Electricity contract damages claim rejected as renegotiation clause excluded and claim scope limited by initial pleadings.

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1598 din data de 01.04.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, instanţa a respins acţiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1548/06.10.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a anulat ca insuficient timbrat apelul incident declarat de pârâtă şi a respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamanta S. C. A. S.A.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţele au reţinut, în esenţă, următoarele:

La data de 29.11.2004 între părţile din prezenta cauză a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de energie electrică nr. 39CE, având ca obiect vânzarea-cumpărarea de energie electrică de către apelanta-reclamantă către apelanta-pârâtă şi reglementarea raporturilor dintre vânzător şi cumpărător privind condiţiile de vânzare, modalităţile de emitere şi plată a facturilor, pe o perioadă de 10 ani.

Art. 11 din contract, în varianta sa iniţială, prevedea următoarele:

"(1) În sensul prezentului contract, prin "modificare de circumstanţe" se înţelege intrarea în vigoare a unor legi/reglementări, precum şi modificarea/abrogarea celor existente, ulterior încheierii prezentului contract. (2) Dacă, ulterior încheierii contractului, apare o modificare de circumstanţe care are sau poate avea ca efect: a) creşterea pentru vânzător a costurilor cauzate de dreptul de proprietate, de exploatare sau întreţinerea instalaţiilor sale; b) obligarea vânzătorului de a efectua noi cheltuieli de capital, al căror efect asupra costurilor anuale se evaluează plecând de la premisa că sunt amortizate egal pe o perioadă reprezentând durata de viaţă contabilă a activelor respective, iar valoarea cumulată a acestor efecte în anul de contract este mai mare de 5% din valoarea contractului respectiv, părţile vor modifica preţul de contract, prin încheierea de acte adiţionale, astfel încât să se permită recuperarea integrală de către vânzător a costurilor suplimentare. (3) Modificarea preţurilor de contract se va negocia între părţi, la solicitarea scrisă şi motivată a uneia dintre ele."

Potrivit art. 13 alin. (1) din acelaşi contract, "rezilierea prezentului contract din iniţiativa vânzătorului se poate face în următoarele cazuri: […] c) refuzul cumpărătorului de a încheia un nou contract ori de a reactualiza contractul existent, în cazul modificării reglementărilor sau a condiţiilor tehnico-economice din momentul încheierii acestuia, cu un preaviz de 30 zile calendaristice."

Contractul amintit a fost modificat printr-o serie de acte adiţionale, relevante în prezenta cauză fiind actele adiţionale nr. 7 şi 9.

Astfel, prin actul adiţional nr. 7 din data de 21.12.2009, la art. 4 părţile au convenit ca, pentru anul 2010, preţul de contract aferent energiei electrice contractate şi livrate să fie de 120,00 RON/MWh, care nu include Tg şi TVA, preţ fix pe toată durata anului.

Conform art. 5 din actul adiţional, "începând cu data de 01.01.2011, pe întreaga durată a contractului, preţul energiei electrice pentru anul contractual "n" poate fi ajustat cu un coeficient mai mic sau egal cu coeficientul ţintă de inflaţie stabilit de BNR pentru anul contractual "n" în luna decembrie a anului "n-1" (anul precedent anului contractual "n"), dar nu mai mare de 3,5% anual", iar art. 6 stipulează în sensul că "prevederile art. 11 din contract nu se vor mai aplica preţurilor calculate conform art. 4 şi art. 5 din prezentul act adiţional".

Prin actul adiţional nr. 9 din data de 20.12.2010, părţile au convenit ca, pentru anul 2011, preţul de contract al energiei electrice vândute şi livrate în baza acestui contract să fie de 130,00 RON/MWh, care nu include Tg şi TVA, stabilindu-se că acest preţ este fix pentru întregul an calendaristic 2011. De asemenea, în cuprinsul actului adiţional s-a mai menţionat că orice alte prevederi contractuale care nu sunt în mod explicit afectate de dispoziţiile actul act adiţional vor rămâne neschimbate şi vor produce efecte.

Contractul de vânzare-cumpărare de energie electrică nr. 39CE/29.11.2004 a fost denunţat de către administratorul judiciar al A. începând cu data de 01.08.2012, în temeiul art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, astfel cum reiese din înscrisurile existente la dosar.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri aferente perioadei 25.06.2010-01.08.2012, în temeiul răspunderii civile contractuale, fiind invocată drept faptă ilicită încălcarea de către pârâtă a obligaţiei stipulate la art. 11 din contract, de renegociere cu bună-credinţă a preţului, dat fiind faptul că a crescut costul de producţie ca urmare a unor modificări legislative aduse prin Hotărârea de Guvern nr. 1202/2010.

