Fatal traffic accident compensation: failure to apportion liability for concurrent fault and miscalculation of periodic damages under civil code and insurance norms

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în nume propriu şi în numele minorului B., în contradictoriu cu S.C. C. S.A., Ministerul Apărării Naţionale şi D., obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 2.000.000 euro şi o prestaţie periodică în sumă de 1000 RON lunar pentru minor.

În motivarea cererii, reclamanta a precizat ca la data de 29 martie 2012 în jurul orelor 14:50 pe drumul european DN 2 (E85), la km 195+800 m, în afara localităţii Garoafa s-a produs un accident de circulaţie, în care a decedat E., soţul reclamantei şi respectiv tatăl minorului B..

În accident au fost implicate următoarele autovehicule: autocamionul X aparţinând UM x Bârlad condusă de pârâtul D. şi autoutilitara tip Furgon marca F. cu număr de înmatriculare x aparţinând societăţii S.C. G. S.R.L. Focşani, condusă de E..

Din punct de vedere tehnic, reclamanta a susţinut că autocamionul cu nr. X nu era dotat cu bara antiîmpănare, aspect care a condus la agravarea accidentului şi respectiv a avut consecinţa pierderii vieţii soţului reclamantei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 3, 48 şi următoarele din Legea nr. 136/1995 modificată, Ordinul CSA nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, O.U.G. nr. 195/2002, Ordonanţa nr. 23/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 58/2016 din 12 octombrie 2016 a Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.A., Ministerul Apărării Naţionale - UM x Bârlad pentru UM x, D., având ca obiect pretenţii.

A fost obligată pârâta S.C. C. S.A. la plata despăgubirilor morale către reclamantă şi fiul său în cuantum de 50.000 euro şi o indemnizaţie lunară de întreţinere pentru minor de 250 RON lunar, începând cu data introducerii cererii şi până la majoratul minorului.

S-a luat act că s-a renunţat la excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Apărării Naţionale şi U.M. x Bârlad, prin încheierea din 21 octombrie 2015.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. în nume propriu şi în numele minorului B. şi pârâta S.C. C. S.A., aceastea fiind soluţionate prin decizia civilă nr. 74/A din 20 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, în sensul respingerii ca nefondate a cererii de repunere pe rol pentru redeschiderea dezbaterilor după rămânerea în pronunţare şi a apelurilor.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, cu privire la cererea de repunere pe rol, că se impune respingerea acesteia, având în vedere că această cauză a fost dezbătută după ora 12:30 aşa cum a solicitat prin cererea scrisă apărătorul reclamantei, care, deşi s-a prezentat până la sfârşitul şedinţei, nu mai era prezent apărătorul părţii adverse şi nici toţi membrii completului desemnaţi pentru a soluţiona această cauză.

Sub acest aspect, s-a mai reţinut că, prin cererea de apel nu s-au solicitat probe, iar cele cerute prin întâmpinare nu au putut fi puse în discuţie fiind decăzută din acest drept potrivit celor consemnate în şedinţa din 15 martie 2017.

În continuare, cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, s-a reţinut că, în mod corect prima instanţă a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte ipoteza din speţă, având în vedere că doar statuările instanţei de judecată penală au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, nu şi cele ale organelor penale, în conformitate cu art. 28 C. proc. civ.

În speţă, s-a reţinut o culpă concurentă în producerea accidentului cu toate implicaţiile sale, respectiv a şoferului autoutilitarei care nu s-a asigurat în timp util în vederea depăşirii autocamionului x şi lipsa barei antiîmpănare la autocamionul aparţinând Ministerului Apărării Naţionale.

Cu privire la daunele morale, instanţa de apel a reţinut că trebuie să se urmărească ca acestea să nu aibă caracter pur simbolic, ci să fie în măsură să amelioreze efectiv condiţiile de viaţă ale reclamanţilor, prin procurarea unor satisfacţii morale, urmând a se avea în vedere şi gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii şi valoarea protejată, respectiv dreptul la viaţă al persoanei.

Sub acest aspect, a fost avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Instanţa de apel a concluzionat că, raportat la şocul emoţional provocat reclamanţilor, la strânsa legătură pe care reclamanţii o aveau cu tatăl, respectiv soţul, la faptul că minorul B. avea doar 3 ani la data decesului tatălui şi avea nevoie mai mult ca oricând de sprijinul moral şi material al părintelui său, raportat la faptul că cel decedat avea doar 33 de ani la data accidentului, că reclamanta H. nu mai beneficiază de sprijinul moral, material, afectiv al soţul, suma de 50.000 euro acordată reclamanţilor este de natură să amelioreze condiţiile de viaţă ale acestora, prin procurarea unei minime satisfacţii morale.

