Insurance coverage for design errors: interpretation of special policy clauses and res judicata effects of arbitral awards

Prin sentinţa civilă nr. 5902 din 26 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. B. S.A. şi în consecinţă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 153.402,4 euro cu titlu de indemnizaţie de asigurare, dobânda legală aferentă acestei sume, de la data introducerii acţiunii - 6 octombrie 2010 şi până la data plăţii, precum şi 16.463,86 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată a intervenientei S.C. C. S.R.L., dispunându-se obligarea reclamantei să-i plătească acesteia suma de 104.107,73 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin contractul de antrepriză nr. x/27.08.2007 încheiat între reclamantă, în calitate de beneficiar şi intervenienta forţată S.C. C. S.R.L., în calitate de executant s-a convenit executarea de către aceasta din urmă a lucrărilor la obiectivul "D." situat în Municipiul Oradea, Piaţa Cetăţii.

Executantul a încheiat cu pârâta S.C. B. S.A., prin brokerul de asigurare S.C. E., contractul de asigurare nr. x/10.06.2008 având ca obiect asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi asigurarea de răspundere civilă a constructorului, din ale cărui clauze rezultă că pârâta are obligaţia de a acorda despăgubiri în cazul unor erori de proiectare/de execuţie, defecte de material, doar pentru bunurile indirect afectate de aceste erori/defecte de material.

SC C. S.R.L. i-a cesionat reclamantei, cu acordul pârâtei, drepturile izvorâte din contractul de asigurare, astfel că reclamanta S.C. A. S.R.L. în calitatea sa de cesionară i-a solicitat asigurătorului despăgubirile rezultate ca urmare a producerii riscului asigurat, la data de 12 februarie 2009, prin prăbuşirea, în timpul execuţiei, a structurii acoperişului la unul dintre corpurile clădirii ce se edifica.

Au fost înlăturate apărările pârâtei care a refuzat plata despăgubirii întrucât asiguratul său a renunţat la drepturile cuvenite conform poliţei de asigurare CM x, pe motiv că aceste drepturi au fost anterior cesionate reclamantei.

Nu s-a reţinut nici susţinerea conform căreia la data producerii evenimentului poliţa de asigurare era suspendată pentru neplata la termen a primei de asigurare, faţă de modalitatea în care s-au derulat raporturile contractuale dintre părţi în legătură cu acest aspect, prin care asigurătorul a acceptat ca fiecare rată să fie achitată la o dată ulterioară, considerînd contractul în vigoare, ca producându-şi efectele în continuare, renunţând implicit la aplicarea clauzei 3.1.4 din Condiţiile generale care stabilesc o anumită procedură în cazul achitării peste termenul scadent a unei rate de primă (suspendarea efectelor contractului, cererea scrisă a asiguratului pentru încheierea unui act adiţional ca urmare a achitării ratei restante, reintrarea în vigoare a poliţei începând cu ora 24 a zilei în care s-a plătit rata de primă restantă). Prin urmare, tribunalul a reţinut că la data producerii evenimentului, poliţa de asigurare îşi producea efectele.

Cu privire la cauza avarierii lucrărilor, prima instanţă a reţinut că din cuprinsul rapoartelor de expertiză rezultă că structura acoperişului s-a prăbuşit din cauza unor erori de proiectare.

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată susţinerea reclamantei, bazată şi pe opinia singulară a unui expert, potrivit căreia prăbuşirea acoperişului a fost cauzată şi de erorile de execuţie săvârşite de constructor, nu doar de proiectare. În plus, prin clauza specială 115 - Acoperirea greşelilor de proiectare şi a defectelor de material, părţile au prevăzut că asigurătorul nu are obligaţia de a despăgubi asiguratul (executant al lucrărilor) pentru lucrările distruse, avariate din cauza erorilor de execuţie, cu excepţia lucrărilor indirect afectate (eroarea de proiectare nefiind deci singura cauză de excludere a asigurării). Aşadar s-a reţinut că este lipsită de relevanţă împrejurarea dacă, pe lângă viciile de proiectare - a căror existenţă nu s-a contestat - au existat şi vicii de execuţie, contractul de asigurare reglementând în mod identic condiţiile în care se achită despăgubirea.

Cu privire la cuantumul prejudiciului produs, bazându-se pe raportul de expertiză contabilă, tribunalul a reţinut că lucrările indirect afectate prin prăbuşirea acoperişului totalizează suma de 153.402,4 euro, rezultată prin însumarea cheltuielilor cu refacerea scărilor rulante afectate prin prăbuşirea acoperişului, curăţarea molozului după accident, expertizarea tehnică şi proiectul de consolidare a structurii corpului "A". Au fost înlăturate toate celelalte cheltuieli generate asupra bunurilor în mod direct, ca efect al excluderii prevăzute în contractul de asigurare. La această sumă s-a adăugat, potrivit art. 43 Codul comercial, dobânda legală de la data introducerii acţiunii, 6 octombrie 2010 şi până la data plăţii.

Cererea de chemare în judecată a intervenientei S.C. C. S.R.L. a fost respinsă ca neîntemeiată, pe cale de consecinţă.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata sumei de 16.463,86 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, reprezentând: 10.945,86 RON taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise, 5 RON timbru judiciar, 1200 RON onorariu expert contabil şi 4313 RON onorariu avocat. De asemenea, în baza aceloraşi prevederi legale, reclamanta a fost obligată să-i achite intervenientei S.C. C. S.R.L. suma de 104.107,73 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 490 din 15 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 5902 din 26 noiembrie 2014 a Tribunalului Bucureşti.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:

1. Asupra apelului pârâtei S.C. B. S.A., care a invocat, în principal, inadmisibilitatea cererii, lipsa de interes a reclamantei şi autoritatea lucrului judecat, instanţa de apel a stabilit cu precădere netemeinicia acestor apărări, arătând că reclamanta are tot interesul să recupereze prejudiciul suferit, chiar dacă a procedat la declanşarea unor acţiuni pe temeiuri diferite, respectiv: pe calea arbitrajului, prin constituirea de parte civilă în procesul penal şi prin acţiunea de faţă.

S-a arătat că reclamanta, în urma soluţionării unora dintre litigiile în care a fost implicată, deţine un titlu împotriva proiectantului şi verificatorului de proiect, respectiv a societăţilor care au avut calitatea de părţi responsabile civilmente în litigiul penal, însă acestui titlu i se opune parţial o altă hotărâre definitivă pronunţată de un tribunal arbitral din Polonia, soluţie confirmată de instanţele din Polonia. Totodată, instanţele de drept comun i-au respins ca prescrisă acţiunea arbitrală îndreptată împotriva constructorului, iar în prezentul litigiu i s-au admis în parte pretenţiile împotriva asigurătorului.

Cu toate acestea, reclamanta nu a recuperat efectiv, nici în tot şi nici în parte, prejudiciul suferit ca urmare a incidentului din februarie 2009. În plus, cele două demersuri (acţiunea civilă în procesul penal şi acţiunea civilă îndreptată împotriva asigurătorului) sunt întemeiate pe cauze diferite.

Aşadar, curtea a conchis că nu există niciun motiv întemeiat care să determine inadmisibilitatea acţiunii, în contextul celor precizate.

Cu privire la interes s-a stabilit că este actual, deoarece apelanta-pârâtă nu a dovedit recuperarea de către reclamantă a prejudiciului, care nu tinde să se îndestuleze de două ori, ci doar să obţină efectiv prejudiciul care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat în dosarul penal nr. x/2010

Sub aspectul autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a arătat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile necesare.

Calitatea procesuală pasivă a pârâtei B. a fost reţinută, recunoscându-se valabilitatea poliţei de asigurare, pentru motivele avute în vedere şi de prima instanţă, cu privire la îndeplinirea obligaţiilor asiguratului de achitare la termen a primelor de asigurare, în conformitate cu modul de calcul şi de emitere a deconturilor de prime care au caracterizat relaţia contractuală dintre părţile contractului de asigurare, prin intermediul brokerului de asigurări E..

Curtea a înlăturat susţinerea apelantei B. potrivit căreia nu a fost respectată scadenţa pentru plata ultimei tranşe, raportându-se la dispoziţiile art. 3.11, pct. a), b), c) din Contractul de intermediere asigurări încheiat cu E., care prevăd o perioadă de graţie de 3 zile pentru plata primei de asigurare, perioadă ce ar fi expirat la data de 13 februarie 2009.

Cât priveşte fondul s-a arătat că niciuna dintre criticile formulate de apelanta-pârâtă nu este întemeiată, că tribunalul nu a dat o interpretare contradictorie probelor administrate şi contractului de asigurare, respectiv valabilităţii poliţei de asigurare seria x nr. x din 10 iunie 2008, care, aşa cum s-a arătat, la momentul producerii accidentului era pe deplin valabilă. Mai mult, s-a reţinut că susţinerile apelantei contrazic evident conduita şi propriile sale recunoaşteri, anterioare promovării cererii de chemare în judecată, întrucât din corespondenţa purtată în perioada imediat următoare producerii evenimentului şi din minutele întâlnirilor ce au avut loc între toate părţile implicate a rezultat fără dubiu disponibilitatea şi acordul B. pentru plata indemnizaţiei de asigurare, datorate în baza Contractului de asigurare.

