Civil tort damages for blocked access to commercial property; effect of res judicata and non reformatio in pejus in retrial

Din examinarea lucrărilor dosarului a constatat următoarele:

I.Primul ciclu procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 mai 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. la plata sumei de 10.981.140,79 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul proprietatea sa, situat în Bucureşti,, aferentă perioadei 5 noiembrie 2005 - 7 mai 2010, precum şi lipsa de folosinţă până la data încetării faptei ilicite, respectiv a permiterii intrării efective în spaţiu, în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 din C. civ. de la 1864.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 mai 1997 la B.N.P. Dr. D. şi transcris sub nr. x din 14 mai 1997 în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti a dobândit de la pârâta S.C. B. S.A. dreptul de proprietate exclusivă asupra terenului construit în suprafaţă de 160,75 mp şi cotele indivize aferente în suprafaţă de 151,48 deţinute în coproprietate perpetuă şi forţată cu S.C. B. S.A.

Reclamanta susţine că şi-a exercitat în mod normal atributele dreptului de proprietate asupra imobilului astfel dobândit până la data de 6 septembrie 2005, când pârâtele, în mod abuziv şi nejustificat, i-au interzis accesul în imobil, prin blocarea căilor de acces.

Ca urmare a acestei situaţii de fapt a chemat în judecată pe cele două pârâte printr-o acţiune promovată la 4 noiembrie 2005, solicitând obligarea lor să-i permită accesul necondiţionat în incinta S.C. B. S.A. pe suprafeţele de teren pe care le deţine în proprietate exclusivă şi pe cele deţinute în coproprietate forţată, acţiune finalizată prin decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul admiterii în parte a cererii sale şi obligării pârâtelor să-i permită accesul pe terenul ce constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997.

Se invocă autoritatea de lucru judecat a acestei decizii şi se arată că prezenta acţiune are ca obiect fapta ilicită continuă a pârâtelor de a-i obtura accesul pe terenul deţinut legal, de natură să le atragă răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul creat prin lipsa de folosinţă a imobilului.

Pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. au formulat întâmpinări prin care au invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată ca insuficient timbrată, excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţia lipsei interesului şi a calităţii procesual active a reclamantei şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada noiembrie 2005 - mai 2007, iar pe fond au susţinut că reclamanta a avut în permanenţă accesul la terenul dobândit.

Prin încheierea din 24 octombrie 2011 tribunalul a respins excepţia lipsei de interes, a lipsei calităţii procesual active a reclamantei, iar prin încheierea din 22 octombrie 2012 a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 5 noiembrie 2005 - 10 mai 2007.

În cauză au fost încuviinţate şi administrate probe cu înscrisuri, interogatoriu şi expertiză tehnică de specialitate.

Prin precizarea formulată la 9 septembrie 2013, în urma administrării probei cu expertiză tehnică, reclamanta şi-a majorat câtimea pretenţiilor la suma de 25.140.122 RON.

1. Prin sentinţa civilă nr. 6221 din 21 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantă şi a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 9.786.399,61 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 11 mai 2007 - 18 martie 2013 şi a sumei de 317.051,02 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Cu prioritate, instanţa a verificat dacă dreptul de proprietate imobiliară afirmat de reclamantă îşi găseşte suport probator în înscrisurile depuse de aceasta, faţă de împrejurarea ca pârâta S.C. B. S.A. a contestat dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie. Cercetând înscrisurile depuse de reclamantă sub acest aspect, prima instanţă a concluzionat că reclamanta este proprietara spaţiului comercial situat pe terenul construit în suprafaţă de 160,75 mp.

Sub al doilea aspect, prima instanţă a examinat litigiile anterioare dintre părţi şi consecinţele care se impun prin dezlegările irevocabile date.

Astfel, a constatat că prin decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul reclamantei S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 163/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul schimbării în parte a sentinţei civile nr. 6290/2007 a Tribunalului Bucureşti, admiterii în parte a acţiunii promovate de S.C. A. S.R.L. şi obligării pârâtelor S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. să îi permită reclamantei accesul pe terenul ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1997.

Prima instanţă reţine că în considerentele acestei decizii instanţa supremă constată că reclamanta este împiedicată să utilizeze căile de acces spre imobilul aflat în proprietate, pârâtele nefăcând dovada atingerii aduse în vreun fel asupra dreptului lor de a utiliza aceleaşi căi de acces.

În acelaşi sens, reţine că prin sentinţa civilă nr. 11883/2009 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti a fost respinsă cererea formulată de S.C. B. S.A. împotriva reclamantei, având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, constatându-se că reclamanta are un drept de exploatare asupra bunului său, proprietate exclusivă.

Prin sentinţa civilă nr. 1360/2011 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti a fost admisă contestaţia la executare formulată de contestatoarele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. şi au fost anulate formele de executare referitoare la executarea sentinţei nr. 11113/2008 a Tribunalului Bucureşti, reţinându-se că obligaţia stabilită în sarcina contestatoarelor debitoare a fost executată de bună-voie, creditoarea nefăcând dovada blocării accesului său în spaţiul menţionat.

Prin sentinţa civilă nr. 19382 din 12 decembrie 2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti a fost admisă plângerea formulată de S.C. A. S.R.L. şi a fost obligat pârâtul BEJ E. să continue executarea silită în dosarul de executare nr. 696/2011, instanţa reţinând că motivul principal invocat de executor a fost refuzul debitorilor de a permite accesul pe teren.

Din examinarea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale, în raport de temeiul de drept invocat de reclamantă şi plecând de la premisa că fapta ilicită care li se impută pârâtelor are un caracter continuat, tribunalul reţine că pentru perioada 11 mai 2007 - 11 decembrie 2008 fapta ilicită a pârâtelor este probată, având în vedere încheierile de certificare de fapte din 24.10.2007 şi 26.10.2007 şi decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care stabileşte cu putere de lucru judecat în acea cauză promovată în anul 2005 că pârâtele nu i-au permis reclamantei utilizarea căilor de acces spre terenul deţinut în proprietate. Pentru perioada 11 decembrie 2008 - septembrie 2011, prima instanţă apreciază că fapta ilicită nu este probată şi că în perioada 21 martie 2010 - 4 februarie 2011 subsumata acesteia reclamanta a avut acces în imobil, iar pentru perioada octombrie 2011 - martie 2013, pârâtele au blocat accesul reclamantei în spaţiul comercial deţinut, împrejurare ce decurge din înscrisurile întocmite de reprezentanţii poliţiei şi organele de executare, care beneficiază de prezumţia de autenticitate şi valabilitate, în conformitate cu art. 1171 C. civ. 1864.

Concluzionând pe această primă condiţie a antrenării răspunderii delictuale, tribunalul reţine că fapta ilicită este probată pentru perioadele 11 mai 2007 - 11 decembrie 2008 şi octombrie 2011 - martie 2013.

