Demolition of construction based on annulled permit: Presumption of legality during pendency and exemption from administrative demolition license under judicial order

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Judecata în faţa primei instanţe, în al doilea ciclu procesual. Sentinţa Tribunalului Covasna, secţia Civilă

Prin încheierea din 22.10.2015, Tribunalul Covasna, secţia Civilă, în al doilea ciclu procesual, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi cea a prescripţiei dreptului material la acţiune, iar ulterior, prin sentinţa civilă nr. 316/24.03.2016, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., împotriva pârâţilor S.C. D. S.A. şi Primarul Municipiului Ploieşti, a obligat în solidar pârâţii să desfiinţeze toate lucrările edificate ilegal în Ploieşti, str. x nr. 8 - Centrul comercial E., iar în subsidiar, i-a autorizat pe reclamanţi să desfiinţeze construcţiile pe cheltuiala pârâţilor, a obligat în solidar pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 14.689,97 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a mai obligat pârâţii în solidar la plata către stat a sumei de 43.368,75 RON reprezentând taxa judiciară de timbru pentru care reclamanţii au beneficiat de scutire prin ajutor public judiciar.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt proprietarii unui imobil situat în Ploieşti, str. x, nr. 10, jud. Prahova şi că în anul 2007, pe un teren aflat în vecinătatea proprietăţii lor (pe str. x, nr. 8), S.C. F. S.A. a început construirea unui centru comercial în baza autorizaţiei de construire nr. x/2006 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti, anulată ulterior de Tribunalul Sibiu, pentru lipsa acordului vecinilor exprimat în formă autentică, prin sentinţa nr. 248/27.04.2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2572/CA/14.12.2010 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Prima instanţă a mai notat că la 03.05.2010 S.C. D. S.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului edificat în temeiul autorizaţiei de construire nr. x/2006, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2010 de B.N.P. G., că la data de 16.08.2011, reclamantul A. s-a adresat Primăriei Municipiului Ploieşti, solicitând anularea autorizaţiei de funcţionare, precum şi demolarea imobilului edificat, invocând anularea autorizaţiei de construire, dar şi că, în răspunsul comunicat prin adresa nr. x/28.11.2011, Primarul Municipiului Ploieşti a prezentat reclamantului opţiunile pe care art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi art. 1349 C. civ. i le pun la dispoziţie. Deşi la 21.11.2011 şi la 11.09.2012 reclamanţii au notificat Primăria Municipiului Ploieşti, solicitând anularea autorizaţiei de funcţionare şi demolarea imobilului edificat nelegal, nu au primit vreun alt răspuns, aşa încât tribunalul a tras concluzia că autoritatea publică locală nu a efectuat niciun demers de natură să asigure punerea în practică a sentinţei nr. 248/27.04.2010 a Tribunalului Sibiu, cu toate că a avut calitatea de parte în dosarul în care s-a pronunţat hotărârea menţionată.

Din probele administrate în cauză, prima instanţă a conchis că imobilul ce aparţine reclamanţilor este grav afectat de cel edificat în imediata lui vecinătate în baza autorizaţiei anulate, prezentând în detaliu, în considerentele sentinţei sale, argumentele care i-au fundamentat această concluzie.

Pentru a soluţiona cauza, prima instanţă a ţinut seama şi de dezlegările date problemelor de drept în primul ciclu procesual, constatând astfel că normele de drept incidente includ şi aplicarea art. 610 şi 1076 C. civ.

Aşa fiind, a subliniat că una dintre condiţiile impuse de art. 610 C. civ. este aceea ca noua construcţie să fie edificată în aşa fel încât să nu aducă prejudicii reclamanţilor; or, în speţă, din probele administrate, a rezultat că s-au produs degradări importante la imobilul reclamanţilor ca efect al edificării în imediata lor vecinătate a unei clădiri.

În continuare, tribunalul a reţinut că anularea autorizaţiei de construire, pentru lipsa acordului reclamanţilor, justifică pe deplin aprecierea potrivit căreia desfiinţarea construcţiei reprezintă singura modalitate de intrare în legalitate şi de înlăturare a cauzei producerii vătămării drepturilor reclamanţilor.

În ce priveşte determinarea culpei părţilor, instanţa de fond a constatat că Primarul Municipiului Ploieşti a emis nelegal, în lipsa acordului reclamanţilor, autorizaţia de construire ulterior anulată şi că, deşi a fost parte în cauza având ca obiect anularea autorizaţiei de construire, nu a luat nicio măsură pentru a se conforma dispoziţiilor sentinţei pronunţate în respectivul proces.

Cum quod nullum est, nullum producit efectum, tribunalul a apreciat că, în condiţiile anulării autorizaţiei de construire, edificarea însăşi a construcţiei este nelegală.

În ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. D. S.A., a constatat că, în calitate de proprietar al construcţiei edificate nelegal, aceasta este obligată la desfiinţarea construcţiei în temeiul art. 610 şi 1076 C. civ. Astfel, pârâta are calitatea de având cauză cu titlu particular raportat la contractul prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Ploieşti, str. x, nr. 8, iar persoana juridică de la care a cumpărat imobilul a fost parte în cauza de contencios administrativ în care s-a dispus anularea autorizaţiei de construire. În acest sens, tribunalul a notat că sentinţa nr. 248/27.04.2010 a devenit irevocabilă la data de 14.12.2010, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat anterior, la 03.05.2010, ca efect al acestuia, dobânditorul dreptului de proprietate preluând imobilul cu toate viciile legale ale acestuia.

În considerarea acestor argumente, prima instanţă a admis acţiunea şi a dispus obligarea pârâţilor, în solidar (deoarece clădirea a fost edificată din culpa lor), să desfiinţeze toate lucrările edificate ilegal în Ploieşti, str. x, nr. 8 - Centrul comercial E., iar dacă aceştia nu-şi vor îndeplini obligaţia, reclamanţii au fost autorizaţi să desfiinţeze construcţia, pe cheltuiala celorlalte părţi.

În această ordine de idei, tribunalul a subliniat că "autorizarea" la care face referire art. 1076 C. civ. nu implică faptul că demolarea ar putea fi făcută în lipsa unei autorizaţii de desfiinţare emisă conform art. 7 alin. (12) din Legea nr. 50/1991 şi art. 44 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009. Şi, cum art. 610 şi 1076 C. civ. consacră dreptul vecinului prejudiciat de lucrările de construcţie de a cere demolarea clădirii chiar dacă nu este proprietarul acesteia, a apreciat că şi reclamanţii pot solicita eliberarea unei autorizaţii de desfiinţare.

Din aceeaşi perspectivă, neputându-se determina timpul necesar pentru obţinerea autorizaţiei de desfiinţare şi pentru întocmirea documentaţiei aferente, prima instanţă nu a stabilit un termen în care pârâţii să demoleze clădirea.

A făcut aplicarea art. 274 şi urm. C. proc. civ. şi a art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, în condiţiile în care reclamanţilor li s-a acordat ajutor public judiciar sub forma scutirii lor de la plata taxei judiciare de timbru în primul ciclu procesual, în fond şi în apel, iar pârâţii au căzut în pretenţii.

Apelurile. Decizia instanţei de prim control judiciar

Toate părţile au apelat sentinţa tribunalului; în plus, S.C. D. S.A. a atacat cu apel şi încheierea din 22.10.2015.

Această parte a solicitat şi suspendarea judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Cererea i-a fost respinsă, prin încheierea din 17.11.2016, cu motivarea că adoptarea unei atare măsuri nu este oportună, având în vedere vechimea dosarului.

