Prescription period for restitution of undue payment: commencement date under Decree No. 167/1958 and the prohibition of invoking one's own negligence.

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14.01.2016 pe rolul Tribunalului Ilfov, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei, în temeiul normelor relative la plata nedatorată, la restituirea sumei de 1.494.339,34 RON, reprezentând garanţia aferentă contractului de garantare a creditului nr. 57 din data de 27.02.2007, emis în baza convenţiei de împărţire a riscului nr. 10 din data de 22.01.2003, garanţie achitată de către reclamantă către pârâtă, la care se adăuga dobânda legală calculată de la data plăţii până la data achitării integrale a debitului; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2153 din 15 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă, s-a respins cererea ca prescrisă; a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 481 din 14 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat. A fost admisă în parte cererea de cheltuieli de judecată a intimatei şi a fost obligată apelanta la plata sumei de 5000 RON (cinci mii RON) cu acest titlu.

În termen legal, A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 481 din 14 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este neîntemeiată.

Aceasta întrucât, conform dispoziţiilor art. 6 alin. (4) C. civ. 2011, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Ca urmare, apreciază recurentul, dreptul la acţiune privind restituirea garanţiei în discuţie este supusă prescripţiei prevăzută de dispoziţiile art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Astfel, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dispoziţii care prevăd faptul că termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data la care partea a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de ea.

În opinia recurentului, momentul la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba nu a fost momentul în care a fost efectuată plata. Momentul în care Curtea de Conturi a României a comunicat recurentului-reclamant decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013 prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, constituie momentul în care aceasta a luat cunoştinţă că a făcut o plată nelegală şi că această plată a produs o pagubă în patrimoniul său.

Or, în condiţiile în care acţiunea a fost introdusă la data de 14 ianuarie 2016, termenul de prescripţie nu s-a împlinit.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate,casarea hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, respingerea excepţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Intimata-pârâtă C. S.A. (fostă B. S.A.) a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport reţinându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 28 februarie 2018 a fost încuviinţat, în unanimitate, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 23 mai 2018, constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) Cod procedurǎ civilǎ, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 26 septembrie 2018, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărările intimatei formulate prin întâmpinare, constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

În speţă, se observă că problema de drept care se ridică în soluţionarea excepţie prescripţiei dreptului material la acţiune nu vizează durata termenului de prescripţie ori temeiul juridic al acestuia, sub aceste aspecte atât părţile, cât şi instanţele de fond fiind de acord că este vorba despre termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1954 privitor la prescripţia extinctivă, aplicabil speţei, faţă de data naşterii raportului juridic obligaţional, 21.04.2009, data efectuării plăţii presupus nedatorate.

Ceea ce susţine recurentul-reclamant, în contradicţie cu motivarea instanţelor de fond, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, recurentul apreciază că prescripţia extinctivă a început să curgă de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de la data la care i-a fost comunicată decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Conturi, decizie prin care s-a constat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată şi că această plată a produs o pagubă în patrimonial recurentului-reclamant.

Contrar susţinerilor recurentului, ambele instanţe au aplicat corect dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, respectiv prevederile art. 3 şi art. 8 ale acestui act normativ, iar criticile recurentului-reclamant sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu pot fi primite.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, dispoziţiile textului legal menţionat fiind aplicabile prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei.

Data la care începe să curgă termenul de prescripţie este data procedurii prejudiciului în patrimoniul recurentului, şi nicidecum data constatării de către auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României a unei abateri care a condus la prejudicierea recurentului A. S.A.

De altfel, Curtea de Conturi exercită o funcţie de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public (art. 1 din Legea nr. 94/1992), constatând încălcări ale normelor legale, iar faptul că prin raportul întocmit Curtea a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de a recupera prejudiciul nu poate echivala cu momentul la care reclamantul a luat cunoştinţă că a făcut o plată nedatorată.

Recurentul nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii raportului de control al Curţii de Conturi, care a statuat condiţiile şi împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul reclamantului.

Această susţinere echivalează cu invocarea propriei culpe, or, potrivit adagiului latin: "nemo auditor propriam turpitudinem allegans" (nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria sa culpă), nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine şi nici să se apere valorificând un asemenea temei.

De altfel, întreaga motivare cu privire la momentul de la care începe să curgă, în opinia recurentului, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, este construită prin invocarea propriei culpe.

Cum în mod legal a arătat şi instanţa de control judiciar, faptul că solvensul nu ar fi cunoscut caracterul pretins nedatorat al plăţii nu este suficient ca termenul de prescripţie să nu înceapă să curgă, el trebuind, din postura unui bonus pater familias, deci a unei persoane diligente, să dovedească că, faţă de natura speţei, nu trebuia să cunoască paguba sau cel ce răspunde de ea.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, acesta trebuia să cunoască caracterul nelegal (implicit nedatorat) al plăţii, din momentul efectuării acesteia, respectiv 21.04.2009, şi s-a împlinit faţă de intimata-pârâtă la data de 21.04.2012, deci chiar înainte de momentul comunicării raportului Curţii de Conturi.

Aşa fiind, în condiţiile în care, cursul prescripţiei nu a fost întrerupt sau suspendat, iar termenul de prescripţie general de trei ani calculat de la 21.04.2009 (data efectuării plăţii presupus nedatorate) a fost depăşit în raport de data formulării acţiunii ce formează obiectul prezentului litigiu (14.01.2016), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura criticile recurentului care vizează greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Este de amintit că în ceea ce priveşte reglementarea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

În raport de reţinerea corectă a instanţei de apel vizând soluţionarea cauzei pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentul-reclamant, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 481 din 14 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentului-reclamant A. S.A. la plata sumei de 15867,01 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 481 din 14 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. S.A. la plata sumei de 15867,01 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2018.