2. Nici motivele invocate de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. nu au fost reţinute ca fondate.

În motivare, instanţa reia starea de fapt şi contextul contractual în care s-a produs evenimentul care a generat prejudiciul suferit de reclamantă, reţinând că toate expertizele efectuate în legătură cu acesta au determinat drept cauză o greşeală de proiectare, motiv pentru care au şi fost trimişi în judecată reprezentanţii firmelor de proiectare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 10/1995.

Curtea a reţinut că nemulţumirile apelantei-reclamante se referă la neacordarea contravalorii unor facturi, însă criticile aduse sentinţei din această perspectivă nu sunt întemeiate.

Pe de o parte, sumele solicitate de reclamantă în cererea precizatoare nu au, cele mai multe, legătură cu readucerea proiectului la starea anterioară producerii accidentului, fiind lucrări de implementare ale unui nou proiect, iar pe de altă parte sunt lucrări ce nu au acoperire contractuală sau vreo legătură cu accidentul produs la corpul A, motiv pentru care prima instanţă le-a înlăturat de la dezdăunare.

În acest sens s-a reţinut că factura nr. x/05.02.2010 se referă la lucrările privind refacerea acoperişului şi montarea scărilor rulante; daunele solicitate în baza facturii nr. x/20.05.2010 nu se cuvin deoarece reclamanta nu menţionează care sunt lucrările efective cu privire la care le solicită; lucrările efectuate de F. menţionate în factura nr. x/26.03.2009 reprezintă contravaloarea probelor de laborator dispuse în vederea analizei guşeului care a cedat şi a grinzii cu zăbrele, activitate ce nu are legătură cu aducerea clădirii la starea iniţială, ci cu identificarea cauzelor care au condus la cedarea acestor elemente de structură; sumele solicitate pe baza facturilor x/18.03.009 şi x/22.05.2009 vizează valoarea timpului petrecut de către broker-ul de asigurare al A. - G. de la H. în relaţia cu I. şi litigiul demarat de reclamantă cu societatea din Polonia; suma solicitată pe baza facturii nr. x reprezintă contravaloarea activităţii prestate de către expertul J. în temeiul contractului de prestări servicii nr. 1 din 19 februarie 2009 şi nu poate fi luată în calcul la stabilirea despăgubirilor reprezentând valoarea lucrărilor necesare pentru readucerea imobilului la starea iniţială, întrucât acest raport de expertiză a urmărit stabilirea cauzelor accidentului şi identificarea problemelor de proiectare ce au condus la producerea acestuia, neavând o implicaţie directă în ceea ce priveşte lucrările efective de restabilire a situaţiei anterioare producerii accidentului şi, în plus, vizează inclusiv corpul C al clădirii, care nu a fost afectat de accident; contravaloarea serviciilor prestate de K. S.R.L. au vizat exclusiv refacerea proiectului clădirii, activitate a căror costuri şi responsabilitate cade integral în sarcina beneficiarului; factura nr. x/30.06.2010 face trimitere la serviciile privind întocmirea proiectului confecţiilor metalice pentru susţinerea echipamentelor de climatizare şi ventilaţie (centrale de tratare a aerului) de pe terasa clădirii corpului de birouri Corp C şi la cota +2,8 m, rampa andocare corp C, în timp ce accidentul s-a produs la corpul A al clădirii, motiv pentru care aceste lucrări nu au nicio legătură cu accidentul din data de 12 februarie 2009 şi urmările acestuia.

Nici critica apelantei-reclamante privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către C. nu este întemeiată, câtă vreme, intervenienta s-a prezentat în instanţă şi a administrat probe pertinente şi utile privind stabilirea cauzei accidentului din data de 12 februarie 2009 care au fost avute în vedere de către instanţă şi reţinute ca atare prin sentinţa apelată şi reiterate şi de către instanţa de control judiciar, cheltuieli a căror efectuare a fost dovedită.

Împotriva deciziei pronunţată în apel reclamanta şi pârâta au declarat recurs.

1. Recursul reclamantei S.C. A. S.R.L. este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar criticile se referă, în esenţă, la faptul că decizia din apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fondul a fost insuficient cercetat, nefiind lămurită complet starea de fapt, fiind încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea stării de fapt care a generat litigiul şi a hotărârilor pronunţate în cauză se arată următoarele:

1.1. În mod nelegal, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii reclamantei referitoare la nemotivarea soluţiei primei instanţe prin care s-a respins cererea de intervenţie forţată, astfel că ambele instanţe au pronunţat hotărâri lovite de viciul nemotivării, fiind încălcat art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

1.2. Apelul a fost respins fără ca situaţia de fapt să fie complet lămurită, fiind nelegal respinsă cererea în probaţiune, prin încheierea din 22 februarie 2017, atacată cu recurs, încălcându-se art. 129 alin. (1) C. proc. civ., precum şi principiul nemijlocirii, hotărârile instanţelor de fond bazându-se pe expertize extrajudiciare sau judiciare efectuate în alte litigii. O consecinţă a insuficientei cercetări a fondului o reprezintă înlăturarea argumentelor reclamantei potrivit cărora greşeala de proiectare este dublată de o greşeală de execuţie.

Recurenta susţine că la dosar există probe care demonstrează greşeli de execuţie care au concurat la prăbuşirea plafonului şi că proba cu expertiza era cu atât mai necesară în contextul concluziilor contradictorii ale celorlalte expertize în legătură cu acest incident.

Se arată că intervenienta, în calitate de executant, a efectuat lucrările în lipsa unui proiect tehnic complet, respectiv a unui proiect tehnologic de execuţie/montaj a structurii metalice, a executat deficitar tehnologia de betonare, cu personal necalificat, a utilizat la executarea fermelor metalice oţel de o calitate necorespunzătoare, cu fragilitate crescută, peste limitele prevăzute de standardele pentru oţelul din grupa respectivă.

1.3. Instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului în ceea ce priveşte întinderea acoperirii daunelor, al căror cuantum a fost masiv diminuat, fiind nelegal înlăturate unele pagube materiale şi cheltuieli asigurate.

Sub acest aspect, recurenta precizează că pârâta nu a contestat în vreun fel existenţa erorilor de proiectare, ci doar pe cele de execuţie, astfel că, indiferent de tipul erorii care a cauzat evenimentul, asigurătorul răspunde şi trebuie să acopere costurile efectuate de reclamantă cu remedierea bunurilor indirect afectate.

Pe de altă parte se susţine că instanţa de apel a apreciat greşit, generic, că în speţă nu s-au efectuat lucrări de aducere a imobilului la starea anterioară, ci s-a întocmit un nou proiect şi astfel, despăgubirea pentru prejudiciile respective nu ar putea fi suportate de către asigurător. Recurenta precizează că sintagma "aducerea la starea anterioară" se referă la aducerea la stadiul anterior prăbuşirii, iar nu la reconstruirea imobilului conform soluţiilor tehnice greşite iniţiale. Astfel, rezultă că instanţa de apel a creat un concept străin de voinţa reală a părţilor, care exclude în principiu toate lucrările realizate şi costurile suportate de către reclamantă, pentru unicul motiv că ele ar fi generate de un nou proiect. Or, voinţa reală a părţilor nu a fost în sensul acordării despăgubirilor de către asigurător doar dacă, ulterior accidentului s-ar fi implementat acelaşi proiect, afectat de vicii.

Plecând de la această premisă greşită, recurenta susţine că instanţa de apel a înlăturat toate acele costuri care erau legate de realizarea şi implementarea proiectului refăcut (corectat).

Astfel, factura aferentă acoperişului a fost înlăturată în totalitate din cuantumul despăgubirii, deşi acesta a fost compus în marea majoritate din elemente care nu au încorporat viciul de proiectare, dar, totuşi a fost afectat indirect de faptul prăbuşirii. S-au înlăturat, de asemenea, şi facturile emise pentru lucrări de proiectare necesare refacerii acoperişului.

În legătură cu factura aferentă proiectului de consolidare a corpurilor A şi C se arată că greşit a fost înlăturată cu motivarea că expertul nu a putut determina care este suma corespunzătoare corpului A, fiind irelevantă această distincţie de vreme ce expertiza cu privire la cauzele producerii incidentului indică fără dubiu că se impune refacerea ambelor corpuri.

Recurenta mai arată că, în mod eronat, au fost înlăturate de la despăgubire şi alte facturi, cu o motivare generică, insuficient argumentată.

Interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. a generat obligaţia reclamantei de a suporta în întregime cheltuielile de judecată solicitate de intervenientă.

Sub acest aspect este criticată motivarea lapidară a dispoziţiei instanţei de apel, care a aplicat greşit legea întrucât, în acest caz particular, culpa procesuală aparţine pârâtei, ea fiind partea căzută în pretenţii, în ambele instanţe.

