Tax evasion conviction upheld; annulment appeal rejected as legality review barred

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 149 din 26.10.2017 a Tribunalului Vrancea a dispus achitarea inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 republicată cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., evaziune fiscală şi art. 5 C. pen. în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

În temeiul art. 25 pct. 6 C. proc. pen.. a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă promovată de Agenţia Naţională Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională Finanţelor Publice Galaţi - Agenţia Judeţeană Finanţelor Publice Vrancea.

A menţinut măsura sechestrului asigurator instituit la urmărirea penală până la soluţionarea litigiului dintre inculpat şi partea civilă prin Ordonanţa de instituire măsuri asiguratorii din 24.05.2016 în dosarul nr. x/2015 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut că, prin adresa nr. x/25.03.2013, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor a sesizat Inspectoratul de Poliţie Judeţean Vrancea cu privire la operaţiunile efectuate de B. şi A., deoarece în perioada ianuarie 2010 - ianuarie 2011 în conturile celor două persoane au intrat importante sume de bani de la firme din străinătate existând suspiciunea că acestea provin din activităţi de videochat, fără documente justificative, surse de venit ce nu sunt declarate autorităţilor.

Cauza a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea la nr. x/2013, iar prin actul de sesizare din 28.08.2015, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei B. pentru comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală, faptă prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 rep. Faţă de A. s-a dispus disjungerea cauzei penale urmând a fi continuate cercetările sub aspectul comiterii infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălare de bani faptă prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 rep. şi art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rep.

După disjungere, cauza a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea la nr. x/2015 din 01.09.2015.

În urma aspectelor sesizate de Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor s-a solicitat C. S.A. Sucursala Bucureşti copii ale documentelor privind înfiinţarea conturilor de către B., D., A., extrasele de cont şi documentele justificative care au stat la baza ridicării sumelor de bani.

Urmare a verificărilor efectuate de IPJ Vrancea, în baza datelor comunicate de AJFP Vrancea, la data de 15.01.2016 a rezultat că A. a fost afiliat la site-uri de videochat printr-un cont de ataşat, site-uri de specialitate efectuau plăţile ce reprezentau procent din veniturile încasate ca urmare a activităţii desfăşurate în conturile de euro şi USD ale acestuia. Contravaloarea în RON a veniturilor obţinute în euro şi USD a fost transferată de A. în contul de RON al acestuia şi de aici o parte din sume au fost transferate în conturile unor persoane fizice şi o altă sumă a fost retrasă în numerar. Urmare a centralizării veniturilor realizate de A. conform extraselor de cont transmise în format electronic de către C. - Sucursala Bucureşti a rezultat că în perioada 2006 - august 2011 în conturile de euro şi USD ale acestuia au intrat sume provenite de la diverse firme, contravaloarea în RON fiind de 3.087.434 RON.

Deşi i s-au solicitat documente justificative pentru încasările de mai sus, A. nu a putut prezenta niciun document din care să rezulte că operaţiunile respective provin din activităţi legale iar sursele de venit ar fi fost declarate autorităţilor.

În vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele şi stabilirii pagubei produse de inculpat bugetului de stat prin desfăşurarea unor activităţi neautorizate, s-a dispus prin ordonanţa nr. x din 22.02.2016 efectuarea unei expertize contabile judiciare.

Expertiza contabilă efectuată în faza de urmărire penală a stabilit că:

1. Numitul A. a obţinut în perioada noiembrie 2006 - august 2011 venituri din prestări servicii pe cale electronică, de la firme din străinătate, în valoare de 3.087.434 RON, pe care nu le-a declarat organelor fiscale.

2. Pentru veniturile obţinute prin conturile personale deţinute la C., în perioada noiembrie 2006 - august 2011, A. nu a plătit taxele şi impozitele aferente către bugetul general consolidat al statului.

3. Locul prestării serviciilor de către A. conform art. 133 din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal (valabil în perioada expertizată), nu este considerat a fi România, ca urmare A. nu datorează TVA bugetului de stat.

4. Numitul A. datorează bugetului general consolidat al statului suma totală de 423.103 RON defalcat astfel:

- impozit pe venit: 314.868 RON;

- CASS: 108.235 RON.

Această sumă a fost considerată ca prejudiciu cauzat părţii civile Direcţia Generală Regională Finanţele Publice Galaţi - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea.