Prin decizia civilă nr. 1804/Ap. /06.12.2016, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a stabilit un termen de 6 luni pentru îndeplinirea obligaţiei de demolare a construcţiilor edificate ilegal în Ploieşti, str. x nr. 8, care curge de la data rămânerii irevocabile a deciziei, a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate, a respins apelurile declarate de apelanţii-pârâţi şi i-a obligat pe aceştia din urmă să plătească apelantului-reclamant A. suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în ceea ce priveşte apelul promovat de apelanta-pârâtă S.C. D. S.A., care a fost îndreptat şi împotriva încheierii prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie nu se situează la data de 14.11.2008, când imobilul a fost finalizat, aşa cum susţine apelanta, deoarece s-ar nesocoti temeiul de drept al acţiunii reţinut prin decizia de trimitere spre rejudecare pronunţată în primul ciclu procesual. Astfel, curtea a apreciat că atât timp cât autorizaţia de construire nu fusese nici anulată, nici suspendată, lucrările de construire erau prezumate a fi legal efectuate. Aşa fiind, a constatat că data de la care a început să curgă termenul de prescripţie este 27.04.2010, când a fost pronunţată hotărârea de anulare a autorizaţiei de construire de către Tribunalul Sibiu. Şi, în raport cu aceasta, a reţinut că acţiunea a fost promovată înlăuntrul termenul de prescripţie, la 16.05.2012.

În acest context, a înlăturat susţinerea apelantei-pârâte, care a apreciat că termenul de prescripţie aplicabil este de 1 an şi că el curge de la data anulării autorizaţiei de construire, competenţa de judecată fiind a instanţei de contencios administrativ, reţinând că s-a stabilit irevocabil, prin decizia nr. 714/04.03.2015 a Înaltei Curţi că acţiunea este una civilă, de competenţa instanţei civile, astfel încât nu i se aplică dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ce priveşte critica aceleiaşi apelante cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii sale procesual pasive, instanţa de apel a constatat că în mod judicios a apreciat tribunalul că această parte, dobândind proprietatea imobilului, a preluat riscul bunului achiziţionat şi, pe plan procesual, poziţia autorului său în proces. Argumentele apelantei privind buna sa credinţă la momentul cumpărării imobilului au fost considerate ca neputând susţine temeinic admiterea excepţiei, dincolo de faptul că obligaţia de diligenţă i-ar fi impus să verifice dacă există sau nu litigii aflate pe rolul instanţelor.

Asupra criticilor privind fondul cauzei, instanţa de prim control judiciar, luând act de dezlegările date prin decizia nr. 714/04.03.2015 a Înaltei Curţi, a apreciat că atât timp cât autorizaţia de construire a fost anulată irevocabil şi nu s-a făcut dovada intrării în legalitate prin emiterea unei noi autorizaţii, nu poate fi primită susţinerea autoarei căii de atac, în sensul posibilităţii remedierii lucrărilor. Prin urmare, a sublinat caracterul nelegal al construcţiei şi a apreciat că măsura desfiinţării ei este oportună cât timp continuă să se producă efectele păgubitoare asupra imobilului intimaţilor-reclamanţi.

În ce priveşte proporţionalitatea măsurii demolării cu prejudiciile invocate de intimaţii-reclamanţi prin menţinerea construcţiei, curtea de apel a constatat că soluţia adoptată de tribunal nu este una disproporţionată şi că nu aduce atingere dreptului de proprietate al apelantei-pârâte, sens în care a citat din jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului (hotărârea pronunţată în 21.04.2016 în cauza Ivanova şi Cherkezare împotriva Bulgariei).

Având în vedere aceste considerente, a respins apelul promovat de S.C. D. S.A.

Examinând apelul declarat de Primarul Municipiului Ploieşti, instanţa de prim control judiciar a constatat că nu mai pot fi cenzurate criticile care pun în discuţie temeiul juridic al anulării autorizaţiei de construire, întrucât aceasta s-a hotărât irevocabil într-un alt litigiu şi că susţinerea potrivit căreia tribunalul n-ar fi cercetat dacă ar fi trebuit demolat imobilul în întregime sau doar o parte este contrară principiilor disponibilităţii şi al puterii de lucru judecat a hotărârii prin care a fost anulată autorizaţia de construire în întregul ei, ceea ce dovedeşte că întreaga construcţie este supusă desfiinţării.

În privinţa cheltuielilor de judecată la care a fost obligat apelantul, faţă de complexitatea cauzei, gradul de noutate, valoarea intereselor procesuale aflate în joc, numărul de termene de judecată, distanţele de desfăşurare a litigiului, excepţiile procesuale şi celelalte apărări formulate în cauza la care s-a răspuns prin note scrise, precum şi din soluţia căderii în pretenţii a apelantului-pârât, curtea de apel a considerat că suma acordată cu acest titlu este una justificată.

Apelul promovat de către reclamanţi a fost apreciat ca fiind fondat, având în vedere următoarele considerente:

Instanţa de fond a înlăturat cererea acestor părţi, de stabilire a unui termen pentru desfiinţare, folosind argumente lipsite de fundament legal, reţinând că nu se poate determina termenul de care autorităţile ar avea nevoie pentru emiterea unei autorizaţii de demolare.

Curtea de apel a notat că, dacă textul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/2991 instituie un termen pentru desfiinţarea lucrărilor executate fără autorizaţie, pe care organele de control ale unităţii teritorial-administrative trebuie să-l prevadă o dată cu aplicarea amenzii pentru contravenţiile prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) din aceeaşi lege şi să-l menţioneze în procesul-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, şi instanţa de judecată - ca titular al dreptului de a decide demolarea construcţiei realizată fără autorizaţie sau cu nerespectarea prevederilor acesteia - poate stabili un termen în care dispoziţia sa trebuie adusă la îndeplinire.

În consecinţă, a stabilit un termen de 6 luni (care curge de la data rămânerii irevocabile a deciziei), în care pârâtele sunt obligate să împlinească obligaţia de demolare a construcţiei realizate în temeiul autorizaţiei anulate, cu toate implicaţiile legale, inclusiv obţinerea de avize şi a autorizaţiei de demolare.

În acest context, a apreciat că susţinerile apelanţilor-reclamanţi în sensul că tribunalul trebuia să facă aplicarea art. 63 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009 este nouă, invocată pentru prima dată în apel, ca reacţie la considerentele sentinţei referitoare la necesitatea autorizării demolării.

Cu toate acestea, instanţa de apel a constatat că această prevedere este cuprinsă doar în Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/2991, care nu pot adăuga la lege, sub forma posibilităţii de executare a lucrărilor de demolare fără a fi necesară autorizaţia desfiinţării şi nu într-o variantă imperativă, aşa cum este textul art. 8 din Legea nr. 50/1991.

Cum apelurile pârâţilor au fost respinse, iar apelul reclamanţilor admis, instanţa de apel, făcând aplicarea art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâţii să achite apelantului-reclamant A., singurul care a făcut dovada plăţii în apel a cheltuielilor de judecată, suma de 5.000 RON (onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare).

Recursurile. Motivele de nelegalitate invocate

Toate părţile au recurat decizia curţii de apel; în plus, S.C. D. S.A. a atacat cu recurs şi încheierea din 17.11.2016.

Prin cererea de recurs pe care a formulat-o, Primarul Municipiului Ploieşti a solicitat modificarea hotărârii din apel, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii reclamanţilor, expunând următoarele critici:

Autorizaţia a fost anulată ulterior finalizării construcţiei, iar instanţele ar fi trebuit să analizeze posibilitatea ca întreaga construcţie să fie demolată sau doar o parte din aceasta, dat fiind că desfiinţarea integrală a imobilului ar prejudicia financiar oraşul Ploieşti şi ar crea blocaje la nivelul infrastructurii.

