Invalid random allocation of severed counterclaim to new panel violates mandatory reassignment rules in civil procedure

Asupra recursului de faţă;

A.Obiectul cererii introductive.

1. La data de 7 mai 2015, BNP A., în calitate de administrator special al debitoarei B. S.R.L., în contradictoriu cu creditoarea C. S.A. şi administratorul special D., în temeiul art. 46 din Legea nr. 85/2006, au formulat cerere de constatare a nulităţii operaţiunii de girare a X din 1 august 2014 a sumei de 7.942.908,34 RON, respectiv a operaţiunilor de compensare încheiate între C. S.A. şi debitoarea B. S.R.L. în temeiul acestei operaţiuni de girare după data deschiderii procedurii pentru suma de 7.942.908,34 RON, BO emis de C. S.A. la data de 1 august 2014 în favoarea B. S.R.L. pentru plata facturilor emise de debitoare către C. S.A. după deschiderea procedurii şi girat de B. S.R.L. în favoarea C. S.A. pentru stingerea facturilor emise anterior deschiderii procedurii, ulterior, în baza acestui BO, fiind operată compensarea în contabilitate.

2. La data de 2 iunie 2015, E. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul B..

3. La data de 3 iunie 2015, C. S.A., în contradictoriu cu B., în insolvenţă, a formulat cerere reconvenţională solicitând, în măsura în care se va admite cererea principală, anularea întregii operaţiuni, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B., în calitate de vânzător şi C. S.A., în calitate de cumpărător, în principal pentru vicierea consimţământului determinat de eroarea obstacol, iar în subsidiar, pentru lipsa scopului cauzată de intervenţia erorii grave, iar urmarea anulării contractului de vânzare-cumpărare să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară.

4. Prin încheierea din 25 iunie 2015, pronunţată de judecătorul sindic în dosarul nr. x/2014 de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale formulată de pârâta-creditoare C. S.A. şi s-a format dosarul nr. x/2014.

5. Pentru a se pronunţa astfel, judecătorul sindic a invocat dispoziţiile art. 210 alin. (2) din Noul C. proc. civ., apreciind că cererea reconvenţională este una de drept comun.

B.Hotărârea primei instanţe.

6. Prin sentinţa nr. 150/2016 din data de 23.03.2016, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta C. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B. prin administratorul judiciar F. şi administratorul special D.. S-au admis cererile de intervenţie accesorie formulate de E. S.R.L. şi G. S.R.L., în interesul pârâtei.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

7. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta C. S.A., care a invocat nelegalitatea şi netemeinicia şi a susţinut că s-au încălcat formele de procedură prin disjungerea greşită a cererii reconvenţionale, cu încălcarea prevederilor art. 210 din C. proc. civ.. Nu numai că anularea operaţiunii de vânzare cumpărare avea legătură cu cauza principală, dar nu s-a pus problema ca cererea principală să fi fost în stare de judecată, iar cererea reconvenţională să provoace o întârziere. Mai mult decât atât, judecarea cererii principale a fost suspendată.

8. După disjungere, dosarul trebuia repartizat din nou, în mod aleatoriu.

Cererile de intervenţie accesorii au fost greşit admise. Cauza de faţă fiind pur civilă, nu aveau relevanţă calităţile intervenientelor în procedura insolvenţei, în speţă ei fiind terţi.

9. Hotărârea primei instanţe este lovită de nulitate şi pentru nelegala respingere a probelor. După disjungere, în cauză erau incidente prevederile art. 200 din C. proc. civ. şi, dacă ar fi existat neregularităţi, acestea trebuiau indicate de către instanţă. S-a pus în vedere părţii să precizeze obiectul cererii de chemare în judecată, să indice valoarea şi să timbreze, dar nu a existat nicio menţiune cu privire la numele martorilor. Proba cu interogatoriul a fost greşit respinsă, deoarece verificarea intenţiei reale a părţilor era un element subiectiv de fapt, ce nu putea fi demonstrat cu înscrisuri.

10. Hotărârea instanţei de fond este netemeinică. Judecătorul fondului a reţinut greşit că nu se poate reţine eroare esenţială prevăzută de art. 1207 C. civ., ci ar fi incidente dispoziţiile art. 1208 C. civ.. În mod greşit s-a avut în vedere un raţionament simplist, conform căruia, dacă s-a efectuat plata şi dacă s-a livrat marfa nu există eroare, situaţia de fapt fiind complexă şi pretinzând administrarea unor probe pentru a determina întocmai conţinutul raportului juridic. Operaţiunea s-a încheiat deoarece reclamanta a urmărit plata mărfii prin compensare, dar şi pentru că a existat acceptul administratorului judiciar. Apelanta are ca obiect de activitate distribuţia de medicamente, astfel încât achiziţia de marfă de la un client nu intervine decât în cazuri speciale. În speţă, marfa ar fi fost greu de înstrăinat de către debitoare, ca distribuitor la nivel local, fiind mai lesne de vândut la nivel naţional. Fiind profesionişti, achiziţionarea nu se putea face decât prin compensare cu datoriile pe care le avea debitoarea către apelantă. Nu s-a avut în vedere starea de eroare determinată de administratorul judiciar, care a fost de acord cu operaţiunea efectuată.

