Res judicata bars re-litigation of abusive state seizure of cultural property in restitution claims under Law No. 182/2000

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată în data de 26 mai 2004 la Tribunalul Bucureşti, secţia a III- a civilă sub nr. 582/2004, precizată ulterior pe parcursul procesului (ultima precizare fiind cea din 24.01.2005), reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Comisia Pentru Lichidarea Patrimoniului fostului PCR, Ministerul Culturii şi Cultelor, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, RA APPPS şi Muzeul Naţional de Artă al României, solicitând să se dispună obligarea acestora la restituirea în natură a trei tablouri, respectiv "B." de C. şi "D." şi "E." de F., bunuri în valoare estimată de reclamant la suma de câte 4.000.000.000 ROL fiecare.

Reclamantul a arătat că tablourile au aparţinut autorului său, G., care, la plecarea definitivă din ţară, a fost obligat să le înstrăineze în favoarea statului, în baza Legii nr. 63/1974, astfel încât, în prezent, acestea se află în posesia uneia dintre pârâtele chemate în judecată.

Reclamantul a mai arătat că tatăl său, G., a decedat în anul 1987 în Canada, fiind singurul său moştenitor (aspect dovedit cu certificatul de calitate de moştenitor nr. 45/20.07.2001), iar bunurile solicitate prin acţiune, care au aparţinut autorului său, au fost preluate în mod abuziv de către stat în temeiul prevederilor Legii nr. 63/1974, la momentul când acestuia i-a fost aprobată cererea de plecare definitivă din ţară pentru a-şi revedea fiul stabilit, la rândul său, în Canada.

Pe parcursul procesului, pârâtele au formulat întâmpinări în cuprinsul cărora au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive, lipsa calităţii procesuale active a reclamantului şi a netimbrării acţiunii, tribunalul soluţionând aceste excepţii prin încheierea din 04.05.2005, conform considerentelor acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 657/08.06.2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea constatând prescris dreptul la acţiune al reclamantului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, apelul fiind respins prin decizia civilă nr. 189/13.04.2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 2396/16.03.2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia, a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 657/2005 pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

După casare cu trimitere, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă sub nr. x/2007.

Prin sentinţa civilă nr. 1491/18.12.2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată împotriva acestui pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional privind lucrările "B." şi "H." şi, în consecinţă, a respins acţiunea în ceea ce priveşte aceste bunuri ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat S.A., Muzeul Naţional de Artă Al României, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor. În consecinţă, au fost obligaţi pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional ca reprezentant al statului să plătească reclamantului suma de 37337 euro în echivalent RON la data plăţii reprezentând contravaloare lucrare "E." autor F.; pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României să restituie reclamantului lucrarea "H." autor F. şi pârâta RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat S.A. să restituie reclamantului lucrarea "B.", autor C.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a reţinut că, prin încheierea din data de 27.04.2005, pronunţată în dosarul nr. x/2004, instanţa s-a pronunţat asupra acestor excepţii, soluţie ce a intrat în puterea lucrului judecat, având în vedere că aceasta nu a fost criticată prin intermediul căilor de atac.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional privind lucrările "B.", "H." a fost admisă, deoarece aceste bunuri nu se află în posesia acestei instituţii, cerinţă esenţială prevăzută de art. 80 din Legea nr. 182/2000 coroborat cu art. 480 C. civ.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, prin actele depuse la dosarul cauzei, reclamantul a făcut dovada faptului că este moştenitorul autorului său G. În urma numeroaselor demersuri făcute în anul 1981, autorul reclamantului a obţinut viza necesară pentru plecarea în străinătate, plecare ce a fost condiţionată de predarea bunurilor aflate în proprietatea sa, aspect ce rezultă din declaraţia martorei I.

Susţinerile pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României, în sensul că bunurile revendicate au fost vândute de către autorul reclamantului nu au fost reţinute de către tribunal, deoarece din adresa nr. 6526 rezultă că în arhiva muzeului nu există niciun document de vânzare-cumpărare din perioada 1980-1981 pe numele colecţionarului G.

Faptul că pe declaraţia depusă la dosarul cauzei s-a menţionat "vândut", nu are relevanţă, atâta timp cât acest aspect nu a fost dovedit cu alte probe din care să rezulte voinţa liberă exprimată a autorului reclamantului, privind operaţiunea de înstrăinare a bunurilor respective.

Preluarea bunurilor revendicate s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 63/1974, act pe care tribunalul l-a apreciat ca fiind abuziv, deoarece încălca dreptul de proprietate, drept consacrat atât prin dispoziţiile art. 480 C. civ., cât şi prin Constituţia României în vigoare la data preluării abuzive a bunurilor revendicate. Tribunalul a mai reţinut că actul normativ care a constituit temeiul preluării bunurilor de către stat era în contradicţie şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la care România a aderat în anul 1955. În consecinţă, tribunalul a apreciat că autorul reclamantului a fost deposedat în mod abuziv de bunurile mobile revendicate de moştenitorul său în prezenta cauză.

