Simulated power of attorney vs. pre-contract: appellate failure to analyze mandate execution and res judicata effects

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 667 din 30 martie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Alba, secţia I civilă s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A., decedată şi continuată de succesorii B. şi C., împotriva pârâtului D., s-a admis cererea reconvenţională formulată de pârât împotriva succesorilor reclamantei şi în consecinţă s-a constatat caracterul simulat al Procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007 de BNP E., s-a constatat că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de A. cu pârâtul D. la data de 17 iulie 2002, constituie actul ce exprimă voinţa reală a părţilor şi s-a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului formulată de F.. S-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta A., decedată la 6 iunie 2011 şi continuată de B. şi C. împotriva pârâtului.

Reclamanţii B. şi C. au fost obligaţi să restituie suma de 30.179 RON, taxă judiciară de timbru, de care au beneficiat cu titlu de ajutor public judiciar, constând în scutire taxă judiciară de timbru şi au fost obligaţi să plătească pârâtului 5.145 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 627.751,79 Euro, cu titlu diferenţă de preţ, încasată de acesta în calitate de mandatar al reclamantei în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, pentru cota de proprietate de 1/1 părţi asupra imobilului ce aparţinea reclamantei în calitate de vânzătoare şi obligarea pârâtului la restituirea în original a titlului de proprietate nr. x/1997, eliberat pe numele reclamantei şi aflat în posesia acestuia.

În motivarea acţiunii, invocând dispoziţiile art. 969 C. civ., art. 1541 şi art. 1544 C. civ., reclamanta a arătat că pârâtul, în calitate de mandatar, conform procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007 a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, prin care reclamanta în calitate de proprietar a vândut cumpărătoarei S.C. G. S.R.L., terenul în suprafaţă de 2.658 m.p. pentru preţul de 757.530 Euro, achitat în două tranşe pârâtului în calitate de mandatar. Din suma încasată pârâtul i-a remis doar parţial preţul, respectiv suma de 129.778,19 Euro, rămânând o diferenţă care a generat litigiul dintre părţi.

Pârâtul D. prin cererea reconvenţională formulată a solicitat să se constate - în contradictoriu cu C. şi B. în nume propriu cât şi în calitate de succesori ai defunctei A. decedată pe parcursul litigiului - caracterul simulat al procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007 încheiată cu A. şi să se constate că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002 între A. şi pârât, exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi şi produce adevăratele efecte între părţile contractante.

Pârâtul D. invocă în temeiul art. 1175 C. civ., caracterul simulat al procurii speciale, susţinând că raporturile juridice dintre părţi nu sunt guvernate de procură, care e doar formală, ci de antecontractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat între părţi la data de 17 iulie 2002.

Pârâtul susţine că, contrar conţinutului procurii, a devenit proprietar al terenului de 5.935 m.p., care include şi suprafaţa de 2.658 m.p., vândută în baza procurii către S.C. G. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, pentru care a încasat şi preţul, în calitate de proprietar, fiind doar un mandatar aparent al defunctei A..

Reţine prima instanţă că între părţi s-a soluţionat irevocabil, prin decizia nr. 443 din 13 februarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2009 litigiul având ca obiect solicitarea reclamanţilor D. şi F., în calitate de promitenţi cumpărători, de a se constata valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002 cu pârâta A. în calitate de vânzătoare, pentru suprafaţa de 3.277 m.p. teren, succesorii defunctei vânzătoare fiind obligaţi să predea reclamanţilor act apt de întabulare, în caz contrar sentinţa urmând să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Citând considerentele deciziei nr. 60/2014 a Curţii de Apel Alba-Iulia, menţinută prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, tribunalul arată că s-a tranşat definitiv, prin hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, voinţa reală a părţilor şi s-a dat eficienţă antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între acestea în anul 2002, motiv pentru care conform art. 1202 alin. (2) şi art. 1200 alin. (4) C. civ. s-au înlăturat apărările reclamantei din prezentul litigiu, care încalcă puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti anterioare.

Totodată s-a considerat ca fiind dovedită susţinerea pârâtului potrivit căruia procura specială este un act simulat, pârâtul fiind cumpărătorul terenului în suprafaţă de 5.935 m.p. de la defuncta A. în anul 2002, însă nefiind încheiată vânzarea în formă autentică şi pentru găsirea unui cumpărător la un preţ bun, precum şi pentru evitarea cheltuielilor generate de încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare succesive, au convenit să încheie direct, reclamanta A. prin pârât în calitate de mandatar, contractul de vânzare-cumpărare pentru suprafaţa de 2.858 m.p. cu S.C. G. S.R.L. autentificat sub nr. x din 4 octombrie 1997.