Cu privire la acordarea prestaţiilor periodice lunare pentru minorul B., instanţa de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a obligat asiguratorul la plata lunară a diferenţei dintre pensia din sistemul de asigurări sociale şi cât ar fi beneficiat copilul dacă tatăl său s-ar fi aflat în viaţă.

La data de 31 mai 2017, recurenta-reclamantă A. în nume propriu şi în numele minorului B., respectiv la data de 18 mai 2017 recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. au formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 74/A din 20 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Recurenta-reclamantă A. în nume propriu şi în numele minorului B. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, casarea deciziei atacate cu recurs şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În cuprinsul recursului, recurenta-reclamantă a susţinut că pârâta S.C. C. S.A. a formulat două apeluri, unul incident şi unul principal, însă instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la cel incident, care a fost comunicat reclamantei în procedura prevăzută de art. 471 alin. (5) C. proc. civ.. În acest sens, reclamanta a susţinut că instanţa de apel avea obligaţia să lămurească existenţa înregistrării celor două cereri de apel şi să stabilească cu certitudine care cerere s-a înregistrat la instanţa de fond şi data acestuia.

Totodată, reclamanta a învederat că în mod greşit instanţa de apel nu a analizat excepţiile invocate, considerându-le că nu sunt de ordine publică, cât timp ele au fost invocate, potrivit art. 247 alin. (2) C. proc. civ., cel mai târziu la primul termen de judecată după ce a constatat săvârşirea neregularităţii.

S-a mai precizat că, în speţă, condiţiile neclare ale înregistrării şi depunerii apelului la instanţa de fond, lipsa înregistrării a două cereri de apel (principal la instanţa de fond şi incident la instanţa de apel), sunt fapte pentru care, în opinia reclamantei, se impune ca C. să depună toate contractele de asistenţă juridică încheiate cu reprezentanţii convenţionali pentru acest dosar, inclusiv contractul încheiat pentru ultimul reprezentant legal, respectiv avocatul I..

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, fiindu-i respinsă în mod greşit de către curtea de apel cererea de repunere a cauzei pe rol.

Din această perspectivă, s-a arătat că refuzul instanţei de reluare a cauzei dovedeşte că a fost încălcat principiul contradictorialităţii, art. 14 C. proc. civ., fiind totodată incălcat şi dreptul de egalitate al părţilor în procesul civil, respectiv art. 8 C. proc. civ., legiuitorul garantând exercitarea drepturilor procesuale în mod egal şi fără discriminări.

Sub aspectul daunelor morale acordate de cele două instanţe, recurenta-reclamantă a susţinut că suma de 50.000 euro nu este în măsură să refacă echilibrul distrus al familiei E., mai ales că E. nu poate fi readus la viaţă, iar cei doi reclamanţi nu mai pot fi repuşi în situaţia anterioară, rămânând permanent şi toată viaţa cu stigmatul pierderii tatălui/soţului lor.

În acest sens, reclamanta a mai arătat că instanţa de apel nu a făcut o evaluare în echitate şi cât mai precisă în bani a daunelor morale, cu atât mai mult cu cât practica instanţelor naţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului demonstrează că este posibil să se evalueze prejudiciul moral în aşa fel încât sumele acordate să reprezinte o justă compensare a răului suferit.

În ceea ce priveşte cuantumul prestaţiei periodice lunare pentru minorul B., recurenta a precizat că, instanţa de apel, deşi a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1393 alin. (1) C. civ., a avut în vedere că paguba suferită de minor prin moartea tatălui depăşeşte pensia de 244 RON de urmaş, nevoile minorului sunt cu mult mai mari decât suma de 250 RON stabilită prin decizia recurată.

În plus, sub acest aspect, s-a arătat că stabilirea prestaţiei la cuantumul de 250 RON este nelegală întrucât art. 1393 C. civ. nu face trimitere la dispoziţiile art. 529 C. proc. civ., ci dimpotrivă ele se referă la o prestaţie datorată în măsura în care paguba depăşeşte pensia de urmaş.