Faţă de cererea astfel motivată, instanţele au apreciat că nu s-a făcut dovada săvârşirii de către pârâtă a vreunei fapte ilicite, prevederile art. 11 din Contractul nr. x încetându-şi aplicabilitatea odată cu încheierea Actului adiţional nr. 7/20.12.2010, astfel încât pârâta nu mai avea obligaţia de a accepta o majorare a preţului energiei electrice livrate după 01.01.2011, chiar dacă reclamanta justifica o creştere a costurilor de producţie.

S-a reţinut că, de la momentul încheierii Actului adiţional nr. 7/21.12.2009, în raporturile dintre părţi şi-au încetat aplicabilitatea prevederile art. 11 din Contractul nr. x, în privinţa preţurilor calculate conform art. 4 şi art. 5 din act, respectiv a preţului aferent energiei electrice livrate în anul 2010 (120 RON/MWh) şi a preţurilor aferente energiei livrate începând cu 01.01.2011 până la sfârşitul duratei contractului - 01.08.2012 (prin notificarea nr. 46772/20.07.2012, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei asupra reclamantei, administratorul judiciar al acesteia a denunţat Contractul nr. x, în baza art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu începere de la data de 01.08.2012.

Singura posibilitate de ajustare a preţurilor aferente energiei livrate începând cu 01.01.2011 era cea menţionată în art. 5 din Actul adiţional nr. 7, respectiv prin aplicarea unui coeficient mai mic sau egal cu coeficientul ţintă de inflaţie stabilit de BNR dar nu mai mare de 3,5% anual.

Pe de altă parte, faţă de formularea art. 5 din Actul adiţional, rezulta că acesta reglementa doar o posibilitate a ajustării preţului şi nicidecum nu instituia în sarcina pârâtei obligaţia de a accepta automat un preţ majorat cu coeficientul convenit.

Faţă de situaţia expusă, s-a constatat că pârâta nu mai avea, în privinţa preţurilor energiei electrice livrate în perioada ianuarie 2011 - iulie 2012 (ce constituie obiectul litigiului), obligaţia prevăzută la art. 11 din Contractul nr. x, respectiv de a negocia modificarea preţurilor, pentru a asigura recuperarea integrală a costurilor suplimentare suportate de reclamantă, prevederea contractuală respectivă nemaifiind aplicabilă în raporturile dintre părţi.

Totodată, s-a avut în vedere faptul că, deşi nu era obligată să accepte o majorare a preţului cu depăşirea procentului de 3,5%/anual, pârâta a acceptat totuşi o astfel de majorare, astfel cum rezultă din Actul adiţional nr. 9/20.12.2010 la Contractul nr. x, prin care părţile au convenit ca pentru anul 2011 preţul de contract să fie de 130 RON/MWh, fix pentru întregul an calendaristic 2011.

De asemenea, în ce priveşte preţul energiei aferent primelor şapte luni ale anului 2012, s-a apreciat că nu se poate reţine vreo culpă contractuală în sarcina pârâtei nici măcar din perspectiva art. 5 din Actul adiţional nr. 7/21.12.2009, faţă de faptul că pârâta a manifestat în repetate rânduri disponibilitatea de a accepta o majorare a preţului chiar cu depăşirea procentului maxim de 3,5% anual.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei, invocate drept motiv de apel, privitoare la încălcarea principiului disponibilităţii, prin aceea că, în mod greşit, prima instanţă ar fi analizat cererea exclusiv din perspectiva art. 11 al contractului, nu şi a art. 13, Curtea de Apel a constatat că limitele învestirii instanţei sunt determinate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, în conţinutul căreia trebuie să se regăsească, potrivit art. 194 lit. d) C. proc. civ., arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. Acestea reprezintă, în esenţă, cauza cererii de chemare în judecată, respectiv situaţia de fapt calificată juridic, pe care instanţa nu o poate depăşi. Cu alte cuvine, reclamantului îi revine obligaţia de a indica, prin cererea de chemare în judecată, care sunt aspectele de fapt şi de drept care stau la baza pretenţiilor sale. Cauza cererii trebuie să fie determinată nu doar ţinând cont de indicarea expresă a unei prevederi contractuale, ci şi de susţinerile concrete ale reclamantei.