Referitor la lucrarea "E." autor F., tribunalul a reţinut că această lucrare nu a putut fi localizată până în prezent, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 182/2000, a obligat pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor şi Patrimoniul Naţional, în calitate de reprezentant al Statului Român, la plata contravalorii acesteia, în sumă de 37.337 Euro, în echivalent RON la data efectuării plăţii.

Pentru lucrarea "H." autor F., pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a fost obligat să restituie reclamantului această lucrare, obligaţie ce rezultă din art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, ca instituţie deţinătoare a lucrării respective.

Aceeaşi obligaţie a fost dispusă şi în sarcina pârâtei RAPPS pentru lucrarea "B." autor C., ca instituţie deţinătoare a lucrării respective.

Împotriva sentinţei pronunţată de tribunal au declarat apel pârâţii Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional de Artă al României şi RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.

Prin decizia civilă nr. 184/A/22.02.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2007, au fost admise apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional de Artă al României şi RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva sentinţei civile nr. 1491/18.12.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2007, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimaţii-pârâţi Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că: a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata contravalorii lucrării "E." şi a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în raport cu acelaşi capăt de cerere, a fost respins capătul de cerere privind plata contravalorii lucrării "E.", formulat în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâţilor RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, Muzeul Naţional de Artă al României şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

La pronunţarea acestei hotărâri au fost avute în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte apelul pârâtului Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în cadrul căruia se critică respingerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive pe capătul de cerere privind contravaloarea tabloului "E.", Curtea a apreciat că această critică este întemeiată, întrucât, în aplicarea prevederilor Legii nr. 182/2000, în lipsa unei prevederi exprese care să confere acestui minister calitate procesuală pasivă, obligaţia de restituire a contravalorii bunurilor mobile care nu mai există în natură nu poate reveni decât Statului Roman, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Legea nr. 182/2000 nu prevede decât posibilitatea restituirii în natură de către deţinător a bunurilor respective, iar această prevedere legală trebuie interpretata restrictiv, având în vedere caracterul acesteia de normă specială.

În situaţia constatării imposibilităţii restituirii în natură, obligaţia de restituire se transformă în obligaţie de desdăunare în echivalent, aceasta revenind Statului, în patrimoniul căruia au intrat bunurile.

Pentru o asemenea situaţie, legea speciala nu stabileşte titularul obligaţiei de restituire prin echivalent, dispoziţiile ar. 6 alin. (3) care prevăd că Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă Statul Roman în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil, aplicându-se altor situaţii decât litigiile decurgând din aplicarea art. 99 alin. (2) al Legii nr. 182/2000.

În ceea ce priveşte criticile apelantului pârât Muzeul Naţional de Artă al României referitoare la modul de soluţionare a excepţiilor şi a cererii de chemare în garanţie, Curtea a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă al României este neîntemeiată, deoarece pârâtul are calitatea de deţinător al tabloului "H.", şi, în consecinţă, are calitate procesuală pasivă în virtutea prevederilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, potrivit cărora:

"(…) bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin (…)".

Sub aspectul cererii de chemare în garanţie, formulată de pârâtul Muzeului Naţional de Artă al României în contradictoriu cu Comisia de lichidare a patrimoniului fostului PCR, Curtea a reţinut că, în raport de poziţia pârâtului la termenul de judecată din 27.04.2005, de împrejurarea că pârâtul nu a atacat soluţia de scoatere din cauză a chematei în garanţie şi faţă de faptul că nu a mai susţinut această cerere în faza rejudecării cauzei după casarea cu trimitere, în mod corect tribunalul nu s-a mai pronunţat pe această cerere.

Analizând criticile formulate de apelanţii pârâţi pe fondul cauzei, Curtea a considerat că acestea sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Art. 99 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 182/2000, republicată prevede că:

"(…)bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive (…).

Examinând succesiunea actelor normative prin care s-a modificat Legea nr. 182/2000, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 80 alin. (2) teza I din Legea nr. 182/2000 au fost modificate prin Legea nr. 314/2004, lege publicată în Monitorul oficial nr. 577 din 29 iunie 2004 şi care a intrat în vigoare la data de 2 iulie 2004 (conform art. 78 din Constituţie), ulterior datei la care s-a înregistrat acţiunea reclamantului pe rolul primei instanţe (26 mai 2004).

Ca atare, susţinerea reclamantului privind aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 80 alin. (2) teza I din Legea nr. 182/2000, în forma nemodificată, sunt corecte, întrucât dispoziţiile modificatoare sunt ulterioare sesizării instanţei şi nu pot fi aplicate raportului juridic aflat în curs de judecată, fără a se încălca prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

În ceea ce priveşte sfera de aplicare a prevederilor art. 80 alin. (2) teza I din Legea nr. 182/2000, în forma nemodificată, Curtea a apreciat că sintagma "preluarea în orice mod" nu poate include şi situaţiile în care bunurile culturale mobile au fost dobândite de instituţiile statului în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare, cum este cazul în speţă.

Aspectul reţinut în considerentele sentinţei, referitor la inexistenţa vânzării şi neplata preţului, vin în contradicţie cu însăşi recunoaşterea de către reclamant a faptului că autorul său a vândut lucrările. Problema plăţii preţului de vânzare se rezolvă pe temeiul principiilor răspunderii contractuale, nicidecum nu dă dreptul vânzătorului sau moştenitorului său să revendice bunul de la cumpărător.