Prin recursul formulat şi întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În cuprinsul recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată este nelegală întrucât instanţa de apel şi-a motivat soluţia prin raportare la acte normative care nu prezintă relevanţă juridică în cauză şi nesocotind dispoziţiile aplicabile din C. civ. şi legislaţia în materia asigurărilor, reţinând o culpă concurentă în producerea accidentului.

Sub acest aspect, pârâta a susţinut că actele normative reţinute de instanţa de apel în motivarea soluţiei sale, respectiv H.G. nr. 610/1992 şi Instrucţiunile Ministrului de Interne publicate în M.O. nr. 110/1993, nu prevăd vreo obligaţie de dotare a camioanelor cu bara antiîmpanare şi, mai mult decât atât, chiar daca aceste acte normative ar fi prevăzut asemenea obligaţii, ele tot nu ar fi putut produce efecte şi dă naştere unor obligaţii legale în sarcina proprietarilor de vehicule fabricate şi puse în circulaţie anterior apariţiei acestor acte normative (conform principiului neretroactivităţii legii civile), aşa cum este şi cazul autocamionului cu numărul de înmatriculare x ce a fost produs şi omologat pentru circulaţia pe drumurile publice în anul 1986. În consecinţă, pârâta a învederat că nu există o faptă ilicită săvârşită sau vreo dispoziţie legală încălcată.

În consecinţă, recurenta-pârâtă a precizat că, raportat la probele administrate în cauza penală, rezultă că singurul responsabil de producerea accidentului rutier este ruda reclamanţilor, respectiv E., şi nu asiguratul RCA pârâtul D. sau pârâtul M.Ap. N. - U.M.x, motiv pentru care, în opinia recurentei-pârâte, societatea de asigurare RCA nu datorează despăgubiri ca urmare a decesului conducătorului auto E., iar prin hotărârile pronunţate, instanţele de fond şi de apel au încălcat prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi art. 2223 alin. (1) C. civ.

Totodată, s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 28 din Normele anexă la Ordinul CSA nr. 14/2011.

Recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a invocat nelegalitatea deciziei recurate şi din perspectiva faptului că instanţa de apel a menţinut soluţia tribunalului cu privire la prestaţia periodică în sumă de 250 RON/luna acordată în favoarea reclamantului minor B., cu încălcarea prevederilor art. 1388 C. civ. şi fără a da eficienţă dispoziţiilor legale care limitează despăgubirea cuvenită în raport de culpa concurenta a victimei (art. 1371 C. civ. şi art. 28 din Normele C.S.A.).

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel ar fi trebuit sa pornească de la realitatea că tatăl reclamantului minor realiza anterior decesului un venit lunar în sumă de 1.000 RON, iar în raport cu acest venit şi cuantumul pensiei de urmaş de 244 RON/lună primită deja de acest reclamant din partea statului ar fi trebuit să analizeze dacă se mai impune sau nu obligarea recurentei-pârâte la plata unei prestaţii periodice.

În plus, recurenta-pârâtă a învederat că soluţia este greşită întrucât instanţa de apel nu a ţinut cont la dezlegarea chestiunii privind prestaţia periodică de prevederile legale ce reglementează situaţia despăgubirilor acordate în cazurile în care se reţine culpa concurentă a victimei, respectiv art. 1371 C. civ. şi art. 28 din Normele anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

De asemenea, s-a mai susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să diminueze prestaţia periodică acordată reclamantului minor proporţional cu gradul de culpă al defunctului său tată, lucru care nu s-a întâmplat în cauză, prestaţia periodica acordata la fond fiind menţinută integral în apel.

La data de 2 august 2017, recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante ca nefondat. Pârâta a susţinut că motivele de recurs referitoare la respingerea excepţiei tardivităţii apelului principal invocată de reclamantă prin întâmpinare şi criticile vizând aşa-zisa omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la apelul incident şi cu privire la alte excepţii invocate de reclamantă prin întâmpinare, sunt neîntemeiate. Sub acest aspect, s-a susţinut că pârâta a declarat apelul principal în termenul legal de 30 zile de la data recepţionării hotărârii fondului.

În plus, s-a susţinut că soluţia instanţei de apel de la termenul din 15 martie 2017, în sensul constatării decăderii reclamanţilor din dreptul de a invoca excepţii şi propune probe, este corectă.

În continuare, recurenta-pârâtă a învederat că soluţia de respingere a cererii reclamantei de repunere a cauzei pe rol a fost una corectă, neexistând vreun motiv dintre cele expres menţionate la art. 400 C. proc. civ., care să justifice repunerea litigiului pe rolul Curţii de Apel Galaţi.