De asemenea, a criticat decizia şi din perspectiva timpului prea scurt, fixat pentru îndeplinirea obligaţiei de demolare, apreciind că un termen rezonabil ar fi de un an, în considerarea zonei în care se află imobilul şi a complexităţii procedurilor de autorizare a desfiinţării.

Recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. au atacat decizia, numai în ceea ce priveşte întinderea termenului stabilit pentru desfiinţarea construcţiei şi neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată.

Sub aspectul termenului fixat pentru desfiinţarea construcţiei, au apreciat că hotărârea din apel încalcă formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii; au invocat, astfel, motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

Dezvoltând aceste critici, au arătat că instanţa de apel a încălcat practic dezlegările oferite prin decizia de recurs pronunţată în primul ciclu procesual, judecând cauza prin prisma dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 50/1991, text pe care l-a interpretat şi aplicat greşit, acordând un termen nerezonabil de lung, de 6 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, pentru desfiinţarea clădirii. Pe de altă parte, în condiţiile în care au învestit instanţa nu cu o cerere de emitere a unei autorizaţii de desfiinţare, ci cu o cerere de desfiinţare directă a construcţiei, recurenţii-reclamanţi au apreciat că instanţa de prim control judiciar a statuat asupra unor aspecte care nu ar fi trebuit să formeze obiect al cercetării sale, aşa încât considerentele reţinute sunt în contradicţie cu dispozitivul.

Subliniind că în decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, obligatorie pentru judecătorii fondului potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a statuat că dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 50/1991 se completează cu prevederile legii generale şi că sancţiunea inerentă raportului obligaţional este parte componentă a reglementării art. 1076 C. civ., aceşti recurenţi au apreciat că motivarea curţii de apel, care a ignorat aplicabilitatea legii generale în condiţiile caracterului lacunar al art. 28 din Legea nr. 50/1991, este nelegală.

Astfel, au considerat că, pornind de la situaţia de fapt stabilită în cauză, instanţa ar fi trebuit să identifice norma de drept incidentă, în sensul dezlegat deja prin decizia din recurs şi, astfel, să constate că de vreme ce art. 1076 C. civ. conţine o normă cu caracter sancţionatoriu, sancţiunea civilă ce trebuie aplicată nu este supusă exclusiv art. 28 din Legea nr. 50/1991.

De aceea, recurenţii-reclamanţi au susţinut că acest din urmă text legal a fost aplicat greşit, iar sancţiunea desfiinţării construcţiei ar fi trebuit întemeiată pe dispoziţiile art. 1076 C. civ. şi executată potrivit regulilor generale.

Citând din doctrină, au apreciat că este dispensată de cerinţa autorizării desfiinţarea unui imobil când aceasta se întemeiază pe o hotărâre judecătorească, situaţie în care autorităţii publice i se ridică, practic, dreptul de a aprecia asupra oportunităţii sau legalităţii demolării.

În aceeaşi ordine de idei, au mai arătat că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 50/1991, deoarece textul de lege respectiv impune obligativitatea deţinerii unei autorizaţii de desfiinţare doar în sarcina titularului unui drept real asupra imobilului, nu şi în sarcina terţilor. În aceste condiţii, au susţinut că dacă li s-ar impune obţinerea unei autorizaţii de desfiinţare, actul jurisdicţional prin care s-a dispus demolarea/au fost autorizaţi a aduce măsura la îndeplinire ar fi golit de conţinut, întrucât nu ar putea respecta condiţia esenţială a procedurii administrative, cea de a prezenta dovada dreptului real asupra imobilului. Ca o consecinţă, recurenţii-reclamanţi au apreciat că şi dreptul lor de a obţine desfiinţarea construcţiei ar fi golit de conţinut, pentru că nu ar putea să execute niciodată hotărârea judecătorească, iar o atare situaţie ar contraveni protecţiei oferite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care urmăreşte să asigure drepturi reale şi efective, nu teoretice şi iluzorii.

În altă ordine de idei, autorii acestui recurs au criticat considerentul curţii de apel, care le-a reproşat că doar prin motivele de apel au invocat aplicarea art. 63 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009 (în realitate, art. 63 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 al Ministrului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei).

Evocând dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., aceştia au arătat că au respectat pe deplin norma de procedură în discuţie, folosindu-se în calea ordinară de atac de motive invocate în memoriul de apel, dincolo de faptul că era firesc ca o atare apărare să fi fost făcută direct în apel, în fundamentarea criticilor aduse sentinţei primei instanţe.

Recurenţii-reclamanţi au precizat că instanţa de apel a înlăturat de la aplicare dispoziţia cuprinsă în art. 63 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 al Ministrului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei cu motivarea că aceasta ar adăuga la lege şi că ar conţine prevederi cu caracter dispozitiv, nu imperativ.

Combătând neaplicarea textului în discuţie, care nu a fost abrogat, titularii recursului de faţă au precizat că norma nu adaugă la lege, ci numai lămureşte un aspect ce ţine de aplicarea legii.

Astfel, potrivit art. 63 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 al Ministrului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, "lucrările de desfiinţare a unor construcţii/lucrări executate fără autorizaţie sau cu încălcarea prevederilor acesteia, dispuse de organele de control abilitate sau de instanţă, se pot executa fără a fi necesară emiterea unei autorizaţii de desfiinţare".

Recurenţii-reclamanţi au arătat că dacă art. 8 din Legea nr. 50/1991 impune obligativitatea deţinerii unei autorizaţii de desfiinţare doar în sarcina titularului unui drept real asupra imobilului, nu şi în sarcina terţilor, textul din Normele Metodologice vine să precizeze acest aspect, în sensul că atunci când demolarea s-a dispus de către organele de control abilitate sau de instanţă, emiterea autorizaţiei de desfiinţare nu este necesară.

Iar formularea textului - "lucrările de desfiinţare (...) se pot executa fără a fi necesară emiterea unei autorizaţii de desfiinţare" - nu îi imprimă un caracter dispozitiv, ci exprimă practic dreptul de a desfiinţa lucrările la care se referă.

În considerarea argumentelor prezentate mai sus, dar şi a greşitei aplicări a art. 300 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au afirmat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, prin care, fără fundament, a stabilit un termen nejustificat de lung pentru desfiinţarea clădirii, ceea ce face ca executarea hotărârii să depăşească criteriul rezonabilităţii. În opinia lor, un termen rezonabil ar fi de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Decizia din apel a fost atacată de către aceşti recurenţi şi din perspectiva neacordării integrale a cheltuielilor de judecată, invocându-se încălcarea dispoziţiilor legale privind suportarea sumelor reprezentând ajutorul public judiciar de care au beneficiat. Prin urmare, au pretins să li se acorde integral cheltuielile de judecată dovedite.

S.C. D. S.A. a recurat atât decizia curţii de apel, cât şi încheierea din 17.11.2016, prin care instanţa de prim control judiciar a respins cererea de suspendare a judecăţii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a solicitat, în principal, modificarea încheierii, în sensul suspendării judecăţii apelurilor până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Prahova şi, ca o consecinţă, casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Braşov; în subsidiar, această recurentă a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii căii de atac pe care a promovat-o, respingerii apelului reclamanţilor, schimbării în parte a încheierii din 22.10.2015, cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respingerii acţiunii ca prescrisă ori, ca efect al admiterii apelului său, schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii. În terţiar, a solicitat casarea deciziei şi trimiterea dosarului, spre rejudecare, fie la instanţa de fond, fie la cea de apel, în vederea suplimentării probatoriului cu o expertiză tehnică de specialitate.

