Bank loan abusive clauses: jurisdictional declination and remand to Court of Appeal

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 5449 din 30 iunie 2017 pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu în dosarul nr. x/2017 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Târgu Jiu.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 4 din contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. X din 18 septembrie 2008 şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a acestei clauze.

Au fost obligate pârâtele la restituirea către reclamant a sumei încasate cu titlu de comision de acordare şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 16 martie 2017, până la data plăţii efective.

S-a respins în rest cererea.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta B. S.A., iar împotriva încheierii de şedinţă din data de 22 iunie 2017 a declarat apel pârâta B. S.A.

Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 209 din 20 martie 2018, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă B. S.A.

A admis apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 5449 din 30 iunie 2017 pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu apelanta pârâtă B. S.A. şi intimata pârâtă B. S.A. - Sucursala Târgu Jiu.

A schimbat sentinţa.

A constatat nulitatea absolută a clauzei de la art. 3.2 din contract prin care banca îşi rezervă dreptul de a modifica ratele de dobândă, cu consecinţa ca rata dobânzii să fie stabilită în funcţie de Libor şi marja băncii de la data încheierii contractului.

A dispus restituirea diferenţei de dobândă achitate începând cu încheierea contractului şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, sumă ce va fi actualizată cu dobânda legală de la momentul încasării şi până la momentul plăţii.

A constatat nulitatea absolută parţială a clauzei de la art. 8.4 din contract prin care riscul valutar este lăsat în sarcina exclusivă a consumatorului cu consecinţa recalculării şi plăţii ratelor creditului pe durata contractului în moneda contractată la cursul de schimb valutar de la data încheierii contractului.

A dispus restituirea sumelor reprezentând diferenţă de curs valutar încasate actualizate cu dobânda legală de la data încasării la data plăţii.

A constatat nulitatea absolută a clauzei de la art. 5 şi 8.5 din contract privind rambursarea anticipată.

A constatat nulitatea absolută a clauzei de la art. 12.2 din contract.

A respins cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzei de la art. 8.6 din contract.

A obligat intimata pârâtă către apelantul reclamant la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă B. S.A.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Craiova, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 209 din 20 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19.10.2018.