Coroborând probele administrate atât la urmărirea penală cât şi la cercetarea judecătorească, Tribunalul a constatat că deşi s-a constituit parte civilă, Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Autoritate Fiscală prin organele sale a dat dovadă de pasivitate nemotivată pe o perioadă întinsă de timp-începând din anii 2006-2007, că această pasivitate şi-au manifestat-o pe întreg procesul începând cu urmărirea penală şi continuând cercetarea judecătorească.

Prima instanţă a constatat că din actele emise de C.- Sucursala Bucureşti şi rapoartele de expertiză (ambele), rezultă doar sumele încasate de inculpat în conturile deschise pe numele acestuia, încasările fiind la dispoziţia verificărilor oricând, a oricăror instituţii sau organe fiscale. De asemenea, a constatat că în cuprinsul actului de sesizare nu se explică în ce modalitate inculpatul a "ascuns bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă, de vreme ce întreaga activitate de încasare era transparentă, era derulată prin conturile instituţiei financiar bancare, iar organul de urmărire penală nu a descoperit alte surse prin care inculpatul, ocolind prevederile legale, să încaseze venituri.

Persoana vătămată/parte civilă nu a combătut evidenţele fiscale depuse la C. pentru a susţine că există alte surse financiare ascunse de inculpat şi a stabilit sumele pe care le-a considerat datorate tot în baza actelor comunicate de C. - Sucursala Bucureşti. Persoana vătămată, de asemenea nu a înaintat la dosar nici un act pentru a dovedi reaua credinţă a inculpatului sau că, atenţionat de persoana vătămată acesta ar fi refuzat să-şi achite obligaţiile. Împrejurarea că prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei B. şi s-a descris o parte din activitatea infracţională a acesteia, raportat la activitatea considerată infracţională a lui A. nu poate fi considerată ca probă în dovedirea acuzaţiilor aduse inculpatului. Reflectarea rezultatului acestor activităţi în încasările transparente prin operaţiuni bancare nu poate fi interpretată ca atitudine voită de inducere în eroare a organelor fiscale.

Instanţa de fond a considerat că probele administrate atât la urmărirea penală cât şi la cercetarea judecătorească nu au infirmat prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, au fost axate pe stabilirea prejudiciului, activitate care este secundară într-o acţiune penală în care prioritar ar fi trebuit să fie dovedirea fără dubii a vinovăţiei inculpatului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea şi Ministerul Finanţelor Publice - ANAF- DRFP - Galaţi - AJFP- Vrancea. Prin decizia nr. 570/A din 21 mai 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea şi Ministerul Finanţelor Publice - ANAF- DRFP - Galaţi - AJFP- Vrancea, a desfiinţat, în parte sentinţa penală nr. 149/2017 a Tribunalului Vrancea şi în rejudecare, în baza art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 republicată cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă principală de 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei principale aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani stabilit conform art. 92 C. pen.

Conform art. 93 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere inculpatul A. trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Vrancea;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa

c) să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile precum şi întoarcerea.

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă;

În baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen. pe durata termenului de supraveghere inculpatul nu are voie să părăsească teritoriul României fără acordul instanţei.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile la Primăria Focşani - Direcţia de Dezvoltare Servicii Publice Focşani - judeţul Vrancea.

A atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 96 C. pen.

A obligat inculpatul A. la plata către Ministerul Finanţelor Publice - ANAF- DRFP- Galaţi - AJFP - Vrancea a sumei de 423.103 RON (din care 314,869 RON impozit de profit şi 108.235 RON CASS), la care se vor calcula accesorii fiscale conform Codului de procedură fiscală calculate începând cu luna septembrie 2011 la zi, cu titlu de despăgubiri civile.

Inculpatul A. a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în mod greşit instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului A., probatoriul administrat, respectiv expertiza contabilă efectuată în cauză dovedind că în perioada noiembrie 2006 - august 2011, inculpatul s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale către statul român cu suma de 423.103 RON (din care 314.863 RON impozit pe venit şi 108.235 RON CASS). Din punct de vedere legal, acesta a încălcat prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 44/2008, art. 72 alin. (12) din O.U.G. nr. 92/2003 (vechiul Codul de procedură fiscală) în vigoare la data săvârşirii faptelor, art. 64 - 65 din O.G. nr. 92/2003, art. 67 O.G. nr. 92/2003.

În acest mod el a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 republicată (ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile).