Prin urmare, este vorba de o simulaţie prin interpunere de persoane, fără a se încheia un contraînscris în condiţiile în care pârâtul D. în calitate de proprietar al terenului din anul 2002 a avut şi calitatea de mandatar al proprietarului aparent A., fiind explicabilă şi imposibilitatea morală pentru întocmirea contraînscrisului.

Acordul simulatoriu, condiţie esenţială a simulaţiei, care face legătura dintre actul public mincinos şi actul secret, dar real, exprimând voinţa neechivocă a părţilor de a ascunde realitatea, este dovedit prin faptul că cele două acte, nu pot coexista. Astfel, antecontractul, a cărui valabilitate a fost tranşată definitiv şi prin care reclamanta a vândut terenul în suprafaţă de 5.935 m.p. pârâtului, care a devenit cu titlu retroactiv, proprietar conform deciziei nr. 443/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi procura prin care reclamanta A., în calitate de mandant, proprietar al terenului înstrăinat anterior pârâtului, îl împuterniceşte pe proprietarul real, D. să vândă o parte a terenului ce a format obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare din anul 2002, demonstrează voinţa neechivocă a părţilor de a ascunde realitatea. Prima instanţă apreciind că sunt îndeplinite condiţiile art. 1175 C. civ., a admis cererea reconvenţională, precum şi cererea de intervenţie în interesul pârâtului, şi pe cale de consecinţă a respins acţiunea formulată de reclamantă, decedată şi continuată de succesori, ca nefondată, aceştia fiind obligaţi şi la restituirea sumei de 30.179 RON taxă judiciară de timbru în temeiul art. 10 din O.U.G. nr. 51/2008.

Prin decizia civilă nr. 1285 din 12 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanţii C. şi B., cu motivarea că pentru lămurirea naturii raporturilor juridice dintre părţi nu se poate face abstracţie de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate anterior, corect reţinute şi de prima instanţă, astfel că statuările jurisdicţionale anterioare nu pot fi înlăturate pentru a produce alte consecinţe juridice.

În acest sens, reţine instanţa de apel, că potrivit deciziei nr. 443/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, antecontractul de vânzare-cumpărare din anul 2002 nu a fost revocat sau modificat prin încheierea contractului de mandat din anul 2007, acesta fiind încheiat în considerarea posibilităţii vânzării unei porţiuni de teren la un preţ foarte bun, în condiţiile în care promitenta vânzătoare era bolnavă şi greu de transportat.

Totodată, faptul că prin decizia civilă nr. 547/2016 Curtea de Apel Alba-Iulia s-a statuat că plata sumei de 550.000 RON efectuată de promitentul cumpărător D. prin patru ordine de plată în contul vânzătoarei A. nu a fost supusă restituirii conform art. 1092 C. civ., nu justifică solicitarea reclamantei de restituire a întregii sume cu care a fost vândut imobilul în favoarea S.C. G. S.R.L., deoarece prin această hotărâre nu s-a stabilit că această plată ar fi fost făcută în baza contractului de mandat, ci doar că nu este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie a plăţii nedatorate.

În aceste condiţii, arată instanţa de apel, acţiunea principală se impunea a fi respinsă, chiar şi în lipsa cererii reconvenţionale.

Având în vedere că prin admiterea irevocabilă a acţiunii din dosarul nr. x/2009 reclamanţii D. şi F. au obţinut realizarea obligaţiei decurgând din actul secret, rezultă că pretenţiile reclamanţilor C. şi B. din prezentul litigiu derivate din actul public sunt nejustificate.

Cu privire la admiterea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta F. s-a reţinut că prima instanţă în mod corect a admis această cerere, deoarece aceasta a fost parte în litigiul care a consfinţit validitatea antecontractului de vânzare-cumpărare şi prin urmare avea interes în constatarea contractului simulat al actului public.

A fost înlăturată şi critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 10 din O.U.G. nr. 51/2008, în considerarea caracterului strict personal al dreptului la ajutor public judiciar nefiind incidente dispoziţiile art. 12 din Ordonanţă pentru a se justifica menţinerea acestui drept pe tot parcursul litigiului.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii C. şi B. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurenţii arată că deşi prin motivele de apel au invocat faptul că prima instanţă analizând mai întâi cererea reconvenţională pe care a apreciat-o ca fiind întemeiată, nu a mai examinat şi acţiunea principală ci a respins-o pe cale de consecinţă, prin decizia recurată, încălcând dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, principiul contradictorialităţii, precum şi dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel omite examinarea acestor critici.

