Appeal restored after preliminary recourse ruling quashed and remanded for hearing on contractor’s payment claims.

Din examinarea lucrărilor din dosar, s-au constatat următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 24 octombrie 2012, sub nr. x/2012, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:

- să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 60.903.070,25 RON, reprezentând contravaloarea costurilor suplimentare înregistrate de către reclamantă, costuri directe şi profit, pe parcursul derulării contractelor din culpa pârâtei la care se adaugă dobânda/penalităţile pentru întârzierea plăţii, compusă din:

(a) costuri suplimentare estimate în valoare de 32.750.713,43 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, costuri directe şi profit şi dobânda pentru întârzierea plăţii aferente contractului nr. x/2006 şi contractului accesoriu nr. x/2010;

(b) costuri suplimentare estimate în valoare de 28.050.315,37 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, costuri directe şi profit şi dobânda/penalităţile pentru întârzierea plăţii aferente contractului nr. x/2006;

(c) costuri suplimentare estimate în valoare de 102.041,51 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, costuri directe şi profit şi dobânda/penalităţile pentru întârzierea plăţii aferente contractului nr. x/2009;

- obligarea pârâtei la emiterea unei instrucţiuni privind executarea de către reclamantă a podeţului de la km 5+733 precum şi a grinzii de descărcare antiseismică de la Viaductul 2 culeea 1 situat la km 6+982 sau scoaterea acestor lucrări din obiectul contractului de execuţie lucrări cu nr. x/2006.

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 60/2001, O.U.G. nr. 34/2006, Hotărârea nr. 925/2006, Hotărârea de Guvern nr. 273/1994, art. 112, art. 7201 şi următoarele C. proc. civ., art. 969 şi art. 970, 998, 999, 1073, 1082, 1084-1086 din C. civ. din 26 noiembrie 1864, art. 43-46 Codul comercial, Ordonanţa nr. 13/2011, Legea nr. 10/1995, Legea nr. 50/1991.

1.1. Prin cererea formulată la data de 8 iulie 2014, reclamanta a majorat valoarea câtimii obiectului cererii la suma de 63.741.434,76 RON fără TVA, reprezentând 57.723.735,35 RON valoarea totală a lucrărilor suplimentare şi 6.017.699,41 RON penalităţi de întârziere.

2. Prin sentinţa civilă nr. 3600 din 16 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, s-a admis cererea precizată a reclamantei A. şi a fost obligată pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, să plătească reclamantei suma de 57.723.735,35 RON reprezentând contravaloare lucrări suplimentare şi suma de 6.017.699,41 reprezentând penalităţi de întârziere.

Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească suma de 36.500 RON cu titlu de diferenţă onorariu expert.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în principal că între pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, în calitate de achizitor şi reclamanta B., în calitate de executant, s-au încheiat un număr de şase contracte - nr. x/4.09.2006 şi contractul accesoriu nr. x/12.05.2010, nr. x/10.10.2006, nr. x/12.10.2009 - având ca obiect execuţia obiectivului Varianta Ocolitoare Cluj Est între km 0+000 - km 18+700 şi elaborarea detaliilor de execuţie aferente.

S-a reţinut că, pe parcursul executării contractelor nr. x/2006, x/2006 şi x/2009 au apărut situaţii care au făcut necesară executarea de lucrări ce nu au fost prevăzute iniţial, lucrări fără de care proiectul nu ar fi putut fi finalizat.

Astfel, în raport cu probatoriul administrat şi expertiza efectuată în cauză, prima instanţă a constatat că lucrările suplimentare au fost necesare fiind executate corespunzător, au fost recunoscute de pârâtă prin recepţionarea şi achitarea lor parţială, precum şi prin solicitarea expresă de către aceasta sau de către consultant şi/sau proiectant, dar şi prin cele susţinute pe parcursul litigiului şi că prevederile art. 3.4 din contracte nu au incidenţă în cauză.