11. Elementul asupra căruia cade falsa reprezentare a fost hotărâtor pentru încheierea actului juridic. Prin urmare, marfa a fost preluată exclusiv în condiţiile în care plata se făcea prim compensare, în caz contrar actul juridic nu s-ar fi încheiat. Este îndeplinită şi condiţia ca partea să fi ştiut sau să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic. Cunoaşterea este demonstrată prin chiar operaţiunea de girare a biletului la ordin emis pentru contravaloarea mărfii.

12. La data de 16.08.2016, apelanta S.C. C. S.A. a formulat un motiv de apel de ordine publică suplimentar, solicitând anularea sentinţei şi tuturor încheierilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu indicaţii privind necesitatea administrării probelor şi respectării dreptului la un proces echitabil, iar în subsidiar reţinerea cauzei spre rejudecare, completarea probatoriului şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată.

13. La data de 16.08.2016, C. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea intervenientei E. S.R.L., iar la data de 12.09.2016 la întâmpinarea formulată de intervenienta G. S.R.L. şi a susţinut că prima instanţă a nesocotit atât prevederile art. 210, cât şi pe cele ale art. 123 din C. proc. civ., disjungând în mod nelegal cererea, că după disjungere nu a avut loc o repartizare aleatorie a cauzei, că cererile de intervenţie nu trebuiau admise, creditorii din insolvenţă fiind terţi în dosarul civil, că probele au fost greşit respinse şi că erau utile pentru a se stabili voinţa internă a părţilor. Pe fond, nulitatea se impunea potrivit art. 1207 C. civ., reluând argumentele din cererea de apel.

D. Hotărârea instanţei de apel.

14. Prin decizia nr. 1043/2016 din 24 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta C. S.A. împotriva sentinţei nr. 150/2016 din data de 23.03.2016, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata debitoare B. S.R.L., prin administratorul judiciar F., intimata pârâtă B. S.R.L., prin administratorul special D. şi intimatele interveniente E. S.R.L. şi G. S.R.L.

15. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

16. Potrivit prevederilor art. 129 din C. proc. civ., "(1) Necompetenţa este de ordine publică sau privată. (2) Necompetenţa este de ordine publică: 1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. (3) În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată".

17. Art. 130 din C. proc. civ. prevede că:

"(1) Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii. (2) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. (3) Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. (4) Dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei".

18. Totodată, conform prevederilor art. 131 din C. proc. civ. "(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop".

19. În speţă, prin cererea formulată la data de 16.08.2016, apelanta S.C. C. S.A. a invocat neverificarea, din oficiu, de către prima instanţă, a competenţei sale teritoriale, în condiţiile în care, în cauză, sunt incidente norme referitoare la competenţa teritorială alternativă şi, în mod corelativ, a invocat încălcarea dreptului său de a alege, dintre instanţele alternativ competente teritorial, pe cea căreia să îi adreseze cererea.

20. Ca urmare, criticile vizează norme de competenţă teritorială de ordine privată, astfel încât nu constituie motive de apel de ordine publică şi nu pot fi primite deoarece, sub sancţiunea decăderii, trebuiau formulate în cadrul cererii de apel, conform dispoziţiilor art. 470 alin. (1) pct. c şi alin. (3) din C. proc. civ.

21. Potrivit prevederilor art. 149 din Legea nr. 85/2006, normele procesuale de drept comun se aplică în procedura insolvenţei doar în măsura compatibilităţii lor.

22. În speţă, s-au invocat prevederile art. 123 şi art. 210 C. proc. civ., conform cărora:

"(1) Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale este stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat. (3) Când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile" şi, respectiv "(1) Cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală. (2) Dacă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanţa poate dispune judecarea separată a cererii reconvenţionale. Cu toate acestea, disjungerea nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a procesului".

23. Aceste texte nu îşi găsesc aplicarea în speţă, deoarece sunt incompatibile cu prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, conform cărora "(2) Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei".