Instanţa de apel a avut în vedere considerente străine cauzei pentru acţiunea principală, iar soluţia, în privinţa cererii reconvenţionale aceasta este lipsită de motivare. Prin decizia pronunţată instanţa de apel a arătat că se întemeiază pe efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 60/2014 a Curţii de Apel Alba-Iulia, al deciziei nr. 443/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi al deciziei civile nr. 547 din 7 aprilie 2016 a Curţii de Apel Alba-Iulia, din care reţine însă considerente irelevante pentru soluţionarea acţiunii principale. Astfel, instanţa de apel încălcând dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu analizează şi nu stabileşte în mod concret temeiul restituirii de către pârât a sumei de 129.778,19 Euro încasată şi plătită în baza procurii, dar nu şi suma de 627.751,79 Euro, solicitată prin cererea de chemare în judecată cu titlu de diferenţă preţ în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 2007.

Din considerentele deciziei lipsesc elementele din care să rezulte propria convingere cu privire la problema dedusă judecăţii, deşi atât prin acţiunea principală cât şi în combaterea cererii reconvenţionale s-a susţinut că plata sumei de 550.000 RON de către pârâtul D. reprezintă recunoaşterea existenţei contractului de mandat şi executarea voluntară parţială a obligaţiei de a da socoteală în sensul art. 1541 C. civ.

Totodată, arată recurenţii, deşi s-a invocat, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a ignorat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 443/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă care identifică două raporturi juridice între părţi, respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare din 2002 şi procura din anul 2007 arătând că prin decizia nr. 60/2014 a Curţii de Apel Alba-Iulia nu s-a stabilit în baza cărui act reclamantul din acel dosar, D. a achitat suma de 550.000 RON, reclamantei din prezenta cauză. Această apărare nu a fost analizată de instanţa de apel şi nici aceea întemeiată pe efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei nr. 547 din 7 aprilie 2016 a Curţii de Apel Alba-Iulia, care a stabilit că această plată nu s-a efectuat în baza antecontractului, ceea ce nu exclude posibilitatea efectuării plăţii în baza procurii.

O altă critică vizează omisiunea instanţei de apel de a analiza criticile privind modul de soluţionare al cererii reconvenţionale prin hotărârea primei instanţe, având în vedere că din hotărâre lipseşte raţionamentul juridic în baza căruia instanţa şi-a format convingerea că prin contractul de mandat s-ar fi creat o aparenţă care nu corespunde realităţi.

Faptul că procura a fost acordată tocmai promitentului-cumpărător din antecontractul de vânzare-cumpărare nu poate fi analizată ca fiind o contradicţie între realitate, respectiv calitatea de promitent-cumpărător şi aparenţa neconformă realităţii, respectiv calitatea de mandatar. Cele două calităţi nu sunt incompatibile logic s-au juridic, iar instanţa nu indică temeiurile de fapt şi de drept care au determinat această concluzie, ceea ce incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În aceste condiţii, arată recurenţii, instanţa de apel aplică greşit dispoziţiile art. 1175 C. civ., deoarece, contrar celor reţinute prin decizia recurată nu s-au administrat probe din care să rezulte legătura dintre antecontractul de vânzare-cumpărare din 2002 şi procură, din perspectiva simulaţiei, respectiv a acordului simulatoriu. Procedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, ceea ce atrage nelegalitatea deciziei şi pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greşit şi fără nicio motivare, arată recurenţii instanţa de apel reţine că este corectă soluţia de admitere a cererii de intervenţie în interes propriu, deşi tribunalul a calificat această cerere ca fiind accesorie.

Prin ultima critică, recurenţii invocă lipsa de temei legal a deciziei în privinţa obligării la restituirea sumei reprezentând ajutorul public judiciar, deoarece, contrar celor reţinute de instanţa de apel, stingerea dreptului părţii decedate, nu înseamnă naşterea unei obligaţii în sarcina succesorilor.

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii D. şi F. au invocat excepţia nulităţii recursului, care a fost respinsă conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. pentru motivele arătate în preambulul deciziei şi pe fond au solicitat respingerea acestuia arătând în esenţă că instanţa de apel a aplicat corect efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi dispoziţiile art. 1175 C. civ.

Analizând recursul formulat prin prisma criticilor şi dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că este fondat.

În privinţa motivelor de nelegalitate decurgând din încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea sunt fondate, deoarece instanţa de apel, prin decizia pronunţată nu a analizat efectiv criticile formulate prin motivele de apel.