Prin decizia nr. 2145/23.03.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 184A/22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a statuat asupra interpretării sintagmei "preluare în orice mod", cuprinsă în art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, arătând că respectiva normă legală a fost concepută ca o normă specială, derogatorie de la dispoziţiile Legii nr. 213/1998, în privinţa bunurilor din domeniul său de aplicare, astfel cum Legea nr. 10/2001 reprezintă lege specială în materia imobilelor preluate de către stat în aceeaşi perioadă de referinţă.

A subliniat caracterul reparator al Legii nr. 182/2000 şi a reţinut că interpretarea sintagmei "preluare în orice mod" nu poate face abstracţie de contextul în care a fost edictată, respectiv art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, derogarea constând în posibilitatea restituirii în natură, în cazul bunurilor culturale mobile, nu numai în cazul de preluare fără titlu.

Instanţa supremă a mai reţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit ca argument suficient faptul că bunurile au fost preluate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 63/1974, în condiţiile în care instanţa putea analiza valabilitatea titlului chiar în cadrul acţiunii în revendicare şi putea stabili dacă preluarea a operat cu respectarea nu numai a dispoziţiilor Legii nr. 63/1974, ci şi a Constituţiei, a tratatelor internaţionale în care România era parte şi a legilor în vigoare la momentul preluării.

Având în vedere necercetarea valabilităţii titlului în baza căruia tablourile au fost preluate, instanţa supremă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a apreciat că se impune casarea deciziei atacate, întrucât analiza implică deopotrivă clarificarea situaţiei de fapt, în sensul determinării certe a titlului de preluare a fiecărui tablou şi a valabilităţii acestora, instanţa de apel având a cerceta şi celelalte condiţii prevăzute de art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, respectiv a stabili persoana care a preluat bunurile, cu observarea autorităţii de lucru judecat a dispoziţiilor de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă al României şi a dispoziţiilor de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în ceea ce priveşte tabloul "E." al lui F.

După casare cu trimitere spre rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2007*.

Prin decizia civilă nr. 77 A/05.03.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dos x/2007*, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Muzeul Naţional de Artă al României şi R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, împotriva sentinţei civile nr. 1491/18.12.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2007, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimaţii-pârâţi Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost admis apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, împotriva aceleiaşi sentinţe civile şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional şi a fost respinsă cererea reclamantului în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu privire la cererea având ca obiect tabloul "E.".

A fost desfiinţată în parte sentinţa şi a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti cererea având ca obiect despăgubirile pentru tabloul "E.", formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A fost păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă revendicarea a trei tablouri ce au aparţinut autorului reclamantului, G., respectiv E.", autor F.; a lucrării "H.", autor F. şi lucrării "B.", autor C. în temeiul dispoziţiilor art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional cultural mobil.

Potrivit Legii nr. 63/1974, în temeiul căreia s-a făcut preluarea celor trei tablouri, Statul putea dobândi bunuri din patrimoniul cultural naţional prin donaţii sau prin achiziţionarea lor la preţuri stabilite de Comisia Centrală a Patrimoniului Cultural Naţional sau astfel de bunuri puteau fi trecute în proprietatea statului prin decret prezidenţial, la propunerea aceleiaşi comisii şi cu plata despăgubirilor corespunzătoare (art. 16).

În situaţia în care se aprecia că deţinătorii de bunuri din patrimoniul cultural naţional nu îndeplineau obligaţiile de păstrare şi conservare prevăzute de lege, aceştia erau datori să le încredinţeze în custodie statului prin muzee, colecţii şi biblioteci, care erau obligate să le primească, să le conserve, restaureze şi păstreze (art. 16 alin. ultim din Legea nr. 63/1974).

În speţă, preluarea celor două tablouri nu s-a făcut în modalitatea legală a înstrăinării libere, la preţul convenit de părţi, neexistând nicio dovadă în acest sens, actul de înstrăinare al părţilor care ar fi trebuit să conţină preţul convenit în urma acordului ambelor părţi fiind suplinit de o notă care poartă menţiunea "vândut", ele fiind predate iniţial J., iar în prezent aflându-se doar tablourile "H." al lui F. în posesia Muzeului Naţional de Artă al României şi tabloul "B. " al lui C. în posesia RAPPS. Susţinerea RAPPS-ului în sensul acordării unei sume de bani pentru tabloul preluat nu suplineşte consimţământul părţilor, ci dimpotrivă, în această materie în care preţurile au oscilaţii foarte mari în funcţie de momentul ales pentru înstrăinare, impunerea vânzării unui tablou într-o limită de timp reprezintă prin ea însăşi o preluare abuzivă.

De aceea, instituţiile deţinătoare nu pot justifica în faţa dreptului de proprietate al reclamantului vreun titlu pentru deţinerea în continuare a tablourilor, pe care le-au primit prin deposedare abuzivă de către stat de la autorul reclamantului, condiţionând plecarea în străinătate a acestuia de vânzarea bunurilor arătate. Dacă ar fi existat vreun act de înstrăinare aşa cum pretind pârâţii ar fi fost primii interesaţi să îl prezinte. Acest fapt este confirmat şi prin adresa nr. 6526 a muzeului din care rezultă că în arhiva muzeului nu există nici un document de vânzare-cumpărare din perioada 1980-1981 pe numele colecţionarului G.