Art. 11 este intitulat generic "Modificarea circumstanţelor" şi reglementează obligaţia cumpărătorului de a accepta majorarea preţului ca urmare a modificărilor legislative, în vreme ce art. 13 alin. (1) lit. c) coroborat cu alin. (3) este inclus sub denumirea marginală "Durata contractului. Rezilierea" şi instituie un pact comisoriu de ultim grad, pentru situaţia în care cumpărătorul refuză să încheie un nou contract ori să reactualizeze contractul existent, în cazul modificării reglementărilor sau a condiţiilor tehnico-economice din momentul încheierii acestuia. Domeniul de aplicare a celor două clauze rezultă din cuprinsul lor: art. 11 este incident în cazul creşterii costurilor vânzătorului ca urmare a unor modificări legislative, în timp ce art. 13 are în vedere modificarea reglementărilor ori a condiţiilor tehnico-economice.

Cercetând conţinutul cererii de chemare în judecată formulate de către reclamantă, Curtea a subliniat că nu există nicio referire la încălcarea de către pârâtă a dispoziţiilor art. 13 din contract. Dimpotrivă, reclamanta a indicat în mod expres art. 11, a redat conţinutul acestuia şi, pe tot parcursul acţiunii, a făcut referire la neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a renegocia contractul în condiţiile în care a intrat în vigoare Hotărârea de Guvern nr. 1202/2010 care, în opinia reclamantei, reprezintă "modificarea de circumstanţe" avută în vedere de art. 11 din contract, ce a condus la majorarea costului de producţie. Mai mult, la pagina 8 a acţiunii, atunci când a justificat condiţia faptei ilicite, reclamanta a menţionat în mod expres că "fapta ilicită a cărei sancţionare o solicităm prin admiterea acţiunii constă în refuzul de a executa clauza cuprinsă în art. 11 din contract, potrivit cu care pârâta era obligată să renegocieze cu bună-credinţă preţul şi să agreeze o creştere a acestuia ori de câte ori ar fi intervenit o creştere a costului de producţie, mai ales atunci când această creştere ar fi avut loc ca urmare a unor modificări legislative asupra cărora Hidroelectrica nu are niciun control".

Totodată, pe tot parcursul procesului în faţa primei instanţe, reclamanta nu a depus vreo cerere modificatoare prin care să extindă cauza cererii de chemare în judecată şi la dispoziţiile art. 13 din contract. O astfel de solicitare a fost efectuată pentru prima dată prin concluziile scrise depuse la data de 28.03.2016, însă după închiderea dezbaterilor şi reţinerea cauzei în pronunţare, astfel încât nu au avut aptitudinea de completare a cererii şi de învestire a instanţei, faţă de prevederile art. 204 C. proc. civ. .

Prin urmare, s-a reţinut că nu există în cuprinsul cererii de chemare în judecată nicio trimitere expresă la prevederile art. 13 din contract. Deopotrivă, argumentaţia reclamantei nu cuprinde referiri la modificări de ordin tehnico-economic, ci la modificări legislative, astfel încât nici din această perspectivă nu se poate considera că instanţa a fost învestită cu analiza respectării prevederilor art. 13 din contract. Indicarea preţului mediu anual al Pieţei Zilei Următoare a fost realizată de către reclamantă ca şi criteriu în determinarea prejudiciului invocat, astfel cum reiese din pagina 4 a acţiunii formulate, iar nu ca o modificare de ordin tehnico-economic în sensul art. 13 din contract. De asemenea, nu se regăsesc în cuprinsul acţiunii referiri la seceta prelungită, la creşterea costurilor de retehnologizare, care au fost menţionate în cererea de apel, la fond fiind invocate doar modificările legislative aduse de H.G. nr. 1202/2010, din perspectiva cheltuielilor cu apa brută uzinată.

Prin urmare, în lipsa unor referiri concrete ale reclamantei la aspecte de ordin tehnico-economic, în sensul art. 13 din contract, cererea de chemare în judecată nu se impunea a fi lămurită, astfel încât nu se poate reproşa judecătorului de primă instanţă lipsa de rol activ.

Referirea de către reclamantă la răspunderea civilă contractuală, însoţită de indicarea textelor de lege considerate aplicabile (art. 1073, 1075, 1084 şi urm. din C. civ.), reprezintă motivarea în drept a cererii, indicarea instituţiei juridice aplicabile. Însă, împrejurările de fapt învederate, respectiv obligaţiile contractuale încălcate, nu reprezintă simple aspecte de probaţiune, ci se circumscriu, la rândul lor, cauzei cererii de chemare în judecată, determinând limitele învestirii instanţei, întrucât sunt expresia chestiunilor aflate în litigiu. Prin urmare, au fost înlăturate susţinerile apelantei-reclamante conform cărora, în condiţiile în care a indicat ca şi temei al acţiunii răspunderea civilă contractuală, instanţa avea obligaţia de a analiza cererea şi din perspectiva art. 13 din contract. O astfel de interpretare ar conduce atât la încălcarea principiului disponibilităţii, cât şi a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la a apărare al pârâtei, având în vedere că aceasta nu a formulat întâmpinare, nu a solicitat probe şi nu a pus concluzii în cadrul dezbaterilor cu privire la pretinsa faptă ilicită constând în încălcarea prevederilor art. 13 din contract. Admiţând optica apelantei-reclamante, instanţa ar fi trebuit să cerceteze litigiul dintre părţi din perspectiva tuturor obligaţiilor contractuale asumate, chiar dacă, raportat la unele dintre acestea, nu s-a reclamat vreo încălcare, ceea ce, în mod evident, nu poate fi primit.