Pentru determinarea prejudiciului, respectiv a contravalorii lipsei de folosinţă a spaţiului comercial, prima instanţă a valorificat raportul de expertiză corectat după răspunsul la obiecţiuni, considerând lipsa de folosinţă ca un venit net efectiv sau anticipat, obţinut prin scăderea cheltuielilor din exploatare şi corecţia pentru gradul de neocupare din venitul brut.

Instanţa a valorificat şi modul de calcul indicat de expert pentru lipsa de folosinţă asupra spaţiului de reclame, iar pentru terenul neconstruit - parcare, instanţa a apreciat că nu există dovezi certe din care să rezulte că reclamanta nu a avut acces pe acest teren.

În sfârşit, tribunalul reţine că există o legătură de cauzalitate evidentă între despăgubiri şi încălcarea flagrantă a dreptului de proprietate al reclamantei, care a generat consecinţe patrimoniale cuantificabile în raport de chiria care ar fi putut fi percepută de reclamantă prin închirierea bunului său.

Concluzionând, instanţa constată că atâta timp cât pârâtele nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă stabilită printr-o hotărâre judecătorească de a permite accesul reclamantei în imobilul proprietatea sa trebuie angajată răspunderea patrimonială a acestora.

2. Prin decizia civilă nr. 468 din 23 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins apelul formulat de reclamantă împotriva încheierii din 22 octombrie 2012 şi a sentinţei civile nr. 6221 din 21 octombrie 2013, ca nefondat. De asemenea a admis apelurile formulate de pârâtele S.C. B. S.A. împotriva încheierii din 12 iunie 2012 şi sentinţei civile nr. 6221/2013 şi S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 6221/2013 şi în consecinţă a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 6221/2013, în sensul că a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 1.243.281,20 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 11 mai 2007 - 18 noiembrie 2008, precum şi a sumei de 35.896,38 RON cheltuieli de judecată.

În considerentele deciziei s-a reţinut că raportat la caracterul declarativ al hotărârii judecătoreşti, respectiv efectul retroactiv al acesteia, în sensul că ea constată drepturi preexistente, dar şi obligatorii, făcând aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, reclamanta a făcut dovada faptei ilicite a pârâtelor şi care constă în interzicerea exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2007, respectiv blocarea accesului la imobilul teren, faptă produsă la 5 noiembrie 2005.

Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâte şi soluţionată de prima instanţă prin încheierea de şedinţă din 22 octombrie 2012, curtea de apel constată că în mod legal prima instanţă a admis excepţia prescripţiei pentru pretenţiile aferente perioadei 5 noiembrie 2005 - 10 mai 2007 în raport de prevederile art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, curtea de apel apreciază că nu se poate reţine susţinerea reclamantei referitoare la întreruperea cursului prescripţiei prin pronunţarea deciziei nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că aceasta cunoştea atât paguba, cât şi pe cei răspunzători, încă de la data săvârşirii faptei, respectiv 5 noiembrie 2005, când a promovat acţiunea soluţionată irevocabil prin decizia susmenţionată.

Sub un alt aspect, curtea de apel notează că deşi nu contestă că efectele faptei pârâtelor de a-i bloca reclamantei accesul au avut un caracter continuu începând cu 5 noiembrie 2005, constată că acestea au încetat la 18 noiembrie 2008, potrivit procesului-verbal încheiat de BEJ F., care consemnează că intimatele pârâte s-au conformat obligaţiilor legale şi au permis accesul reclamantei la imobilul obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, motiv pentru care pretenţiile reclamantei reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă sunt întemeiate numai pentru perioada 11 mai 2007 - 18 noiembrie 2008.

Astfel, instanţa de apel precizează că urmează a face aplicarea în mod direct a principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil, reţinând că acţiunea introductivă a avut ca obiect obligarea pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului proprietatea reclamantei din Bucureşti,, începând cu 5 noiembrie 2005 şi până la data încetării abuzive a faptei ilicite, precum şi faptul că acţiunea nu a fost modificată sau completată conform art. 132 C. proc. civ.. În situaţia în care reclamanta aprecia că pârâtele au nesocotit exercitarea dreptului său de proprietate şi după 18 noiembrie 2008, dată la care efectele faptei ilicite din 5 noiembrie 2005 au încetat, ar fi trebuit să învestească instanţa cu o nouă acţiune în angajarea răspunderii civile delictuale, fapt care nu a avut loc, iar din această perspectivă hotărârea primei instanţe s-a pronunţat cu depăşirea limitelor învestirii.

Asupra prejudiciului constând în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 11 mai 2007 - 18 noiembrie 2008, instanţa de apel se raportează numai la imobilul teren, fără a lua în calcul lipsa de folosinţă pentru terenul neconstruit - parcare şi pentru spaţiul de reclame, pe motiv că nu se află în legătură directă de cauzalitate cu fapta ilicită a pârâtelor din 5 noiembrie 2005 şi nu rezultă din probatoriul administrat.

La determinarea prejudiciului s-a avut în vedere nivelul chiriilor aferente spaţiilor comerciale din incinta magazinului x, iar nu chiriile practicate de reclamantă pentru imobile din alte locaţii.

În ce priveşte apelul formulat de pârâte împotriva încheierii din 12 iunie 2012, prin care s-a respins cererea de recuzare, instanţa de apel reţine că analiza şi oportunitatea administrării unor mijloace de probă în procesul civil sau modalitatea de desfăşurare a şedinţei de judecată nu sunt echivalente cu antepronunţarea sau cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, concluzionând că cererea de recuzare a judecătorului din prima instanţă a fost respinsă în mod legal.

3. Prin decizia nr. 539 din 18 februarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recursurile declarate de pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. împotriva deciziei pronunţate în apel s-au constatat a fi nule, iar recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii s-a admis, cu consecinţa casării ei şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivarea asupra excepţiei nulităţii recursurilor pârâtelor, invocată de reclamantă, instanţa supremă a reţinut că motivele de recurs nu răspund exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.. S-a subliniat că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează un control de legalitate al hotărârii atacate, şi, ca urmare, criticile formulate trebuie să se raporteze punctual la conţinutul deciziei supuse acestei căi de atac, ceea ce în speţă, recurentele-pârâte nu au realizat.

Cu privire la recursul reclamantei se reţine că instanţa de apel a pornit corect de la premisa efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat al deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă, reţine eronat data de 18 noiembrie 2008 ca dată a încetării efectelor faptei ilicite a pârâtelor, cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi a principiilor care guvernează desfăşurarea şi finalizarea procesului civil, respectiv a principiului disponibilităţii, care desemnează dreptul părţii, al titularului dreptului subiectiv sau al interesului ocrotit de lege de a dispune de obiectul procesului, determinând limitele judecăţii şi mijloacele procedurale acordate de lege.