Cu privire la penalităţile de întârziere s-a reţinut că, toate lucrările suplimentare care au fost stabilite ca fiind neachitate, parţial sau total, au fost executate înaintea datei de 23.05.2012, dată când a fost efectuată recepţia la terminarea lucrărilor şi care reprezintă data scadentă la care aceste lucrări trebuiau achitate.

Pentru perioada 23.05.2012-09.07.2014, penalităţile contractuale de întârziere calculate de expert sunt în sumă 6.017.699,41 RON, calculate pentru o perioadă de 208 zile în loc de 777 de zile, conform clauzei penale înscrise în art. 24.5 comun celor trei contracte.

Prin urmare, pârâta a fost obligată la plata sumei totale de 63.741.434,76 RON, reprezentând 57.723.735,35 RON contravaloare lucrări suplimentare şi 6.017.699,41 RON penalităţi de întârziere.

2.1. Prin încheierea de şedinţă din 24 septembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei sentinţei civile nr. 3600 din 16 iulie 2014, în sensul că în loc de "16.09.2014" se va menţiona "16.07.2014" şi în loc de "cu drept de apel în 15 zile de la comunicare" se va menţiona "cu drept de recurs în 5 zile de la comunicare".

3. Recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3600 din 16 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 2058 din 19 decembrie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2012, fiind modificată în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată şi menţinerii dispoziţiei referitoare la plata onorariului de expert.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de recurs a reţinut în principal că fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantei constă în răspunderea civilă contractuală a pârâtei şi că între obiectul acţiunii şi cauza acţiunii există o incompatibilitate juridică, întrucât nu se poate pretinde executarea unei obligaţii ca o modalitate de executare a contractului, în lipsa unei prevederi contractuale în acest sens.

S-a mai constatat că, prestarea unor lucrări suplimentare faţă de cele contractate nu dă dreptul la plata unui preţ contractual şi că, prima instanţă, care a acordat o anumită valoare pentru lucrările suplimentare, a stabilit în afara voinţei părţilor implicit o marjă de profit pentru reclamantă, substituindu-se nelegal achizitorului.

Totodată, s-a apreciat că diminuarea patrimoniului executantului prin efectuarea lucrărilor suplimentare se datorează voinţei sale libere, iar nu evenimentelor arătate în acţiune, fiind lipsite de relevanţă argumentele referitoare la faptul că pârâta a fost de acord şi că a determinat-o pe reclamantă să efectueze lucrările ori să se stabilească dacă realizarea lucrărilor suplimentare a fost în cantităţile pretinse, faţă de prevederile O.U.G. nr. 34/2006 şi cerinţa privind forma scrisă a contractului ca şi forma ad validitatem.

Astfel, faţă de temeiurile invocate de către reclamantă care nu pot constitui fundamentul obligaţiei de plată de către pârâtă a sumelor pretinse reprezentând costuri şi profit pentru executarea unor lucrări suplimentare, acţiunea a fost respinsă, ca o consecinţă a admiterii recursului şi modificării sentinţei recurate.

4. Împotriva deciziei nr. 2058 din 19 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a formulat revizuire de către A., care a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub dosarul nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 325 din 30 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis cererea de revizuire formulată de A., şi s-a anulat decizia nr. 2058 din 19 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut în principal incidenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. civ. şi că din cuprinsul considerentelor instanţei de recurs rezultă că pretenţiile reclamantei au fost analizate doar sub aspectul răspunderii civile contractuale, fără a se proceda la o analiză a pretenţiilor concrete privind răspunderea civilă delictuală sau îmbogăţirea fără justă cauză, deşi reclamanta A. a învestit instanţa în acest sens şi fără a se pune în discuţia părţilor aspectele referitoare la clarificarea obiectului juridic al acţiunii.