Preluarea bunurilor s-a realizat cu nerespectarea nu numai a Legii nr. 63/1974, însă şi a Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Or, faţă de prevederile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, instituţiile care au preluat bunuri din patrimoniul cultural naţional au obligaţia să le restituie proprietarilor de drept (urmând ca aceştia să fie obligaţi, înainte de preluarea bunurilor restituite, să garanteze în scris respectarea dispoziţiilor legii, conform art. 80 alin. ultim).

Faţă de considerentele de mai sus, excepţia inadmisibilităţii acţiunii motivat de faptul că bunurile vândute nu mai pot fi revendicate a fost respinsă ca nefondată.

Stabilind că Statul prin instituţiile sale a preluat în mod nevalabil bunurile ce fac obiectul prezentei acţiuni, Curtea a analizat persoanele care deţin în prezent bunurile preluate şi calitatea acestora, potrivit dispoziţiilor deciziei de casare de casare, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional Curtea privind lucrările "B.", "H.", în schimb a constatat calitatea procesuală pasivă a Muzeului Naţional de Artă, ca deţinătoare a tabloului "H.".

Totodată a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu privire la cererea având ca obiect tabloul "E." având în vedere prevederile Legii nr. 182/2000 care se referă la restituirea bunurilor de către deţinătorii acestora, întrucât, în lipsa bunului, obligaţia de dezdăunare nu poate reveni decât statului.

Faţă de împrejurarea că instanţa de fond a soluţionat capătul de cerere vizând tabloul "E. pe excepţie, fără a soluţiona fondul cauzei, a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Bucureşti cererea având ca obiect despăgubirile pentru tabloul "E.", formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia nr. 786/28.02.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost respinse recursurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat Bucureşti şi Muzeul Naţional de Artă al României împotriva deciziei civile nr. 77 A din 5 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca instanţă de rejudecare cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 339/18.03.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărâ astfel, instanţa a reţinut că a fost învestită cu soluţionarea cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect despăgubirile pentru tabloul "E.", autor F., în temeiul dispoziţiilor art. 80 din Legea nr. 182/2000 coroborat cu art. 480 din C. civ., instanţa de control stabilind limitele rejudecării şi cadrul procesual pasiv.

În cursul rejudecării cererii, în cauză a fost întrodus, în calitate de pârât, şi Muzeul Naţional de Artă al României, însă, ţinând cont de limitele rejudecării, tribunalul nu a mai analizat cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, întrucât a intrat în puterea lucrului judecat faptul că acest pârât nu are calitate procesuală în cauză.

Referitor la cererea ce are ca obiect acordarea despăgubirilor pentru tabloul "E.", autor F., formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a constatat că nu este întemeiată faţă de faptul că, prin adresa nr. x/04.02.2015, Muzeul Naţional de Artă al României a menţionat că tabloul "X" al pictorului F. a fost identificat în natură şi se află în posesia acestei instituţii. Acest fapt a fost confirmat şi prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul K., specialist în artă - patrimoniu, depus la dosar la data de 28.01.2016. Potrivit concluziilor acestui raport de expertiză, tribunalul reţine că, indubitabil, tabloul "X", aflat în custodia Muzeului Naţional de Artă al României, este opera pictorului F.

În aceste condiţii, având în vedere că bunul pentru care se solicită despăgubiri de la pârâtul chemat în judecată a fost identificat, fiind în custodia Muzeului Naţional de Artă al României, cererea reclamantului ce are ca obiect acordarea de despăgubiri, formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, este neîntemeiată, atât timp cât bunul poate fi restituit în natură.

Prin decizia civilă nr. 58A/30.01.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 339/18.03.2016, a desfiinţat sentinţa civilă şi a trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

Curtea a reţinut că, prin adresa nr. 212/04.02.2015, Muzeul Naţional de Artă al României a arătat că a fost identificată o lucrare de artă care corespunde cu caracteristicile lucrării revendicate în cererea de chemare în judecată.

Ca urmare, instanţa de fond, la termenul de judecată din data de 13.02.2015, a pus în vedere reclamantului să depună la dosar o cerere prin care să precizeze obiectul acţiunii şi cadrul procesual pasiv.

Reclamantul a depus o cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată la data de 17.02.2015, prin care a solicitat introducerea în cauză a Muzeului Naţional de Artă al României, precum şi obligarea acestui pârât la restituirea în natură a lucrării "E." autor F., Muzeul Naţional de Artă al României fiind citat în calitate de pârât.

Faţă de această situaţie de fapt, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă nu a intrat în judecata fondului dreptului dedus judecăţii, în sensul că nu s-a pronunţat în raport de cadrul procesual precizat de către reclamant la data de 17.02.2015, respectiv nu s-a pronunţat asupra cererii de obligare a pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României la restituirea în natură a lucrării "E." autor F., prevalându-se de dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare.

Conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Însă, în cauză decizia de casare a vizat situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii la respectivul moment, respectiv referitoare la împrejurarea că tabloul "E." nu a fost identificat fizic în patrimoniul Muzeului de Artă al României, cererea iniţială a reclamantului fiind în sensul obligării acestui pârât la restituirea bunului imobil.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2014*.

Prin sentinţa civilă nr. 802/13.06.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, precum şi cu pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, şi a obligat Muzeul Naţional de Artă al României să restituie reclamantului, în natură, lucrarea/tabloul intitulat "E." al autorului F., luând act de voinţa reclamantului, prin apărătorul său, privind recuperarea, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărâ astfel, instanţa de judecată a avut în vedere caracterul oligatoriu al deciziilor şi dispoziţiilor instanţei de recurs, raportat, astfel, la considentele deciziei nr. 58A/30.01.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, precum şi faptul că, prin sentinţa civilă nr. 1491/18.12.2009, pronunţată în dosarul nr. x/2007 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a retinut, în mod definitiv şi irevocabil, faptul că autorul reclamantului a fost deposedat abuziv de bunurile pe care deţinea, inclusiv de tabloul "E.", al pictorului F., acesta aflându-se în posesia Muzeul Naţional de Artă al României.

Prin decizia civilă nr. 1165A/14.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă în dosarul nr. x/2014, a fost admis apelul declarat de apelantul pârât Muzeul Naţional de Artă al României, împotriva sentinţei civile nr. 802/13.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a Civilă, şi a fost schimbată în tot sentinţa atacată, în sensul că a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei decizii, a fost înlăturat argumentul judecătorului fondului, privind faptul că preluarea abuzivă a bunului a fost stabilită, definitiv şi irevocabil, prin sentinţa civilă nr. 1491/2009 a Tribunalului Bucureşti, motivat de faptul că respectiva sentinţă a fost desfiinţată prin raportare la judecarea litigiului privind tabloul "E.", prin decizia civilă nr. nr. 77/2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 786/2014 a ICCJ.

Este adevărat că în considerentele deciziei nr. 77/2013 se precizează că preluarea abuzivă este incidentă şi pentru cererea referitoare la tabloul "E.", chiar dacă întreaga cauză legată de acest tablou a fost desfiinţată.

Însă, având în vedere că dispozitivul deciziei amintite nu prevede nici o excepţie de la dispoziţia de desfiinţare, s-a apreciat că hotărârea privind tabloul "E." a fost desfiinţată în integralitatea sa, considerente şi dispozitiv.

Este necontestat în cauză că autorul reclamantului a înstrăinat tabloul primind un preţ, aspect reiterat de apărătorul reclamantului la ultimul termen de judecată al prezentei rejudecări, dar la fel de necontestat este faptul că Statul Român, prin instituţiile sale, nu deţine o dovadă certă a modului în care tabloul a fost preluat şi a ajuns în prezent în posesia Muzeului de Artă, aspect recunoscut la ultimul termen de judecată de apărătorul pârâtului Muzeul de Artă.

În acest context, s-a reţinut că nu ne aflăm în prezenţa niciunui raport juridic, de orice natură ar fi el, între reclamant şi Stat în raport de tabloul în litigiu. Tabloul nu a fost înstrăinat statului care a plătit vreun preţ pe tablou, preţ pe care autorul reclamantului l-a primit totuşi fără a se cunoaşte cuantumul, la fel cum Statul nu a preluat de la autorul reclamantului tabloul în condiţiile în care tabloul a fost înstrăinat contra unui preţ unei terţe entităţii recunoscute de niciuna dintre părţile cauzei.

Aşa fiind, s-a constatat că, acceptând chiar ipotetic că bunul a fost preluat abuziv, această preluare nu a fost efectuată din patrimoniul autorului reclamantului, care înstrăinase bunul, ci din patrimoniul entităţii către care bunul a fost înstrăinat şi care, în prezent, ar fi singura îndreptăţită să invoce în favoarea sa o eventuală preluare abuzivă şi implicit restituirea tabloului.

Sub un alt aspect al litigiului, s-a constatat că reclamantul a susţinut că eventualul abuz s-ar fi bazat pe dispoziţiile legale de la acea vreme, care reglementau regimul juridic al bunurilor din patrimoniul naţional.

Curtea a înlăturat şi această susţinere, motivat de faptul că reglementarea de la acea vreme, respectiv Legea nr. 63/1974 cuprindea dispoziţii identice cu actuala reglementare a domeniului, respectiv Legea nr. 182/2000, lege care îşi produce efecte în prezent, în condiţiile în care întreaga legislaţie românească este raportată la cea a Uniunii Europene, la normele Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Comparând cele două reglementări, instanţa a reţinut că acestea nu vizează favorizarea/defavorizarea deţinătorilor de bunuri din patrimoniul naţional, ci instituie nişte condiţii restrictive, acum ca şi atunci, referitoare la deţinerea, păstrarea, conservarea sau tranzacţionarea unor atari bunuri, precum şi interdicţia de a fi "exportate" definitiv în afara graniţelor ţării.

Instanţa de apel a concluzionat că reclamantul nu a dovedit nu doar faptul că bunul a fost preluat abuziv, dar nici a faptului că bunul ar fi fost preluat, sub orice formă, din patrimoniul autorului său, între Stat şi proprietarul privat al bunului neexistând nici un raport juridic sau faptic care să dea dreptul reclamantului să solicite restituirea tabloului.