Din această perspectivă se arată că, în cauză, obiectul şi limitele judecăţii au fost stabilite de reclamantă prin acţiunea introductivă, în mod clar şi explicit, în sensul obligării pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului proprietatea sa pentru perioada 5 noiembrie 2005 - 7 mai 2010, precum şi lipsa de folosinţă până la data încetării faptei ilicite, a permiterii intrării efective în spaţiu. De asemenea, motivele de fapt şi de drept care susţin obiectul procesului, precizat în preambulul acţiunii introductive şi care sunt de natură să expliciteze limitele judecăţii, nu lasă nicio îndoială asupra obiectului cererii, astfel cum a fost determinat de reclamantă, respectiv lipsa de folosinţă pe perioada susmenţionată cu referire explicită la decizia nr. 3761/2008 şi în continuare până la încetarea faptei ilicite. S-a avut în vedere şi atitudinea procesuală a reclamantei, care, în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe, dar şi prin motivele de apel a susţinut că fapta ilicită a pârâtelor continuă şi în prezent, faptul că şi-a majorat cuantumul pretenţiilor la 25.140.122 RON după depunerea raportului de expertiză în faţa primei instanţe, pentru perioada 5 noiembrie 2005 - 18 martie 2013 (data depunerii raportului), precum şi faptul că obiectivele expertizei încuviinţate de prima instanţă au vizat stabilirea lipsei de folosinţă pe perioada 11 mai 2007 la zi, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din 12 noiembrie 2012. În acelaşi timp, contestările pârâtelor nu au vizat perioada solicitată de reclamantă prin acţiune, ci alte aspecte circumscrise apărărilor lor pe fond, iar pârâta S.C. B. S.A. a solicitat ca obiectiv al expertizei stabilirea lipsei de folosinţă defalcat pe perioade, respectiv "de la data de 11 decembrie 2008, de la data introducerii acţiunii şi de la data începerii executării silite - 8 decembrie 2011.

De aceea, instanţa de recurs reţine, în concluzie, că argumentul instanţei de apel, potrivit căruia, în temeiul principiului disponibilităţii, după data de 18 noiembrie 2008, când apreciază că fapta ilicită a pârâtelor a încetat, reclamanta ar fi trebuit să învestească instanţa cu o nouă acţiune în răspundere civilă delictuală, reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii faţă de obiectul judecăţii astfel cum a fost stabilit de reclamantă prin acţiune şi întreaga sa conduită procesuală în susţinerea şi argumentarea cererii, ceea ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, se arată că, procedând astfel, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă, ceea ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi în acelaşi timp se regăseşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din acelaşi cod, pentru necercetarea fondului cauzei.

Decizia din recurs reţine şi faptul că instanţa de apel nu a motivat menţinerea soluţiei asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 5 noiembrie 2005 - 10 mai 2007, prin neexaminarea în mod concret a apărării reclamantei referitoare la întreruperea cursului prescripţiei în temeiul art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prin introducerea acţiunii finalizate prin Decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II. Al doilea ciclu procesual

În rejudecarea apelului după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 249 din 8 februarie 2018, prin care a dispus următoarele: a respins, ca inadmisibilă, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a admis apelurile formulate de reclamanta A. S.R.L. şi pârâtele B. S.A. şi C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 6221 din 21 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta G. şi în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 7.686.859,20 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 11 mai 2007-12 decembrie 2012 şi 574.369,55 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În motivarea acestei decizii instanţa a stabilit, preliminar, că limitele judecării sunt determinate de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi împrejurarea că recursurile declarate de pârâte au fost anulate, apreciind că, în rejudecare, nu i se poate crea reclamantei o situaţie mai grea decât cea rezultată din apel, iar pe de altă parte au intrat în puterea de lucru judecat statuările cu privire la existenţa elementelor răspunderii civile delictuale a pârâtelor în ceea ce priveşte obstrucţionarea accesului reclamantei la imobilul proprietatea sa, precum şi cele referitoare la existenţa prejudiciului şi modalitatea de evaluare a acestuia, respectiv prin raportare la valoarea lipsei de folosinţă în funcţie de nivelul chiriilor aferente spaţiilor comerciale din incinta magazinului x.

Curtea a mai reţinut că toate criticile apelantelor-pârâte referitoare la inexistenţa faptei ilicite şi la neîndeplinirea, pentru perioada anterioară pronunţării deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu mai pot fi analizate, căci s-ar încălca nu numai efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acestei decizii, dar şi autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare pronunţată în această cauză.

Analizând apelul reclamantei, curtea a menţinut soluţia primei instanţe cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune pentru perioada 5 noiembrie 2005 - 10 mai 2007, fără a lua în considerare efectul întreruptiv al prescripţiei, conform art. 16 alin. (1) lit. b), al deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza probelor administrate, instanţa de apel a apreciat că fapta ilicită săvârşită de către pârâte este probată pe perioada 12 decembrie 2008 - 30 septembrie 2011, apelul reclamantei fiind fondat sub acest aspect.

Cât priveşte apelurile declarate de pârâte, curtea de apel le-a analizat împreună, având motive de fapt şi de drept comune şi a reţinut că s-au respins corect cererile de recuzare a primei instanţe, respectiv a expertului H., nefiind incidente motivele prevăzute de art. 27 C. proc. civ., că instanţa a apreciat corect şi motivat asupra utilităţii şi concludenţei probelor administrate, iar limitele învestirii au fost reţinute potrivit cererii de chemare în judecată.

Astfel, pentru perioada 11 mai 2007 - 11 decembrie 2008 s-a reţinut autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că existenţa faptei ilicite este neîndoielnică, iar din intervalul octombrie 2011 - martie 2013 admis în prima instanţă s-a reţinut că pretenţiile sunt probate doar până la data de 12 decembrie 2012, aşa încât s-a conchis că, având în vedere şi perioada admisă în apelul reclamantei, reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pe intervalul 11 mai 2007 - 12 decembrie 2012.

Cererile noi formulate în faza de rejudecare a apelului în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ. şi care vizau perioada martie 2013 - 10 decembrie 2015 au fost respinse ca nefondate.

Curtea arată, de asemenea, că modalitatea de determinare a prejudiciului prin raportare la valoarea chiriei practicate pentru spaţiile din incinta magazinului x a fost deja stabilită în primul ciclu procesual şi se impune ca efect al regulii de drept non reformatio in pejus în favoarea apelantei-reclamante în rejudecare şi, prin urmare, nu s-ar putea reţine, pentru săvârşirea aceleiaşi fapte ilicite ulterior datei de 8 noiembrie 2008, o altă modalitate de determinare a pagubei, contrară celei stabilite de prima instanţă de apel.

În privinţa lipsei de folosinţă pentru spaţiile publicitare, curtea a constatat că această pretinsă pagubă reprezintă un prejudiciu distinct de cel afirmat prin cerere, fără legătură directă de cauzalitate cu blocarea accesului reclamantei pe calea de acces din str. x.