5. În rejudecare, prin decizia nr. 460 din 29 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3600 din 16 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, a fost casată în parte sentinţa atacată şi trimisă spre rejudecare.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de recurs a reţinut că se impune casarea în parte a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea celor două temeiuri ale acţiunii asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat, respectiv acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală şi cererea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Totodată, s-a reţinut că prima instanţă a analizat pretenţiile reclamantei numai prin raportare la răspunderea civilă contractuală, fără a lămuri în prealabil dacă a fost învestită numai cu soluţionarea unui astfel de tip de acţiune, cu excluderea celorlalte temeiuri juridice invocate în cererea de chemare în judecată.

În faza rejudecării recursului, reclamanta a precizat însă care sunt capetele de cerere cu care a înţeles să învestească instanţa de judecată, solicitând ca pretenţiile sale să fie analizate din perspectiva răspunderii civile contractuale, iar în subsidiar a răspunderii delictuale sau a îmbogăţirii fără justă cauză.

Cu privire la acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, instanţa de recurs a apreciat că este fondat recursul formulat, deoarece sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale în materia contractelor încheiate în temeiul O.U.G. nr. 60/2001, O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, precum şi cu încălcarea prevederilor contractuale.

Totodată, s-a constatat că lipsa încheierii unui act adiţional prin care să se fi făcut dovada achiziţiei unor lucrări suplimentare în condiţiile menţionate în contract şi conform prevederilor art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 impune concluzia inexistenţei unei fapte ilicite contractuale, întrucât nu se poate imputa recurentei-pârâte încălcarea unei obligaţii pe care aceasta nu şi-a asumat-o în mod legal.

În aceste condiţii pretinsul prejudiciu invocat prin cererea de chemare în judecată nu poate fi reparat de către recurenta-pârâtă prin atragerea răspunderii sale contractuale, lipsind şi legătura de cauzalitate la care se face referire în dezvoltarea motivelor de recurs.

Procedând în sens contrar şi obligând recurenta-pârâtă la plata unor lucrări pe care nu le-a acceptat în forma prevăzută de lege şi mai mult impunând acesteia un preţ pe care nu l-a acceptat, instanţa de fond s-a substituit voinţei contractuale a părţilor.

S-a mai reţinut că concluziile raportului de expertiză cu privire la necesitatea efectuării de către intimata-pârâtă a unor lucrări suplimentare nu pot suplini lipsa unui acord de voinţă al ambelor părţi în acest sens, şi cu atât mai puţin preţul negociat al unor astfel de lucrări. Pe de altă parte, acordul de voinţă al părţilor care trebuie să îndeplinească anumite condiţii formale nu poate fi dedus nici din semnarea procesului-verbal de recepţie şi nici din pretinsa aprobarea tehnică a acestora. Nici achitarea parţială a contravalorii unor lucrări, aspect al situaţiei de fapt învederat de intimata-reclamantă nu poate fi asimilată unei acceptări în totalitate a acestora, după cum nici nu poate suplini condiţiile de validitate ale încheierii unui act adiţional.

În lipsa unei obligaţii asumată contractual de către recurenta-pârâtă, aceasta nu poate fi sancţionată nici cu obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 24.1 din contracte având drept situaţie premisă existenţa unei obligaţii neexecutare sau executate necorespunzător ori cu întârziere.

Pentru considerentele expuse, recursul pârâtei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. a fost admis şi s-a constatat nelegală sentinţa pronunţată de instanţa de fond, prin care a fost admisă acţiunea în răspunderea civilă contractuală a pârâtei, întrucât în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile specifice acestui tip de răspundere.

6. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub dosarul nr. x/2015, la 14 august 2015.

6.1. Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din 25 noiembrie 2015, reclamanta A. a arătat că acţiunea se fundamentează în principal pe răspunderea civilă contractuală, în subsidiar pe răspunderea civilă delictuală şi pe îmbogăţirea fără justă cauză.

6.2. Prin sentinţa civilă nr. 6260/2016 din 12 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, în principal în temeiul răspunderii civile delictuale, ca nefondată.