Mai mult, Curtea a arătat faptul că, odată cu acţiunea formulată, reclamanta a depus la dosar o copie a contractului nr. x/29.11.2004 din care lipseşte pagina 8, care cuprinde tocmai art. 13. De asemenea, actul adiţional nr. 7/21.12.2009, care a exclus de la aplicare pentru anii 2010 şi 2011 prevederile art. 11 din contract, a fost depus de către reclamantă într-o variantă în care sunt haşurate chiar prevederile relevante sub aspect (art. 4 şi 5 parţial, art. 6 integral), copiile integrale şi lizibile ale acestor acte fiind depuse la dosar de către pârâtă. Aceste împrejurări au întărit concluzia că reclamanta a înţeles să se prevaleze, în formularea acţiunii, de art. 11 din contract, în varianta sa iniţială.

Prin urmare, contrar susţinerilor apelantei-reclamante, Curtea a constatat că prima instanţă nu a încălcat principiul disponibilităţii, nu a modificat cauza cererii de chemare în judecată ci, dimpotrivă, a dat curs acestora, soluţionând acţiunea în limitele stabilite de către reclamantă.

Deopotrivă, faţă de prevederile art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., conform cărora prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, respectiv în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi, susţinerile apelantei-reclamante referitoare la încălcarea de către apelanta-pârâtă a prevederilor art. 13 din contract nu au fost avute în vedere nici de către instanţa de apel, considerându-se că astfel s-ar încălca limitele devoluţiunii determinate de ceea ce a fost supus judecăţii la primă instanţă, conform principiului tantum devolutum quantum iudicatum.

În consecinţă, a fost înlăturat şi motivul de apel privind greşita interpretare de către instanţă a voinţei părţilor. Neconsiderându-se învestită, pe bună dreptate, cu o acţiune întemeiată şi pe prevederile art. 13 din contract, prima instanţă nu a analizat şi această clauză contractuală ori modul în care ea a fost sau nu modificată. Prin urmare, atât timp cât prima instanţă a cercetat doar modul în care actul adiţional nr. 7/21.12.2009 a modificat art. 11 din contract, fără vreo evaluare a clauzei cuprinse la art. 13, este nefondată susţinerea apelantei-reclamante conform căreia voinţa părţilor a fost greşit interpretată, raportat la efectele pe care actul adiţional nr. 7/21.12.2009 le-a produs asupra clauzei stipulate la art. 13 din contract.

Deopotrivă, atât timp cât prima instanţă nu a fost învestită cu analiza condiţiilor răspunderii civile contractuale din prisma art. 13 a contractului, nu se poate reţine motivarea necorespunzătoare a sentinţei din această perspectivă.

În subsidiar, chiar admiţând că ar constitui cauză a cererii de chemare în judecată atât art. 11, cât şi art. 13 din contractul iniţial (acesta din urmă nefiind modificat prin actele adiţionale ulterioare), respectiv că au fost invocate atât modificări legislative, cât şi modificări de ordin tehnico-economic, Curtea de Apel a subliniat că tot nu ar fi întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale în sarcina apelantei-pârâte.

O condiţie esenţială a acestui tip de răspundere este existenţa unei fapte ilicite care, în materie contractuală, se transpune în neexecutarea, executarea cu întârziere ori în mod necorespunzător a unei obligaţii contractuale. În cauza de faţă, este dincolo de orice îndoială că fapta ilicită imputată apelantei-pârâte constă în refuzul acesteia de a renegocia contractul. Prin urmare, este necesar, ca premisă, existenţa unei solicitări din partea apelantei-reclamante de modificare a contractului, justificată de raţiuni legislative ori tehnico-economice, căreia apelanta-pârâtă să nu-i fi dat curs. De altfel, art. 11 din contract face vorbire în mod expres de faptul că modificarea preţurilor de contract se va negocia la solicitarea scrisă şi motivată a uneia dintre părţi.

Cercetând înscrisurile de la dosar din această perspectivă, raportat la perioada dedusă judecăţii (25.06.2010-01.08.2012), Curtea a constatat că orice negocieri dintre părţi care au vizat anii 2010 şi 2011 au avut caracter fructuos şi au fost finalizate prin încheierea actelor adiţionale nr. 7/21.12.2009 şi nr. 9/20.12.2010.