24. Ca urmare, în mod corect judecătorul-sindic desemnat de Tribunalul Dolj în dosarul având ca obiect procedura insolvenţei debitoarei B. S.R.L. a apreciat că se impune disjungerea şi, totodată, soluţionarea conform normelor dreptului comun a cererii reconvenţionale prin care C. S.A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a operaţiunilor de vânzare-cumpărare încheiate cu debitoarea B. S.R.L., invocând eroarea, ca viciu de consimţământ, precum şi lipsa cauzei sau cauza falsă a contractului.

25. Disjungerea cererii reconvenţionale s-a dispus la data de 25.06.2015, când era în vigoare Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, aprobat prin hotărârea CSM nr. 387/2005.

26. Or, potrivit prevederilor art. 98 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor de judecată, aprobat prin hotărârea CSM nr. 387/2005, în caz de disjungere, dosarul nou format se repartizează aceluiaşi complet, pentru respectarea principiului continuităţii.

27. În aceste condiţii, în mod corect, acelaşi judecător care, în completul C4F, specializat în materia insolvenţei, a fost investit cu cererea reconvenţională formulată de C. S.A., a păstrat dosarul nou format cu privire la cererea disjunsă, în completul specializat în materia litigiilor cu profesionişti, C5COM.

28. Deşi, din punct de vedere administrativ, ar fi trebuit să i se aloce un număr unic de dosar, dosarului nou format i s-a atribuit număr de dosar asociat în procedura insolvenţei debitoarei B. S.R.L.. Această neregularitate administrativă nu a afectat însă, în niciun mod, soluţionarea cauzei în conformitate cu normele de drept comun, dosarul nou format fiind înregistrat ca litigiu cu profesionişti şi soluţionat în complet specializat în această materie, în conformitate cu normele de drept material şi procesual civil.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

29. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. C. S.A. aducându-i următoarele critici:

30. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a normelor legale în materia verificării şi stabilirii competenţei de soluţionare a pricinii.

31. În primul rând, instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal critica referitoare la nerespectarea formelor de procedură din perspectiva încălcării dispoziţiilor imperative ale art. 131 C. proc. civ., care instituie obligaţiile instanţei de a verifica şi stabili, din oficiu competenţa generală materială şi teritorială şi de a consemna în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care se constată competenţa instanţei sesizată, prima instanţă neprocedând la verificarea competenţei de soluţionare a pricinii.

32. Este nelegală hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva confirmării de către aceasta a soluţiei de înlăturare a criticilor referitoare la modalitatea în care prima instanţă a încălcat formele de procedură ce reglementează materia competenţei, prin aplicarea greşită a prevederilor art. 130 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., apreciind în mod eronat că reclamanta, ca urmare a disjungerii cererii reconvenţionale, avea obligaţia de a opta pentru instanţa competentă în procedura regularizării.

33. Împrejurarea că prima instanţă a admis o excepţie de necompetenţă funcţională invocată din oficiu şi a dispus transpunerea dosarului către o secţie civilă fără a pune în discuţia părţilor incidenţa prevederilor art. 113 din noul C. proc. civ., nu poate conduce la suprimarea dreptului recurentei-reclamante de a beneficia de o dispoziţie legală ce a fost instituită în favoarea reclamantului, în raport de care acesta are posibilitatea de a opta în ceea ce priveşte competenţa teritorială.

34. În ceea ce priveşte stabilirea competenţei teritoriale, în raport de prevederile art. 113 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece au fost ignorate criticile referitoare la modalitatea în care prima instanţă a încălcat, din nou, formele de procedură, respectiv prevederile art. 131 alin. (2) C. proc. civ., care instituie obligaţia instanţei de a pune în discuţia părţilor necesitatea unor probe s-au lămuriri suplimentare cu ocazia verificării competenţei.

35. Dacă s-ar fi efectuat verificări suplimentare, s-ar fi constatat că locul plăţii este acelaşi cu locul emiterii biletului la ordin, acesta fiind în Bucureşti, iar reclamanta-recurentă ar fi optat în sensul atribuirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

36. Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor legale în materia disjungerii cererii reconvenţionale.

Astfel, potrivit art. 210 alin. (1) C. proc. civ., cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală, iar potrivit dispoziţiilor alin. (2) ale aceluiaşi articol, dacă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanţa poate dispune judecarea separată a cererii reconvenţionale.

Cu toate acestea, nici în această din urmă situaţie, disjungerea nu este posibilă dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a procesului.

37. Soluţia instanţei de apel este greşită, deoarece motivarea s-a raportat la o pretinsă incompatibilitate cu prevederile Legii nr. 85/2006 care ar limita atribuţiile de control a judecătorului sindic, omiţând să observe că ambele dosare vizau, în realitate, verificarea legalităţii aceluiaşi act juridic.