Prealabil expunerii motivelor de recurs, autoarea prezentei căi de atac a afirmat că a dobândit proprietatea asupra imobilului a cărui demolare se cere la data de 03.05.2010, fără să aibă cunoştinţă de pronunţarea de către Tribunalul Sibiu a sentinţei nr. 248A/27.04.2010, prin care autorizaţia de construire a fost anulată. A precizat că respectiva sentinţă a devenit irevocabilă la 14.12.2010, prin decizia nr. 2572/CA a Curţii de Apel Alba Iulia şi că în procesul soluţionat astfel, pe parcursul niciuneia dintre etapele procesuale, nu a fost citată.

Declarându-şi buna-credinţă la achiziţionarea imobilului, recurenta de faţă a arătat că a solicitat intrarea în legalitate, înregistrând în acest scop sub nr. x/12.10.2016 o cerere la Primarul Municipiului Ploieşti şi, ulterior, în condiţiile lipsei unui răspuns, formulând o acţiune în faţa Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care formează obiect al dosarului nr. x/2016 - aflat, la data redactării memoriului de recurs, în procedura de regularizare.

De aceea, S.C. D. S.A. a solicitat suspendarea judecăţii apelurilor în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, dar cererea i-a fost respinsă, prin încheierea din 17.11.2016, cu motivarea că adoptarea unei asemenea măsuri nu este oportună, având în vedere vechimea dosarului.

Criticând această încheiere, recurenta-pârâtă a apreciat că motivele pe care instanţa de apel şi-a fundamentat dispoziţia sunt străine de prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ceea ce determină incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Mai mult, a susţinut că toate condiţiile legale pentru a opera suspendarea judecăţii erau îndeplinite, deoarece dreptul care fusese dedus judecăţii în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal era corelativ obligaţiei ce se cere a fi impusă în sarcina Primarului Municipiului Ploieşti, de a emite o autorizaţie de construire în scopul intrării în legalitate a imobilului, proprietarul său urmărind reintegrarea clădirii în parametrii de existenţă şi utilizare legală; în opinia acestuia, admiterea unei asemenea acţiuni ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra prezentei cauze.

O altă critică adusă deciziei atacate priveşte păstrarea, în apel, a soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurenta-pârâtă a precizat că instanţa de prim control judiciar a reţinut, pentru a-şi argumenta concluzia, că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie nu îl reprezintă data finalizării imobilului, ci cea la care a fost anulată în fond autorizaţia de construire, 27.04.2010, pentru că anterior acestei date era prezumată legalitatea lucrărilor, iar demolarea nu ar fi putut fi dispusă.

În opinia autoarei acestui recurs, o atare dezlegare este nelegală, prin prisma ipotezelor prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Cum cererea de demolare este una civilă, acţiunea este patrimonială şi prescriptibilă în 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.

Sub aspectul datei de început a termenului prescripţiei, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabileşte că prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care reclamanţii au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

De aceea, recurenta-pârâtă a apreciat că nicio dispoziţie a legii nu leagă cunoaşterea pagubei de vreun element exterior, cum ar fi o confirmare din partea instanţei a nelegalităţii autorizaţiei. Prin urmare, a apreciat că reclamanţii au fost în măsură să cunoască paguba încă de la data edificării imobilului.

În această ordine de idei, a susţinut că hotărârile judecătoreşti de anulare a autorizaţiei nu au caracter constitutiv de drepturi, ci doar declarativ. Ca atare, atât timp cât actul administrativ a fost anulat, se impune concluzia că instanţele au recunoscut existenţa unei norme legale încălcate la data emiterii autorizaţiei (cea care pretindea necesitatea acordului vecinului la edificarea unei construcţii cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă), ceea ce presupune că neregularitatea preexista, iar reclamanţii au cunoscut-o cel mai târziu la data promovării acţiunii prin care au urmărit să obţină anularea autorizaţiei.

Aşadar, recurenta-pârâtă a susţinut că reclamanţii ar fi putut să pretindă desfiinţarea imobilului încă de când au solicitat anularea autorizaţiei, deoarece legea nu a impus, ca o condiţie a admisibilităţii unei asemenea acţiuni, existenţa unei hotărâri anterioare de anulare a autorizaţiei, cu atât cu mai mult cu cât o asemenea hotărâre nu dă naştere unei alte fapte ilicite sau unei alte pagube decât cea deja cunoscută de părţile adverse.

În continuare, autoarea acestui recurs a solicitat înlăturarea argumentelor reţinute în apel, potrivit cărora prezumţia de legalitate a autorizaţiei era de natură să-i împiedice pe reclamanţi să acţioneze anterior anulării sale, deoarece înseşi temeiurile de drept invocate (art. 610 şi 1076 C. civ.) exclud necesitatea anulării autorizaţiei, ca fundament al cererii de desfiinţare a unui imobil.

Prin urmare, dacă deja s-a stabilit că acţiunea se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun, prevederi de aceeaşi natură trebuie să guverneze, în opinia recurentei-pârâte, şi chestiunea prescripţiei. În caz contrar, dacă numai anularea autorizaţiei ar legitima pe reclamanţi să pretindă desfiinţarea construcţiei, ar trebui ca prescripţia unei asemenea acţiuni să intervină la împlinirea termenului special de un an, aplicabil în materia contenciosului administrativ.

Recurenta-pârâtă a subliniat că momentul de început al termenului de prescripţie, durata sa, cauzele de suspendare şi cele de întrerupere a cursului acestuia trebuie să aibă la bază date concrete, obiective, verificabile, în aşa fel încât aceste repere să nu ţină de conduita celui în defavoarea căruia prescripţia curge.

Aşa fiind, a reiterat concluzia potrivit căreia cel mai târziu la momentul finalizării imobilului, 14.11.2008, reclamanţii ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea şi, astfel, acţiunea în desfiinţarea clădirii ar fi trebuit promovată cel mai târziu la 14.11.2011.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia instanţei de apel nu este motivată în ce priveşte înlăturarea apărării sale, potrivit căreia prescripţia a început să curgă atunci când reclamanţii ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, adică cel mai târziu la momentul finalizării imobilului. Aceasta, în condiţiile în care paguba a fost produsă prin edificarea clădirii, nu prin anularea autorizaţiei.

În ceea ce priveşte soluţia asupra fondului, autoarea recursului de faţă, încadrându-şi susţinerile în ipotezele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a arătat atât că instanţa de apel nu a cercetat elementele răspunderii civile delictuale şi nu a prezentat argumentele pentru care a apreciat că se impune ca sancţiunea cea mai gravă (demolarea imobilului) să fie aplicată, cât şi că hotărârea a fost dată cu greşita aplicare şi interpretare a art. 610 şi 1076 C. civ.

Astfel, după ce a citat conţinutul acestor două texte de lege, a afirmat că prevederile evocate nu exclud posibilitatea efectuării unor lucrări de remediere, de natură să conducă la dispariţia vătămării produse reclamanţilor. Prin urmare, recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de apel ar fi trebuit să examineze măsura în care aplicarea principiului proporţionalităţii ar fi impus aplicarea sancţiunii celei mai drastice (demolarea integrală) sau a uneia mai uşoare, raportată la fapta ilicită şi la paguba creată.