Astfel, în ceea ce priveşte anul 2010, prin actul adiţional nr. 7/21.12.2009 părţile au convenit un preţ fix, nerevizuibil, de 120,00 RON/MWh, convenind în mod expres ca reactualizarea preţului contractual să se realizeze doar începând cu 01.01.2011.

În ceea ce priveşte anul 2011, deşi criteriile de modificare a preţului contractual aferent acestei perioade au fost stabilite tot prin actul adiţional nr. 7/21.12.2009, părţile au încheiat şi actul adiţional nr. 9/20.12.2010. Astfel cum reiese din preambulul acestui act adiţional, el a fost încheiat în considerarea previziunii creşterii costurilor pe care le va suporta vânzătorul ca urmare a adoptării Hotărârii de Guvern nr. 1202/2010, a unei rate ridicate a inflaţiei pentru România, a mediului economic general din sud-estul Europei, în general, şi a sectorului hidroenergetic, în special, părţile convenind o creştere a preţului contractual aferent energiei pentru anul 2011 care depăşeşte procentul agreat prin actul adiţional nr. 7/21.12.2009, stabilind în acest sens suma de 130,00 RON/MWh, care este un preţ fix pentru întregul an calendaristic.

Apelanta-reclamantă nu a făcut dovada unor alte propuneri de modificare a contractului, adresate apelantei-pârâte, cu referire la perioada 2010-2011, cărora să nu li se fi oferit un răspuns sau care să nu fi fost concretizate prin încheierea celor două acte adiţionale anterior menţionate. Or, în atare condiţii, nu i se poate reproşa apelantei-pârâte vreun refuz de renegociere ori de modificare a preţului contractual şi, implicit, încălcarea vreunei obligaţii contractuale.

Consecutiv, solicitarea apelantei-reclamante de majorare a preţului energiei electrice aferente perioadei 25.06.2010-31.12.2011, după criterii care nu au fost avute în vedere între părţi, ar fi contrară şi principiului forţei obligatorii a contractului, instituit de art. 969 C. civ. 1864. Atât timp cât prin actele adiţionale nr. 7/21.12.2009 şi nr. 9/20.12.2010, care au ca obiect tocmai reglementarea preţului contractual pentru anii 2010-2011 şi care nu au fost desfiinţate, apelanta-reclamantă a fost de acord cu stabilirea unui preţ fix, nerevizuibil, de 120,00 RON/MWh, respectiv de 130,00 RON/MWh, aceasta nu poate obţine, ulterior, majorarea acestor valori, fără acordul expres al apelantei-pârâte, cu atât mai mult cu cât cauzele care, în opinia apelantei-reclamante, justifică solicitarea sa, respectiv H.G. nr. 1202/2010 şi Piaţa Zilei Următoare, existau la data încheierii celor două acte adiţionale. Mai mult, aceste cauze au şi fost avute în vedere la încheierea actului adiţional nr. 9/20.12.2010, astfel cum reiese din preambulul său, în care se face referire expresă la creşterea costurilor pe care le va suporta vânzătorul ca urmare a adoptării Hotărârii de Guvern nr. 1202/2010, a mediului economic general din sud-estul Europei, în general, şi a sectorului hidroenergetic, în special.

În ceea ce priveşte perioada 01.01-01.08.2012, Curtea a constatat, în acord cu prima instanţă, că au existat negocieri efective între părţi privitoare la preţul energiei electrice, ofertele pârâtei neputând fi considerate neserioase ori derizorii. Negocierile s-au purtat pe parcursul perioadei decembrie 2011 - iulie 2012, fiind luate în considerare, de ambele părţi, mai multe variante.

Astfel, după cum reiese din procesul-verbal de negociere din data de 11.01.2012, reclamanta a propus scăderea cantităţilor de energie electrică cu 20% şi un preţ de 175 RON/MWh, iar prin procesul-verbal de negociere din 08.02.2012, a propus încheierea negocierilor la un preţ de 162 RON/MWh cu acei parteneri de contract care acceptă această reducere, şi de 165 RON/MWh pentru partenerii de contract care nu acceptă această reducere. Prin procesul-verbal de negociere din 05.04.2012, reclamanta a propus un preţ de contract pentru 1 MWh de 187 RON, insistând în reducerea cantităţii anuale de energie electrică contractate ferm, cu 20%.