În ceea ce priveşte critica referitoare la daunele morale, recurenta-pârâtă a susţinut că, în realitate, reclamanta tinde la reaprecierea probelor şi la reanalizarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, ceea ce, în opinia recurentei-pârâte, ţine de o eventuală netemeinicie a hotărârii, motiv pentru care, recurenta-pârâtă apreciază că această critică nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În consecinţă, a invocat excepţia nulităţii acestui motiv de recurs.

Totodată, recurenta-pârâta a susţinut că şi critica referitoare la cuantumul prestaţiei periodice nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind indicat textul de lege încălcat sau aplicat greşit. În consecinţă, a solicitat constatarea nulităţii acestui motiv de recurs.

La data de 18 august 2017, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului formulat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. şi respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta-reclamantă A. în nume propriu şi în numele minorului B..

La data de 22 august 2017, recurenta-reclamantă A. în nume propriu şi în numele minorului B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte.

În cuprinsul întâmpinării, recurenta-reclamantă a susţinut că recurenta C. nu a indicat articolele de lege din C. civ. şi din legislaţia asigurărilor presupuse a fi încălcate de către instanţa de apel, în baza cărora greşit a fost reţinută culpa comună în producerea accidentului.

De asemenea, s-a susţinut că motivele de recurs de la pct. II din cererea recurentei C. privesc netemeinicia hotărârii atacate, neconstituind motive de nelegalitate.

În opinia reclamantei, dacă autocamionul implicat în accident este fabricat în 1986, dată la care omologarea nu prevedea bara antiîmpănare, potrivit art. 6 din RNTR 2, care reglementează condiţii mai severe pentru siguranţa rutieră, rezultă că autovehiculul nu putea să circule pe drumurile publice fără existenţa barei antiîmpănare.

S-a mai susţinut că C. nu a contestat raportul de expertiză extrajudiciar şi nici raportul expertului parte, care stabilesc culpa pârâtului D. şi nici nu a solicitat probe în a dovedi contrariul celor arătate de reclamantă.

În fine, recurenta-reclamantă a învederat că stabilirea prestaţiei periodice la cuantumul de 250 RON este nelegală, întrucât art. 1393 C. civ. nu face trimitere la art. 1388 C. civ.. Dimpotrivă, art. 529 C. proc. civ. se referă la o prestaţie datorată în măsura în care paguba depăşeşte pensia de urmaş, cum este cazul în speţă.

Recursul recurentei-reclamante este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, iar recursul recurentei-pârâte a fost legal timbrat cu 2865 RON taxă judiciară de timbru.

Prin raportul întocmit în cauză, s-a constatat că recursurile declarate de reclamanta A., în nume propriu şi în numele minorului B. şi de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 74/A din 20 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă sunt admisibile în principiu, raportat la valoarea litigiului.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar punct de vedere la raport, prin care au solicitat, în esenţă, admiterea recursului său astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din 20 martie 2018, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului reclamantei, invocată de pârâta S.C. C. S.A. prin întâmpinare. S-au admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A., în nume propriu şi în numele minorului B. şi de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 74/A din 20 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă şi s-a stabilit termen de judecată la data de 5 iunie 2018.

Analizând recursurile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, le va admite, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre soluţionare, pentru considerentele care vor fi redate în continuare.

Recursul reclamanţilor este fondat pe motive determinate de încălcarea regulilor de procedură care imprimă actului contestat sancţiunea nulităţii, dar şi pe greşita aplicare a legii la situaţia de fapt deplin constatată.

Primul dintre acestea deduce instanţei de control analiza legalităţii actelor de procedură ale instanţei de apel referitoare la apelurile succesiv declarate de către pârâta C. S.A.

Un prim aspect vizează neverificarea înregistrării apelului principal la tribunal, astfel cum impune legea de procedură, singurul apel înregistrat conform legii de către C. S.A., fiind apelul incident, care, de altfel, a fost singurul apel comunicat reclamanţilor în termen.

În acest sens, din punctul de vedere al recurenţilor-reclamanţi, apelul principal a fost nul, prin depunerea sa direct la instanţa de apel şi a fost declarat tardiv, excepţie greşit respinsă.