Pe de altă parte, intervenienta a fost introdusă forţat în cauză ca urmare a atitudinii procesuale a pârâtei B., care a pus în discuţie aspecte legate de titularul dreptului la despăgubire, validitatea poliţei de asigurare şi limitele acesteia, aspecte ce implicau direct societatea asigurată.

Cu toate că aceste apărări au fost invalidate de către ambele instanţe de fond, recurenta susţine că a fost obligată eronat la suportarea cheltuielilor de judecată ale intervenientei, cu încălcarea art. 274 C. proc. civ.

2. Prin cererea de recurs pârâta S.C. B. S.A. a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:

2.1. Primul motiv de recurs vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în cadrul căruia recurenta-pârâtă invocă soluţionarea eronată a motivelor de apel de ordine publică invocate în faţa instanţei de apel.

Sub acest aspect se arată că sunt incidente deopotrivă trei excepţii procesuale peremptorii şi s-a pus problema concursului dintre acestea, fără a se determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care le produc şi fără existenţa unei motivări coerente a respingerii acestora.

În opinia recurentei-pârâte se impunea analiza prioritară a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive care avea ca efect respingerea acţiunii, admiterea excepţiei impunându-se ca efect al autorităţii de lucru judecat al hotărârii penale definitive. Or, instanţa de apel nu a analizat şi nu a soluţionat excepţia din această perspectivă, ci din cea a valabilităţii poliţei de asigurare facultativă, încălcând astfel şi dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi principiul disponibilităţii, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar. Totodată, lipsa reţinerii efectelor puterii lucrului judecat al hotărârii penale, cât şi a celei pronunţate în acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, cu privire la interpretarea clauzei speciale nr. 115 din contractul de asigurare CM nr. x/10.06.2008 în sensul nedatorării despăgubirii pentru vicii de proiectare a condus la obligarea asigurătorului la despăgubiri în temeiul clauzei 115, fapt ce contrazice alte două hotărâri cu caracter definitiv.

Excepţia lipsei de interes în susţinerea apelului, privea exclusiv apelul declarat de reclamantă şi era întemeiată. După definitivarea hotărârii penale, reclamanta a obţinut un veritabil titlu executoriu, astfel că noul demers judiciar lipseşte interesul de legitimitate, aducând atingere principiului electa una via. Cu toate acestea, instanţa de apel reţine greşit că reclamanta ar justifica un interes pe motiv că deşi are un titlu executoriu, nu l-a pus în executare până în prezent.

Excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, pe motiv că dreptul subiectiv dedus judecăţii a fost deja valorificat pe o altă cale în justiţie este subsidiară excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, deoarece calitatea este o condiţie generală de exerciţiu a acţiunii civile, iar o acţiune admisibilă sau nu în raport de principiul electa una via nu poate fi îndreptată decât împotriva unei persoane care are calitate procesuală pasivă.

Singura referire a instanţei de apel la excepţia inadmisibilităţii este conţinută de motivarea conform căreia cele două demersuri (acţiunea civilă în procesul penal şi prezenta acţiune civilă împotriva asigurătorului) sunt întemeiate pe cauze diferite, că reclamanta nu tinde să se îndestuleze de două ori, ci doar să recupereze prejudiciul constatat cu autoritate de lucru judecat în dosarul penal. Or, recurenta susţine, pe de o parte, că premisa inadmisibilităţii întemeiată pe principul electa una via o constituie tocmai existenţa unei cauze diferite, iar pe de altă parte, se întreabă care mai este rostul prezentului dosar dacă reclamanta are deja un titlu executoriu, pentru un prejudiciu constatat cu autoritate de lucru judecat în dosarul penal, după cum a reţinut instanţa de apel.

Se arată că excepţia se impunea a fi admisă deoarece în procesul penal s-a soluţionat definitiv latura civilă a cauzei, s-au stabilit persoanele responsabile civilmente şi inculpaţii, respectiv numai proiectanţii, care au fost obligaţi la repararea integrală a prejudiciului dovedit de S.C. A. S.R.L., prejudiciu care provine de la aceeaşi faptă ilicită care face obiectul prezentului litigiu. A veni şi a judeca încă o dată, pe calea unei acţiuni civile separate, aceleaşi împrejurări de fapt ar însemna să se încalce aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii definitive din procesul penal, or, tocmai acest efect al hotărârii definitive îl apără principiul electa una via.

În plus, faţă de particularităţile speţei, recurenta arată că pentru a putea analiza temeinicia celor trei excepţii invocate, instanţa de apel trebuia să analizeze mai întâi existenţa efectelor autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale definitive şi a hotărârii civile din dosarul arbitral, rămase irevocabile, or, din acest punct de vedere se face o confuzie între excepţia puterii de lucru judecat şi efectele acesteia, deşi în speţă este evidentă existenţa identităţii de chestiune litigioasă, operând ca atare efectele puterii de lucru judecat, care impune consecvenţa în judecată.

2.2. Al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricnii".

Din acest punct de vedere, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a motivat chestiunea de ordine publică privind efectele puterii de lucru judecat a celor două hotărâri civilă şi penală, deoarece a analizat ceea ce nu s-a invocat, respectiv autoritatea de lucru judecat; nu a soluţionat şi implicit nu a motivat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi pe cea a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată întemeiată pe principiul de drept electa una via; motivarea dată asupra excepţiei inadmisibilităţii şi lipsei de interes este lapidară, superficială şi contradictorie şi nu s-a răspuns tuturor motivelor de apel, nu s-a motivat înlăturarea cererilor pârâtei, fapt ce echivalează cu nerespectarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ.

Sunt invocate ca fiind motive străine de natura pricinii cele care fac referire la conduita asigurătorului ulterioară producerii evenimentului şi poziţiile exprimate de acesta în minutele întâlnirilor încheiate cu constructorul, anterioare promovării cererii de chemare în judecată. Sub acest aspect se arată că poziţia diligentă a pârâtei reflectă conduita obligatorie pentru orice asigurător, până la stabilirea cu certitudine a persoanelor responsabile de producerea evenimentului asigurat, şi nu prezumţia greşită de recunoaştere a obligaţiei de despăgubire, cum incorect s-a reţinut.

2.3. Al treilea motiv de recurs invocat de pârâtă este acela când, potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

El este susţinut de recurentă sub două aspecte:

a) înlăturarea greşită a susţinerii pârâtei S.C. B. S.A. potrivit căreia nu a fost respectată scadenţa pentru plata ultimei tranşe, motiv pentru care la momentul producerii evenimentului contractul de asigurare era suspendat. Greşeala instanţei de apel constă în faptul că fără vreun temei legal sau contractual a completat clauzele contractului de asigurare dintre asigurător şi S.C. C. S.R.L. cu prevederi cuprinse în contractul de intermediere asigurări dintre pârâtă şi S.C. E. S.R.L., care prevăd o perioadă de graţie de 5 zile (şi nu de 3 zile cum s-a reţinut), pentru plata primei de asigurare, perioadă ce ar fi expirat la data de 13.02.2009. Or, potrivit contractului de asigurare,.în cazul în care asiguratul nu plăteşte rata de primă la scadenţă, asigurarea se suspendă automat din ziua următoare scadenţei. Asigurarea poate fi repusă în vigoare la cererea scrisă a asiguratului, prin încheierea unui act adiţional şi prin achitarea ratei restante într-un termen de maxim 30 de zile calendaristice de la data scadenţei, fără decalarea datei expirării asigurării.

b) interpretarea greşită a clauzei speciale 115 din contractul de asigurare, în temeiul căreia pârâta a fost obligată la despăgubiri, validându-se astfel raţionamentul primei instanţe. Or, în cursul cercetării judecătoreşti din etapa apelului, atât pârâta, cât şi intervenienta au invocat aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al celor reţinute de instanţa arbitrală şi menţinute de instanţele judecătoreşti ce au soluţionat acţiunea în anulare în dosarul nr. x/2015, respectiv faptul că interpretarea clauzei speciale 115, parte integrantă a contractului de asigurare CM nr. x/10.06.2008, şi care constituie temeiul juridic al prezentei cereri de chemare în judecată, este aceea că această clauză nu include şi obligaţia de asigurare a greşelilor de proiectare, o astfel de obligaţie revenind beneficiarului, care trebuia să încheie un alt contract de asigurare cu proiectanţii, pentru acoperirea evenimentelor asigurate izvorâte din vicii de proiectare.

2.4. În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a invocat al patrulea motiv de recurs, susţinând că hotărârea din apel este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Aprecierea incidenţei acestui motiv de recurs se face după motivarea deciziei atacate, motivare care ar fi trebuit făcută în condiţiile art. 261 C. proc. civ.. Critica privind nelegalitatea deciziei priveşte mai multe aspecte:

Astfel, recurenta susţine că decizia nu este motivată în drept, că nu există în legislaţia în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care s-a ajuns în speţă şi este dată cu aplicarea greşită a legii.