A fost respinsă cererea formulată în subsidiar în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că relaţiile contractuale dintre părţile litigante s-au încheiat în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, reclamanta susţinând că parcursul executării contractelor au apărut o serie de evenimente care au generat costuri suplimentare faţă de cele stabilite în contract şi în actele adiţionale, astfel încât este îndreptăţită să obţină, în temeiul răspunderii civile delictuale şi în subsidiar, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare în cuantum de 57.723.735,35 RON, sumă la care se adaugă dobânda legală în cuantum de 14.232.531,89 RON calculată până la data de 09.07.2014, conform raportului de expertiză la care se adaugă dobânda legală, până la data plăţii.

Prima instanţă a apreciat că reclamanta nu este îndreptăţită să solicite, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor suplimentare, precum şi a dobânzilor aferente, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Astfel, s-a reţinut în principal că prejudiciul invocat a fost produs chiar prin acţiunea reclamantei care a înţeles să efectueze lucrări neprevăzute în contractele de achiziţie publică, cunoscând că în acest fel acţionează în afara cadrului legal impus de dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006, întrucât forma scrisă a contractului ori a actelor adiţionale care modifică contractele de achiziţie publică este o condiţie ad validitatem, în vederea respectării principiilor de la art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

Simpla manifestare de voinţă a părţilor contractante în materie de achiziţie publică nu este suficientă pentru a produce consecinţe juridice, astfel încât şi pentru lucrările neprevăzute în contract, dar necesare pentru realizarea obiectului contractului, părţile au obligaţia legală de a încheia acte adiţionale.

Faptul că pârâta în mod nelegal a solicitat efectuarea lucrărilor în lipsa încheierii actelor adiţionale, iar ulterior a recepţionat aceste lucrări, nu îndreptăţeşte reclamanta să solicite contravaloarea lor în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., câtă vreme realizarea efectivă a lucrărilor de către reclamantă reprezintă o faptă ilicită - lucrările fiind realizate cu încălcarea prevederilor imperative stabilite de O.U.G. nr. 34/2006.

Privitor la temeiul îmbogăţirii fără justă cauză invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată, prima instanţă a apreciat că reclamanta nu este îndreptăţită să solicite plata sumelor reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare şi dobânzilor aferente.

Sub acest aspect s-a reţinut că, faptul juridic ce a determinat diminuarea patrimoniului reclamantei, respectiv executarea lucrărilor suplimentare în lipsa încheierii unui act adiţional la contractului de achiziţie publică, are un caracter ilicit, deoarece constituie o încălcare a dispoziţiilor de ordine publică cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la forma scrisă a contractului de achiziţie publică, iar prin obligarea achizitorului la plata contravalorii lucrărilor suplimentare ce nu au format obiectul unui act adiţional s-ar eluda dispoziţiile imperative ale O.U.G. nr. 34/2006.

7. Împotriva încheierii de şedinţă din 28 septembrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 6260/2016 din 12 octombrie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a declarat apel reclamanta A., în calitate de lider al C., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub dosarul nr. x/2015.

7.1. Prin încheierea de şedinţă din 12 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost calificată calea de atac din apel în recurs.

În argumentare s-a reţinut că, în raport cu data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 24 aprilie 2012, dispoziţiile aplicabile erau cele ale C. proc. civ. de la 1865, iar faţă de împrejurarea că cererea a fost analizată în totalitate în fond după casare s-a procedat la calificarea căii de atac ca fiind recurs, potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 76/2012.

7.2. Prin decizia civilă nr. 10 din 15 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A., în calitate de lider al C., împotriva încheierii de şedinţă din 28 septembrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 6260/2016 din 12 octombrie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că cererea reclamantei întemeiată pe răspunderea civilă contractuală a fost tranşată în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 460 din 29 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi că hotărârea a intrat în puterea de lucru judecat.