S.C. D. S.A. a arătat că nelegalitatea hotărârii recurate derivă din aplicarea directă a prevederilor Legii nr. 50/1991, cu toate că în primul ciclu procesual Înalta Curte stabilise că instanţele urmează să aplice dreptul comun, iar nu cel special, derogatoriu, însă lacunar sub aspectul dedus judecăţii.

În continuare, susţinând că răspunderea sa delictuală trebuie să fie aplicată proporţional cu fapta imputată şi cu prejudiciul cauzat reclamanţilor, recurenta-pârâtă a apreciat că s-a dispus cea mai drastică măsură, a desfiinţării imobilului, aceasta fiind disproporţionată faţă de gravitatea faptelor reclamate şi prejudiciu.

În această ordine de idei, a arătat că probele administrate au relevat că daunele aduse proprietăţii intimaţilor-reclamanţi sunt integral reparabile - sens în care a prezentat concluzii ale unor rapoarte de expertiză -, că diferenţa între pierderea sa şi cea a părţilor adverse este imensă (ceea ce impune examinarea proporţionalităţii măsurii şi aplicarea soluţiei economice celei mai rezonabile), că instanţa nu a luat în calcul nici măcar varianta unei demolări parţiale, cu toate că recurenta-pârâtă a demarat proceduri pentru a intra în legalitate, în condiţiile în care nu a participat nici la edificarea construcţiei şi nici nu a avut cunoştinţă de anularea autorizaţiei, cu toate că intimaţii-reclamanţi sunt cei care au avut în vedere posibilitatea evitării demolării integrale şi cu toate că zona în care se află imobilul este una comercială, aglomerată şi intens circulată, iar nu una liniştită - toate aceste elemente fiind de natură, în opinia autoarei recursului de faţă, să îi individualizeze răspunderea.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează nerespectarea art. 10 şi 11 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Subliniind că imobilul în discuţie se află în situl urban Centrul Istoric, recurenta-pârâtă a arătat că demolarea sa nu poate avea loc în condiţiile pretinse de intimaţii-reclamanţi, ci numai în urma unei documentaţii specifice şi a unui aviz obţinut din partea Direcţiei Judeţene pentru Cultură Prahova. De asemenea, evocând memoriul efectuat de ing. H., a apreciat că demolarea imobilului este practic imposibilă, deoarece o atare operaţiune ar fi de natură să determine afectarea structurii de rezistenţă a clădirilor alipite şi a traficului. Din perspectivă procedurală, a considerat că, dacă i s-ar opune neinvocarea acestei apărări în fazele anterioare, ea este totuşi admisibilă, normele avute în vedere sunt unele de ordine publică, ceea ce face să fie incidente prevederile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a criticat respingerea, de către instanţa de apel, a cererii de administrare a probei cu expertiză tehnică, prin care solicitase ca un expert să cerceteze dacă soluţia demolării ar putea să fie şi parţială. În opinia sa, o astfel de măsură reflectă încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care impun judecătorilor să stăruie, prin toate mijloacele, pentru aflarea adevărului în urma administrării unui probatoriu adecvat, cu atât mai mult cu cât ceea ce se autorizase constituia extinderea unei clădiri existente, care ar fi putut fi păstrată.

În altă ordine de idei, această recurentă a atacat decizia instanţei de prim control judiciar şi sub aspectul dispoziţiei de admitere a apelului reclamanţilor, motivat de faptul că solicitarea acestora de a se stabili un termen în care să aibă loc desfiinţarea imobilului nu a fost formulată în termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ., ci ulterior, prin notele de şedinţă regăsite la fila x din volumul I al Tribunalului Covasna, aşa încât instanţa ar fi trebuit să dispună decăderea lor din dreptul de a-şi completa cererea de chemare în judecată.

La data de 14.03.2017, S.C. D. S.A. a solicitat introducerea în cauză a numitului I., în calitate de succesor cu titlu particular, ca efect al dobândirii de către acesta din urmă a dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui demolare se pretinde, prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/15.02.2017 de notarul public J..

La 06.04.2017, A., B. şi C. au depus întâmpinare la recursurile promovate de Primarul Municipiului Ploieşti şi de S.C. D. S.A.; au invocat excepţia nulităţii căii de atac declarate de Primarul Municipiului Ploieşti, pentru inexistenţa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, au solicitat respingerea sa, ca nefondat; aceeaşi soluţie au solicitat să fie pronunţată şi asupra celuilalt recurs.

Şi S.C. D. S.A. a depus întâmpinare la recursul reclamanţilor, solicitând respingerea sa ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În şedinţa publică de la 11.04.2017, Înalta Curte, luând act că dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui demolare se pretinde a fost transmis către I., a dispus introducerea acestuia în cauză, în calitate de recurent-pârât, dar şi scoaterea din proces a S.C. D. S.A.

La acelaşi termen, recurentul-pârât I. a depus la dosar un înscris, intitulat "cerere precizatoare a cererii de recurs", prin care şi-a însuşit recursul declarat de S.C. D. S.A. şi a invocat excepţia lipsei de interes a acţiunii reclamanţilor, motivat de faptul că atât timp cât pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal se află dosarul nr. x/2016, în cadrul căruia s-a pretins intrarea în legalitate, actualitatea demolării este infirmată; de asemenea, a solicitat Înaltei Curţi ca, în considerarea existenţei aceluiaşi dosar, să suspende judecata cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Prin acelaşi act, a inversat ordinea de invocare a cererilor formulate de autoarea sa, fără a invoca însă motive noi.

Pe de altă parte, a depus la acelaşi termen un alt înscris, intitulat "note precizatoare", prin care a răspuns apărărilor formulate de către reclamanţi pe calea întâmpinării.

La 19.09.2017, A., B. şi C. au depus note de şedinţă, prin care au invocat excepţia nulităţii/tardivităţii "cererii precizatoare a cererii de recurs" şi a "notelor precizatoare" din 11.04.2017, formulate de recurentul-pârât I..

La termenul de astăzi, în şedinţă publică, instanţa supremă, luând act că dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui demolare se cere a fost transmis către S.C. K. S.R.L., a dispus introducerea acesteia în cauză, în calitate de recurentă-pârâtă, dar şi scoaterea din proces a numitului I..

În recurs, părţilor li s-a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri noi.

Examinând cererea de suspendare a judecăţii, întemeiată pe art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Separat de critica încheierii din 17.11.2016, prin care instanţa de prim control judiciar a respins cererea de suspendare a judecăţii, întemeiată pe art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., o cerere de aceeaşi natură a fost formulată şi în recurs de către Dl. I. şi susţinută, după preluarea poziţiei procesuale, de către S.C. K. S.R.L.

În motivarea sa, a fost invocată existenţa dosarului nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în cadrul căruia proprietarul imobilului a cărui desfiinţare este disputată a solicitat intrarea în legalitate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază, în acest context, că autorizaţia de construire în baza căreia lucrările au fost executate a fost anulată de Tribunalul Sibiu prin sentinţa civilă nr. 248/27.04.2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2572/CA/14.12.2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, reţinându-se lipsa acordului vecinilor A., B. şi C., exprimat în formă autentică.

Prin urmare, un atare acord constituie o cerinţă sine qua non a admiterii cererii de intrare în legalitate.

Desigur că, în acest litigiu, instanţa supremă nu va evalua posibilitatea ca numiţii A., B. şi C. să-şi exprime acordul, nici posibilitatea ca acesta să fie suplinit; cu toate acestea, poziţia lor constantă, în cauza de faţă, a fost una de opoziţie faţă de cererea proprietarului imobilului în dispută privind intrarea în legalitate.