Prin urmare, s-a apreciat că nu prezintă relevanţă prevederile contractului de asociere nr. x/1992 încheiat între părţi şi nici înglobarea acestui prejudiciu în calculul contravalorii lipsei de folosinţă solicitate în speţă, cât timp obiectul şi cauza cererii au fost limitate la valoarea lipsei de folosinţă pentru spaţiul comercial, determinată de imposibilitatea de exploatare prin interzicerea accesului pe terenul proprietate comună reprezentând calea de acces. Pentru aceleaşi motive, nu s-a avut în vedere nici valoarea lipsei de folosinţă pentru terenul neconstruit - parcare, prejudiciu despre care nu s-a afirmat nimic în cererea de chemare în judecată, astfel cum în mod corect s-a reţinut şi prin sentinţa apelată.

Curtea a reţinut, de asemenea, că susţinerile apelantelor-pârâte privind respingerea capătului de cerere având ca obiect daunele solicitate prin cererea de chemare în judecată soluţionată prin decizia civilă nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au relevanţă, având în vedere că daunele solicitate în cauza respectivă au avut natura juridică a daunelor cominatorii, cerute pentru a determina debitorul să execute obligaţia de a face, în timp ce pretenţiile deduse judecăţii în speţă au natura juridică a daunelor-interese (despăgubiri) pentru neexecutarea obligaţiei de a face, pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

Referitor la criticile apelantelor-pârâte privind cheltuielile de judecată, instanţa de apel a recalculat taxa judiciară de timbru corespunzătoare pretenţiilor admise în calea de atac.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, atât reclamanta, cât şi pârâtele au declarat recurs.

1. Recursul reclamantei

1.1. Reclamanta critică, în primul rând, încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prin aprecierea greşită a limitelor învestirii sale care constau în antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor pentru săvârşirea de către ele a faptelor ilicite constând în îngrădirea accesului doar pe intrarea din strada x, stabilind o cauză juridică incompletă, raportându-se greşit la un element de fapt invocat cu titlu exemplificativ prin cererea de chemare în judecată. În plus, în vădită contradicţie cu aceasta, instanţa reţine că, pe parcurs, conflictul dintre părţi s-a extins şi în legătură cu alte locuri de acces în imobil. În drept s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

1.2. A doua critică vizează încălcarea art. 296 teza II C. proc. civ. privind neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.. Se susţine, aici, că prima instanţă i-a acordat reclamantei despăgubiri pe perioada 11 mai 2007 - 18 martie 2013, or, instanţa de apel, în rejudecare, a redus perioada până la 12 decembrie 2012, cu încălcarea principiului non reformatio in pejus.

1.3. Recurenta susţine, în al treilea rând, că decizia este rezultatul interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii, respectiv al sentinţei civile nr. 19.382 din 12 decembrie 2012 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.. Din această perspectivă se arată că instanţa a ajuns la concluzia conform căreia accesul reclamantei a fost obstrucţionat doar până la data de 12 decembrie 2012, cu ignorarea probatoriului administrat şi cu încălcarea art. 315 C. proc. civ., întrucât prin decizia de casare s-a arătat că în rejudecare, instanţa este obligată, potrivit art. 295, să examineze şi celelalte înscrisuri administrate în cauză, deci inclusiv procesele-verbale întocmite de secţia 10 de poliţie din care rezultă că în perioada 13 decembrie 2012 - 10 decembrie 2015, reclamantei i-a fost îngrădit accesul la spaţiul comercial deţinut în proprietate, prin faptele ilicite săvârşite de pârâte.

1.4. Sub aspectul determinării prejudiciului s-a invocat nelegalitatea deciziei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care este rezultatul aplicării greşite a art. 998, 999 C. civ., pe motiv că s-a raportat doar la contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului comercial, fiind exclus greşit spaţiul de reclame, deşi condiţiile răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite şi în privinţa acestuia, iar prejudiciul aferent a fost determinat prin expertiză.

1.5. Tot în legătură cu evaluarea prejudiciului, recurenta susţine că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, critică prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Concret, recurenta-reclamantă susţine că decizia de omologare a expertizei administrate în apel, care cuprinde valori stabilite în raport de chiria obţinută prin preţul median pe ani şi pentru suprafeţe comparabile, nu este motivată conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

1.6. Recurenta-reclamantă critică admiterea apelurilor pârâtelor şi arată că pretenţiile sale sunt întemeiate şi pentru perioada ulterioară datei de 13 decembrie 2012.

1.7. Sub aspectul diminuării onorariului avocaţial, recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2. Recursul pârâtelor

Prin memoriul de recurs comun al pârâtelor S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. A. S.R.L. şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală, cu cheltuieli de judecată. În subsidiar se solicită admiterea recursului şi casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului se susţine, în preambul, că instanţa nu a analizat excepţia din perspectiva tuturor argumentelor invocate de pârâte, fiind încălcat art. 6 din CEDO referitor la procesul echitabil, respectiv nu a fost analizată lipsa calităţii procesuale active din perspectiva posesiei de rea-credinţă invocată de pârâte în privinţa reclamantei, în sensul deţinerii de către aceasta a unei clădiri construite ilegal, cu încălcarea Legii nr. 50/1991. Se arată că acest fapt s-a dovedit cu expertiza extrajudiciară depusă la dosar şi că instanţa, în baza rolului activ trebuia să verifice aceste susţineri, prin administrarea unei expertize judiciare care să dovedească încălcarea de către reclamantă a limitelor autorizaţiei de construire.

2.1. Apreciind că excepţia nu a fost soluţionată în apel, recurentele o invocă într-un prim motiv de recurs, arătând că posesorul de rea-credinţă nu este îndreptăţit la despăgubiri şi că, în speţă, aproape jumătate din suprafaţă a fost construită fără autorizaţie, ceea ce reduce semnificativ şi valoarea despăgubirilor.

Recurentele prezintă argumentele care, în opinia lor, susţin excepţia şi arată că reclamanta a edificat o construcţie mai mare, care nu respectă configuraţia internă autorizată şi care nu a fost recepţionată corespunzător H.G. nr. 273/1994, în prezenţa unui reprezentant al autorităţii administrative. Posesia acesteia a fost de rea-credinţă, deoarece a cunoscut aceste aspecte, cel mai târziu la data emiterii de către ANCPI a încheierii nr. 2662/6.02.2006 de respingere a cererii de întabulare. Or, potrivit art. 485 C. civ., dreptul de a culege fructele aparţine doar posesorului de bună-credinţă, indiferent dacă este sau nu proprietarul bunului.

Prin cererea de recurs este contestată, de asemenea, calitatea de proprietar al reclamantei asupra construcţiei în litigiu, pârâta S.C. B. S.A. susţinând că şi-a înscris dreptul de proprietate asupra acesteia în cartea funciară, astfel că, indiferent de recunoaşterea de către ea a calităţii de proprietar a reclamantei, instanţa avea obligaţia de a stabili, pe baza probelor, adevăratul proprietar.