Privitor la cererea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de prevederile art. 998-999 C. proc. civ., instanţa de recurs a apreciat că soluţia de respingere dată de către prima instanţă este legală iar considerentele reţinute reflectă stabilirea corectă a situaţiei de fapt, precum şi interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente speţei.

Totodată s-a arătat că, reclamanta nu a făcut dovada săvârşirii de către pârâtă a unei fapte ilicite extra-contractuale în sensul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.

Sub acest aspect s-a reţinut că, indiferent de concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcţii care stabilesc cu exactitate lucrările "suplimentare" realizate de recurenta-reclamantă, valoarea acestora şi necesitatea lor pentru îndeplinirea obiectului contractului, acest raport nu poate constitui temeiul juridic pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, atâta timp cât în cauză culpa în producerea prejudiciului aparţine însăşi recurentei-reclamante care, deşi cunoştea faptul că pentru realizarea oricăror lucrări suplimentare era obligatorie încheierea actelor adiţionale, a efectuat aceste lucrări cu depăşirea costurilor prevăzute contractual, acţionând astfel în deplină cunoştinţă de cauză în afara cadrului legal impus de dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006.

De asemenea, s-a argumentat că în sarcina intimatei-pârâte nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite ca urmare a refuzului acesteia de a încheia actul adiţional, deoarece dacă l-ar fi încheiat ar fi încălcat dispoziţiile art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 32/2006, întrucât valoarea lucrărilor suplimentare depăşeau procentul de 20% din valoarea contractului, ceea ce era interzis de norma enunţată.

Referitor la solicitarea privind obligarea intimatei-pârâte la plata despăgubirilor în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză s-a reţinut în principal că, de vreme ce, societatea recurentă-reclamantă avea la dispoziţie o acţiune în realizare întemeiată pe dispoziţiile contractuale, promovarea unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile art. 992 C. civ. nu este admisibilă, ca urmare a caracterului subsidiar al unei astfel de acţiuni.

S-a mai avut în vedere că, faptul juridic care a determinat diminuarea patrimoniului recurentei-reclamante, respectiv executarea unor lucrări suplimentare în lipsa unui act adiţional care să le prevadă, capătă un caracter ilicit deoarece au fost realizate în afara cadrului legal prevăzut de O.U.G. nr. 34/2006.

Din raporturile de lucru dintre cele două părţi, rezultă fără putinţă de tăgadă că atunci când s-a constatat necesitatea executării unor lucrări suplimentare, acestea au încheiat acte adiţionale care au prevăzut lucrările şi contravaloarea acestora.

Prin urmare, având în vedere că raporturile juridice dintre părţi s-au derulat în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 60/2001 şi O.U.G. nr. 34/2006, care guvernează materia achiziţiilor publice, acte normative cu caracter special care permit desfăşurarea de activităţi cu caracter comercial doar în cadru contractual, unde forma scrisă este cerută ad validitatem, recursul a fost respins ca nefondat.

8. Împotriva încheierii de şedinţă din 12 iunie 2017 şi a deciziei civile nr. 10 din 15 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs reclamanta A., în calitate de lider al C., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 1, 5 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârilor atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţei.

Prima critică vizează greşita calificare a căii de atac, din apel în recurs de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin încheierea de şedinţă din 12 iunie 2017, întrucât în rejudecare pricina a fost soluţionată doar cu privire la temeiurile vizând răspunderea civilă delictuală şi îmbogăţirea fără justă cauză, din perspectiva dreptului comun aplicabil în materie.

Ca atare, calea de atac este cea a apelului, determinată de prevederile art. 2821 alin. (1) C. proc. civ. şi nu a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006.

