Tax evasion sentencing limits under halved statutory maxima and continuous offense aggravation in cassation review

Deliberând, asupra recursurilor în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 24 din data de 9 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bihor au fost condamnaţi, printre alţii următorii inculpaţi, cu privire la care s-a hotărât următoarele:

S-a făcut aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., cu referire la art. 5 C. pen. art. 19 O.U.G. nr. 43/2002 a fost condamnat inculpatul A. (în stare de arest preventiv, fără antecedente penale) la o pedeapsă de 6 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pedeapsa complementara, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, potrivit art. 65 alin. (2) C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 29 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 656/2002 republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 19 O.U.G. nr. 43/2002, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pedeapsa complementara, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, potrivit art. 65 alin. (1) C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b), 35 C. pen. 1968, a dispus contopirea celor doua pedepse în pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare pe care nu a mai sporit-o urmând ca inculpatul sa execute o pedeapsă de 6 ani în detenţie şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pedeapsa complementara, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, potrivit art. 65 alin. (2) C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 72 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicata inculpatului durata arestării preventive luate de la 9 mai 2015, până la 08 iunie 2014, prelungita ulterior precum şi durata arestului la domiciliu până la data de 03.06.2015.

În baza art. 399 art. aportat la art. 208 alin. (5) C. proc. pen., a menţinut măsura controlului judiciar faţă de inculpat A. prin încheierea nr. 27/CC din 30.03.2015 a Curţii de Apel Oradea.

În baza art. 26 C. pen. de la 1968 raportat la art. 9 alin. (1) lit. "c" şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., cu referire la art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la o pedeapsa de 6 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pedeapsa complementara, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii potrivit art. 65 alin. (2) C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 26 C. pen. de la 1968 raportat la art. 29 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 656/2002 republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pedeapsa complementara, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii potrivit art. 65 alin. 1 C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b), 35 C. pen. de la 1968 a dispus contopirea celor doua pedepse în pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare la care a adăugat un spor de 1 an închisoare, inculpatul urmând a executa o pedeapsă rezultanta de 7 ani închisoare în detenţie şi 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pedeapsa complementara, dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii potrivit art. 65 alin. (2) C. pen. de la 1968.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. de la 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 404 alin. (4) C. proc. pen., art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicata inculpatului durata reţinerii, de 24 ore de la data de 25 aprilie 2014 şi durata arestării luate de la 25 aprilie 2014 şi arestului la domiciliu pana la 03.06.2015.

În baza art. 399 raportat la art. 208 alin. (5) C. proc. pen.. a menţinut măsura controlului judiciar faţă de inculpatul B. prin încheierea nr. 4/CC din 22.01.2015 a Curţii de Apel Oradea.

2. Hotărârea instanţei de apel:

Prin decizia penală nr. 629/A/2017 din data de 3 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.. au fost admise apelurile formulate de către Parchetul de pe lângă I.C.C.J.- D.N.A., Serviciul Teritorial Oradea, partea civilă ANAF prin DGRFP Cluj Napoca, inculpaţii A., C., D., E., F., G., H., I., B., J., K., L., M. şi S.C. N. S.R.L. împotriva sentinţei penale nr. 24 pronunţată de către Tribunalul Bihor în data de 9 februarie 2016 pe care a modificat-o după cum urmează:

Sub aspectul laturii penale, a reformat dispoziţiile privind computarea masurilor preventive în sensul că a reţinut ca temei legal dispoziţiile art. 88 C. pen. 1968 şi a dispus deducerea arestului preventiv şi a arestului la domiciliu executate de către inculpatul A. de la data de 09.05.2014 până la data de 11.06.2015, respectiv a dispus deducerea reţinerii, a arestului preventiv şi a arestului la domiciliu executate de către inculpatul B. de la data de 25.04.2014 până la data de 11.06.2015.

Sub aspectul laturii civile, s-a reformat dispoziţia de menţinere a măsurilor asiguratorii luate prin ordonanţa din data de 5 mai 2014, modificată prin încheierea nr. 52/DL/2014 a Tribunalului Bihor, prin care s-a dispus instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra bunurilor imobile şi mobile proprietatea inculpaţilor A. şi S.C. N. S.R.L., stabilind ca măsura asiguratorie se menţine până la concurenta valorii de 57.328.248 RON.

S-a înlăturat dispoziţia de luare, în baza art. 249, 397, 404 alin. (4) C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, a măsurilor asiguratorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile prezente şi viitoare ale tuturor inculpaţilor până la concurenta sumei de 62.819.772 RON (26.064.125 RON accize, 23.243.488 RON TVA, 13.512,159 RON impozit pe profit).

S-a reformat dispoziţia de admitere a acţiunii civile formulata de către partea civilă ANAF împotriva S.C. O. S.R.L., S.C. P. S.R.L., S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L., S.C. S. S.R.L. şi dispune respingerea pretenţiilor ca urmare a radierii acestor societăţi comerciale.

S-au reformat dispoziţiile de obligare a inculpaţilor la repararea prejudiciului produs după cum urmează: a obligat inculpaţii A. şi S.C. N. S.R.L., în solidar, la plata sumei totale de 57.328.248 RON, reprezentând accize, TVA şi impozit pe profit, cu dobânzi şi penalităţi de întârziere până la data achitării efective.