În aceste condiţii, pentru a verifica măsura în care dezlegarea dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal poate avea o înrâurire hotărâtoare asupra prezentei pricini, trebuie să se ţină seama şi de aspectele reţinute în precedent.

Acestea, împreună cu faptul că reclamanţii A., B. şi C. deţin un "bun" în sens convenţional, atât din perspectiva dreptului lor real de proprietate, cât şi din cea de creditori ai unei obligaţii de a face, derivată din anularea autorizaţiei şi din judecata prezentului litigiu în fond şi apel (chiar dacă recursul, în această materie, este suspensiv de executare potrivit art. 300 alin. (1) C. proc. civ.), se constituie în împrejurări care, în analiza de oportunitate a cererii întemeiate pe art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., creează Înaltei Curţi convingerea că suspendarea judecăţii nu se impune a fi adoptată. Ca atare, cererea formulată în acest sens va fi respinsă, ca nefondată.

Analizând excepţia lipsei de interes a recurenţilor-reclamanţi în promovarea căii de atac, se reţin următoarele:

Cu toate că analiza actului de procedură din 11.04.2017 relevă că excepţia lipsei de interes nu viza recursul, ci însăşi acţiunea de fond, S.C. K. S.R.L. a înţeles să invoce excepţia lipsei de interes a recurenţilor-reclamanţi în promovarea recursului, după cum s-a consemnat în practicaua prezentei decizii.

Înţeles ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, interesul reprezintă folosul practic urmărit de partea care declanşează o procedură judiciară în fond sau în căile de atac; el trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Autoarea excepţiei susţine că existenţa dosarului nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în cadrul căruia a solicitat intrarea în legalitate, este de natură să lipsească cererea reclamanţilor şi, implicit, recursul de atributul actualităţii.

O asemenea susţinere nu poate justifica admiterea excepţiei lipsei de interes a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, deoarece în procesul civil oricare dintre părţile aflate pe poziţia celui care a pierdut procesul justifică un interes în promovarea căii de atac, iar în speţă, în limitele în care recurenţii-reclamanţi au recurat decizia curţii de apel, ei află într-o atare situaţie.

Având în vedere considerentele de mai sus, excepţia lipsei de interes a recurenţilor-reclamanţi în promovarea căii de atac urmează să fie respinsă.

Examinând excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât Primarul Municipiului Ploieşti, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă şi limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Susţinerile recurentului-pârât nu pot fi circumscrise motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., expres invocat.

Nu numai că această parte nu a indicat, în mod expres, vreun text de lege încălcat sau greşit aplicat de către instanţa de apel, dar examinarea memoriului său de recurs conduce spre concluzia că recurentul-pârât nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. aşa fiind, indicarea celui reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal.

În realitate, toate criticile acestui recurent relevă nemulţumirea sa faţă de modul de interpretare a probelor ori faţă de modul de soluţionare a apelurilor în raport cu situaţia de fapt, însă ele nu răspund exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În acest context, se impune a se atrage atenţia părţilor că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu pot forma obiect al examinării Înaltei Curţi, a cărei analiză este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de netemeinicie, căci recursul nu este o cale de atac devolutivă.

Cum accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., să admită excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât Primarul Municipiului Ploieşti şi, în consecinţă, să constate nul recursul promovat de această parte.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate expuse de ceilalţi recurenţi, Înalta Curte reţine următoarele:

Logica juridică impune analiza cu prioritate a recursului declarat iniţial de S.C. D. S.A. şi preluat de I. şi, în prezent, de S.C. K. S.R.L., deoarece această parte urmăreşte să obţină, în caz de modificare a deciziei, respingerea în fond a acţiunii, situaţie în care recursul reclamanţilor şi-ar pierde finalitatea.

Prima critică a recurentei-pârâte se îndreaptă împotriva încheierii din data de 17.11.2016, prin care instanţa de prim control judiciar a respins cererea de suspendare a judecăţii apelurilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu motivarea că adoptarea unei asemenea măsuri nu este oportună, având în vedere vechimea dosarului.

Autoarea acestui recurs a apreciat că motivele pe care instanţa de apel şi-a fundamentat dispoziţia sunt străine de textul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi că toate condiţiile legale pentru a opera suspendarea judecăţii erau îndeplinite, deoarece dreptul care fusese dedus judecăţii în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal era corelativ obligaţiei care se cere să fie impusă în sarcina Primarului Municipiului Ploieşti, de a emite o autorizaţie de construire în scopul intrării în legalitate a imobilului, în vederea reintegrării clădirii în parametrii de existenţă şi utilizare legali; în opinia sa, admiterea unei astfel de acţiuni ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra prezentei cauze.

Înalta Curte recunoaşte caracterul profund deficitar al considerentelor pe care curtea de apel le-a expus, în susţinerea respingerii cererii de suspendare; în acord cu recurenta-pârâtă, apreciază că vechimea dosarului nu poate constitui, în sine, un motiv de înlăturare de la aplicare a art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Această situaţie nu este însă suficientă pentru a fundamenta admiterea căii de atac a recursului, pentru că suspendarea prevăzută de textul de lege evocat mai sus nu operează de drept, ci presupune o evaluare a oportunităţii sale.

Şi, dincolo de faptul că, de principiu, un atare examen ţine de temeinicia măsurii, considerentele expuse anterior, care au explicat măsura de respingere a cererii de suspendare a judecăţii recursurilor, îşi păstrează pe deplin valabilitatea şi în ipoteza de faţă.

De aceea, prima critică este nefondată.

Tot în scopul casării cu trimitere, recurenta-pârâtă a criticat respingerea, de către instanţa de apel, a cererii de administrare a probei cu expertiză tehnică, prin care solicitase ca un expert să cerceteze dacă soluţia demolării ar putea să fie şi parţială. În opinia sa, o astfel de măsură reflectă încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care impun judecătorilor să stăruie, prin toate mijloacele, pentru aflarea adevărului în urma administrării unui probatoriu adecvat, cu atât mai mult cu cât ceea ce se autorizase constituia extinderea unei clădiri existente, care ar fi putut fi păstrată.

Casarea deciziei doar pe temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. nu poate fi primită, deoarece, potrivit acestui text legal, "modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care (…) modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi". Aşadar, textul evocat nu instituie un nou motiv de casare, pe lângă cele prevăzute de art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ., ci doar prevede că atunci când este incident un motiv întemeiat de modificare, instanţa de recurs va proceda totuşi la casare, în măsura în care nu ar fi în măsură să pronunţe modificarea hotărârii atacate în lipsa unor probe noi, care nu pot fi administrate în această etapă a procesului.

Însă, exclusiv lipsa administrării unui probatoriu nu este suficientă pentru a atrage casarea unei hotărâri judecătoreşti, deoarece autoarea căii de atac a recursului ar trebui ca mai întâi să probeze incidenţa unui motiv întemeiat de modificare, dar care să nu poată determina o altă soluţie decât casarea în condiţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., citat mai sus.

Recurenta-pârâtă a supus cenzurii în recurs şi dispoziţia de păstrare, în apel, a soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că dezlegarea instanţei de prim control judiciar, potrivit căreia momentul începerii curgerii termenului de prescripţie nu îl reprezintă cel la care imobilul a fost finalizat, ci cel la care a fost anulată în fond autorizaţia de construire, este nelegală, prin prisma ipotezelor prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Părţile recunosc, chiar dacă recurenta-pârâtă pare să conteste ulterior, că acţiunea dedusă judecăţii este una civilă, patrimonială şi prescriptibilă în 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.