S-a mai arătat că temeiurile legale ale cererii de chemare în judecată atrag incidenţa căii de atac a apelului, având în vedere că aceste capete de cerere nu se circumscriu noţiunii de acţiune reglementată de O.U.G. nr. 34/2006.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că instanţa de fond, în rejudecare, s-ar fi pronunţat şi asupra temeiului juridic principal, respectiv răspunderea civilă contractuală potrivit prevederilor O.U.G. nr. 34/2006, calea de atac ar fi fost tot apelul.

Astfel, deşi pentru capătul de cerere referitor la temeiul juridic principal - răspunderea civilă contractuală - sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 şi respectiv calea de atac a recursului pentru celelalte două capete întemeiate pe răspunderea civilă delictuală şi îmbogăţirea fără justă cauză sunt aplicabile prevederile C. proc. civ., hotărârea fiind supusă căii de atac a apelului, situaţie în care aceeaşi hotărâre poate fi atacată cu două căi de atac diferite, apelul şi recursul.

Deşi, C. proc. civ. nu prevede în mod expres în această situaţie calea de atac ce poate fi exercitată, totuşi aceasta este cea a apelului, în caz contrar părţile fiind lipsite de o cale de atac prevăzută de lege pentru cele două temeiuri juridice, răspunderea civilă contractuală şi îmbogăţirea fără justă cauză.

S-a mai arătat că prevederile art. 17 C. proc. civ. nu se pot extinde şi asupra căilor de atac ce se pot formula împotriva hotărârii, deoarece această normă stabileşte doar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, fără a reglementa şi căile de atac.

C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, care deşi nu guvernează prezentul litigiu, reglementează expres o astfel de situaţie similară celei aflată în discuţie, în sensul că prin art. 460 alin. (3) se stabileşte că în cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului, iar hotărârea dată în apel este supusă recursului.

Prin urmare, procedându-se la calificarea greşită a căii de atac formulată împotriva sentinţei civile nr. 6260 din 12 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca fiind cea a recursului, atât încheierea de şedinţă din 12 iunie 2017 cât şi cele ulterioare, precum şi decizia nr. 10 din 15 ianuarie 2018 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sunt nelegale şi lovite de nulitate.

În raport cu cele expuse anterior, arată recurenta hotărârea a fost pronunţată de către un complet de judecată format nelegal din trei judecători, fiind încălcate prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Având în vedere că prin decizia recurată s-au aplicat dispoziţiile art. 299 şi următoarele C. proc. civ. referitoare la recurs şi nu cele de la art. 282-298 C. proc. civ. privitoare la apel, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv ce trebuie interpretat şi prin referire la încălcarea reclamantei a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 CEDO.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea principiului legalităţii căii de atac şi a prevederilor arătate anterior, întrucât s-a procedat la judecarea unei căi de atac care nu era prevăzută de lege pentru hotărârea atacată şi s-a ignorat dreptul reclamantei de a beneficia efectiv de calea de atac a apelului.

Cu privire la soluţia de respingere dată pe fond, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în argumentarea căreia s-a arătat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale din perspectiva prevederilor art. 998-999 C. civ., precum şi cerinţele privind îmbogăţirea fără justă cauză.

9. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia, întrucât instanţa a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, având în vedere că nu sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale şi îmbogăţirea fără justă cauză.

10. Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerentele:

Chestiunea de drept supusă analizei vizează greşita calificare a căii de atac din apel în recurs, dispusă prin încheierea de şedinţă din 12 iunie 2017 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 76/2012.

Din lucrările dosarului, rezultă că litigiul a fost demarat la data de 24 octombrie 2012, iar obiectul acestuia îl constituie acţiunea în pretenţii, în temeiul căreia reclamanta a invocat, în principal, răspunderea civilă contractuală, iar în subsidiar, răspunderea civilă delictuală şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Cererea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală a fost soluţionată în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 460 din 29 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, hotărâre intrată în puterea lucrului judecat.