S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate care nu contravin acestei decizii.

Împotriva deciziei penale nr. 629/A din data de 3 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, inculpaţii A. şi B. au declarat recurs în casaţie.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul B., s-a invocat temeiul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând că faptele sale nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunilor pentru care a fost condamnat.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., s-a invocat temeiul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În motivele scrise, a susţinut că limitele de pedeapsă aplicabile în privinţa infracţiunii de evaziune fiscală pentru care instanţa de fond a pronunţat pedeapsa mai gravă (aceea de 6 ani închisoare) se calculează în raport de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) prin raportare la alin. (3) al aceluiaşi articol (cazul în care prejudiciul constatat în cauză depăşeşte 500.000 euro) rezultând o limită maximă de 11 ani. Prin reducerea proporţională a limitelor de pedeapsă ca urmare a reţinerii în favoarea subsemnatului a dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 la jumătate, rezultă o limita maximă a pedepsei de 5 ani şi 6 luni, limită evident depăşită de către instanţa de fond, soluţie menţinută şi de către instanţa de control judiciar prin decizia atacată.

În acord cu practica judiciară actuală şi conţinutul prevederilor art. 448 alin. (3) din C. proc. pen., a solicitat casarea ambelor hotărâri cu consecinţa înlăturării nelegalităţii constatate, modificarea pedepsei pronunţate de către prima instanţă şi confirmată prin respingerea apelului pe acest motiv şi reducerea corespunzătoare a acesteia cu 6 luni, urmând să se menţină condamnarea acestuia în cuantum legal, cu respectarea limitei maxime prevăzute de lege şi anume la o pedeapsă de 5 ani şi 6 luni.

Prin încheierea din 17 septembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost admise în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 629/A din 03 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Examinând recursurile în casaţie declarate de inculpaţii B. şi A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. Recursul în casaţie declarat de inculpatul B.

Conform dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care, fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare, nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzută de norma de încriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

Recurentul inculpat B. a susţinut că faptele pentru care a fost condamnat nu întrunesc condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzute în normele de incriminare. În argumentare, a făcut o referire amplă la mijloacele de probă administrate în cauză, arătând că situaţia de fapt reţinută în sarcina sa prin hotărârea de condamnare nu se fundamentează pe o expertiză de specialitate, care să descrie şi să confirme existenţa faptei prevăzute de legea penală. De asemenea, a mai precizat că în mod greşit instanţa a considerat nereale anumite obiecţiuni, deşi existau documente contabile care fuseseră înregistrate în contabilitatea firmelor. A mai susţinut că organele judiciare nu au probat că el l-ar fi ajutat pe A. în scopul de a sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi că judecătorul fondului nu a permis readministrarea probelor contestate .

Criticile menţionate nu vizează aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, ci reprezintă critici ce ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţele au reţinut, pe baza probelor din dosar, vinovăţia şi participaţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

Or, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară pe fond a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel. În consecinţă, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate, nu mai pot constitui motive de examinare din partea instanţei supreme pe calea recursului în casaţie.

Se constată că, în raport de situaţia de fapt reţinută în mod definitiv în cauză, faptele inculpatului B. întrunesc elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 48 din C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi complicitate la spălarea banilor în formă continuată, prevăzută de art. 48 din C. pen. din 1969 rap. la art. 29 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 656/2002 republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen. din 1969.

II. Recursul în casaţie declarat de inculpatul A.

Conform dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Se constată că, în cauză, s-a reţinut ca fiind mai favorabile inculpatului prevederile C. pen. din 1969, raportat la existenţa şi regimul sancţionator al concursului de infracţiuni şi a formei continuate de săvârşire a faptelor.

Inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă principală de 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., cu referire la art. 5 C. pen. art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.

"Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoarea de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor (...) evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive (art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 forma în vigoare la momentul comiterii infracţiunii 2008-2012). Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 Euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 3 ani (art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 forma în vigoare la momentul comiterii infracţiunii 2008-2012)."

În consecinţă, în perioada 2008-2012, în care s-a reţinut că s-au săvârşit faptele, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, erau de la 5 ani la 11 ani.

Printre criteriile avute în vedere la individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere inclusiv faptul că infracţiunea este săvârşită în formă continuată.

Potrivit art. 42 din C. pen. din 1969 infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită la care se poate adăuga un spor, potrivit dispoziţiilor art. 34 sau, după caz, art. 401 alin. (1).

Potrivit art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, "persoana care a comis una din infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege".

Conform art. 80 din C. pen. din 1969, în caz de concurs între cauzele de agravare şi cauzele de atenuare, pedeapsa se stabileşte ţinându-se seama de circumstanţele agravante, de circumstanţele atenuante şi de starea de recidivă.

Având în vedere că instanţa a acordat eficienţă faptului că era vorba de o infracţiune continuată, se constată că pedeapsa de 6 ani închisoare la care a fost condamnat recurentul inculpat A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, este între limitele prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente cazurile de recurs în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 629/A din 03 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi B. şi A. şi pentru intimaţii inculpaţi D., T., L., F., K., C., I. şi J., în sumă de câte 260 RON, rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 629/A din 03 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi B. şi A. şi pentru intimaţii inculpaţi D., T., L., F., K., C., I. şi J., în sumă de câte 260 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 ianuarie 2019.