2.2. O altă critică se referă la faptul că reclamanta nu a dovedit prejudiciul în cauză. Instanţele de fond erau obligate să verifice dacă reclamanta dispunea de dreptul de folosinţă, în baza căruia putea culege fructele. În plus este nelegală acordarea despăgubirilor prin raportare la chiria medie lunară, de vreme ce reclamanta nu a obţinut niciodată venituri din închirierea locaţiei, în loc de a se raporta la veniturile medii realizate de reclamantă din activitatea derulată în spaţiu.

2.3. Se invocă, totodată, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea greşită a autorităţii lucrului judecat prin invocarea deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008 cu privire la stabilirea faptei ilicite constând în obstrucţionarea accesului reclamantei la spaţiu în perioada 5 noiembrie 2007 - 11 decembrie 2008, pe motiv că în cuprinsul acelei hotărâri nu există nicio referire la calea de acces pe care s-a reţinut că pârâtele au obstrucţionat accesul reclamantei şi nici nu s-a analizat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 din perspectiva căii de acces convenţional stabilită în favoarea S.C. A. S.R.L.

Recurentele arată că în dosarul nr. x/2007 în care s-a pronunţat decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 s-a avut în vedere interzicerea accesului reclamantei prin punctul de intrare din str. x, fapt care, prin probele, susţinerile şi recunoaşterile din prezenta cauză s-a dovedit a fi întemeiat, deoarece, în mod convenţional, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 s-a stabilit ca S.C. A. S.R.L. să intre în curtea interioară prin punctul din str. x.

Totodată, susţin că au fost apărate cu viclenie în acel dosar, în care nu s-a arătat că reclamanta şi antreprenorul său au solicitat accesul prin str. x, deşi aveau drept de acces doar prin str. x, iar instanţa de recurs a admis cererea pe baza unor probe ce vizau exclusiv prima intrare.

Având în vedere, însă, recunoaşterea ulterioară a reclamantei prin care admite că era îndreptăţită să intre în curtea interioară doar prin str. x, recurentele solicită a se avea în vedere la soluţionarea cauzei doar probele care vizează această cale de acces, cu reevaluarea autorităţii de lucru judecat prin raportare la probele administrate în dosarul nr. x/2007, în rejudecare după casarea cu trimitere, starea de fapt nefiind lămurită pe deplin.

2.4. O altă critică se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind autoritatea de lucru judecat atunci când instanţa de apel a stabilit că sentinţa civilă nr. x/2012 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti face dovada faptei ilicite de obstrucţionare a accesului reclamantei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentele susţin, în primul rând, că instanţa de apel a invocat din oficiu această hotărâre, susţinând punctul de vedere al reclamantei, fapt care contravine unui proces echitabil, egalităţii armelor şi încalcă dreptul la apărare prevăzut de afrt. 6 CEDO.

Acceptând însă expunerea unui punct de vedere cu privire la această sentinţă, recurentele susţin că instanţa de apel s-a pronunţat cu încălcarea art. 1201 şi urm. C. civ. în ceea ce priveşte reţinerea forţei probante a considerentelor instanţei care a pronunţat sentinţa civilă nr. x/2012 şi care a avut la bază acte ale organului de executare ce au fost anulate prin sentinţa civilă nr. 709 din 18 ianuarie 2013 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 530 din 17 iunie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În consecinţă, recurentele solicită a se reţine caracterul nelegal al hotărârii recurate din perspectiva fundamentării acesteia pe acte a căror nulitate absolută a fost constatată anterior de instanţele judecătoreşti. Se arată, prin urmare, că nicio probă nu dovedeşte considerentul instanţei de apel conform căreia pârâtele au obstrucţionat accesul reclamantei pe perioada 11 decembrie 2008 - 12 decembrie 2012.

În ceea ce priveşte perioada octombrie 2011 - decembrie 2012 recurentele susţin că decizia din apel face referire la fişele de intervenţie ale organelor de poliţie, însă procesele-verbale încheiate în această perioadă, şi menţionate în cuprinsul recursului, se referă la perioada în care magazinul x era în reconsolidare şi renovare, când accesul era îngrădit de existenţa materialelor de construcţie. Se susţine, de asemenea, că din niciun înscris aflat la dosar nu se poate reţine că pârâtele nu ar fi acordat reclamantei accesul la imobil în nicio zi din perioada octombrie 2011 - decembrie 2012, pe niciuna dintre căile de acces prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, respectiv prin gangul din Piaţa Unirii şi prin punctul de intrare din str. x, ori că pretinsa faptă ilicită a avut un caracter de continuitate, fiind evocate în acest sens probele care atestă accesul reclamantei la imobil. În plus sunt enumerate înscrisurile care vizează anii 2009 şi 2010 şi care, din perspectiva pârâtelor nu au caracter probator, aspect reţinut corect de prima instanţă şi se arată că în perioada 5 noiembrie 2005 - 1 ianuarie 2008 nu există probe la dosar din care să rezulte obstrucţionarea accesului reclamantei.

Prin întâmpinare pârâtele au solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.

În apărare se arată următoarele:

La data formulării cererii de chemare în judecată accesul pietonal din Piaţa Unirii nu era obstrucţionat, împrejurare ce rezultă din actele depuse de reclamantă, astfel că reclamanta nu avea un interes născut, actual, legitim şi personal pentru a putea solicita despăgubiri, astfel că motivul de recurs nu este fondat, dar nici circumscris prevederilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., greşit menţionate, şi nici pct. 9, nefiind indicate prevederile legale încălcate.

Principiul non reformatio in pejus este limitat la cazurile în care doar una dintre părţile procesuale înţelege să uzeze de calea de atac prevăzută de lege, astfel că, în speţă, nu a fost încălcat.

Cu referire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8, intimatele arată că sentinţa invocată reprezintă o probă în dosar, şi nu actul juridic dedus judecăţii, însă nemulţumirea recurentei-reclamante o reprezintă constatarea instanţei de apel potrivit căreia ulterior datei de 12 decembrie 2012 nu a mai existat nicio faptă ilicită a pârâtelor care să fi dus la obstrucţionarea accesului la imobilul edificat de reclamantă. Chiar şi aşa, nemulţumirea recurentei-reclamante este total nefondată, deoarece prin hotărârea pronunţată la data de 12 decembrie 2012 instanţa care a emis-o nu putea decât să reţină existenţa faptelor şi împrejurărilor înregistrate până cel mai târziu la data pronunţării hotărârii, iar nu şi a faptelor înregistrate după această dată. Mai mult, argumentaţia ulterioară dezvoltată de recurentă reprezintă o critică de netemeinicie, întemeiată pe o pretinsă greşită apreciere de către instanţa de apel a probelor administrate în cauză, nicidecum o critică de nelegalitate, context în care acest motiv de recurs trebuie respins ca nefondat.