Sub aspectul momentului la care începe să curgă termenul de prescripţie, sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cu care "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Dezvoltând o amplă argumentaţie, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că legea nu leagă cunoaşterea pagubei de vreun element exterior, cum ar fi o confirmare din partea instanţei a nelegalităţii autorizaţiei (în condiţiile în care neregularitatea preexista) şi că reclamanţii au fost în măsură să cunoască paguba încă de la data edificării imobilului.

Această teorie pare însă să ignore faptul că textul de lege citat mai sus impune ca paguba să fi fost pricinuită printr-o faptă ilicită, nu doar să existe şi să fi fost cunoscută de păgubit - ca elemente care, alături de cunoaşterea celui care răspunde de pagubă - să determine momentul în care începe să curgă prescripţia.

Or, autorizaţia de construire se bucură, ca orice act administrativ, de o prezumţie de legalitate şi până la suspendarea (nedispusă în speţă) ori anularea ei, transferă lucrărilor care sunt executate în baza sa acelaşi caracter legal.

De aceea, Înalta Curte impune părţilor concluzia că până la anularea autorizaţiei, lucrările de construire edificate de proprietar nu sunt ilicite, aşa încât ele nu au aptitudinea de a pricinui o pagubă şi de a da naştere dreptului la acţiune în repararea ei.

Prin urmare, prescripţia nu a început să curgă la data finalizării imobilului - 14.11.2008, anterioară anulării autorizaţiei, aşa încât raţionamentul recurentei-pârâte este plasat pe o premisă falsă şi, în considerarea tuturor argumentelor anterior prezentate, se cuvine a fi înlăturat.

În ceea ce priveşte soluţia asupra fondului, autoarea recursului de faţă, încadrându-şi susţinerile în ipotezele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a arătat atât că instanţa de apel nu a cercetat elementele răspunderii civile delictuale şi nu a prezentat argumentele pentru care a apreciat că se impune ca sancţiunea cea mai gravă (demolarea imobilului) să fie aplicată, cât şi că hotărârea a fost dată cu greşita aplicare şi interpretare a art. 610 şi 1076 C. civ.

Aşadar, în mod expres, recurenta-pârâtă a invocat două motive de recurs, respectiv cele reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi modificată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii sau când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În continuare, instanţa supremă va analiza, cu prioritate, fiecare text de lege dintre cele două mai sus evocate şi în măsura în care vor fi identificate între criticile recurentei-pârâte aspecte care vor putea fi circumscrise acestor dispoziţii legale, le va detalia distinct; în acest context, se impune a se reitera că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu fac obiect al examinării Înaltei Curţi, a cărei analiză este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de netemeinicie, recursul fiind o cale extraordinară de atac, nedevolutivă.

Ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. presupune ca hotărârea să fie nemotivată sau să cuprindă motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Articolul 261 pct. 5 C. proc. civ. impune o obligaţia instanţei, în sensul de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept ce i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Nerespectarea acestei dispoziţii are aptitudinea de a atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., când partea interesată ar dovedi existenţa unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel; pierderea procesului nu se constituie într-o astfel de vătămare.

Ipoteza motivelor contradictorii sau străine de natura pricinii nu a fost invocată, în acest context, de către recurenta-pârâtă.

Pe de altă parte, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conţine trei ipoteze: lipsa de temei legal a hotărârii, încălcarea legii ori greşita ei aplicare.

Examenul deciziei curţii de apel relevă că aceasta cuprinde motivele care au determinat-o să înlăture susţinerile antecesoarei recurentei-pârâte, inclusiv cu privire la posibilitatea efectuării unor lucrări de remediere, pe care a exclus-o în mod argumentat şi la măsura în care principiul proporţionalităţii ar fi impus aplicarea sancţiunii celei mai drastice (demolarea integrală).

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că nelegalitatea hotărârii recurate derivă şi din aplicarea directă a prevederilor Legii nr. 50/1991, cu toate că în primul ciclu procesual în recurs stabilise că instanţele urmează să aplice dreptul comun (art. 610 şi 1076 C. civ.), iar nu cel special, derogatoriu, însă lacunar sub aspectul dedus judecăţii, însă o atare aserţiune nu este susţinută de considerentele deciziei.

Înalta Curte reţine, cu titlu preliminar, că dezlegările oferite în primul ciclu procesual nu sunt în sensul afirmat de recurenta-pârâtă. Concursul dintre legea generală şi cea specială a fost analizat în recurs, însă doar sub aspectul lipsei calităţii procesuale active, excepţie în baza căreia pricina fusese judecată în primă instanţă. În rest, este evident că dacă legea specială conţine norme care reglementează chestiuni deduse judecăţii, ea se va aplica cu prioritate faţă de cea generală.

Altminteri, dacă art. 610 C. civ., referindu-se la distanţa dintre construcţii, a impus obligaţia proprietarului de a nu aduce vătămare vecinului, art. 1076 C. civ. prevede dreptul creditorului de a cere "a se distrui (distruge, s.n.) ceea ce s-a făcut, călcându-se obligaţia de a nu face şi (...) de a fi autorizat a distrui el însuşi, cu cheltuiala debitorului, afară de dezdăunări".

Prin urmare, soluţia curţii de apel, care a confirmat sancţiunea demolării, cuprinsă în chiar textul art. 1076 C. civ., separat de posibilitatea acordării unor despăgubiri, reprezintă o expresie a aplicării legii, nicidecum a încălcării ei.

În continuare, o mare parte din criticile recurentei-pârâte vizează pretinsa încălcare a principiului proporţionalităţii între răspunderea sa delictuală, pe de o parte, şi fapta imputată şi prejudiciul cauzat reclamanţilor, pe de altă parte.

Toate aceste susţineri, potrivit cărora daunele aduse proprietăţii învecinate ar fi integral reparabile, diferenţa între pierderea recurentei-pârâte şi cea a părţilor adverse ar fi imensă, fără ca instanţa să fi luat în calcul varianta unei demolări parţiale, deşi au fost demarate proceduri pentru intrarea în legalitate, iar zona în care se află imobilul este una comercială, aglomerată şi intens circulată, nu una liniştită, nu fac obiect al examinării Înaltei Curţi, deoarece ele sunt legate de interpretarea probatoriului, în vederea individualizării răspunderii autoarei recursului de faţă. Or, aşa cum s-a arătat şi în precedent, analiza în recurs este limitată de chiar conţinutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de netemeinicie.

Se cuvine însă subliniat că teoria amplă expusă de recurenta-pârâtă, în sensul în care principiul proporţionalităţii ar trebui să conducă la o altă soluţie decât demolarea integrală pare să fi fost construită pentru a paraliza producerea efectelor hotărârii judecătoreşti prin care autorizaţia de construire a fost anulată, anulare care transferă caracter ilegal tuturor lucrărilor edificate în baza ei.

De aceea, restabilirea ordinii juridice impune ca, în întregul ei, construcţia executată în asemenea condiţii să fie desfiinţată, şi nu doar o parte din ea.

O soluţie în sensul propus de recurenta-pârâtă ar permite menţinerea unei clădiri ilegal edificate, ceea ce nu poate fi acceptat.

Pentru o bună înţelegere a raţionamentului care a stat la baza pronunţării deciziei de faţă, instanţa supremă va examina ultimele susţineri ale recurentei-pârâte împreună cu recursul promovat de recurenţii reclamanţi, părţile punând în discuţie, deşi din perspective diferite, stabilirea unui termen pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei de demolare, dar şi necesitatea obţinerii unei autorizaţii de desfiinţare.