A fost înlăturată şi susţinerea conform căreia, presat sau şantajat cu avizul pentru plecarea definitivă din ţară, autorul reclamantului ar fi fost obligat să vândă în pierdere pe un preţ redus faţă de valoarea bunului respectivul bun, pentru că aceeaşi lege de protecţie a patrimoniului din acea vreme, reglementa posibilitatea proprietarului privat de a lăsa bunul în custodia instituţiilor publice, păstrând astfel proprietatea asupra bunului.

Împotriva deciziei de mai sus, a declarat recurs reclamantul A.

În motivarea recursului, reclamantul arată că decizia civilă nr. 1165A/2017 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă este criticabila sub aspectul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ., fiind lipsita de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii.

Astfel, se arată instanţa de apel în mod greşit şi-a întemeiat motivarea admiterii apelului Muzeului de Arta al României pe dispoziţiile art. 1169 din vechiul C. civ., pentru că există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte situaţia de fapt stabilită fără echivoc prin Decizia nr. 77A/05.03.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civila.

De asemenea, recurentul - reclamant arată că, prin Decizia nr. 2145 din 23.03.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 184A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civila, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, fiind redate de către recurent parte din considerentele acestei decizii.

În fapt, recurentul - reclamantul susţine că, prin actele depuse la dosarul cauzei, a făcut dovada faptului că este moştenitorul autorului său, G., care a obţinut în anul 1981, în urma nenumăratelor demersuri făcute, viza necesara pentru plecarea în străinătate, plecare ce a fost condiţionata de predarea bunurilor aflate în proprietatea sa.

Susţinerile pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României, în sensul că bunurile revendicate au fost vândute de către autorul reclamantului, nu pot fi reţinute, deoarece din adresa nr. x rezultă că în arhiva muzeului nu există niciun document de vânzare - cumpărare din perioada 1980-1981, pe numele colecţionarului G.

Faptul că pe declaraţia depusă la dosarul cauzei s-a menţionat "vândut" nu are relevanţă atâta timp cât acest aspect nu a fost dovedit cu alte probe din care să rezulte voinţa libera exprimată a autorului reclamantului, privind operaţiunea de înstrainare a bunurilor respective .

Preluarea bunurilor revendicate s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 63/1974, act pe care tribunalul îl apreciază ca fiind abuziv, deoarece încalcă dreptul de proprietate, drept consacrat atât prin dispoziţiile art. 480 C. civ., cât şi prin Constituţia României în vigoare la data preluării abuzive a bunurilor revendicate. Totodată, caracterul abuziv al preluării bunurilor revendicate se găsea de asemenea în contradicţie şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care România a aderat în anul 1955.

Prin Adresa din 04.02.2015 - eliberată de Muzeul National de Artă al României - se arată că a fost identificată o lucrare de artă care corespunde cu caracteristicile lucrării revendicate în cererea de chemare in judecata iniţială şi se solicita a se lua decizia legală - anume cea prevăzuta de art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000- instituţiile care au preluat bunuri din patrimoniul cultural naţional au obligaţia să le restituie proprietariilor de drept.

Cum Muzeul National de Arta al României recunoaşte că aceasta lucrare este în posesia sa şi este de acord să fie restituită, instanţa de judecată trebuia să se pronunţe în acest sens, admiţând acţiunea - art. 129 alin. (6) din C. proc. civ.

Mai arată recurentul - reclamant că motivarea instanţei, în sensul că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1169 din vechiul C. proc. civ., trebuie inlăturată, atâta vreme cât reclamantul şi-a probat temeinic cererea (motivare reţinuta şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2013), existenţa autorităţii lucrului judecat înlăturând aceste susţineri.

Prin întâmpinare, intimatul - pârât Muzeul Naţional de Artă al României a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, arătând că nu a realizat nicio recunoaştere a pretenţiilor reclamantului, ci doar a indicat faptul că a identificat o lucrare de artă care corespunde cu caracteristicile lucrării revendicate în cererea de chemare în judecată iniţială, fapt confirmat şi de expertul desemnat.

În ceea ce priveşte criticile din conţinutul recursului, intimatul susţine că niciuna din ipotezele art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. nu este incidentă în speţă, instanţa de apel sesizând faptul că, deşi întrega judecată legată de tabloul "E." a fost desfiinţată prin decizia nr. 77/2013, dispozitivul acestei hotărâri nu cuprinde nicio excepţie de la dispoziţia de desfiinţare, aceasta vizând considerentele şi dispozitivul, în integralitate. Trebuie avute în vedere şi prevederile art. 315 alin. (3) din C. proc. civ., în conformitate cu care, după casare, instanţa va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate în faţa nstanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Sub aspectul justeţii reţinerilor instanţei de apel, s-a subliniat faptul că instanţa a reţinut atât lipsa dovezilor privind preluarea abuzivă, cât şi netemeinicia susţinerilor reclamantului, care a arătat că eventualul abuz s-ar fi bazat pe dispoziţiile legale de la acea vreme, privitoare la regimul juridic al bunurilor din patrimoniul naţional.

