Prescription claim rejected: contractor's unjust enrichment suit time-barred, appeal quashed

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General la plata sumei de 1.095.775,18 RON reprezentând prejudiciul suferit reprezentând lucrări executate, recepţionate şi neachitate din culpa exclusivă a pârâtului, cu obligarea la plata dobânzii legale calculate de la data de 15.06.2011 şi până la plata efectivă.

Temeiul în drept al acţiunii l-au reprezentat dispoziţiile art. 998-999 C. civ., art. 1864 şi 1640 C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 14.02.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins excepţiile invocate de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General privind necompetenţa funcţională a secţiei a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, privind prescripţia dreptului material la acţiune şi a autorităţii de lucru judecat.

Prin sentinţa civilă nr. 193 din 25 ianuarie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă A. S.R.L. şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General la plata sumei de 949.681,55 RON, a dobânzii legale aferente sumei de 949.681,55 RON începând cu data de 22.10.2013 şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.377,17 RON.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din 14.02.2014 solicitând în principal schimbarea în tot a încheierii de şedinţă, ca urmare a admiterii excepţiilor invocate de pârât şi care au fost respinse de instanţa de fond şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, iar în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate, iar pe fond admiterea excepţiilor invocate de Municipiul Bucureşti şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 1725A din 18 octombrie 2017 a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, a schimbat în tot sentinţa atactă în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca prescrisă.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit cererii de chemare în judecată, lucrările suplimentare a căror contravaloare este solicitată de către intimata reclamantă au fost realizate până în anul 2008, respectiv data de 13.06.2008 data sistării lucrărilor.

Având în vedere că s-a dedus judecăţii un drept de creanţă, dreptul material la acţiune este prescriptibil conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, iar termenul este cel prevăzut în art. 3, şi anume cel de 3 ani.

Având în vedere că în cauză nu a existat un proces-verbal de recepţie lucrări, ci doar un Ordin de sistare lucrări cu nr. 10802 din 13.06.2010, potrivit art. 45 alin. (1) şi 46 din contract, termenul de la care a început să curgă prescripţia poate fi considerat ca fiind cel mai târziu data promovării acţiunii în contencios administrativ şi anume - 14.04.2010. Astfel că devin aplicabile prevederile art. 8 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958.

Curtea reţine că momentul de început al termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 se situează anterior intrării în vigoare a noului C. civ. astfel că, prescripţia este supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958 având în vedere şi prevederile art. 201 din legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Se reţine că în cauză nu a fost invocată vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei dintre cele prevăzute expres şi limitativ de art. 13-16 din Decretul nr. 167/1958.

Termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă, în condiţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire. Atât Decretul nr. 167/1958 (art. 8), cât şi noul C. civ. (art. 2517 C. civ. şi art. 2523) prevăd pentru acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză un termen de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Decizia civilă cu nr. 541/06.02.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal nu poate constitui nici cauză de întrerupere în temeiul art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., care prevede următoarele:

"Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea dacă reclamantul, în termenul de 6 luni de la data când hotărârea a rămas definitivă, introduce o nouă cerere de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă". Astfel pentru a putea opera cazul de întrerupere prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. este necesar să existe identitate între cele două cereri şi nu cum e cazul de faţă când cererile sunt diferite. În prima cerere fiind invocată răspunderea contractuală iar în cea de a doua obligarea la despăgubiri întemeiată pe îmbogăţire fără justă cauză .

Faţă de considerentele expuse având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 22.10.2013, termenul de prescripţie a fost depăşit, motiv pentru care instanţa a admis excepţia analizată şi a respins cererea ca fiind prescrisă.

Împotriva deciziei civile nr. 1725A din 18 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., actualmente B. S.R.L.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de acest motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei recurate şi în rejudecare menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, aplicând greşit normele de drept material referitoare la prescripţie, respectiv art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

În preambulul cererii, reclamanta prezintă situaţia de fapt care nu va fi reluată în sinteză în prezentarea memoriului de recurs.

În ceea ce priveşte motivele de recurs, reclamanta prezintă următoarele critici:

Astfel, reclamanta arată că prin cererea de chemare în judecată a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata daunei cauzată prin îmbogăţirea fără justă cauză prin folosirea unor lucrări executate de reclamantă şi neachitate de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 2499 din 15.06.2011 instanţa a respins capătul de cerere privind obligarea la plata facturii pe motiv că nu poate obliga pârâtul neexistând act adiţional la contract, temei juridic pentru obligarea la plată. A admis în parte capătul IV din cerere şi a obligat pârâta să ia măsurile necesare constituirii comisiei de recepţie a lucărărilor până la data de 13.06.2008 şi să întocmească procesul-verbal de recepţie.

Pârâtul nu s-a conformat acestor obligaţii, situaţie în care data de la care ar fi cunoscut prejudiciul nu este cunoscută. Cel mult pârâtul putea invoca excepţia prematurităţii acţiunii.

Cum la data de 06.02.2012 contractul a încetat de drept, reclamanta a fost îndreptăţită să introducă acţiunea privind îmbogăţirea fără justă cauză.

Recurenta susţine că în aplicarea regulii stabilită prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958 Înalta Curte are o practică constantă, în sensul că prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă de la data când cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, adică data de la care actul juridic a fost desfiinţat ori, după caz s-a constatat desfiinţarea lui.

În cazul în care actul a fost desfiinţat ori s-a constatat desfiinţarea lui prin hotărâre judecătorească, prescripţia începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti.

Recurenta citează şi dispoziţiile art. 2525 C. civ. referitoare de la prescripţia dreptului material la acţiune în restituirea prestaţiilor.