În legătură cu criticile vizând neacordarea despăgubirilor pentru spaţiile publicitare, intimatele arată că sunt critici de netemeinicie, astfel că nu pot fi avute în vedere şi că în mod corect a stabilit instanţa de apel faptul că obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată au fost limitate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. la valoarea lipsei de folosinţă pentru spaţiul comercial, nu şi pentru spaţiile de reclamă.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care s-a susţinut de către recurenta-reclamantă că determinarea de către instanţa de apel a cuantumului prejudiciului nu a fost motivată, intimatele au arătat că acest motiv de recurs a fost formulat exclusiv ca urmare a nemulţumirii acesteia generată de diminuarea cuantumului sumei acordate de instanţă cu titlu de despăgubiri.

Astfel, contrar celor afirmate de recurentă, se arată că instanţa de apel a motivat în limitele cerute de lege decizia sa de a avea în vedere preţul mediu pe an şi suprafeţe comparabile, raţionamentul logico-juridic oferit de judecători fiind complet şi suficient pentru a fi convinşi de imparţialitatea, corectitudinea şi legalitatea măsurii dispuse.

Intimatele au solicitat respingerea pretenţiilor cerute pentru perioada 13 decembrie 2012 - 10 decembrie 2015, arătând că recurenta-reclamantă nu a administrat în cauză nicio probă indubitabilă din care să rezulte că în anii 2013, 2014 şi 2015 i-a fost obstrucţionat accesul la imobilul ilegal edificat. În plus, susţin că acest motiv de recurs vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel, motiv pentru care soluţia care se impune este de respingere ca nefondat.

Nici critica privind diminuarea onorariilor de avocat nu a fost găsită întemeiată, prin decizia din apel nefiind încălcate dispoziţiile art. 276 C. proc. civ.

Faţă de recursul pârâtelor S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., reclamanta a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, anularea ca nemotivat a recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia.

A arătat în apărare că instanţa de apel a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocata la termenul de judecată din data de 17 ianuarie 2018, iar invocarea acesteia în cadrul recursului este inadmisibilă. Astfel, instanţa de apel, în mod temeinic şi legal, a respins ca inadmisibilă excepţia invocată, motivat de faptul că pârâtele nu au formulat apel împotriva soluţiei de respingere a acestei excepţii de către prima instanţă, prin încheierea de şedinţă din data de 24 octombrie 2011 care a dobândit, astfel, autoritate de lucru judecat. În plus, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a avut în vedere ambele aspecte în raport de care a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, respectiv atât în ceea ce priveşte calitatea de proprietar asupra activului comercial, cât şi din perspectiva lipsei titlului asupra construcţiei.

Pe de altă parte, pretinsa încălcare a limitelor autorizaţiei de construire nr. şi pretinsa nerespectare a dispoziţiilor Legii nr. 51/1990 poate fi analizată în acest cadru procesual, în contextul în care autorizaţia de construire nr. x/13.10.1992 nu a fost invalidată în procedurile reglementate de lege, iar pretinsa nerespectare a prevederilor Legii nr. 51/1990 nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească.

În legătură cu prejudiciul, reclamanta arată că existenţa acestuia a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare intermediară, care a dispus pentru faza rejudecării stabilirea întinderii acestuia.

De asemenea, criticile invocate prin memoriul de recurs referitoare la faptul că reclamanta nu ar fi obţinut vreodată venituri din închirierea locaţiei au făcut obiectul recursurilor promovate de pârâte în primul ciclu procesual, recursuri care au fost însă anulate ca nemotivate.

Intimata-reclamantă arată, totodată, că aspectele referitoare la puterea de lucru judecat a deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2007 au fost tranşate, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia instanţei de casare prin care s-a admis excepţia nulităţii recursurilor promovate de S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., motiv pentru care considerentele primei instanţe de apel referitoare la puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti anterior menţionate se bucură de autoritate de lucru judecat.

Cu privire la motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind autoritatea de lucru judecat atunci când s-a stabilit că sentinţa civilă nr. 19382/12.12.2012 face dovada faptei ilicite de obstrucţionare a accesului, intimata arată că acesta reprezintă o veritabilă critică de netemeinicie a deciziei recurate, astfel încât este inadmisibil.

Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, a actelor şi lucrărilor dosarului, raportat la dispoziţiile legale incidente se vor reţine următoarele:

1. Recursul reclamantei

1.1. Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanţele de judecată cu o cerere în despăgubiri, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a pârâtelor S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., în temeiul art. 998, 999 C. civ., invocându-se fapta ilicită a acestora din urmă, prin blocarea căilor de acces aflate în coproprietate forţată şi perpetuă şi astfel, împiedicarea accesului la spaţiul său comercial, lipsind-o de posibilitatea exploatării lui potrivit destinaţiei, fapt generator de prejudicii pentru reclamantă.

Motivele de recurs prin care s-a invocat încălcarea principiului disponibilităţii nu sunt incidente, deoarece instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii sale, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, asupra căii de acces auto şi de aprovizionare din str. x, chiar dacă acest conflict s-a extins pe durata soluţionării dosarului şi cu privire la partea din faţă a spaţiului comercial, precum şi cu privire la uşile de acces ale părţii din spate a spaţiului comercial, aşa cum au reţinut instanţele de fond.

Reclamanta nu a formulat nicio cerere de completare a acţiunii în care să prezinte această nouă situaţie de fapt şi calificarea ei juridică, pentru a fi avută în vedere la analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale invocată în speţă, nici în legătură cu spaţiul publicitar, astfel că instanţa de apel s-a pronunţat în limitele învestirii sale, inclusiv din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată, contrar celor afirmate de recurentă.

De asemenea, rolul activ, invocat de recurentă, de a stărui prin toate mijloacele legale la stabilirea situaţiei de fapt este limitat de manifestarea de voinţă a părţilor, respectiv de principiul disponibilităţii, fără ca instanţa de judecată să poată iniţia cereri pe seama părţilor în litigiu.

În consecinţă, nu sunt fondate criticile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., nefiind incident nici pct. 7, întrucât decizia nu cuprinde afirmaţii contradictorii din perspectiva analizată.

1.2. A doua critică vizează încălcarea art. 296 teza II C. proc. civ. privind neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin aceea că prima instanţă i-a acordat reclamantei despăgubiri pe perioada 11 mai 2007 - 18 martie 2013, iar instanţa de apel, în rejudecare, a redus perioada până la 12 decembrie 2012, cu încălcarea principiului non reformatio in pejus.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Potrivit tezei a II-a art. 296 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Textul consacră principiul non reformatio in pejus, care presupune ca părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, şi nici în rejudecare, situaţia stabilită prin hotărârea atacată, soluţie care poate fi pronunţată numai în favoarea acesteia.

Într-adevăr, din dispozitivul sentinţei civile nr. 6221 din 21 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă rezultă că s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. fiind obligate, în solidar, la plata sumei de 9.786.399,61 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 11 mai 2007 - 18 martie 2013.