De asemenea, intimatul - pârât a invocat omisiunea citării Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, care a figurat iniţial ca pârât şi care, după introducerea Muzeului Naţional de Artă al României în cauză, trebuia, la rându-i, reintrodus (art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000). Judecata în contradictoriu cu Statul Român este lipsită de sens, atât timp cât se solicită restituirea în natură, iar nu despăgubiri.

La termenul de judecată din data de 8 iunie 2018, Înalta Curte a respins solicitarea intimatului - pârât Muzeul Naţional de Artă al României de introducere în cauză a Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, reţinând, pe de o parte, că această chestiune a calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii şi Cultelor (titulatura pe care o avea pârâtul la acel moment) în ceea ce priveşte revendicarea tabloului "E.", al pictorului F., a fost tranşată cu autoritate de lucru judecat într-un ciclu procesual anterior, respectiv prin decizia civilă nr. 184/A/22.02.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2007 ("Legea nr. 182/2000 nu prevede decât posibilitatea restituirii în natură de către deţinător a bunurilor respective, iar această prevedere legală trebuie interpretata restrictiv, având în vedere caracterul acesteia de normă specială. În situaţia constatării imposibilităţii restituirii în natură, obligaţia de restituire se transformă în obligaţie de desdăunare în echivalent, aceasta revenind Statului, în patrimoniul căruia au intrat bunurile. Legea speciala nu stabileşte titularul obligaţiei de restituire prin echivalent, dispoziţiile ar. 6 alin. (3) care prevăd că Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă Statul Roman în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil, aplicându-se altor situaţii decât litigiile decurgând din aplicarea art. 99 alin. (2) al Legii nr. 182/2000"), irevocabilă sub acest aspect prin decizia nr. 2145/23.03.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi, pe de altă parte, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., la care trimite art. 316 din C. proc. civ., în sensul necesităţii prezervării cadrului procesual de la judecata în fond şi a imposibilităţii de schimbare a acestuia direct în calea de atac.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Susţinand nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentul - reclamant A. invocă faptul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, şi anume fără a ţine seama de aspectele litigioase tranşate cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 77A/05.03.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Examinând această critică, Înalta Curte observă că instanţa de apel a înlăturat, prin considerentele deciziei recurate, argumentul avut în vedere de instanţa care a soluţionat în primă instanţă acţiunea în revendicare a tabloului "E.", al pictorului F., referitor la faptul că preluarea abuzivă a bunului a fost stabilită, definitiv şi irevocabil, prin sentinţa civilă nr. 1491/2009 a Tribunalului Bucureşti, reţinând că respectiva sentinţă a fost desfiinţată în ceea ce priveşte judecata litigiului privind tabloul "E.", prin decizia civilă nr. 77A/05.03.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 786/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de apel a apreciat că hotărârea privind tabloul "E." a fost desfiinţată în integralitatea sa, considerente şi dispozitiv, chiar dacă în considerentele deciziei civile nr. 77 A/05.03.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă se precizează că preluarea abuzivă este incidentă şi pentru cererea referitoare la tabloul "E.". Pornind de la această apreciere, instanţa de apel a realizat o examinare proprie a condiţiilor preluării bunului, ajungând la concluzia că nu ne aflăm în prezenţa niciunui raport juridic, de orice natură ar fi el, între reclamant şi Stat în raport de tabloul în litigiu, că reclamantul nu şi-a probat susţinerile şi că, acceptând ipotetic că bunul a fost preluat abuziv, această preluare nu a fost efectuată din patrimoniul autorului reclamantului, care înstrăinase bunul, ci din patrimoniul entităţii către care bunul a fost înstrăinat şi care, în prezent, ar fi singura îndreptăţită să invoce în favoarea sa o eventuală preluare abuzivă şi implicit restituirea tabloului.

Însă, o atare apreciere este eronată, întrucât împrejurarea că decizia civilă nr. 77A/05.03.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2007, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 1491/18.12.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2007, în ceea ce priveşte judecata litigiului privind tabloul "E.", cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, lipseşte total de efecte numai cosiderentele şi dispozitivul sentinţei civile nr. 1491/18.12.2009 referitoare la această cerere, fără a avea nicio înrâurire asupra considerentelor decizorii ale deciziei civile nr. 77A/05.03.2013, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 786/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin considerentele deciziei civile nr. 77A/05.03.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2007, a fost tranşată cu autoritate de lucru judecat, pentru toate cele trei lucrări revendicate de reclamant, incluzând tabloul "E." al pictorului F., problema valabilităţii titlului în baza căruia tablourile au fost preluate, potrivit îndrumărilor date prin decizia de casare nr. 2145 din 23.03.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi îndrituirea reclamantului la restituirea acestora.

Sub acest aspect, în decizia civilă nr. 77 A/05.03.2013 s-a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă revendicarea a trei tablouri ce au aparţinut autorului reclamantului, G., respectiv E.", autor F.; a lucrării "H.", autor F. şi lucrării "B.", autor C., în temeiul dispoziţiilor art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional cultural mobil.