Curtea de Apel a apreciat că subzistenţa infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare apare ca evidentă dacă se are în vedere că cealaltă inculpată, B., care a săvârşit acelaşi gen de fapte, dar care a fost trimisă în judecată anterior trimiterii în judecată a inculpatului A., a fost judecată şi condamnată definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 republicată, prin sentinţa penală nr. 226 din 21.12.2015 a Tribunalului Vrancea, definitivă prin decizia penală nr. 190/A din 16.02.2016 a Curţii de Apel Galaţi.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Galaţi a declarat prezentul recurs în casaţie inculpatul A. la data de 9 iulie 2018.

Prin cererea de recurs în casaţie, recurentul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în esenţă, arătând că la dosarul cauzei existau suficiente probe care trebuiau să împiedice punerea în mişcare a acţiunii penale sau care duceau la blocarea acesteia în cazul în care a fost pusă în mişcare. Probatoriile care, în opinia recurentului inculpat susţin inexistenţa faptei de evaziune fiscală sunt: raportul de expertiză fiscal - contabilă efectuată de E. care la obiectivul nr. 5 reţine faptul că ANAF Vrancea avea dreptul şi obligaţia urmăririi veniturilor obţinute de persoane fizice rezidente în România, iar în situaţia în care acestea, din eroare nu ar fi respectat prevederile art. 85 alin. (1) lit. a) Codul fiscal, putea oricând emite decizie de impunere fiscala. La obiectivul 4 este consemnat faptul că nu se poate constata în baza documentelor existente dacă beneficiarul real al sumelor încasate prin conturile bancare deschise pe numele inculpatului, A. este deţinătorul conturilor bancare. Recurentul a mai arătat că raportul de expertiză omologat de Curtea de Apel doar cu privire la prezumtivul prejudiciu arată că acesta nu este datorat de el, atât timp cât nu există probe cum că a fost beneficiarul acestor sume. În această situaţie, recurentul a considerat că nu este întrunit elementul material al infracţiunii constând în ascunderea sursei impozabile, toate probele arătând virarea sumelor în conturi la vedere, şi nici elementul subiectiv al infracţiunii de evaziune fiscală respectiv comiterea cu vinovăţie şi intenţie directă a acţiunii de ascundere a sursei impozabile. În opinia sa, atâta timp cât sursele au fost la vedere lipseşte intenţia de a ascunde, deci elementul subiectiv al infracţiunii.

Prin încheierea din data de 20 noiembrie 2018 a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie şi s-a trimis cauza completului competent în vederea judecării pe fond a recursului în casaţie, constatându-se îndeplinite condiţiile de formă prev. de art. 434-437 C. proc. pen.

Examinând cauza în temeiul art. 442-444 C. proc. pen.. şi prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, ce are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Astfel, recursul în casaţie nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile, pornind de la situaţia de fapt avută în vedere de instanţa de apel.

Înalta Curte constată că din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel.

Recurentul a criticat soluţia de condamnare pentru infracţiunea de evaziune fiscală, argumentând că probele din dosar dovedesc inexistenţa faptei pentru care a fost sancţionat penal. Astfel, raportul de expertiză fiscal - contabilă subliniază obligaţia ANAF Vrancea de a urmări veniturile obţinute de persoane fizice rezidente în România, iar în situaţia în care acestea, din eroare nu ar fi respectat prevederile art. 85 alin. (1) lit. a) Codul fiscal, putea oricând emite decizie de impunere fiscala. La obiectivul 4 este consemnat faptul că nu se poate constata în baza documentelor existente dacă beneficiarul real al sumelor încasate prin conturile bancare deschise pe numele inculpatului, A. este deţinătorul conturilor bancare. Recurentul a mai arătat că raportul de expertiză omologat de Curtea de Apel doar cu privire la prezumtivul prejudiciu arată că acesta nu este datorat de el, atât timp cât nu există probe cum că a fost beneficiarul acestor sume. În această situaţie, recurentul a considerat că nu este întrunit elementul material al infracţiunii constând în ascunderea sursei impozabile, toate probele arătând virarea sumelor în conturi la vedere, şi nici elementul subiectiv al infracţiunii de evaziune fiscală respectiv comiterea cu vinovăţie şi intenţie directă a acţiunii de ascundere a sursei impozabile.

Înalta Curte reţine că inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, constând în aceea că, în perioada noiembrie 2006 - august 2011, s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale către statul român cu suma de 423.103 RON (impozit pe venit şi CASS). Pentru aceste sume de bani, inculpatul nu a putut prezenta documente din care să rezulte că operaţiunile respective provin din activităţi legale, iar sursele de venit ar fi fost declarate autorităţilor române.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiune de evaziune fiscală ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Ascunderea bunului sau a sursei impozabile se poate realiza prin nedeclararea sau declararea inexactă a venitului sau sursei impozabile.