În plus, instanţa de apel a respins ca tardive excepţiile formulate de către reclamanţi cu privire la apelul principal, deşi întâmpinarea acestora a fost formulată în termenul legal, având în vedere data comunicării apelului principal, dincolo de împrejurarea că excepţiile invocate erau de ordine publică şi puteau fi oricând invocate înainte de închiderea dezbaterilor.

Nu în ultimul rând, se invocă împrejurarea că apelul incident nu a fost soluţionat de instanţa de apel, deşi aceasta a fost învestită cu o asemenea cerere şi trebuia să se pronunţe asupra sa.

În fine, încălcând dreptul la apărare al părţii dar şi principiul egalităţii părţilor, instanţa de apel a dezbătut cauza la un moment la care reclamanţii nu au fost reprezentaţi, apărătorul acestora solicitând ca pricina să fie luată în dezbatere la o anumită oră, cerere care nu a fost respectată, respinsă fiind, în acest context şi cererea de repunere pe rol pentru reluarea dezbaterilor.

Examinând aceste critici, urmare verificărilor proprii cu privire la actele de procedură efectuate în apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Potrivit rezoluţiei Tribunalului Vrancea, prima instanţă de fond, întocmită la 25 noiembrie 2016 au fost înaintate curţii de apel apelurile (iniţial, intitulate recursuri) declarate în cauză împotriva sentinţei civile nr. 58 din 12 octombrie 2016 de către reclamanţi şi pârâta C. S.A., acestea fiind ataşate adresei de înaintare. În această adresă nu s-a consemnat dacă apelul pârâtei avea natura unui apel principal sau incident, întrucât calificarea cererii urma să fie realizată, potrivit legii, de instanţa de apel.

Cu toate acestea, rezoluţia aplicată pe exemplarul apelului declarat de către C. S.A., la 29 noiembrie 2016, similară rezoluţiei aplicate pe formularul de apel al reclamantei, dovedeşte împrejurarea că la Tribunalul Vrancea această parte a declarat şi înregistrat un apel principal, astfel cum rezultă din conţinutul actului analizat.

Constatarea că C. S.A. a depus la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată un apel principal este dublată şi de constatarea că ulterior, apelul incident al acestei părţi a fost declarat o dată cu întâmpinarea formulată de această parte împotriva apelului declarat de reclamanţi, împrejurare reţinută şi în încheierea de dezbateri din 1 februarie 2017, necontestată de părţi la acea dată.

Prin urmare, fiind lămurite aceste aspecte, instanţa de recurs mai reţine şi că la dezbaterile din 1 februarie 2017, instanţa de apel a stabilit iniţial că apelul incident a fost declarat de către C. S.A. cu depăşirea termenului legal peremptoriu pentru formularea căii de atac, dar, prin acelaşi act de procedură, a revenit asupra acestei dispoziţii şi a constatat că, după data rezoluţiei de primire a apelului, 29 noiembrie 2016, acesta a fost declarat în termen, dispunând totodată comunicarea sa, inclusiv către reclamanţi, în vederea depunerii întâmpinării.

Din această modalitate de soluţionare a chestiunilor premergătoare, instanţa de recurs constată că instanţa de apel a procedat, mai întâi la a distinge între două căi de atac promovate de către C. S.A., pentru ca apoi, printr-o confuzie de date şi de interpretare a acestora, să abordeze cele două apeluri nediferenţiat.

În plus, fiind comunicat apelul principal, înregistrat la 29 noiembrie 2016, către reclamanţi abia la 1 februarie 2017, cu prilejul dezbaterilor din 15 martie 2017, instanţa de apel a constatat că întâmpinarea formulată de reclamanţi împotriva apelului principal, este tardivă şi a decăzut aceste părţi din dreptul de a invoca apărările din întâmpinare, fără a distinge după natura acestora. Mai mult, declararea tardivităţii întămpinării nu a fost precedată de analiza datei depunerii acestora, în condiţiile în care, fără a avea o dată certă menţionată pe actul de întâmpinare, instanţa a stabilit că aceasta a fost depusă la termenul de judecată, deşi această împrejurare nu a fost posibilă, întrucât reclamanţii nu au fost prezenţi sau reprezentaţi la acel termen.

De asemenea, la dosarul cauzei, părţile au formulat o cerere de dezbatere a cauzei după ora 12:30, cerere asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat, dar a reţinut cauza în pronunţare, luând doar concluziile pârâtei C. S.A. la acel termen.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel nu a lămurit situaţia apelului incident în legătură cu care a aplicat măsuri procesuale, şi aparent, l-a lăsat nesoluţionat.