Potrivit Legii nr. 63/1974, în temeiul căreia s-a făcut preluarea celor trei tablouri, Statul putea dobândi bunuri din patrimoniul cultural naţional prin donaţii sau prin achiziţionarea lor la preţuri stabilite de Comisia Centrală a Patrimoniului Cultural Naţional sau astfel de bunuri puteau fi trecute în proprietatea statului prin decret prezidenţial, la propunerea aceleiaşi comisii şi cu plata despăgubirilor corespunzătoare (art. 16).

În situaţia în care se aprecia că deţinătorii de bunuri din patrimoniul cultural naţional nu îndeplineau obligaţiile de păstrare şi conservare prevăzute de lege, aceştia erau datori să le încredinţeze în custodie statului prin muzee, colecţii şi biblioteci, care erau obligate să le primească, să le conserve, restaureze şi păstreze (art. 16 alin. ultim din Legea nr. 63/1974).

Instanţa a constatat că preluarea nu s-a făcut în modalitatea legală a înstrăinării libere, la preţul convenit de părţi, neexistând nicio dovadă în acest sens, actul de înstrăinare al părţilor care ar fi trebuit să conţină preţul convenit în urma acordului ambelor părţi fiind suplinit de o notă care poartă menţiunea "vândut", ele fiind predate iniţial J., iar în prezent aflându-se doar tablourile "H." al lui F. în posesia Muzeului Naţional de Artă al României şi tabloul "B. " al lui C. în posesia RAPPS. Susţinerea RAPPS-ului în sensul acordării unei sume de bani pentru tabloul preluat nu suplineşte consimţământul părţilor, ci dimpotrivă, în această materie în care preţurile au oscilaţii foarte mari în funcţie de momentul ales pentru înstrăinare, impunerea vânzării unui tablou într-o limită de timp reprezintă prin ea însăşi o preluare abuzivă.

De aceea, s-a reţinut că instituţiile deţinătoare nu pot justifica în faţa dreptului de proprietate al reclamantului vreun titlu pentru deţinerea în continuare a tablourilor, pe care le-au primit prin deposedare abuzivă de către stat de la autorul reclamantului, condiţionând plecarea în străinătate a acestuia de vânzarea bunurilor arătate. Dacă ar fi existat vreun act de înstrăinare aşa cum pretind pârâţii ar fi fost primii interesaţi să îl prezinte. Acest fapt este confirmat şi prin adresa nr. 6526 a muzeului, din care rezultă că în arhiva muzeului nu există nici un document de vânzare-cumpărare din perioada 1980-1981 pe numele colecţionarului G.

Instanţa a concluzionat că Statul, prin instituţiile sale, a preluat în mod nevalabil bunurile ce fac obiectul prezentei acţiuni, preluarea bunurilor realizându-se cu nerespectarea nu numai a Legii nr. 63/1974, ci şi a Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Or, faţă de prevederile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, instituţiile care au preluat bunuri din patrimoniul cultural naţional au obligaţia să le restituie proprietarilor de drept (urmând ca aceştia să fie obligaţi, înainte de preluarea bunurilor restituite, să garanteze în scris respectarea dispoziţiilor legii).

Considerentele redate evidenţiază cu claritate modalitatea în care au fost dezlegate în apelul dintr-un ciclu procesual anterior aceste aspecte litigioase privind preluarea abuzivă a celor trei lucrări de artă, dar şi faptul că instituţiile deţinătoare nu pot justifica, în faţa dreptului de proprietate al reclamantului, vreun titlu pentru deţinerea în continuare a tablourilor.

De altfel, argumentul care a condus la desfiinţarea în parte a sentinţei civile nr. 1491/18.12.2009 şi la trimiterea spre rejudecare a cererii având ca obiect despăgubirile pentru tabloul "E.", a vizat exclusiv faptul că excepţia lipsei calităţii procesuale a Ministerului Culturii şi Cultelor a fost admisă prin decizia civilă nr. 77 A/05.03.2013, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calităţii procesuale pasive, astfel că instanţa de apel a soluţionat capătul de cerere având ca obiect tabloul "E." numai pe excepţie, fără a rezolva fondul cauzei. La acel moment, lucrarea nu era încă identificată ca aflându-se în custodia Muzeului Naţional de Artă al României, fapt realizat abia în cursul rejudecării acestui capăt de cerere.

Prin urmare, instanţa învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 802/13.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, nu mai avea posibilitatea de a statua diferit nici în ceea ce priveşte natura preluării bunurilor sau valabilitatea "vânzării" tablourilor de către autorul reclamantului, nici în ceea ce priveşte calitatea reclamantului de deţinător al unui bun în sensul Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, efectul pozitiv al lucrului judecat impunându-se instanţei de judecată, conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) din vechiul C. civ.

Or, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de admitere a apelului pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României pe considerente care încalcă autoritatea de lucru judecat a aspectelor litigioase tranşate anterior prin decizia civilă nr. 77 A/05.03.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2007, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 786/2014a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) şi 3 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei civile nr. 1165A/2017 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o va modifica, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României împotriva sentinţei civile nr. 802 din 13 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1165A/2017 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o modifică, în sensul că:

Respinge apelul declarat de pârâtul MUZEUL NAŢIONAL DE ARTĂ AL ROMÂNIEI împotriva sentinţei civile nr. 802 din 13 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2018.