Cu toate acestea, din examinarea considerentelor care au stat la baza pronunţării acestei sentinţe rezultă că în acest interval de timp au existat perioade în care instanţa a apreciat că obstrucţionarea reclamantei nu a avut loc, ori nu a fost probată. Astfel, în cuprinsul sentinţei se reţine că: perioada 5.11.2005 - 10.05.2007 este prescrisă; perioada 11.05.2007 - 11.12.2008 este probată; perioada 12.12.2008 - 20.03.2010 este neprobată; în perioada 21.03.2010 - 4.02.2011 reclamanta a avut acces; perioada 5.02.2011 - septembrie 2011 este neprobată, iar din octombrie 2011 până în martie 2013, fapta ilicită este din nou probată, fiind acoperit prin aceasta întreg intervalul menţionat în dispozitiv.

În rejudecarea apelurilor după casarea cu trimitere, prin decizia atacată cu recurs, pârâtele au fost obligate, în solidar, la plata sumei de 7.686.859,20 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 11.05.2007-12.12.2012.

Chiar dacă, aparent, din dispozitivele celor două hotărâri, perioada pentru care s-au acordat despăgubiri este mai mică în decizia din apel, în realitate, din observarea considerentelor care au stat la baza lor, rezultă că în apel s-a avut în vedere la acordarea despăgubirilor aproape dublul perioadei iniţiale.

Pe de altă parte, aplicarea principiului menţionat este limitată la cazurile în care calea de atac este exercitată doar de una din părţi, a cărei situaţie juridică poate fi schimbată dacă altă parte, cu interese contrare, exercită, la rândul său, calea de atac, situaţie existentă în speţa de faţă.

1.3. A treia critică, ce pune în discuţie sentinţa civilă nr. 19.382 din 12 decembrie 2012 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, este, greşit încadrată de recurentă pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece hotărârea respectivă constituie o probă din dosar, avută în vedere de către instanţă în argumentarea considerentelor, şi nu actul juridic dedus judecăţii, care să fie supus interpretării, motivul de recurs invocat referindu-se la încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Prin decizia atacată cu recurs, instanţa de apel a reţinut că, până la data de 12 decembrie 2012 când a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 19382 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2012, fapta ilicită constând în blocarea accesului pe terenul destinat căii de acces şi aprovizionare din str. x este pe deplin probată prin procesele-verbale încheiate de BEJ E. în dosarul de executare nr. x/2011, precum şi prin constatările instanţei de judecată care a dispus continuarea executării silite în acest dosar, conform sentinţei civile nr. 19382/12.12.2012.

Prin urmare, s-a reţinut că, în mod cert, până la data de 12 decembrie 2012, pârâtele au refuzat să-i permită reclamantei exercitarea dreptului de proprietate astfel cum a fost recunoscut prin decizia civilă nr. 3761/11.12.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2007.

Ulterior acestei date, fapta ilicită reclamată nu a mai avut suport probator, potrivit deciziei din apel, astfel că elementele răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite pentru perioada 12 decembrie 2012 - martie 2013.

Aspectele învederate de recurenta-reclamantă, prin care susţine că instanţa de apel a ajuns la o concluzie greşită privind limitarea în timp a faptei ilicite, cu ignorarea probatoriului administrat nu reprezintă o critică de nelegalitate care poate face obiectul prezentului recurs.

Inclusiv invocarea încălcării art. 315 C. proc. civ. - întrucât prin decizia de casare s-a arătat că în rejudecare, instanţa este obligată, potrivit art. 295, să examineze şi celelalte înscrisuri administrate în cauză, deci inclusiv procesele-verbale întocmite de secţia 10 de poliţie din care rezultă că în perioada 13 decembrie 2012 - 10 decembrie 2015, reclamantei i-a fost îngrădit accesul la spaţiul comercial deţinut în proprietate, prin faptele ilicite săvârşite de pârâte - urmăreşte să repună în discuţie interpretarea probelor administrate, şi nu constituie, în consecinţă, un motiv de modificare sau casare a hotărârii atacate.

1.4. Sub aspectul determinării prejudiciului se va reţine că în mod corect, în limitele învestirii sale, instanţa de apel a stabilit că se raportează doar la contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului comercial, nu şi la spaţiul de reclame, cât timp obiectul şi cauza cererii au fost limitate la valoarea lipsei de folosinţă pentru spaţiul comercial, determinată de imposibilitatea de exploatare prin interzicerea accesului pe terenul proprietate comună reprezentând calea de acces din str. x. În consecinţă, critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se va respinge ca nefondată.

1.5. Aceeaşi soluţie urmează să primească şi criticile prevăzute la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., întrucât decizia instanţei cu privire la cuantumul prejudiciului, modul de calcul, probele pe care şi-a întemeiat decizia şi argumentarea acestui fapt sunt descrise în considerentele deciziei pronunţate în apel, contrar celor afirmate de recurentă. Din acest punct de vedere hotărârea instanţei de apel respectă cerinţele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

1.6. În raport de modul de soluţionare a recursului reclamantei, prin raportare la criticile analizate, instanţa va reţine că soluţia din apel referitoare la despăgubirile aferente perioadei 13 decembrie 2013 - 10 decembrie 2015, solicitate în apel, potrivit art. 294 alin. (2) C. proc. civ., a avut în vedere probele administrate din care instanţa a decis că nu constată interzicerea accesului reclamantei pe terenul aflat în coproprietate forţată şi perpetuă cu acces din str. x. În recurs, reclamanta nu aduce critici de nelegalitate soluţiei pronunţate pentru acest interval de timp, aşa încât, aceasta va fi menţinută.

1.7. Vor fi respinse şi criticile privind aplicarea greşită a art. 276 C. proc. civ. în legătură cu soluţia diminuării onorariilor avocaţiale ale reprezentanţilor convenţionali ai reclamantei, obiecţiile recurentei făcând referire la istoricul litigiului dintre părţi, raţionamentul primei instanţe şi perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri, fără a fi invocate critici concrete care să poată fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2. Recursul pârâtelor

2.1. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei se vor avea în vedere considerentele instanţei de apel care a pronunţat decizia în rejudecare, potrivit cărora prima instanţă a respins această excepţie prin încheierea din 24 octombrie 2011, care nu a fost apelată de către pârâte, astfel că a dobândit autoritate de lucru judecat. Prin urmare, având în vedere că prin invocarea acestei excepţii se tinde la schimbarea încheierii pronunţate de prima instanţă, dar şi a sentinţei apelate, iar pârâtele nu au formulat un motiv de apel în acest sens, rezultă că excepţia este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.

Din aceleaşi considerente ea nu va putea fi primită ca şi motiv de recurs, omisso medio, susţinerile referitoare la posesia de bună-credinţă şi celelalte aspecte invocate prin memoriul de recurs necesitând verificări ce ţin de fondul cauzei şi, prin urmare, criticile formulate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin raportare şi la art. 6 din CEDO nu sunt fondate.