Prima critică a recurenţilor-reclamanţi vizează durata termenului de 6 luni impus de curtea de apel, pentru ducere la îndeplinire a obligaţiei de desfiinţare a imobilului; titularii acestui recurs opinează că un termen rezonabil ar fi de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În schimb, recurenta-pârâtă a atacat decizia instanţei de apel, motivat de faptul că solicitarea reclamanţilor de a se stabili un termen în care să aibă loc desfiinţarea imobilului nu ar fi fost formulată în termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ., ci ulterior, prin note de şedinţă regăsite la fila x din volumul I al Tribunalului Covasna, aşa încât aceştia ar fi trebuit decăzuţi din dreptul de a-şi completa cererea de chemare în judecată.

Este adevărat că reclamanţii nu au solicitat prin cererea de chemare în judecată adresată Judecătoriei Ploieşti stabilirea unui termen în care demolarea să aibă loc; acest capăt de cerere a fost formulat la 20.09.2013, după prima zi de înfăţişare, însă pârâţii nu au invocat excepţia tardivităţii modificării în acest sens a acţiunii, ceea ce relevă că au fost de acord ca acest petit să se judece deodată cu restul capetelor de cerere.

Durata prea lungă a termenului nu relevă o nelegalitate în decizia curţii de apel; ea poate fi o chestiune de netemeinicie, dar care scapă controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, după cum s-a arătat şi mai sus.

În schimb, în cadrul aceleiaşi critici, recurenţii-reclamanţi pun în discuţie considerentul reţinut de instanţele de fond, în sensul necesităţii obţinerii unei autorizaţii de desfiinţare; pe de altă parte, invocând caracterul zonei în care este amplasată clădirea, acela de zonă protejată, recurenta-pârâtă afirmă că un atare act administrativ este necesar.

Necesitatea obţinerii unei autorizaţii de desfiinţare nu constituie o măsură care să fi fost luată prin dispozitiv şi întrucât C. proc. civ. de la 1865, sub imperiul căruia se derulează procesul de faţă, nu a reglementat calea de atac împotriva considerentelor, calea de atac nu poate fi admisă - de vreme ce dispozitivul nu conţine nicio măsură care să poată fi casată ori modificată -, dar considerentele pot fi reevaluate şi înlăturate ori înlocuite.

Examinând, în aceste condiţii, aprecierea instanţelor anterioare în sensul în care obţinerea autorizaţiei de desfiinţare ar fi necesară, Înalta Curte notează că aşa cum s-a reţinut anterior, în primul ciclu procesual a fost analizat concursul dintre legea generală şi cea specială doar sub aspectul lipsei calităţii procesuale active. Prin urmare, legea specială se va aplica cu prioritate faţă de cea generală dacă cuprinde norme care reglementează chestiuni deduse judecăţii.

Articolul 8 din Legea nr. 50/1991 impune, pentru efectuarea lucrărilor de demolare, obligativitatea deţinerii unei autorizaţii de desfiinţare.

Aşa cum doctrina a arătat în mod constant, o atare condiţie a legii a apărut în scopul protejării patrimoniului construit de abuzul proprietarului care şi-ar exercita dreptul de a demola.

Când însă demolarea este impusă pe calea unei hotărâri judecătoreşti, ea este dispensată de cerinţa autorizării, deoarece puterea lucrului judecat se opune ca autoritatea publică locală să mai verifice, încă o dată, îndeplinirea condiţiilor legale pentru demolare şi să evalueze oportunitatea demersului de desfiinţare a construcţiei; practic, hotărârea instanţei îi ridică autorităţii publice locale dreptul de apreciere asupra chestiunilor pe care le-a dezlegat.

O interpretare contrară nu doar că ar înfrânge principiul autorităţii de lucru judecat, dar ar goli de conţinut atât hotărârea, cât timp există riscul ca ea să nu fie niciodată pusă în aplicare, prin neemiterea unei autorizaţii de desfiinţare, cât şi drepturile părţii care câştigă procesul, contravenind protecţiei oferite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care urmăreşte să asigure drepturi reale şi efective, nu teoretice şi iluzorii.

În acest sens, Înalta Curte reţine că potrivit art. 63 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 al Ministrului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, "lucrările de desfiinţare a unor construcţii/lucrări executate fără autorizaţie sau cu încălcarea prevederilor acesteia, dispuse de organele de control abilitate sau de instanţă, se pot executa fără a fi necesară emiterea unei autorizaţii de desfiinţare".

Acest text normativ nu vine în contradicţie cu art. 8 din Legea nr. 50/1991 - în considerarea argumentelor prezentate mai sus -, ci lămureşte un aspect ce ţine de aplicarea legii, fiind cuprins în Secţiunea 2 (Situaţii speciale urbanistice şi tehnice) din Capitolul 4 (Alte precizări privind autorizarea); el nu are caracter dispozitiv, pentru că formularea textului - "lucrările de desfiinţare (...) se pot executa fără a fi necesară emiterea unei autorizaţii de desfiinţare" - exprimă practic, aşa cum au arătat şi recurenţii-reclamanţi, dreptul de a desfiinţa lucrările la care se referă.

Curtea de apel a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 63 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 al Ministrului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei şi în considerarea faptului că doar prin motivele de apel incidenţa lor ar fi fost invocată.

Or, potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ., "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".

În aceste condiţii, norma de procedură în discuţie a fost respectată în totul, părţile invocând în mod firesc motive noi prin memoriul de apel, tocmai pentru a-şi fundamenta criticile aduse sentinţei primei instanţe.

Aşadar, Înalta Curte impune părţilor concluzia că aceste considerente, fără a justifica modificarea deciziei recurate, urmează a le înlocui pe cele prezentate de instanţa de apel.

Desigur însă că lipsa necesităţii obţinerii unei autorizaţii de desfiinţare nu presupune că demolarea ar putea să să desfăşoare fără o documentaţie tehnică adecvată, de natură să asigure punerea în deplină siguranţă a tuturor clădirilor învecinate, potenţial afectate.

A doua critică a recurenţilor-reclamanţi se îndreaptă împotriva soluţiei de neacordare integrale a cheltuielilor de judecată, invocând încălcarea dispoziţiilor legale privind suportarea sumelor reprezentând ajutorul public judiciar de care au beneficiat.

Dincolo de faptul că autorii acestui recurs nu au indicat norma de drept pretins încălcată, instanţa supremă constată că în cauză s-a făcut o justă aplicare a art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, prin obligarea pârâţilor căzuţi în pretenţii la plata către stat a taxei judiciare de timbru pentru care reclamanţii au beneficiat de scutire prin încuviinţarea ajutorului public judiciar.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, aşa încât - sub rezerva substituirii considerentelor, în limitele indicate mai sus - se impune să fie păstrată, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată cererea de suspendare a judecăţii, susţinută în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de recurenta-pârâtă S.C. K. S.R.L.

Respinge excepţia lipsei de interes a recurenţilor-reclamanţi în promovarea recursului.

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât Primarul Municipiului Ploieşti şi în consecinţă:

Constată nul recursul declarat de recurentul-pârât Primarul Municipiului Ploieşti împotriva deciziei civile nr. 1804/Ap/06.12.2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., C. şi A. împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge ca nefondat recursul susţinut de recurenta-pârâtă S.C. K. S.R.L. împotriva încheierii din data de 17.11.2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2015 şi împotriva deciziei civile nr. 1804/Ap/06.12.2016, pronunţată de aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 decembrie 2017.