În ceea ce priveşte aplicarea eronată a legii de drept substanţial, recurenta susţine că hotărârea încalcă efectele puterii de lucru judecat a celor două hotărâri definitive evocate anterior, instanţa nu a făcut aplicarea principiului de drept electa una via non datur recursus ad alteram, a menţinut o interpretare eronată a clauzei speciale 115 din contractul de asigurare, ignorând interpretarea stabilită cu putere de lucru judecat, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 172 din Legea nr. 105/1992 cu privire la efectele unei hotărâri străine, ale art. 441 din Legea nr. 136/1995 introdus prin Legea nr. 172/2004, coroborate cu art. 45 din acelaşi act normativ.

De asemenea, arată că de esenţa unei cereri de despăgubiri îndreptate contra asigurătorului este dovedirea situaţiei premise, care constă, pe de o parte, în dovedirea culpei asiguratului în producerea evenimentului cauzator de prejudiciu, iar pe de altă parte, în verificarea limitelor în care s-a făcut asigurarea, mai exact, dacă obiectul contractului de asigurare cuprinde sau nu evenimentul cauzator de prejudiciu. Or, în speţă nu s-au analizat, din perspectiva art. 998 şi urm. C. civ. existenţa cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale. Aceasta deoarece, pentru a atrage răspunderea autorului faptei ilicite, în baza căreia s-ar angaja ipotetic şi răspunderea asigurătorului pentru evenimentul asigurat, instanţa avea obligaţia legală de a analiza şi explica, coroborând cu probele dosarului, dacă sunt întrunite cumulativ aceste condiţii în persoana intervenientului, astfel încât, acest fapt să constituie temeiul obligaţiei de plată a recurentei-pârâte.

Din această perspectivă, recurenta susţine că instanţa de apel nu a indicat temeiul de drept substanţial care să susţină atragerea răspunderii intervenientei în calitate de executant, fapt care se repercutează direct asupra situaţiei asigurătorului, deoarece, în lipsa culpei asiguratului în producerea prejudiciului, nu poate fi antrenată nici răspunderea asigurătorului.

În continuare, recurenta evocă probele dosarului despre care arată că nu susţin existenţa vreunei culpe a executantului, care şi-a îndeplinit toate obligaţiile prevăzute de Legea nr. 10/1995.

De asemenea, pârâta susţine că a evocat în apel şi nu s-a analizat, neaplicarea regulii de drept in dubio pro reo de către prima instanţă, şi, în general, a regulilor de interpretare a clauzelor îndoielnice, cum este clauza specială art. 115 din contractul de asigurare şi că ar fi fost de înţeles omiterea unei atare analize dacă instanţa de apel ar fi reţinut survenirea puterii de lucru judecat a hotărârii arbitrale. Altfel, arată că sunt îndoielnice clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri, cât şi clauzele confuze, al căror înţeles este greu de sesizat, exact situaţia clauzei art. 115, cu privire la care C. civ. recomandă câteva reguli de interpretare care să permită înlăturarea neclarităţilor, în urma aplicării cărora această clauză trebuia interpretată în favoarea asigurătorului, în calitatea sa de debitor în raport cu asiguratul.

Pe lângă acest aspect, în opinia recurentei-pârâte, din conţinutul clauzei art. 115 rezultă că despăgubirile ce s-ar putea acorda pentru "pierderea sau avarierea bunurilor corect executate datorită acestor defecte de material şi/sau execuţie şi/sau greşeli de proiectare" sunt datorate numai în situaţia în care, greşelile de execuţie ar fi determinat şi astfel de pierderi indirecte. Însă fapta ilicită nu s-a produs din culpa asiguratului său, ci a proiectantului, aşa încât, neputând fi antrenată culpa executantului, deoarece ea aparţine unei alte persoane, nici societatea de asigurare nu poate fi ţinută să plătească, neexistînd niciun temei.

Pe de altă parte, arată recurenta, a survenit, între timp, puterea de lucru judecat şi operează aspectul pozitiv al acesteia în privinţa interpretării atât a clauzei art. 115 din condiţiile speciale cu raportare şi la clauza 17.1 şi urm. din Condiţiile generale ale contractului de asigurare, potrivit sentinţei civile nr. 104 din 31 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2025 din 6 decembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, urmare a acţiunii în anulare exercitate împotriva hotărârii arbitrale.

Prin întâmpinarea la recursul declarat de reclamantă, pârâta S.C. B. S.A. a solicitat respingerea acestuia, pentru următoarele considerente invocate în apărare.

Instanţa de apel a motivat clar în considerente că respingerea cererii de intervenţie forţată a S.C. C. S.R.L. reprezintă o consecinţă directă şi justificată ce reiese din ansamblul probator conform căruia singura culpă în producerea evenimentului asigurat aparţine proiectanţilor, or, intervenienta este un executant (constructor) care a respectat proiectul tehnic al proiectanţilor.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă nu a dovedit nici care sunt drepturile pe care intervenienta le-ar putea pretinde întocmai ca şi reclamantul.

Respingerea probei cu expertiza tehnică în construcţii s-a făcut corect, prin încheierea din 22 februarie 2017, în condiţiile în care existau administrate probe suficiente cu privire la stabilirea tuturor cauzelor care au dus la producerea evenimentului şi toate au convers spre aceeaşi concluzie a existenţei erorii de proiectare. Pe de altă parte, proba privind stabilirea modului în care au fost executate lucrările de construire era imposibil de administrat în condiţiile în care lucrările au fost deja finalizate în baza altor proiecte ulterioare. De asemenea, mai arată că nu a fost încălcat principiul nemijlocirii, întrucât instanţa poate încuviinţa şi depunerea de înscrisuri care constituie expertize judiciare sau extrajudiciare ce au legătură cu obiectul cauzei deduse judecăţii, cu atât mai mult, cu cât aparţin unor dosare între aceleaşi părţi, în legătură cu acelaşi eveniment şi cauzele producerii acestuia.

Nu poate fi vorba despre o insuficientă cercetare a fondului pe motiv că instanţa a înlăturat argumentele reclamantei prin care aceasta susţinea, contrar întregului probatoriu, că greşeala de proiectare ar fi dublată de o presupusă greşeală de execuţie. Astfel, în dosarul penal, cât şi în dosarul arbitral au fost verificate toate aspectele referitoare la cauzele evenimentului, stabilindu-se clar că acesta a avut la bază eroarea de proiectare, aşa încât, aşa-numitele erori de execuţie enumerate în recursul reclamantei sunt contrazise de concluziile finale ale expertizelor care au arătat întotdeauna că evenimentul a avut la bază o greşeală de proiectare.

În ceea ce priveşte întinderea daunelor şi motivul referitor la încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului, intimata susţine că, dimpotrivă, în aplicarea acestui principiu asigurătorul nu răspunde pentru greşeli de proiectare, întrucât acest tip de servicii nu sunt prestate de către asiguratul său, aspect care a fost pe larg dezvoltat în memoriul său de recurs. Aşadar, forţa obligatorie a contractului trebuie să se refere la voinţa reală a părţilor, iar din aceasta nu rezultă că intervenienta S.C. C. S.R.L. a fost vreodată de acord să răspundă pentru lucrările de proiectare executate de o terţă persoană în raport de contractul de asigurare.

Se arată că instanţa de apel a înlăturat în mod corect toate acele costuri care erau legate de realizarea şi implementarea proiectului refăcut (corectat).

În legătură cu cheltuielile de judecată şi criticile vizând aplicarea greşită a art. 274 C. proc. civ., intimata-pârâtă susţine că în raport cu intervenienta, culpa procesuală aparţine reclamantei a cărei cerere de chemare în judecată a fost admisă doar în parte.

Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A., reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea în parte a deciziei şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, arătând în combaterea criticilor pârâtei, următoarele:

În ceea ce priveşte critica referitoare la excepţiile procesuale invocate de pârâtă în apel, intimata arată că ordinea soluţionării acestora este dată de dispoziţiile art. 298 raportat la art. 137 alin. (1) C. proc. civ., în raport de fondul litigiului, şi nu s-a dovedit vreo vătămare suferită de pârâtă în urma soluţionării acestora în ordinea aleasă de către instanţă.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, intimata arată că interesul său este legitim şi actual, că nu urmăreşte decât să recupereze o singură dată, dar integral prejudiciul constatat cu autoritate de lucru judecat în dosarul penal, chiar dacă acest lucru se realizează prin obţinerea mai multor titluri executorii împotriva unor debitori diferiţi, titluri întemeiate pe cauze juridice diferite.

Excepţia inadmisibilităţii invocată ca şi motiv de apel de ordine publică s-a întemeiat pe principiul electa una via non datur recursus ad alteram şi, în opinia intimatei este lipsită de fundament, deoarece cele două demersuri judiciare au cauze juridice diferite, respectiv prevederile contractului de asigurare în prezentul litigiu, şi dispoziţiile C. proc. civ. pen... care permit persoanei vătămate să se constituie parte civilă în procesul penal. Or, recurenta confundă cauza juridică a celor două litigii cu împrejurarea de fapt (incidentul) care a generat, în final, prejudicierea reclamantei.