În aceste condiţii, primul set al criticilor recurenţilor reclamanţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. este fondat.

Instanţa de apel a încălcat obligaţia de a lămuri motivat toate aspectele litigioase ale cauzei şi de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului şi soluţionarea exactă a cauzei în limitele învestirii. Analizând superficial datele cauzei, instanţa de apel a creat o confuzie nepermisă între apelul principal şi cel incident, abordând cauza global şi nediferenţiat, ceea ce nu corespunde obligaţiei stabilite în art. 22 C. proc. civ.

Din suma datelor cauzei instanţa de apel trebuia să îşi verifice, pe baza actelor de procedură efectuate în cauză, limitele investirii şi să dea tuturor cererilor părţilor o rezolvare completă şi motivată. Astfel, trebuia să verifice dacă C. S.A. a declarat două apeluri distincte împotriva primei hotărâri judecătoreşti, datele la care acestea au fost efectuate şi regimul lor procesual, iar ca o consecinţă firească, să pronunţe o hotărâre care să corespundă soluţionării tuturor cererilor formulate de părţi.

Aceeaşi abordare superficială a cauzei a fost realizată şi la termenul din 15 martie 2017, când instanţa a decăzut pe reclamanţi din dreptul de a formula întâmpinare, fără a se raporta la date certe ale actelor de procedură, pe baza unor temeiuri de drept care nu aveau incidenţă în cauză. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reaminteşte, în acest context că temeiul decăderii reclamanţilor din dreptul de a formula întâmpinare s-a întemeiat pe dispoziţii străine cauzei, respectiv art. 741 C. proc. civ., dispoziţii legale care nu reglementează pentru materia judecăţii apelului.

Nu este mai puţin greşit nici faptul că, admiţând excepţia tardivităţii formulării întâmpinării, instanţa de apel a respins apărările reclamanţilor, fără a primi excepţiile de ordine publică invocate de aceştia prin întâmpinare, al căror regim procesual este, în mod nediscutabil, reglementat de art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel nu s-a preocupat să răspundă solicitării părţii de a fi reprezentată de avocat la dezbaterea cauzei, care a avut disponibilitatea de a participa la şedinţa de judecată după ora 12:30, ceea ce semnifică o încălcare a dreptului părţii de a compărea în instanţă şi de a-şi susţine cauza, deci, o afectare în substanţă a dreptului la apărare.

Săvârşind aceste greşeli de ordin procedural, instanţa a încălcat normele de procedură corespondente, iar astfel, actele de procedură efectuate sunt lovite de nulitate, astfel încât, cu prilejul rejudecării ele vor fi refăcute, în limitele celor dezlegate.

Al doilea set al criticilor din recurs, corespunzătoare greşitei aplicări a normelor de drept material vor avea, în cuprinsul deciziei, un răspuns în considerente comune celor care răspund unui set de critici formulate de către C. S.A.. Acestea se referă la aplicarea greşită a legii, mai precis, a dispoziţiilor art. 1393 C. civ., referitoare la dreptul la reparaţie al persoanei responsabile, atunci când paguba suferită depăşeşte nivelul ajutorului sau pensiei acordate în sistemul asigurărilor sociale.

Premergător analizei acestora, instanţa de recurs arată că nu vor fi cercetare acele motive de recurs care corespund unor critici de netemeinicie, corespunzătoare modului greşit de individualizare a prejudiciului moral, deoarece, prin natura sa excepţională, recursul deduce cercetării numai motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în care aceste critici, nu pot fi încadrate.

Trecând la analiza recursului pârâtei C. S.A., Înalta Curte reţine că o primă critică de nelegalitate vizează aplicarea, de către instanţa de apel, a unor dispoziţii legale lipsite de relevanţă juridică în cauză şi ignorarea dispoziţiilor specifice în materia răspunderii aplicabile în acest caz.

Recurenta arată că, deşi instanţa de apel a reţinut că vehiculul aparţinând UM x avea, la data producerii accidentului auto carte de identitate şi certificat de inspecţie tehnică periodică valabile, fiind omologat pentru circulaţia pe drumurile publice în starea în care fusese fabricat în anul 1986, a stabilit culpa proprietarului autocamionului în producerea accidentului din cauza lipsei dotării vehiculului cu bară antiîmpănare, obligaţie legală stabilită prin H.G. nr. 610/1992 şi Instrucţiunile Ministerului de Interne publicate în M. Of nr. 110/1993.

