) pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. va interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a ocupa funcţia de procuror), pedeapsă ce se va executa numai în caz de executare a pedepsei principale, pe durata prevăzută de art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 91 din C. pen. va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Prahova, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

c) să comunice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., va impune inculpatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Sinaia sau în cadrul S.C NN. S.R.L, în subordinea Consiliului Local Sinaia.

Va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. cu referire la art. 291 alin. (2) din C. pen. va confisca de la inculpatul A. suma de 500 RON, echivalent al folosului obţinut prin săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. va obliga inculpatul la plata sumei de 7000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. restul cheltuielilor judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin prezentei hotărâri.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 108/21 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Desfiinţează în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând, în fond:

Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor, după cum urmează:

- pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen.

- pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen.

- sporul de 8 luni închisoare.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. achită pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 291 din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. interzice inculpatului, ca pedeapsă complementară, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a ocupa funcţia de procuror) pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a ocupa funcţia de procuror), pedeapsă ce se va executa numai în caz de executare a pedepsei principale, pe durata prevăzută de art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 91 din C. pen. dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Prahova, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

c) să comunice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., impune inculpatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Sinaia sau în cadrul S.C NN. S.R.L, în subordinea Consiliului Local Sinaia.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. cu referire la art. 291 alin. (2) din C. pen. confiscă de la inculpatul A. suma de 500 RON, echivalent al folosului obţinut prin săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. obligă inculpatul la plata sumei de 7000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. restul cheltuielilor judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin prezentei hotărâri.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01.10.2018.