2.2. Recurentele au criticat faptul că prin decizia atacată cu recurs i s-a reţinut greşit reclamantei calitatea de proprietar, precum şi faptul că nu s-a dovedit existenţa prejudiciului.

Instanţa de recurs va reţine că, în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia nr. 539 din 18 februarie 2015 prin care a constatat nulitatea recursurilor declarate de pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 468 din 23 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, iar recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii s-a admis, cu consecinţa casării şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia de casare s-a statuat că aspectele dezlegate irevocabil prin decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2007 - prin care s-a stabilit că reclamanta, în calitate de proprietar al terenurilor dobândite prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, este împiedicată de pârâte, în mod nejustificat să-şi exercite atributele dreptului de proprietate asupra imobilului ce-l deţine, prin interzicerea accesului la imobilul aflat în proprietate - sunt în strânsă legătură cu litigiul de faţă, chestiunea astfel tranşată impunându-se ca un "dat" în temeiul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

Aşadar, chestiunea privitoare la lipsa calităţii de proprietar a reclamantei nu mai poate fi readusă în discuţie, de unde rezultă şi îndreptăţirea acesteia de a se bucura de atributele conferite de această calitate, inclusiv de culegere a fructelor. Prin urmare, obstrucţionarea accesului la propriul spaţiu îi conferă reclamantei dreptul de a fi despăgubită pentru prejudiciile create de acest fapt ilicit.

În plus, acordarea despăgubirilor prin raportare la chiria medie lunară este corectă. Astfel, se va reţine că, în primul ciclu procesual, prin decizia pronunţată în apel, pârâtele au fost obligate în solidar la plata către reclamantă a sumei de 1.243.281,20 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 11 mai 2007 - 18 noiembrie 2008. Această soluţie a fost fundamentată pe îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, cuantificat prin raportare la valoarea chiriei activului comercial deţinut de reclamantă, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei.

Întrucât criticile formulate de către pârâte împotriva deciziei pronunţate în apel nu au fost găsite fondate de către instanţa de recurs (fiind constatată nulitatea recursurilor), în mod legal a reţinut instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, că soluţia privind pretenţiile aferente perioadei 11.05.2007-18.11.2008 nu poate fi schimbată în rejudecare, în defavoarea reclamantei.

Din acelaşi motiv s-au impus instanţei de apel, în rejudecare, şi statuările primei instanţe de apel referitoare la existenţa prejudiciului şi modalitatea de evaluare a acestuia, respectiv prin raportare la valoarea lipsei de folosinţă în funcţie de nivelul chiriilor aferente spaţiilor comerciale din incinta magazinului x, dar şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul astfel afirmat de apelanta-reclamantă.

Concluzionând, dată fiind incidenţa principiului non reformatio in pejus în favoarea reclamantei în rejudecarea apelurilor, nu s-ar putea reţine, pentru săvârşirea aceleiaşi fapte ilicite ulterior datei de 8 noiembrie 2008, o altă modalitate de determinare a pagubei, contrară celei stabilite de prima instanţă de apel.

În consecinţă, susţinerile recurentelor conform cărora instanţa de apel trebuia să se raporteze la veniturile medii realizate de reclamantă din activitatea derulată în spaţiu şi nu la chiria medie, nu sunt fondate, astfel că nu vor fi avute în vedere la soluţionarea recursului.

2.3. O altă critică se referă la aplicarea greşită a autorităţii lucrului judecat prin invocarea deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008 cu privire la stabilirea faptei ilicite constând în obstrucţionarea accesului reclamantei la spaţiu în perioada 5 noiembrie 2007 - 11 decembrie 2008, arătându-se că în cuprinsul acelei hotărâri nu există nicio referire la calea de acces pe care s-a reţinut că pârâtele au obstrucţionat accesul reclamantei şi nici nu s-a analizat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 din perspectiva căii de acces convenţional stabilită în favoarea S.C. A. S.R.L.

Fără a relua cele deja reţinute cu privire la efectele autorităţii de lucru judecat ale deciziei instanţei supreme invocate, se precizează, în plus, că decizia nr. 539 din 18 februarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-au soluţionat recursurile în primul ciclu procesual a confirmat incidenţa efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat al deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2007. S-a arătat în acest sens, în considerentele deciziei de casare, că "fundamentul efectului pozitiv în prezenta cauză constă în aceea că ceea ce se solicită este o consecinţă care decurge din conduita ilicită a pârâtelor, respectiv din situaţia juridică stabilită prin prima hotărâre, aspect tranşat, care nu mai poate fi reluat, ca efect pozitiv al puterii de lucru judecat".

Prin acea decizie, pârâtele au fost obligate să îi permită reclamantei accesul pe terenul ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1997, stabilindu-se că acest acces este împiedicat prin săvârşirea de către pârâte, cu vinovăţie, a unor fapte cu caracter ilicit.

În plus, se va reţine că toate aceste susţineri ale recurentelor au făcut obiectul recursurilor promovate de acestea în primul ciclu procesual în raport de considerentele deciziei primei instanţe de apel care a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008, însă, prin decizia instanţei de casare s-a admis excepţia nulităţii recursurilor promovate de pârâte, motiv pentru care considerentele primei instanţe de apel referitoare la puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti anterior menţionate se bucură de autoritate de lucru judecat.

Împrejurarea afirmată de recurente potrivit căreia din înscrisurile existente în dosarul în care s-a pronunţat decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 ar rezulta că pe parcursul litigiului nu s-a făcut trimitere la dreptul de acces din strada x nu este de natura a invalida efectele obligatorii ale hotărârii instanţei de casare, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind autoritatea de lucru judecat referitor la sentinţa civilă nr. x/2012 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti despre care s-a reţinut că face dovada faptei ilicite de obstrucţionare a accesului reclamantei, deşi recurentele au invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în realitate, din dezvoltarea acestora rezultă critici de netemeincie ale deciziei pronunţate în apel.

Din examinarea considerentelor deciziei se observă că invocarea sentinţei civile nr. x/2012 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti nu s-a făcut prin raportare la prevederile art. 1201 şi urm. C. civ., cum greşit menţionează recurentele, ci prin calificarea acesteia ca probă în dosar, pe care a coroborat-o cu celelalte probe administrate, pentru a decide în mod corespunzător.

Celelalte critici subsumate de recurente aceluiaşi motiv de recurs, respectiv aspectele privind interpretarea probelor administrate în cauză, pun în discuţie aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care nu pot forma obiectul controlului de legalitate pe calea recursului, urmând a fi respinse în consecinţă.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge ca nefondate ambele recursuri declarate în cauză împotriva deciziei civile nr. 249/2018 din 8 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 249/2018 din 8 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2018.