Pe de altă parte, prin procesul-verbal de negociere din 11.01.2012, apelanta-pârâtă a propus un preţ de 140 RON/MWH, prin procesele-verbale de negociere din 08.02.2012 şi din 19.03.2012 a propus un preţ contractual de 155,00 RON/MWh, iar prin procesul-verbal de negociere din 19.04.2012 a propus un preţ de 162 RON/MWh. Prin adresa din 19.07.2012, pârâta s-a arătat dispusă să ia în considerare propunerea reclamantei de creştere a preţului contractual la 180 RON/MWh, cu condiţia ca Hidroelectrica să livreze în întregime cantitatea de energie electrică prevăzută în contract până la sfârşitul anului, fiind de acord cu creşterea retroactivă a preţului începând cu 1 ianuarie 2012, cu plata în avans a întregii sume datorate pentru anul 2012, propunând creşterea graduală a preţului până la 185 RON/MWh. De asemenea, prin oferta emisă de către pârâtă la data de 20.07.2012, s-a propus o altă creştere graduală a preţului contractual aferent anului 2012, până la 182 RON/MWh.

Curtea a reţinut astfel că între părţi au existat negocieri efective, fiind vizate modificări contractuale nu doar sub aspectul preţului, ci şi al cantităţii de energie livrate. De asemenea, ofertele părţilor au oscilat în ceea ce priveşte tariful energiei electrice, cele ale apelantei-pârâte având o tendinţă de creştere, ajungând până la valoarea de 185 RON/MWh, în condiţiile în care o ofertă a apelantei-reclamante avea în vedere tariful de 165 RON/MWh pentru partenerii de contract care nu acceptă reducerea cantităţii de energie electrică livrată. În acest context, nu se poate reţine caracterul formal al negocierilor purtate de către apelanta-pârâtă, caracterul derizoriu al preţurilor oferite ori reaua-credinţă a acesteia, motiv pentru care nu a fost dovedită încălcarea vreunei obligaţii contractuale de renegociere. Faptul că, în concret, în ceea ce priveşte tariful aferent anului 2012, părţile nu au ajuns la un acord, nu este suficient pentru angajarea răspunderii civile contractuale, întrucât fapta ilicită reclamată constă în refuzul de a renegocia. În plus, începând cu data de 01.08.2012, contractul nr. x/29.11.2004 şi-a încetat efectele ca urmare a denunţării unilaterale din partea administratorului judiciar al Hidroelectrica.

În aprecierea caracterului serios al negocierilor pârâtei Curtea nu s-a raportat la valorile indicate de către apelantă, respectiv 217-219 RON/MWh, ca preţuri medii practicate pentru energia electrică, ci la ofertele concrete ale apelantei-reclamante, efectuate pe parcursul tratativelor. Cumpărătorului nu i se poate reproşa faptul că nu a oferit un preţ superior celui solicitat de către vânzător în cadrul negocierilor.

Atât timp cât, pentru perioada 2010-2011, ofertele de modificare a contractului formulate de reclamantă au fost acceptate de către pârâtă şi concretizate prin încheierea unor acte adiţionale, iar pentru perioada 2012 s-au purtat negocieri efective între părţi, nu este întrunită condiţia săvârşirii de către pârâtă a unei fapte ilicite, astfel încât nu se poate angaja răspunderea contractuală a acesteia, chiar dacă s-ar admite că cererea de chemare în judecată are ca temei şi prevederile art. 13 din contract, referitoare la modificările condiţiilor tehnico-economice.

Simplul fapt că apelanta-reclamantă a suferit un prejudiciu ca urmare a tarifelor convenite, care erau sub media pieţei, nu a fost considerat suficient pentru angajarea răspunderii civile contractuale a apelantei-pârâte, în condiţiile în care această împrejurare era rezultatul acordului de voinţă al părţii, cu privire la care nu s-a solicitat constatarea nulităţii.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 rap. la pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au încălcat principiul disponibilităţii, reţinând o cauză incompletă a acţiunii, şi, în consecinţă, nedovedirea faptei ilicite, considerându-se că este vorba de o cerere nouă. În acest sens, a subliniat faptul că cererea de chemare în judecată se întemeia pe întreg contractul dintre părţi, nefiind posibilă concluzia potrivit căreia temeiul pretenţiilor deduse judecăţii l-ar constitui numai neexecutarea de către pârâtă a obligaţiilor stipulate în art. 11 din contract, şi că a reiterat limitarea cauzei acţiunii în tot cursul judecăţii. Recurenta a invocat în acest sens şi considerentele deciziei civile nr. 1778/27.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un litigiu similar (dosar nr. x/2013).

Recurenta a apreciat că instanţele au alterat însăşi scopul urmărit prin demararea procesului, respectiv atragerea răspunderii pârâtei pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei de reactualizare/adaptare a contractului a urmare a intervenirii unor modificări circumstanţiale atât de ordin legislativ, cât şi de natură tehnico-economică.

Criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. au în vedere insuficienta cercetare a fondului, cu consecinţa reţinerii unor motive străine de pricină, nemotivarea hotărârii. În acest sens, a invocat insuficienta cercetare a fondului în ceea ce priveşte verificarea împrejurărilor de fapt care justificau necesitatea renegocierii contractului în vederea adaptării la realităţile perioadei 2011-2012, expertiza contabilă administrată în faza de judecată a apelului nefiind analizată de această instanţă. Totodată, recurenta subliniat că instanţele nu au verificat dacă propunerile de modificare avansate de pârâtă reprezentau oferte reale sau au fost făcute doar cu intenţia de a fi respinse deoarece nu ar fi fost de natură a înlătura situaţia prejudiciabilă în care se afla societatea.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greşita aplicare a regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de art. 977-979 C. civ. 1864, care a condus instanţele la concluzia că părţile ar fi înlăturat posibilitatea de actualizare a contractului prin semnarea actelor adiţionale nr. x/21.02.2009 şi nr. y/21.12.2010, astfel că singura modificare agreată pentru următorii ani ar fi rămas ajustarea preţului în limita unui coeficient maxim de 3,5%. Recurenta a susţinut că modificarea consensuală a preţului pentru o perioadă determinată, ca urmare a survenirii unui anumit eveniment care ar fi determinat creşterea costurilor nu echivalează cu o renunţare la drept a vânzătorului de a solicita renegocierea/adaptarea ulterioară a contractului expres convenită pentru ipoteza unui dezechilibru determinat de o altă cauză sau în ipoteza în care efectele concrete ale faptului avut în vedere iniţial sunt mult mai oneroase decât cele precizionate, de esenţa impreviziune fiind tocmai faptul că părţile nu o pot anticipa în concret şi nu pot reglementa anticipat asemenea situaţii.

Totodată, recurenta a criticat interpretarea eronată a principiilor ce stau la baza noţiunii de negociere ce a condus instanţa de apel la consfinţirea unei situaţii de fapt insuficient cercetată şi la dezlegarea nelegală a problemelor de drept cu care a fost investită. Recurenta a arătat că situaţia de fapt prezentată instanţelor evidenţia faptul că în perioada vizată a survenit un dezechilibru substanţial în raportul contractual dintre părţi, determinat de factori de natură legislativă, dar şi de modificări de ordin tehnico-economic, împrejurări care se circumscriau ipotezelor stabilite în art. 11 şi 13 din contract şi generau în persoana cumpărătorului, obligaţia de a proceda la adaptarea a elementelor convenţiei pentru restabilirea echilibrului între prestaţiile părţilor, nu doar formal, ci cu bună-credinţă şi cu intenţia de a se obliga în urma negocierilor purtate.

La data de 17.12.2017, intimata B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Expţiile privind netimbrarea recursului, tardivitatea şi nulitatea acestuia au fost respinse prin încheierea din data de 10.05.2018, recursul fiind declarat, în consecinţă, admisibil.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Prima categorie de critici priveşte, în esenţă, nerespectarea principiului disponibilităţii constând în neanalizarea cererii de chemare în judecată din perspectiva tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept invocate, ce ar atrage în opinia recurentei incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 rap. la pct. 8 C. proc. civ. Se arată că instanţele de fond au reţinut drept cauză unică a acţiunii nerespectarea prevederilor art. 11 din contractul părţilor şi nu au analizat pretenţiile în raport de întreaga motivare în fapt a cererii şi ansamblul clauzelor contractuale, cu referire în special la clauza cuprinsă în art. 13 din contract.

În acest context, Înalta Curte subliniază caracterul amplu şi riguros al considerentelor instanţei de apel privitoare la cadrul procesual, în baza cărora a fost respinsă în mod judicios critica apelantei privitoare la nerespectarea de către prima instanţă a principiului disponibilităţii. Astfel, instanţa a constatat că, prin cererea de chemare în judecată iniţială, reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile pe clauza 11 din contractul nr. x/29.11.2004 intitutulată generic "Modificarea circumstanţelor", nu şi pe clauza 13 alin. (1) lit. c) din acelaşi contract, inclusă la articolul cu denumirea marginală "Durata contractului, Rezilierea". Cererea iniţială nu a suferit modificări sub acest aspect, prima trimitere la dispoziţiile art. 13 din contract realizându-se în cuprinsul notelor scrise depuse după închiderea dezbaterilor.