Intimata arată că aplicarea acestui principiu înseamnă că o parte care s-a constituit parte civilă într-un dosar penal nu mai poate să formuleze a altă acţiune civilă, la instanţa civilă, împotriva aceloraşi persoane cercetate în cadrul dosarului penal, pentru a obţine aceeaşi reparaţie. Dar nimic nu împiedică partea interesată să încerce recuperarea prejudiciului pe cale civilă de la alte persoane (care ar putea avea o culpă în producerea acestuia sau ar avea o obligaţie legală ori convenţională de a răspunde), întemeindu-se pe o altă cauză juridică (un alt temei), în speţă, de la asigurător, potrivit poliţei de asigurare.

Prin urmare, intimata arată că recurenta-pârâtă nu a identificat o dispoziţie legală care să califice drept fine de neprimire prezenta acţiune.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel cu privire la aplicarea efectului pozitiv/negativ al autorităţii de lucru judecat se arată că în mod corect s-a reţinut lipsa triplei identităţi de obiect, părţi şi cauză.

Cât priveşte efectele celor două hotărâri se arată că sentinţa dată în acţiunea în anularea hotărârii arbitrale nu s-a pronunţat pe fond, ci a respins ca prescrisă acţiunea reclamantei împotriva executantului, iar instanţa penală a stabilit vinovăţia proiectantului şi verificatorului de proiect conform art. 371 C. proc. civ. pen..., iar nu şi a altor persoane, întrucât doar aceştia au fost trimişi în judecată prin rechizitoriu, fără a exclude însă culpa constructorului, ori o culpă de execuţie, ca fiind o cauză secundară a producerii accidentului, pentru că o atare culpă nu a fost analizată în procesul penal, unde C. nu a fost parte; intrarea în vigoare a noului C. proc. civ. pen... nu a permis extinderea cadrului procesual, instanţa fiind obligată a-şi limita judecata la persoanele faţă de are a fost sesizată prin rechizitoriu.

În altă ordine de idei se arară că, deşi este evident că prejudiciul este generat de un eveniment unic, repararea acestuia se poate realiza pe mai multe căi: fie de la persoanele vinovate de producerea accidentului, fie de la asigurator, în temeiul contractului de asigurare, singura limitare a creditorului fiind dată de principiile îmbogăţirii fără justă cauză, anume de a nu recupera efectiv de mai multe ori acelaşi prejudiciu.

Totodată, arată că nu este necesară o culpă a asigurătorului ori asiguratului pentru a fi atrasă răspunderea sa în temeiul contractului de asigurare, ci doar dovedirea survenirii riscului asigurat, răspunderea asigurătorului având o factură obiectivă, independentă de culpa asiguratului. Or, prin contractul de asigurare s-au asigurat lucrările la întreaga valoare de reintegrare, astfel că, odată prăbuşit imobilul, s-a născut obligaţia de despăgubire pentru asigurător. Din acest punct de vedere, intimata susţine că recurenta confundă răspunderea asigurătorului pe tărâmul asigurării de răspundere facultativă pentru bunuri, cu răspunderea pentru fapta proprie, noţiuni care sunt diferite, şi care nu o împiedică ulterior să se îndrepte împotriva proiectanţilor care au fost determinaţi prin hotărârile penale ca fiind persoanele responsabile pentru producerea accidentului.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei-pârâte se arată că în mod corect a fost respinsă pe motivul constatării valabilităţii poliţei de asigurare, pârâta având calitatea de asigurător, deci parte în contractul de asigurare-obiect al acţiunii.

În combaterea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., intimata susţine că decizia cuprinde motivele pe care se sprijină, însă dezlegările date asupra excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive, ori relevanţa probatorie pe care instanţa a acordat-o împrejurării referitoare la asumarea iniţială a obligaţiei de plată, nu pot face obiect al motivului de recurs evocat, pentru simplul fapt că recurenta contestă raţionamentul instanţei.

Intimata-reclamantă a formulat apărări şi raportat la criticile din recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., sub cele două aspecte: nerespectarea scadenţei ultimei tranşe din primele de asigurare şi interpretarea clauzei 115.

Astfel, subliniază în primul rând, că recurenta-pârâtă nu a invocat în prima instanţă faptul că evenimentul produs la data de 12 februarie 2009 nu este acoperit de poliţa de asigurare, care ar acoperi exclusiv greşelile minore de proiectare aparţinând constructorului C., nu şi pe cele ale proiectantului; nu a pus în discuţie prevederile şi interpretarea clauzelor contractului FIDIC încheiat între C. şi reclamantă; nu s-a pretins că executantul nu ar fi putut observa greşelile de proiectare.

Din această perspectivă este evocat efectul devolutiv al apelului ce se manifestă în sensul de a readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept, dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.

În legătură cu clauza 115 se arată că nu există vreo limitare a efectelor contractuale ce ţin de întinderea sau gravitatea erorilor de proiectare ori vreo distincţie între proiectarea aparţinând diferitelor persoane. Din contră, art. 2 din Condiţiile speciale de asigurare prevăd că " Poliţa este de tip toate riscurile acoperind daune sau răspunderi provenite din orice cauze, mai puţin cele excluse în mod expres prin prezentele condiţii de asigurare sau anexele poliţei".

De asemenea, deşi potrivit art. 2.2 din Condiţiile speciale de asigurare intitulat "Excluderi speciale aplicabile la Secţiuna I", asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru pagube produse din cauza unor greşeli de proiectare, părţile au înţeles să anuleze această excludere prin inserarea clauzei speciale 115, rezultând fără echivoc că intenţia părţilor a fost ca B. să acopere riscurile de proiectare indiferent de cauza sau autorul lor, aşa încât este nerelevant în cauză dacă eroarea de proiectare a aparţinut proiectantului sau constructorului sau dacă erorile de proiectare sunt minore sau grave.

În ceea ce priveşte susţinerea privind suspendarea efectelor poliţei, intimata arată că teza este contrazisă de conduita şi poziţia pârâtei în faza pre-litigioasă. Totodată, brokerul de asigurări acţiona în calitate de mandatar al asigurătorului, toate ratele fiind achitate conform instrucţiunilor şi la termenele stabilite de B., prin mandatarul său E..

Intimata-reclamantă susţine că nici celelalte critici ale recurentei-pârâte, formulate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, acestea referindu-se la modul de soluţionare a excepţiilor, la interpretarea clauzei 115 - cu privire la care s-au formulat apărările deja expuse. Se mai arată că recurenta confundă din nou răspunderea în baza contractului de asigurare facultativă pentru bunuri cu răspunderea civilă delictuală de drept comun, arătând greşit că situaţia premisă pentru ca beneficiarul să colecteze despăgubirea este aceea de a dovedi culpa. Or, de esenţa raportului de asigurare este aceea că acesta vine să asigure beneficiarului asigurării repararea pagubei şi tocmai de aceea să acopere riscul de neplată din partea debitorului care a cauzat riscul asigurat. Dacă în ciuda încheierii poliţei de asigurare, beneficiarul asigurării ar avea obligaţia să se îndrepte doar asupra persoanei vinovate de producerea prejudiciului, asigurarea nu şi-ar mai găsi nicio justificare, fiind lipsită de cauză.

Mai mult, aşa cum au dezlegat instanţele de fond raporturile dintre părţi prin prisma clauzei 115, era inutilă verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana executantului C., aşa cum susţine recurenta, instanţele concentrându-se pe verificarea existenţei poliţei de asigurare şi a întinderii acesteia.

Totodată se arată că nu s-a încălcat principiul in dubio pro reo cu ocazia interpretării clauzei 115, aceasta fiind cât se poate de clară, fiind interpretată în sensul de a produce efecte juridice.

Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, se vor reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă critică, în esenţă, faptul că nu i-au fost acordate despăgubirile solicitate, că nu i-au fost analizate toate criticile, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, iar recursul s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat patru motive de recurs, prevăzute de punctele 5, 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. care, în sinteză, exprimă următoarele critici: instanţele de fond nu au ţinut seama de faptul că prin două hotărâri judecătoreşti anterioare s-a stabilit culpa exclusivă a proiectantului în producerea evenimentului generator de prejudicii pentru reclamantă şi s-a interpretat clauza specială 115 în sensul că greşelile de proiectare au fost excluse de la asigurare, nu s-a făcut aplicarea principiului de drept electa una via non datur recursus ad alteram, conform căruia alegerea soluţionării pe latura civilă în procesul penal a despăgubirilor face inadmisibil prezentul demers judiciar, iar pe fond, criticile se referă la stabilirea greşită a valabilităţii poliţei de asigurare şi lipsa motivării deciziei, coroborată cu necercetarea fondului sub aspectul îndeplinirii de către intervenient a condiţiilor cerute de lege pentru a fi antrenată răspunderea asigurătorului.

Majoritatea criticilor pot fi încadrate în mai multe motive de recurs, urmând ca tratarea acestora să fie făcută global.

De asemenea, examinarea celor două recursuri se va realiza prin considerente comune, prin gruparea argumentelor dezvoltate de părţi, pornind de la câteva considerente factuale care conturează cadrul litigios.

Între S.C. A. S.R.L. în calitate de beneficiar şi S.C. C. S.R.L. în calitate de constructor s-a încheiat contractul de antrepriză nr. x/27.08.2007 prin care s-a convenit executarea lucrărilor la obiectivul "D." situat în Municipiul Oradea, Piaţa Cetăţii.