Astfel, în cauză, pe baza probatoriul administrat, instanţa de apel a stabilit că inculpatul A. a fost afiliat unor site-uri de video chat încasând sume de bani care nu au fost declarate autorităţilor fiscale române. Ascunderea sursei impozabile sau taxabile s-a realizat de inculpat prin încălcarea obligaţiei de a se înregistra fiscal pentru a primi un cod de identitate fiscală şi prin nedepunerea declaraţiilor de venit de la data începerii activităţii şi obţinerii primului venit, încălcând dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 44/2008, art. 64, 65, 67 şi 72 din O.U.G. nr. 92/2003.

Raportat la situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită de instanţa de apel, Înalta Curte constată că fapta întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, respectiv art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, recurentul inculpat desfăşurând o activitate clandestină şi în mod continuu, activitate prin care a obţinut sume importante de bani.

Este adevărat că pe baza aceleaşi situaţii de fapt reţinute de prima instanţă care a dispus achitarea, instanţa de apel l-a condamnat, examinând cauza exclusiv din perspectiva aspectelor de drept - iar nu fapt - ale infracţiunii (în acest sens, C.E.D.O., decizia de inadmisibilitate din 8.11.2018, în cauzele reunite no 38671/13, Dănescu c. Roumanie; no 55485/13, Davidescu c. Roumanie et no 523/16, Cocea c. Roumanie), achitarea la fond pronunţându-se în baza dispoziţiilor art. 16 lit. b) C. proc. pen.. ("fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, - dispozitiv sentinţă, paragraful 1), instanţa de fond apreciind că există dubii privind vinovăţia inculpatului, respectiv cu privire la latura subiectivă a infracţiunii ("Concluzionând, latura subiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală descrisă prin disp. art. 16 C. pen., cu toate formele sale, raportate la disp. art. 9 pct. 1 lit. a), respectiv intenţia clară a inculpatului de a prejudicia bugetul consolidat al statului nu a rezultat din niciuna dintre probele administrate"- pag. 4 a sentinţei).

În consecinţă, Înalta Curte, ca instanţă de casaţie, reţine, pe de o parte, că natura infracţiunii a impus un probatoriu specific, preponderent netestimonial (rapoarte de expertiză, centralizator venituri inculpat, extrase de cont, documente de identificare a societăţilor care au alimentat conturile inculpatului, etc.), probe care nu au fost contestate sub aspectul autenticităţii şi realităţii conţinutului, iar pe de altă parte, având în vedere temeiul de drept şi motivarea soluţiei de achitare pronunţată de instanţa de fond, acesta a apreciat neîndeplinită doar latura subiectivă a infracţiunii.

De altfel, chiar instanţa de fond a menţionat în sentinţă că - în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti - inculpatul a susţinut următoarele:

"... a început o activitate electronică împreună cu un alt coleg când era student, a deschis conturi în care primea pentru activitatea desfăşurată diferite sume calculate în urma impozitării prin metoda "stopaj la sursă,,. Nu a cunoscut că trebuie să achite impozit şi în ţară. Nu se consideră vinovat..."(pag. 1 a sentinţei).

Or, în aceste condiţii, rezultă că inculpatul nu a contestat situaţia de fapt (obţinerea sumelor de bani în străinătate, în modul arătat în acul de acuzare), ci doar aspecte de drept cu privire la infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, la ultimul cuvânt acordat la dezbateri în etapa apelului făcând unele precizări legate de obţinerea în străinătate a respectivelor sume de bani (pag. 4 a deciziei); în etapa apelului nu au fost solicitate alte probe, inculpatul fiind audiat, având în vedere acordul exprimat.

Înalta Curte constată că, deşi în aparenţă criticile formulate de recurentul inculpat vizează lipsa de corespondenţă între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, întrucât fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, în realitate se urmăreşte, după caz, fie reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat, fie reevaluarea probelor şi stabilirea nevinovăţiei acestuia, reevaluări care să conducă la o soluţie favorabilă, motive care însă nu pot fi circumscrise cazului de casare invocat.

Or, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pe fond pentru a treia oară a unei cauze în parametrii juridici în care a avut loc judecata în fond şi în apel. În consecinţă, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei de casaţie.

Prin urmare, criticile inculpatului exced analizei instanţei de recurs în casaţie, acestea neputând fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., legiuitorul statuând asupra analizei nelegalităţilor comise de instanţele de fond.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 570/A din 21 mai 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 570/A din 21 mai 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat A. la plata sumei de 400 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2019.