Lecturând cererea de chemare în judecată, se poate observa cu uşurinţă că fapta ilicită invocată drept izvor al cererii de despăgubiri este indicată în mod expres ca fiind: "refuzul de a executa clauza cuprinsă în art. 11 din contract, potrivit cu care pârâta era obligată să renegocieze cu bună credinţă preţul şi să agreeze o creştere a acestuia ori de câte ori ar fi intervenit o creştere a costului de producţie" (pagina 8 din cererea de chemare în judecată). Întreg cap. III al cererii de chemare în judecată cuprinde o dezvoltare a acestui aspect, punându-se accent pe refuzul pârâtei de a respecta obligaţia de renegociere a contractului cu bună credinţă pentru a se ţine cont de evoluţia condiţiilor pieţii care au influenţat costurile vânzătorului.

Dispoziţiile art. 13 din contract nu au fost menţionate expres în cuprinsul cererii de chemare în judecată semnate de practicianul în insolvenţă de profesie şi avocat, iar analiza lor nu s-ar fi impus nici implicit (pornind de la indicarea contractului ca temei al pretenţiilor sau de la pretinsa argumentare în fapt a cererii de chemare în judecată), cu atât mai mult cu cât articolul nou invocat privea cazuri de reziliere a contractului, iar obiectul acţiunii îl reprezentau despăgubiri pentru neexecutarea unei obligaţii contractuale concrete şi exprese.

Cât timp cererea de chemare în judecată nu a fost modificată în faţa primei instanţe cu respectarea cerinţelor procedurale prevăzute de art. 204 C. proc. civ., iar invocarea unor noi motive în apel este interzisă de dispoziţiile art. 478 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţele de fond au stabilit în mod corect limitele investirii, cu respectat principiul disponibilităţii şi au analizat toate motivele de fapt şi de drept invocate de reclamantă în susţinerea acţiunii şi a apelului, în măsura circumstanţierii cadrului procesual în care au fost investite.

Din această perspectivă, instanţele au reţinut că prevederile contractuale reglementează doar posibilitatea ajustării preţului, şi nu obligativitatea pârâtei de a accepta preţul majorat. Mai mult, pentru perioada 2011-2012, s-a constatat că nu mai subzista obligaţia prevăzută de art. 11 deoarece părţile o excluseseră în mod expres de la aplicare prin actul adiţional nr. 7/21.10.2009, astfel că nu i se putea imputa pârâtei nerespectarea unor prevederi contractuale exprese. În consecinţă, instanţele au constatat inexistenţa faptei ilicite ca şi condiţie pentru antrenarea răspunderii civile contractuale invocate drept temei al cererii în despăgubiri. Faţă de neîndeplinirea acestei cerinţe, devenea inutilă şi lipsită de finalitate demersului judiciar propus analizarea condiţiei privitoare la existenţa şi întinderea prejudiciului.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se impune cu prioritate observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară ce are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ. Această cerinţă va impune cenzurarea argumentelor propuse de recurentă în sensul limitării analizei la cele care ar fi de natură a genera un control de legalitate şi înlăturării celor care privesc aspecte de netemeinicie.

Criticile recurentei vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, dar acestea se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, decizia instanţei de apel fiind legală. Argumentele subsumate acestor motive de recurs privesc nemulţumirea recurentei cu privire la situaţia de fapt, respectiv la interpretarea dată de instanţa de apel înscrisurilor şi probelor în baza cărora a fost soluţionată cererea de apel, ce nu pot face obiectul analizei în recurs. Mai mult, parte din acestea tind la readucerea în discuţie a pretinselor obligaţii prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. c) din contrar, aspect despre care s-a reţinut deja că nu face obiectul legalei investiri a instanţelor de fond.

Înalta Curte constată că argumentele recurentei cu privire la aplicarea/interpretarea greşită a art. 977-979 C. civ. 1864 de către curtea de apel, sunt invocate formal, vizând, de fapt, aspecte de netemeinicie, care exd controlului instanţei de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate. Recurenta critică în realitate efectele pe care le-au reţinut instanţele de fond cu privire la actele adiţionale semnate de părţi în legătură cu contractul nr. x/29.11.2004, conţinutul obligaţiilor părţilor izvorâte din contractul modificat, şi nu reala aplicare a unor norme de drept substanţial. Niciuna dintre instanţele de fond nu au negat de plano posibilitatea modificării circumstanţelor în cazul contractelor a căror executare se întinde pe mai mulţi ani, dar au fost ţinute de pârghiile contractuale pe care tocmai părţile le-au şi le-au trasat potrivit principiilor libertăţii şi forţei obligatorii a contractelor, acţiunea fiind întemeiată pe răspunderea contractuală în temeiul unei pretinse obligaţii de adaptare a contractului, şi nu pe instituţia impreviziunii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată nefondat recursul şi îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1548/A/2016 din 6 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2018.