Pentru asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii civile a constructorului, acesta din urmă a încheiat cu S.C. B. S.A., prin brokerul de asigurare S.C. E., contractul de asigurare nr. x/10.06.2008, cu valabilitate în perioada 10 iunie 2008 - 9 iunie 2011, obiectul asigurat fiind clădirea aflată în curs de edificare, intitulată "Centru Comercial şi A. Oradea".

Drepturile izvorâte din contractul de asigurare aferent poliţei seria x nr. x/10.06.2008 au fost cesionate de către constructorul-asigurat, reclamantei S.C. A. S.R.L., la data de 12 iunie 2008, cu acordul asigurătorului S.C. B. S.A. (fostă M. SA), astfel că din momentul intervenirii cesiunii, reclamanta a devenit titulară exclusivă a drepturilor de despăgubire, singura îndreptăţită a încasa indemnizaţia de asigurare.

În perioada de valabilitate a contractului de asigurare, respectiv la data de 12 februarie 2009, a survenit prăbuşirea, în timpul execuţiei, a structurii acoperişului-terasă de la cota +11,85 al corpului A al clădirii ce se edifica, iar cazul de daună a fost avizat în termen societăţii pârâte, care a deschis dosarul de daună.

Pentru recuperarea prejudiciului, reclamanta, în baza calităţii de asigurat dobândită prin cesiune, a formulat prezenta cerere de chemare în judecată împotriva asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare, prin care i-a solicitat plata indemnizaţiei de asigurare.

Pârâta, în calitate de asigurător, a invocat în apărare nevalabilitatea poliţei de asigurare prin neplata la timp a ultimei rate de asigurare de către S.C. C. S.R.L., care şi-a păstrat această obligaţie la momentul cesiunii, astfel că în temeiul art. 57 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat citarea în proces a acesteia, în calitate de intervenient forţat.

Pretenţiile reclamantei au fost admise în parte în primă instanţă, iar criticile din apel s-au axat în principal pe acest aspect, respectiv pe respingerea nemotivată a unor pretenţii, dar şi pe respingerea greşită, lipsită de motivare a cererii de intervenţie forţată, cu consecinţele directe asupra cheltuielilor de judecată faţă de această parte.

Aceste critici sunt reluate şi prin memoriul de recurs, pe motiv că nu au primit o rezolvare adecvată prin decizia din apel, care nu a stabilit pe deplin starea de fapt şi nici nu a argumentat suficient unele considerente, având drept consecinţă lipsirea de posibilitatea exercitării controlului ierarhic judecătoresc.

Dezlegarea acestui litigiu întemeiat pe executarea unui contract de asigurare este dată de stabilirea limitelor răspunderii asigurătorului în cazul intervenirii riscului asigurat şi care este acesta.

Astfel, în data de 12 februarie 2009, în timpul realizării lucrărilor de suprabetonare a acoperişului corpului A de clădire s-a prăbuşit platforma pe care se realiza turnarea, accidentul având ca urmare decesul unei persoane şi rănirea altor trei, precum şi avarii ale clădirii, cauzate de prăbuşirea platformei. Ca urmare a accidentului au fost realizate trei expertize tehnice de specialitate ce au concluzionat în unanimitate că factorul ce a condus la prăbuşirea planşeului de la cota +11,85 metri se datorează unor greşeli de proiectare grave asupra fermelor metalice ce susţin planşeul-terasa, întreaga culpă fiind atribuită proiectantului. Aceleaşi concluzii au fost reţinute şi prin rechizitoriul întocmit în dosarul penal nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prin care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva reprezentanţilor societăţilor ce au fost angajate de reclamantă să realizeze documentaţia de proiectare a obiectivului de investiţii şi care în final au fost condamnaţi în temeiul Legii nr. 10/1995, cu obligarea lor în solidar la plata în favoarea părţii civile S.C. A. S.R.L. a sumei de 9.146.546,04 RON şi 20.156 euro daune materiale.

Reclamanta a susţinut că deşi asigurarea nu era prevăzută iniţial pentru erorile de proiectare, printr-o clauză specială şi pentru o primă de asigurare suplimentară s-a convenit ca asigurătorul să garanteze compensarea pagubelor materiale produse indirect şi pentru situaţia în care acestea au fost provocate de greşeli de proiectare.

Astfel, în condiţiile generale din contractul de asigurare sunt prevăzute ca şi situaţii de excludere de la acordarea despăgubirilor: art. 2.2 pct. 1 lit. c) "asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru pagube produse din cauza unor greşeli de proiectare" şi art. 2.2 pct. 1 lit. d) "asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru costul înlocuirii, reparării sau remedierii ca urmare a distrugerii sau avarierii bunurilor asigurate din cauza defectelor de material şi/sau execuţie; această excludere se aplică numai bunurilor nemijlocit afectate, nefiind exclusă pierderea sau avarierea bunurilor corect executate".

Instanţele de fond au reţinut că părţile au convenit prin clauza specială 115 anularea excluderii de la lit. c) şi înlocuirea clauzei de la lit. d), în sensul excluderii de la despăgubire astfel:

"costul înlocuirii, reparării sau remedierii ca urmare a distrugerii sau avarierii bunurilor datorită defectelor de material şi/sau execuţie şi/sau greşeli de proiectare, excluderea aplicându-se numai bunurilor direct afectate, nefiind excluse pierderea sau avarierea bunurilor corect executate datorită acestor defecte de material şi/sau execuţie şi/sau greşeli de proiectare." Prin aceasta s-ar fi stabilit că nu se acordă despăgubiri pentru lucrările direct afectate, executate din materiale necorespunzătoare, greşit executate sau proiectate. În schimb, pentru bunurile corect executate, însă care au fost avariate din cauza altor lucrări care au fost greşit executate/proiectate/realizate din materiale necorespunzătoare, deci pentru bunurile indirect afectate, asiguratorul acordă despăgubiri.

Această interpretare a clauzelor contractului de asigurare în privinţa limitelor de acordare a despăgubirilor vine în contradicţie cu cele statuate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României prin sentinţa finală parţială pronunţată la data de 10 septembrie 2015.

Prin această sentinţă, Tribunalul arbitral a reţinut că poliţa de asigurare încheiată de S.C. C. S.R.L. este în conformitate cu dispoziţiile din contractul de antrepriză încheiat cu S.C. A. S.R.L., în sensul că antreprenorul îşi asumă obligaţia de a realiza construcţia şi de a încheia un contract de asigurare, iar obligaţia de proiectare şi riscurile aferente acesteia rămân în sarcina beneficiarului lucrării, astfel că riscurile decurgând din vicii de proiectare nu au fost asigurate prin contractul încheiat între părţi. Lucrările contractate au fost asigurate la suma de 17.840.000 euro.

S-a concluzionat că semnarea clauzei speciale 115, care a devenit parte din poliţa de asigurare, nu a avut drept scop asigurarea lucrării pentru viciile de proiectare, care continuau să facă parte din categoria riscurilor beneficiarului, ci a avut drept scop asigurarea riscurilor care se puteau produce din greşeli proprii de proiectare făcute de către constructor, cu privire la anumite elemente ale lucrării care intrau în sfera puterilor de decizie ale acestuia asupra obiectivului de investiţii, ca efect al constatărilor directe din şantier şi ca răspuns la eventualele probleme apărute din cauza calităţii materialelor folosite.

Aceste considerente au fost criticate de reclamantă prin acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., prin raportare la art. 966 şi art. 969 C. civ. a căror încălcare s-a invocat, însă instanţa de judecată a respins aceste critici cu motivarea că prevederile contractuale nu sunt dispoziţii legale, astfel că o eventuală interpretare greşită a acestora de către tribunalul arbitral nu poate fi asimilată cu încălcarea unor norme legale imperative; modalitatea în care tribunalul arbitral a interpretat prevederile contractuale şi a apreciat probele administrate sunt aspecte ce ţin de fondul litigiului arbitral şi nu pot face obiectul controlului judiciar pe calea unei acţiuni în anulare. În consecinţă, statuările Tribunalului arbitral cu privire la acest aspect ce ţine de interpretarea clauzelor contractului de asigurare în privinţa limitelor asigurării au intrat în puterea de lucru judecat, ca urmare a respingerii acţiunii în anularea hotărârii arbitrale formulată de S.C. A. S.R.L., prin sentinţa civilă nr. 104 din 31 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 2025 din 6 decembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind fondat motivul de recurs invocat de pârâtă cu privire la acest aspect.

Cu toate acestea, interesul reclamantei din prezenta acţiune subzistă, întrucât s-a invocat în proces încălcarea unei obligaţii contractuale a executantului, anumite erori ale antreprenorului care au concurat la crearea condiţiilor ce au condus la producerea evenimentului. Or, asigurarea este una de răspundere civilă care acoperă greşelile de execuţie în măsura în care sunt dovedite.