Stabilind că lipsa acestei bare a constituit un factor determinant al consecinţelor grave al accidentului auto, instanţa de apel s-a referit la dispoziţiile H.G. nr. 610/1992 privind cartea de identitate a vehiculului şi Instrucţiunile Ministerului de Interne publicate în M. Of nr. 110/1993.

Cu toate aceste, aplicând aceste dispoziţii legale, instanţa de apel nu a indicat care este conţinutul normei de drept material încălcate, adică prescripţia legală care stabileşte o conduită a subiectului de drept civil, conduită care să fi fost încălcată.

Înalta Curte constată că primul dintre actele normative indicate de instanţa de fond reglementează conţinutul cărţii de identitatea unui vehicul, iar prin al doilea act normativ, se stabileşte regula potrivit căreia cartea de identitate a vehiculului se eliberează de către Registrul Auto Roman ori de filialele sale teritoriale în condiţiile stabilite de H.G. nr. 594/1991 privind verificarea îndeplinirii condiţiilor tehnice de către autovehiculele şi remorcile acestora care circula pe drumurile publice, modificată şi completată prin H.G. nr. 564/1992 şi H.G. nr. 625/1992. Niciunul dintre aceste normative nu impunea subiectului de drept obligaţia de a monta vehiculului bara antiîmpănare, iar instanţa de apel nu a demonstrat, prin aplicarea nemijlocită a acestor dispoziţii legale, că vehiculul a fost necorespunzător dotat şi prin aceasta a avut o culpă în producerea accidentului ori a consecinţelor acestuia.

În acest context, instanţa de apel avea obligaţia să stabilească, potrivit unor dispoziţii normative cu caracter precis, că proprietarul vehiculului a avut obligaţia dotării vehiculului cu dispozitive speciale de protecţie, obligaţie pe care a ignorat-o, dar şi că în complexul cauzal, această împrejurare a avut un efect multiplicativ al consecinţelor accidentului. Mai mult, pentru stabilirea culpei proprietarului vehiculului căruia îi lipsea bara antiîmpănare, instanţa de apel avea datoria să verifice condiţiile de omologare tehnică a vehiculului pentru circulaţia pe drumurile publice şi normativele exacte care au fost încălcate, inclusiv prin ordonarea unor probe cu caracter tehnic care să demonstreze neîndeplinirea condiţiilor de conformitate pentru circulaţia pe drumurile publice a camionului implicat în eveniment.

Este nu doar insuficientă, dar şi lipsită de suportul legalităţii, referirea la un act normativ, cu caracter general, fără a se preciza dispoziţia legală încălcată sau fără a oferi o interpretare adecvată a conţinutului său relevant asupra cauzei.

Din acest punct de vedere, motivul de recurs analizat este fondat, întrucât decizia atacată nu prezintă garanţia fundamentală de legalitate a soluţiei, cu privire la modul în care instanţa de apel, evocând fondul, constatat culpa comună a părţilor în producerea accidentului şi a consecinţelor sale.

Un alt motiv de recurs identificat în memoriul de recurs al pârâtei C. S.A. vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 28 din Normele anexa la Ordinul nr. 14/2011 al CSA, dispoziţii care prevăd că atunci când există culpă comună a părţilor implicate în accidentul de vehicule, acestea vor fi ţinute să răspundă numai pentru partea de prejudiciu care le este imputabilă, iar dacă departajarea gradului de culpă nu este posibilă, atunci întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi stabilită în cote egale; determinarea culpei poate fi făcută prin orice mijloc de probă. Or, în condiţiile în care instanţa de apel a constatat că există o culpă concurentă a victimei, deci o culpă comună, a ignorat aceste dispoziţii legale în mecanismul de stabilite a întinderii despăgubirii.

Şi acest motiv de recurs este fondat.

Stabilind, prin mecanismul descris mai sus, că există o culpă a proprietarului vehiculului militar în producerea accidentului determinată de lipsa barei antiîmpănare şi, constatând o culpă concurentă în producerea accidentului, cu toate consecinţele sale, instanţa de apel a omis, în cuantificarea daunelor şi a modului în care părţile sunt ţinute la reparaţie, să aibă în vedere criteriile legale enunţate în Ordinul CSA nr. 14/2011.