Celelalte două temeiuri de drept care stau la baza cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea civilă delictuală şi îmbogăţirea fără justă cauză, în urma unui parcurs judiciar desfăşurat în mai multe etape procesuale, au fost analizate, în rejudecare, în primă instanţă, de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 6260 din 12 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015. Împotriva acestei hotărâri şi a încheierii prin care au fost consemnate dezbaterile orale a declarat apel reclamanta, iar cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin încheierea de şedinţă din 12 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a calificat calea de atac ca fiind cea a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 76/2012, reţinând că în raport cu data introducerii de judecată - 24.04.2012 şi împrejurarea că acţiunea a fost analizată în totalitate în fond după casare - erau aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865.

Această încheiere de şedinţă din 12 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a condus ulterior la judecarea pricinii din perspectiva regulilor în materia recursului, este nelegală, întrucât instanţa s-a aflat în eroare cu privire data declanşării litigiului, la temeiurile de drept ale acţiunii analizate de prima instanţă în rejudecare, cât şi asupra normelor incidente referitoare la calea de atac.

Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, data declanşării litigiului a fost 24 octombrie 2012 şi nu 24 aprilie 2012, iar în rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 6260/2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a făcut o analiză a acţiunii reclamantei din perspectiva temeiurilor de drept referitoare la răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 998-999 C. civ. şi îmbogăţirea fără justă cauză, reglementată de art. 922 C. civ., şi nicidecum o analiză a acţiunii în totalitate în fond, după casare, care ar fi presupus şi analiza temeiului referitor la răspunderea civilă contractuală în materia achiziţiilor publice, potrivit O.U.G. nr. 34/2006.

Temeiurile legale ale cererii de chemare în judecată şi cadrul normativ referitoare la răspunderea civilă delictuală şi îmbogăţirea fără justă cauză, stabilite de altfel prin decizia de casare nr. 460/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au devenit capete principale, iar acestea au fost analizate în rejudecare în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 6260/2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Calea de atac prevăzută de legiuitor pentru sentinţa civilă nr. 6260/2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi, implicit a încheierii de şedinţă din 28 septembrie 2016, este apelul, hotărârea atacată înscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 2821 alin. (1) C. proc. civ.

O eventuală determinare a căii de atac într-o acţiune întemeiată pe dreptul comun în baza unei norme speciale, în speţă a dispoziţiilor art. 28716 O.U.G. nr. 34/2016 aflate în vigoare la data declanşării litigiului, ar înfrânge principiul legalităţii căii de atac, principiu constituţional care decurge din prevederile art. 126 şi 129 din Constituţie, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, iar împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Pornind de la o analiză eronată asupra normelor care reglementează calea de atac, decizia nr. 15 din 10 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă este lovită de nulitate, motiv pentru care se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, în vederea soluţionării pricinii conform regulilor procedurale aferente căii de atac a apelului, fiind întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1, 5 şi 9 C. proc. civ.

Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. rezidă în încălcarea prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, întrucât completul de judecată nu a fost compus din numărul de judecători prevăzut pentru apel, respectiv doi judecători, în cauză completul fiind format nelegal din trei judecători.

Soluţionarea căii de atac de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin aplicarea prevederilor art. 299 şi urm. C. proc. civ., referitoare la materia în recurs, în loc de cele privitoare în materia apelului reglementate de art. 282-298 C. proc. civ., atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind nesocotite norme procedurale imperative.

Totodată, este de observat o astfel de hotărâre nu respectă nici exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul reclamantei A., în calitate de lider al C., declarat împotriva încheierii de şedinţă din 12 iunie 2017 şi a deciziei civile nr. 10 din 15 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care le va casa, urmând a fi trimisă cauza aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 28 septembrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 6260 din 12 octombrie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A., în calitate de lider al C., împotriva încheierii de şedinţă din 12 iunie 2017 şi a deciziei civile nr. 10 din 15 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care le casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea apelului declarat de reclamanta A., în calitate de lider al C., împotriva încheierii de şedinţă din 28 septembrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 6260 din 12 octombrie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2018.