Astfel, în speţă apelanţii au formulat critici concrete cu privire la soluţia primei instanţe, atât în privinţa modului de soluţionare al acţiunii introductive, respinsă ca efect al admiterii cererii reconvenţionale, cât şi cu privire la modul de soluţionare a acesteia din urmă. S-a invocat omisiunea analizării apărărilor formulate la prima instanţă şi interpretarea eronată a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti invocate în acest scop, prin extinderea efectului deciziei nr. 60/2014 a Curţii de Apel Alba-Iulia şi respectiv restrângerea efectelor deciziei nr. 547/2016 a Curţii de Apel Alba-Iulia şi a deciziei nr. 443 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

S-a invocat omisiunea primei instanţe de a analiza probele, respectiv ordinele de plată care confirmă în opinia recurenţilor-reclamanţi, executarea voluntară parţială de către pârâtul D. a obligaţiei sale de a da socoteală, obligaţie prevăzută de art. 1541 C. civ., ceea ce echivalează cu recunoaşterea calităţii de mandatar şi a caracterului real al procurii, evidenţiază şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1175 C. civ., în absenţa probelor din care să rezulte, în conformitate cu art. 1169 C. civ., existenţa acordului simulatoriu, condiţie fundamentală pentru existenţa simulaţiei.

Prin urmare considerentele deciziei trebuiau să cuprindă o analiză corespunzătoare a tuturor criticilor formulate de apelanţi, condiţie neîndeplinită, însă, în cauză.

Procedând astfel, prin decizia recurată s-au încălcat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. care stabilesc obligaţia instanţei de a preciza motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile şi apărările părţilor.

Sub acest aspect, susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia acţiunea introductivă trebuia respinsă chiar şi în lipsa formulării cererii reconvenţionale, nu reprezintă un argument în sensul dispoziţiilor legale anterior invocate, pentru a nu fi analizate şi criticile referitoare la respingerea cererii de chemare în judecată, ci demonstrează că este fondată critica recurenţilor care au invocat nelegalitatea deciziei derivată din omisiunea instanţei de apel de a examina în concret motivele referitoare la modul de soluţionare a cererii introductive.

Instanţa de apel trebuia să examineze cauza în conformitate cu dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi nu potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ. cum din eroare s-a consemnat, verificând în limitele învestirii stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, nu prin raportare la situaţia ipotetică în care nu s-ar fi formulat cererea reconvenţională.

Astfel, prin motivele de apel s-a criticat hotărârea primei instanţe, care nu a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 443/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, potrivit căreia între părţi au existat două raporturi juridice distincte, respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare şi procura, coexistenţa celor două convenţii fiind statuată cu putere de lucru judecat şi prin alte hotărâri irevocabile pronunţate între aceleaşi părţi. Instanţa de apel nu analizează în mod concret această critică, ci reia argumentele tribunalului, fără a dezvolta şi raţionamentul în baza căruia a concluzionat că nu este fondată susţinerea reclamantei în sensul că pârâtul şi-a executat voluntar, dar parţial obligaţia ce îi revenea în calitate de mandatar în conformitate cu dispoziţiile art. 1541 C. civ., fiind prin urmare exclusă incidenţa dispoziţiilor art. 1175 C. civ.

Verificarea împrejurării dacă plata sumei de 550.000 RON, achitată de către pârât, reclamantei reprezintă o plată parţială a preţului încasat de acesta în calitate de mandatar al reclamantei în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, constituie un aspect de fond, esenţial pentru soluţionarea cauzei, tocmai în considerarea faptului că prin decizia nr. 443/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-a reţinut că între părţi au existat două raporturi juridice distincte, iar prin decizia nr. 547/2016 a Curţii de Apel Alba-Iulia s-a statuat că plata sumei anterior menţionate nu s-a făcut din eroare şi nu este supusă restituirii în conformitate cu dispoziţiile art. 1092 C. civ.. Este real că prin această din urmă hotărâre judecătorească nu s-a stabilit că plata ar fi fost făcută în baza contractului de mandat, dar o astfel de interpretare nu a fost nici exclusă, motiv pentru care trebuia analizată de instanţele de fond, deoarece efectuarea acestei plăţi a constituit motivul principal pentru care reclamanta a invocat existenţa şi executarea parţială de către pârât a contractului de mandat şi prin consecinţă obligaţia acestuia de a restitui în întregime preţul încasat în calitate de mandatar al reclamantei, precum şi inexistenţa simulaţiei.

Din considerentele deciziei recurate lipseşte această analiză, astfel că Înalta Curte observă că este fondată şi critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. derivată din încălcarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. potrivit cărora instanţa de apel trebuia să verifice, în limitele cererii, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către tribunal din perspectiva dispoziţiilor art. 1541 C. civ. şi art. 1175 C. civ.

În consecinţă, în speţă, astfel cum justificat susţin recurenţii, instanţa de apel prin omisiunea analizării concrete a criticilor nu a cercetat efectiv fondul litigiului, fiind incidente şi dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., soluţia ce se impune fiind aceea de admitere a recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, motiv pentru care faţă de soluţia preconizată, analizarea celorlalte critici nu se mai impune urmând ca în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ. instanţa de apel să analizeze toate motivele şi apărările formulate de părţi, administrând probele necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1285/2017 din 12 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 5 iunie 2018.