38. Hotărârea a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a atribuţiilor ce instituie regula imperativă a repartizării aleatorie a dosarelor, fiind încălcate dispoziţiile art. 98 alin. (4) din Regulamentul de organizare al instanţelor neavând legătură cu situaţia din speţă.

39. Prin admiterea excepţiei de necompetenţă şi trimiterea cauzei spre soluţionare secţiei competente ca un dosar complet nou, au devenit aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., precum şi cele ale regulamentului de organizare a instanţelor de judecată, înregistrarea dosarului, după disjungere, trebuia să urmeze procedura repartizării aleatorii.

40. Din această perspectivă este eronat raţionamentul instanţei de judecată care a avut în vedere doar ipoteza disjungerii şi soluţionării cauzei nou formate de către instanţă, fără a se pune problema unei declinări de competenţă, situaţie n care nu se mai punea problema respectării principiului continuităţii.

41. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materia cererilor de intervenţie.

În acest sens, s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, reţinând că terţii intervenienţii ar justifica interesul legitim, personal, născut şi actual al intervenienţilor, raportat la calitatea de creditor în procedura insolvenţei, deoarece, faţă de calificarea naturii juridice a cererii reconvenţionale, ca fiind o acţiune civilă de drept comun, având ca obiect nulitatea unui act juridic, nu are relevanţă calitatea de creditor într-o procedură de insolvenţă distinctă.

42. Hotărârea a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor care reglementează administrarea probelor în procesul civil, soluţia fiind greşită atât din perspectiva aspectelor de procedură reţinute de instanţele fondului, cât şi din perspectiva utilităţii şi concludenţei probelor solicitate, făcându-se abstracţie de caracterul civil al cauzei.

43. Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a legii pe fondul cauzei.

Astfel, în mod greşit, instanţa de apel a reluat raţionamentul primei instanţe care a constatat că nu se poate reţine eroarea esenţială ca motiv de nulitate al contractului de vânzare-cumpărare aşa cum este prevăzută această cauză prin dispoziţiile art. 1207 C. civ., pe motiv că ar fi aplicabile dispoziţiile art. 1208 C. civ., care dispun că dacă eroarea putea fi cunoscută cu minime diligenţe atunci nu este caz de anulare, reclamanta-recurentă dezvoltând, în extenso, considerentele sale ce vizează acest motiv de fond.

F. Apărările formulate.

44. La data de 27 martie 2017, intimata-intervenientă E. S.R.L. a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

45. Intimata-pârâtă B. prin lichidator judiciar F. a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

G. Considerentele Înaltei Curţi.

46. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

47. Nu pot fi reţinute criticile referitoare la disjungerea cererii reconvenţionale, deoarece, aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, datorită obiectului cererii reconvenţionale aceasta nu era în competenţa de soluţionare a judecătorului sindic, între atribuţiile acestuia, prevăzute de Legea nr. 85/2006, neregăsindu-se soluţionarea unei astfel de cereri, cererea reconvenţională fiind de competenţa unei instanţe de drept comun în materia litigiilor dintre profesionişti.

48. Hotărârea instanţei de apel este, însă, nelegală, în ce priveşte soluţionarea criticilor referitoare la nerepartizarea aleatorie a cererii reconvenţionale, după soluţia de disjungere.

49. Astfel, instanţa de apel ca şi prima instanţă, nu a observat că nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 210 C. proc. civ., care prevede că cererea reconvenţională se judecă separat de cererea principală dacă numai aceasta din urmă este în stare de judecată, ipoteza în care ne aflăm fiind aceea că cererea reconvenţională nu este de competenţa instanţei care a fost învestită cu soluţionarea acesteia, deşi, atât instanţa de apel cât şi prima instanţă au reţinut, în mod corect, că cererea reconvenţională este o acţiune de drept comun, ce nu este de competenţa judecătorului sindic.

50. Ca atare, în aceste condiţii era obligatorie repartizarea aleatorie a cauzei înregistrate pe rolul instanţei de drept comun, aşa după cum prevăd dispoziţiile art. 99 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aşa după cum era în vigoare la data de 25 iunie 2015 când s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale.

51. Prin urmare, ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., care prevede faptul că se poate cere casarea unei hotărâri când hotărârea a fost pronunţată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei.

52. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 şi art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului, la aceeaşi instanţă de apel, care va proceda potrivit celor reţinute mai sus.

53. Celelalte critici formulate vor fi avute în vedere la soluţionarea, pe fond, după ce cauza va fi trimisă la prima instanţă şi va fi realizată repartizarea aleatorie la instanţa de drept comun care are în competenţă soluţionarea litigiilor dintre profesionişti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 1043/2016 din 24 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 23 noiembrie 2017.