Astfel, din analiza conţinutului deciziei, rezultă că instanţa a responsabilizat asigurătorul camionului aparţinând UM Bârlad pentru plata întreg prejudiciului suferit de familia şoferului decedat, în lipsa unor considerente adecvate din care să reiasă probele avute în vedere pentru cuantificarea prejudiciului, deci întinderea acestuia şi modul său de repartizare prin raportare la culpa concurenta reţinută în paragrafele anterioare ale deciziei recurate.

Un ultim motiv de recurs vizează aplicarea greşită a legii, art. 1371, art. 1388 C. civ. şi art. 28 din Ordinul CAS nr. 14/2011, cu privire la modul de stabilire a prestaţiei periodice în favoarea minorului B.. Recurenta-pârâtă a arătat că, dincolo de împrejurarea că au fost ignorate prevederile legale referitoare la cota de prejudiciu suportată de autorul faptului prejudiciabil în cazul unei culpe concurente - chestiuni cărora instanţa de recurs le-a răspuns deja - instanţa de apel nu a motivat soluţia de obligare a asigurătorului la plata unei prestaţii lunare de 250 RON, apelând la presupuneri de ordin formal, care nu au niciun suport probator.

În această secţiune a considerentelor, Înalta Curte urmează să răspundă şi criticilor recurenţilor-reclamanţi care au invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1393 alin. (1) C. civ. la cuantificarea prestaţiei lunare acordate minorului în apel.

Pentru a dispune în modul contestat de recurenţi, instanţa de apel a reţinut că accidentul soldat cu decesul tatălui minorului s-a produs la 29 martie 2012, data la care E. realiza un venit lunar de 1000 RON, în condiţiile în care venitul minim pe economie era de 700 RON, iar salariul mediu, de 1507 RON. Astfel, constatând că venitul defunctului se situa la media dintre aceste două repere şi păstrând acest mod de determinare a venitului celui decedat, instanţa a constatat că, la data introducerii acţiunii, media celor două era de 1965 RON, sumă pe care a considerat-o a fi fost venitul pe care defunctul l-ar fi realizat, dacă evenimentul nu s-ar fi produs. Prin raportare la dispoziţiile art. 529 C. civ. şi deducând pensia de urmaş stabilită în sistemul asigurărilor de stat pentru copilul minor, instanţa a calculat o diferenţă de 250 RON, cu titlu de prestaţie periodică în sarcina asigurătorului.

Analizând aspectele criticate de părţi, Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanţa de apel a operat un artificiu al calculului venitului realizat de defunct cu încălcarea dispoziţiilor art. 1388 C. civ.. Dispoziţiile legale evocate permit instanţei să raporteze nivelul despăgubirii la venitul mediu lunar realizat de victimă în ultimul an anterior datei producerii faptei ilicite, sau, cel mult, în condiţii de probaţiune precis stabilite, potrivit alin. (2) al art. 1388. C. civ.

Determinarea nivelului salariului în plată al defunctului la 3 ani de la producerea accidentului s-a bazat pe un calcul ipotetic şi nu are niciun suport probator. Chiar dacă instanţei de judecată îi este permis să opereze cu prezumţii, acestea nu se confundă cu posibilitatea instanţei de a anticipa chestiuni cu totul eventuale, posibile, dar care nu sunt susţinute ca probabilitate. În lipsa unor pârghii determinate prin probe care să vădească o curbă de creştere salarială după formula aplicată de instanţă la calculul determinat, raţionamentul instanţei nu are suport legal, prin raportare la norma de drept determinată.

Deşi este adevărată susţinerea recurenţilor-reclamanţi că nevoile materiale ale minorului depăşesc resursele alocate acestuia prin pensia de urmaş şi diferenţa acordată de instanţă, de 250 RON lunar în sarcina asiguratorului, totuşi criteriile de calcul ale despăgubirii nu pot depăşi limitele art. 1393 C. civ., dispoziţie legală pe care, ca principiu de calcul a prestaţiei periodice, instanţa de apel a avut-o corect în vedere. Din acest punct de vedere, reclamanţii nu pot pretinde, cu titlu de despăgubire, o alocaţie lunară care să depăşească, cumulat cu pensia de urmaş, întreţinerea materială pe care tatăl, dacă ar fi trăit, o datora, potrivit legii, copilului său şi de aceea, pentru aceste argumente, aceast unic motiv de recurs va fi înlăturat.

Având în vedere toate aceste considerente şi aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, reţinute prin acestea, în temeiul art. 497 C. proc. civ., recursurile vor fi admise, hotărârea casată şi cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A., în nume propriu şi în numele minorului B. şi de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 74/A din 20 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2018.