Din această perspectivă, greşit s-a reţinut de către instanţele de fond că este lipsită de relevanţă împrejurarea dacă, pe lângă viciile de proiectare au existat şi vicii de execuţie, pe motiv că poliţa de asigurare reglementează în mod identic condiţiile în care se achită despăgubirea. În condiţiile în care s-a stabilit că faptele unui terţ de contract, respectiv viciile de proiectare, nu sunt asigurate, suprimarea posibilităţii reclamantei de a-şi proba susţinerile, prin respingerea probei cu expertiza, nu este legală. Astfel, prin încheierea de şedinţă din 22 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Vivilă, atacată de asemenea cu recurs, a fost respinsă nelegal, cu încălcarea principiilor nemijlocirii şi acela al aflării adevărului în cauză, proba cu expertiza tehnică judiciară solicitată de reclamantă în vederea stabilirii "valorii reale a lucrărilor fără viciu de proiectare, corect executate, dar care au fost afectate urmare prăbuşirii".

Din acest motiv se impune casarea cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru a fi administrate în mod direct probele care susţin teza reclamantei referitoare la neregularităţile în procesul de execuţie al lucrărilor, urmând a se stabili în ce măsură cauza accidentului (erorile de proiectare) putea fi identificată, anticipată şi evitată de un antreprenor diligent şi cu experienţă, dacă au existat erori de execuţie şi dacă ele au contribuit la producerea riscului asigurat, care declanşează obligaţia asigurătorului de achitare a indemnizaţiei de asigurare, ponderea în care participanţii la realizarea lucrării au avut-o la determinarea cauzelor accidentului.

În rejudecare se impune determinarea exactă a prejudiciului care poate fi acoperit de poliţa de asigurare, prin raportare la dispoziţiile secţiunii I "Pagube materiale", art. 1.2 lit. a) care prevede că "sunt acoperite pagubele întâmplate în perioada de valabilitate a contractului de asigurare, cauzate prin distrugerea bruscă şi neprevăzută a bunurilor menţionate în contract, din orice cauză, alta decât cele excluse în mod expres, care fac necesară reparaţia sau înlocuirea bunului respectiv" şi lit. c), care prevede că "despăgubirea nu poate depăşi, în legătură cu fiecare bun asigurat, suma asigurată, nici cuantumul pagubei şi nici, pe total, suma asigurată prevăzută în contractul de asigurare".

De asemenea, în situaţia unei avarii care poate fi remediată, art. I.3 stabileşte că "despăgubirea reprezintă costul reparaţiilor necesare pentru a aduce bunul avariat la starea imediat anterioară producerii evenimentului asigurat".

În susţinerea cererii de despăgubiri reclamanta a depus o serie de facturi care, în opinia sa, justifică prejudiciul care are acoperire în poliţa de asigurare facultativă.

Prima instanţă a admis în parte pretenţiile reclamate, iar în apel sunt reluate, pe rând, fiecare din aceste facturi, criticile referindu-se fie la nemotivarea, fie la înlăturarea lor greşită.

Instanţa de apel procedează însă în acelaşi mod şi realizează o motivare generică, ori nu se pronunţă asupra tuturor criticilor, deşi păstrează hotărârea primei instanţe. Astfel, spre exemplu, au fost omise de la examinare criticile vizând facturile nr. x lucrări de proiectare necesare refacerii acoperişului/proiectare detalii execuţie; facturile nr. x/30.06.2010, nr. y/30.06.2010, nr. z, nr. w/19.05.2009- valoare proiect de consolidare corp A şi C. Cu referire la aceasta din urmă, prin motivele de apel se arată că, în mod greşit, prima instanţă a înlăturat suma de 10.000 euro reprezentând valoarea proiectului de consolidare a corpurilor A şi C, cu motivarea că expertul contabil nu a fost în măsură să determine care este suma corespunzătoare corpului A, critică neexaminată şi reluată prin memoriul de recurs. Mai mult, cu încălcarea principiului nemijlocirii, unele considerente au la bază probe administrate în alte cauze, ceea ce conduce la concluzia că starea de fapt nu este pe deplin lămurită, iar lipsa unei motivări corespunzătoare nu permite exercitarea controlului de legalitate a deciziei pronunţate în apel.

Aceste aspecte vor fi avute în vedere în rejudecare, la analizarea cuantumului prejudiciului, în măsura în care, probele administrate vor releva existenţa unei culpe a executantului, singura care - din perspectiva acestui litigiu - are acoperire în poliţa de asigurare.

În memoriul de recurs pârâta S.C. B. S.A. critică soluţionarea greşită în apel a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive, a inadmisibilităţii şi lipsei de interes, cu privire la care se vor reţine următoarele:

S-a invocat încălcarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce priveşte ordinea soluţionării acestor excepţii, fără a fi dovedită însă vătămarea ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.

Pârâta a susţinut că acţiunea este inadmisibilă deoarece dreptul la despăgubire a fost deja valorificat în procesul penal în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 1400 din 24 noiembrie 2014 a Judecătoriei Oradea prin care reclamantei, în calitate de parte civilă, i s-a acordat suma de 9.146.546,04 RON şi 20.156 euro, astfel că operează principiul electa una via non datur recursus ad alteram şi că interesul reclamantei nu este legitim, deoarece a obţinut deja un titlu executoriu. Recurenta-pârâtă arată că nu are calitate procesuală pasivă şi că din acest motiv acţiunea trebuia respinsă, prin efectele autorităţii de lucru judecat ale hotărârii penale prin care s-a stabilit cauza accidentului şi persoanele vinovate de producerea acestuia, pe care le-a obligat în solidar cu părţile responsabile civilmente, în soluţionarea laturii civile, la achitarea prejudiciilor în favoarea persoanelor care s-au constituit părţi civile.

Instanţa de apel a arătat motivele pentru care excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinarea din apel au fost respinse, astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat.

În plus, în raport de susţinerile recurentei în legătură cu excepţiile pe care le-a invocat se va arăta că cele două demersuri judiciare - acţiunea civilă în procesul penal şi acţiunea îndreptată împotriva asigurătorului - sunt fundamental diferite. Temeiul răspunderii civile a pârâtei îl constituie contractul de asigurare şi producerea riscului asigurat, în timp ce temeiul răspunderii penale şi, respectiv civile, a persoanelor condamnate în procesul penal, îl constituie fapta ilicită, infracţiunea, cauzatoare de prejudicii. Prin urmare acţiunea nu este inadmisibilă, chiar dacă ambele ipoteze au la bază aceeaşi împrejurare de fapt, evenimentul cauzator de prejudicii. De esenţa raportului de asigurare este faptul că acesta vine să asigure beneficiarului asigurării repararea pagubei şi să acopere riscul de neplată a celui care a produs riscul asigurat.

Aplicarea principiului electa una via non datur recursus ad alteram înseamnă că o parte care s-a constituit parte civilă într-un dosar penal nu mai poate să formuleze a altă acţiune civilă, la instanţa civilă, împotriva aceloraşi persoane cercetate în cadrul dosarului penal, pentru a obţine aceeaşi reparaţie. Dar nimic nu împiedică partea interesată să încerce recuperarea prejudiciului pe cale civilă de la alte persoane, care ar putea avea o culpă în producerea acestuia sau ar avea o obligaţie legală ori convenţională de a răspunde, întemeindu-se pe o altă cauză juridică, în speţă, de la asigurător, potrivit poliţei de asigurare.

Actualul demers nu are în vedere îndestularea de două ori a reclamantei, ceea ce ar reprezenta o îmbogăţire fără just temei, ci recuperarea integrală a prejudiciului suferit prin evenimentul din februarie 2009. Deşi, în general, prejudiciul este unic, el poate avea cauze concurente, iar la producerea lui să contribuie acţiunea sau inacţiunea mai multor persoane. Prin urmare, interesul reclamantei este unul legitim şi actual, care nu urmăreşte decât să recupereze o singură dată, dar integral, prejudiciul constatat cu autoritate de lucru judecat în dosarul penal, chiar dacă acest lucru se realizează prin obţinerea mai multor titluri executorii împotriva unor debitori diferiţi, titluri întemeiate pe cauze juridice diferite.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei, instanţa de apel a făcut o analiză corectă a acesteia, stabilind valabilitatea poliţei de asigurare în temeiul căreia pârâta, în calitate de asigurător, a fost atrasă în proces. Recurenta-pârâtă a fost cea care a invocat dintr-o perspectivă greşită această excepţie, aceea a autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale care, oricum, nu împiedică judecata pe fond în prezentul litigiu întrucât, ceea ce instanţele penale au dezlegat definitiv nu au legătură cu răspunderea asigurătorului, care face obiectul prezentei cauze.

Recurenta-pârâtă a invocat sub motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. două aspecte: interpretarea greşită a clauzei 115 din contractul de asigurare şi a dispoziţiilor referitoare la plata primelor de asigurare.

Sub primul aspect, criticile au fost mai sus analizate, fiind încadrate însă la pct. 9 al art. 304, reţinându-se aplicarea greşită a normelor juridice care reglementează autoritatea de lucru judecat, în sensul că această clauză specială a fost interpretată anterior prin hotărâre irevocabilă. În consecinţă, nu se mai impune analizarea criticilor din perspectiva arătată de recurentă şi nici a încălcării regulii in dubio pro reo.