Recurenta susţine în finalul recursului că instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, aplicând greşit normele de drept material referitoare la prescripţie, respectiv art. 7 din Decretul nr. 167/1958, considerând în mod greşit că dreptul la acţiune s-a născut cel mai târziu la data promovării acţiunii în contencios administrativ.

La data promovării acţiunii în contencios administrativ, contractul de execuţie lucrări era în vigoare, Tribunalul Bucureşti a constatat încetat contractul de execuţie din culpa pârâtului la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv la data de 06.02.2012. În consecinţă, promovarea acţiunii a fost făcută în termenul de prescripţie de 3 ani, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din data de 03.05.2018 a fost încuviinţat, în unanimitate, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din data de 4.06.2018 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1725A din 18 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte va reţine că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pornind de la obiectul acţiunii reclamantei, Înalta Curte constată că acesta este reprezentat de acţiunea în pretenţii prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor efectuate de reclamantă în temeiul contractului de antrepriză nr. x din 04.11.2006, în sumă de 1.095.775,18 RON şi la plata dobânzii legale, până la data plăţii efective a debitului.

Reclamanta a arătat în susţinerea acţiunii că au fost derulate raporturi comerciale între părţi, în baza Contractului de antrepriză nr. x din 04.11.2006. Reclamanta a executat lucrări suplimentare pentru care nu s-a încheiat act adiţional şi nu s-a efectuat recepţia lucrărilor realizate, decontate şi nedecontate.

Prin sentinţa civilă nr. 2499 din 15.06.2011 pronunţată în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată şi completată, s-a constatat încetat de drept contractul de execuţie lucrări sus menţionat la data rămânerii definitive a hotărârii, a fost admis în parte capătul II de cerere şi obligată pârâta să plătească reclamantei suma totală de 428.608 RON cu TVA inclus, reprezentând cheltuieli de conservare şi protejare a lucrărilor executate, s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata debitului neachitat în sumă de 1.095.775,18 RON.

Sentinţa pronunţată în primă instanţă a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 541 din 06.02.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Temeiul juridic al acţiunii este reprezentat de dispoziţiile art. 998-999 şi 1000 C. civ. - îmbogăţire fără justă cauză.

Potrivit cererii de chemare în judecată, lucrările suplimentare au fost realizate de reclamantă până la data de 13.06.2008 - data sistării lucrărilor, astfel încât prescripţia în cauză este supusă dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 având în vedere că acestea se situează anterior intrării în vigoare a noului C. civ.

Instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, care se vor raporta în lipsa unui cadru contractual şi a unei anexe la data introducerii acţiunii în contencios administrativ.

Prin urmare, instanţa a apreciat că termenul de prescripţie a fost depăşit în raport de data introducerii acţiunii, respectiv 22.10.2013.

Având în vedere aceste precizări, privind conţinutul cererii formulată în cauză, precum şi al considerentelor instanţei de apel, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală pentru următoarele considerente:

În mod legal, instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale în vigoare, referitoare la prescripţia extinctivă, aplicată în speţa de faţă, care priveşte despăgubiri băneşti pentru acoperirea prejudiciului produs reclamantei de fapta ilicită a pârâtei, cerere pe care reclamanta a întemeiat-o în drept pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi următoarele, instanţa analizând cauza în acest context, conform principiului disponibilităţii, obiectului şi temeiului cu care a fost investită.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, despăgubiri băneşti pentru acoperirea unui fapt ilicit, întemeiat pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., norme de drept comun, se constată că dreptul pretins de reclamantă este un drept de creanţă, deci unul patrimonial. Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege şi orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă, în conformitate cu disp. art. 1 alin. (1) şi 3 din Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripţie este de 3 ani, potrivit art. 3 din acelaşi act normativ.

Problema care se pune este aceea care se referă la momentul când s-a născut dreptul la acţiune şi data când începe să curgă termenul prescripţiei extinctive, când şi, dacă, a intervenit întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei. (art. 8 Decr. nr. 167/1958).

Reglementarea instituţiei prescripţiei extinctive este exclusiv de competenţa legiuitorului, iar nu de domeniul voinţei părţilor, fiind interzise clauze derogatorii de la regimul prescripţiei extinctive.

Astfel, părţile, prin voinţa lor, nu vor putea să schimbe momentul începerii cursului prescripţiei prevăzut de lege.

Momentul calculării termenului prescripţiei ar putea avea loc, fie la momentul introducerii cererii de chemare în judecată în contencios administrativ- 14.04.2010, fie la data constatării încetării de drept a contractului de antrepriză -06.02.2012.

Aşadar, dacă despre fapta ilicită şi urmările ( paguba) produse, reclamanta a aflat cel mai târziu la momentul introducerii acţiunii în contencios administrativ, aceasta este data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Criticile recurentei-reclamantă, potrivit cărora momentul curgerii termenului de prescripţie trebuie raportat la dispoziţiile sentinţei nr. 2499 din 15.09.2011, prin care s-a constatat încetarea de drept a contractului de antrepriză nu pot fi reţinute, fiind lipsite de relevanţă, esenţial fiind momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul măririi patrimoniului şi pe cel care răspunde de ea.

Cum de la acest moment, cel mai târziu, curge termenul de prescripţie de trei ani, s-a reţinut în mod corect, în raport de data introducerii acţiunii, că dreptul reclamantei la acţiune s-a prescris, în raport de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

Dintr-un alt punct de vedere se constată că prescripţia extinctivă nu a fost întreruptă în raport de decizia civilă nr. 541 din 06.02.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, fiind necesar să existe identitate între cele două cereri de chemare în judecată, potrivit dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. Astfel cum a reţinut instanţa de apel, faţă de excepţia autorităţii de lucru judecat, nu există identitate de obiect între cele două pricini, temeiurile juridice fiind diferite.

Pentru aceste considerente, cum motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., actualmente B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1725A din 18 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1725 A din 18 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2018.