Prin cel de-al doilea aspect, recurenta susţine că la momentul producerii evenimentului contractul de asigurare era suspendat deoarece S.C. C. S.R.L. căreia îi revenea obligaţia achitării primelor de asigurare nu a respectat scadenţa pentru plata ultimei tranşe şi că instanţa de apel a intervenit în contractul de asigurare, prin completarea acestuia cu prevederi cuprinse în contractul de intermediere asigurări dintre pârâtă şi S.C. E. S.R.L.

Acest motiv de recurs nu este fondat.

Astfel, aşa cum bine a reţinut instanţa de apel, S.C. E. S.R.L., în calitate de broker de asigurări a acţionat în calitate de mandatar al asigurătorului. În această calitate, toate ratele aferente contractului de asigurare în cauză au fost achitate conform instrucţiunilor şi la termenele stabilite de B., în calitate de mandant. Nu este lipsită de importanţă, din acest punct de vedere, şi nu poate fi considerată străină de natura cauzei, contrar criticii recurentei, conduita şi poziţia pârâtei în faza pre-litigioasă, când nu a contestat în nici un fel valabilitatea plăţii, precum şi analiza modului în care decurgea relaţia contractuală dintre părţi în legătură cu plata primelor de asigurare, asigurătorul acceptând fără rezerve derularea acesteia prin intermediar.

Cu privire la cererea incidentală formulată de reclamantă în primă instanţă, în temeiul art. 57 C. proc. civ. şi criticile din recurs legate de modul de soluţionare a acesteia se vor reţine următoarele:

Calitatea de asigurat a deţinut-o într-o primă fază S.C. C. S.R.L. care a încheiat cu societatea pârâtă S.C. B. S.A. (fostă M. SA) contractul de asigurare seria x nr. x/10.06.2008 privind asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii constructorului, cu valabilitate în perioada 10.06.2008 - 09.06.2011.

La data de 12 iunie 2008, astfel cum rezultă din scrisoarea de cesiune nr. x/12.06.2008 (parte integrantă a contractului CM nr. x/10.06.2008), S.C. C. S.R.L. a transferat către reclamantă drepturile sale de despăgubire izvorâte din contractul de asigurare, păstrând însă în continuare obligaţia de a achita ratele primei de asigurare, cu acordul expres al asigurătorului.

Astfel, reclamanta S.C. A. S.R.L. a dobândit calitatea de asigurat, în temeiul căreia a declanşat prezentul litigiu prin care îi solicită asigurătorului plata indeminizaţiei ca urmare a intervenirii riscului asigurat.

Pe parcursul procesului, în primă instanţă, reclamanta a solicitat citarea în cauză a S.C. C. S.R.L., invocând prevederile art. 57 C. proc. civ., cu motivarea că acest text legal conferă părţilor principale din proces posibilitatea de a solicita introducerea în proces a unor terţe persoane. A justificat cererea şi în raport de apărările pârâtei din întâmpinare, prin care s-a invocat nevalabilitatea poliţei de asigurare, suspendarea acesteia de drept ca urmare a neplăţii ratelor, cât şi aspecte ce ţin de încheierea şi întinderea obligaţiei de plată a indemnizaţiei de asigurare, fiind susţinută o pretinsă limitare a despăgubirilor ce pot fi acordate în cazul intervenirii riscului asigurat invocat de reclamantă, până la concurenţa sumei de 100.000 euro.

În aceste condiţii, reclamanta a arătat că cererea sa nu poate fi soluţionată decât în contradictoriu cu S.C. C. S.R.L., fiind obligatoriu ca, pe lângă S.C. A. S.R.L., în calitate de beneficiar al poliţei de asigurare, să fie parte în proces şi societatea care a încheiat contractul de asigurare, şi-a asumat şi menţinut explicit în sarcina sa obligaţiile izvorâte din acesta, chiar şi după transmiterea dreptului de despăgubire către reclamantă.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a respins cererea de chemare în judecată a intervenientei, motivând doar că soluţia se impune pe cale de consecinţă.

Lipsa motivării a constituit una din criticile din apel, precum şi unul dintre motivele de recurs, recurenta-reclamantă susţinând că nici instanţa de apel nu a oferit argumente, şi din acest punct de vedere decizia încalcă dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la acest motiv de apel, în considerentele deciziei instanţa de judecată prezintă contextul în care s-a produs evenimentul generator de prejudicii şi aminteşte de încheierea contractului de antrepriză, a celui de asigurare, de cesionarea acestuia, descrie împrejurările în care s-a produs accidentul, consecinţele sale penale, arată că toate expertizele tehnice întocmite au relevat greşeli de proiectare care au dus la tragerea la răspundere penală a reprezentanţilor societăţilor de proiectare şi conchide că, "aceasta este situaţia de fapt care a condus instanţa de fond la concluzia că, urmare a admiterii în parte a cererii reclamantei, cererea de chemare în judecată a C. trebuie respinsă ca neîntemeiată".

În mod evident, decizia nu răspunde criticilor aduse prin apel de către reclamantă, însă cele sesizate în recurs ridică mai multe chestiuni de drept cărora instanţa de recurs le va răspunde în cele ce urmează:

În afară de reclamant şi pârât şi alte persoane pot lua parte la judecată, în mod voluntar sau forţat, printr-o cerere incidentală.

Dacă în cazul intervenţiei voluntare principale prevăzută de art. 49 alin. (2) C. proc. civ. terţul tinde să câştige pentru sine bunul litigios şi invocă un drept propriu asupra bunului ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, specific intervenţiei forţate, reglementată de art. 57, este faptul că terţul ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul; potrivit art. 58 C. proc. civ., cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient principal, deci reclamant, iar hotărârea îi va fi opozabilă.

În ambele forme de intervenţie terţul dobândeşte independenţă procesuală, ceea ce înseamnă că cererea va continua să fie judecată chiar dacă, de exemplu, soluţionarea cererii principale a încetat.

Cât priveşte însă soluţiile ce pot fi date, în cazul intervenţiei voluntare în interes propriu, atunci când are acelaşi obiect cu cererea principală, ele nu pot fi admise amândouă în întregime, întrucât se exclud reciproc; dacă se admite în întregime cererea principală, cererea de intervenţie va fi respinsă şi invers.

În cazul cererii întemeiate pe art. 57, dacă se admite acţiunea se va admite şi cererea de intervenţie forţată, iar pârâtul va fi obligat faţă de ambele părţi, iar dacă se respinge cererea principală, se va respinge şi cererea incidentală.

Raportat la speţă se observă că, deşi întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., din argumentele expuse de reclamantă în justificarea cererii de introducere în cauză a S.C. C. S.R.L., din soluţia pronunţată asupra acesteia, prin luarea în considerare a apărărilor care au condus la înlăturarea susţinerilor asigurătorului menite să paralizeze acţiunea principală, reiese că această parte a avut o poziţie procesuală similară cu a asigurătorului.

Însăşi reclamanta a arătat că cererea de chemare în judecată a constructorului este pentru opozabilitatea hotărârii faţă de acesta, în timp ce intervenţia forţată are caracter preventiv şi nu de opozabilitate. De asemenea, pe parcursul litigiului, prin susţinerile sale repetate, prin cererile în probaţiune, prin însăşi criticile din recurs, reclamanta i-a atribuit S.C. C. S.R.L. o culpă concurentă proiectanţilor în producerea evenimentului asigurat, urmărind tragerea acesteia la răspundere pentru o parte din prejudiciu.

Rezultă din toate acestea că cererea în discuţie nu îndeplineşte condiţia-premisă potrivit căreia terţul ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta . Nu s-a arătat niciodată care ar fi drepturile comune executantului şi beneficiarului, nici măcar izvorâte din raportul de asigurare. Nici din punctul de vedere al soluţiei instituţia respectivă de drept nu poate fi regăsită în speţă, de vreme ce pârâta ar fi trebuit obligată la plata indemnizaţiei de asigurare menite să despăgubească partea ce a suferit un prejudiciu, or, reclamanta nu a susţinut niciun moment că aceasta ar putea fi şi constructorul, dimpotrivă, a urmărit culpabilizarea sa, aşa cum s-a reţinut mai sus.

Ceea ce o nemulţumeşte pe reclamantă în legătură cu modul de soluţionare a acestei cereri sunt cheltuielile de judecată pe care a fost obligată să le suporte şi care se constituie într-un alt motiv de recurs.

Din această perspectivă, a analizării cererii de chemare în judecată a S.C. C. S.R.L. potrivit celor de mai sus, urmează a se reţine că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., dispunând obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate acestei părţi ale cărei apărări au condus la respingerea acţiunii faţă de ea şi în raport de care culpa procesuală îi aparţine reclamantei.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (5), coroborat cu art. 314 C. proc. civ. se vor admite recursurile reclamantei S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 22 februarie 2017 şi a deciziei civile nr. 490 din 15 martie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de pârâta S.C. B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, care vor fi casate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 22 februarie 2017 şi a deciziei civile nr. 490 din 15 martie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de pârâta S.C. B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, pe care le casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2017.