Service contract termination and abuse of right: appeal dismissed, lower court's annulment and remand upheld for nullity due to inconsistency between operative part and reasoning

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 14.02.2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. - Sucursala Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că, în mod abuziv, pârâta a invocat "rezilierea" contractului de prestări servicii x/10.05.2012, având în vedere faptul că nu există nicio faptă culpabilă a sa, de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor contractuale evocate de pârâtă.

A mai solicitat reclamanta să se constate că pârâta îi datorează importante sume de bani, rezultate din derularea contractului de prestări servicii şi, să fie obligată la plata următoarelor sume: 1) 540.634,26 RON - comision încasări (vânzare), conform raport tranzacţii, corespunzător perioadei septembrie 2011 - septembrie 2012 (art. 17.4 din contract); 2) 18.000 RON - comision bonus credite ipotecare perioada iulie 2012 - septembrie 2012 (art. 3.5 paragraf 2 din contract); 3) 22.500 RON contravaloarea dotărilor şi investiţiilor achitate de prestator la începerea contractului şi a celor realizate de acesta în perioada 2008 - 2012 (art. 17.5 din contract); 4) 236.684,88 RON - portofoliu clienţi; 5) 438.131 RON - diferenţa comision service; 6) 8.463,11 RON - diferenţa comision calitate şi 7) 13.418.18 RON - diferenţa comision creştere.

Prin sentinţa civilă nr. 134C a Tribunalul Braşov, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1112 de la 23.02.2016 a Tribunalului Bucuresti - sectia a VI-a civilă, s-a respins petitul nr. 1 din cererea de chemare în judecată ca inadmisibil şi s-au respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă ca neîntemeiate.

In motivare s-a retinut ca date fiind considerentele expuse în cuprinsul încheierii de şedinţă de la data de 16.12.2014 este intemeiata excepţia inadmisibilităţii petitului nr. 1.

Intre cele două părţi (reclamanta în calitate de prestator şi pârâta în calitate de beneficiar) s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. x/10.05.2011, având ca obiect prestarea de servicii (principale şi auxiliare) conform art. 1 din Contract, părţile având o colaborare de acest gen şi anterior acestui contract. Serviciile principale presupuneau prezentarea către potenţialii clienţi a produselor financiare oferite de C. şi facilitarea acordării acestor produse, iar serviciile auxiliare - acordarea de consultanţă şi asistenţă în legătură cu produsele financiare oferite de C..

Notificarea de reziliere a contractului este comunicată reclamantei de parata prin intermediul BEJ D.. Aceeaşi intenţie a pârâtei rezultă în clar şi din notificările emise ulterior, în cuprinsul cărora a fost expusă de altfel pe larg situaţia de fapt incidentă şi care a condus la luarea unei astfel de decizii. Aşadar, reclamanta a avut ocazia să ia cunoştinţă în mod transparent de obligaţiile a căror nerespectare îi este imputată, şi modalitatea în care pârâta a stabilit situaţia de fapt incidentă în activitatea reclamantei.

În concret, în urma sesizărilor primite şi a verificărilor efectuate în speţă, pârâta a efectuat un control, cu privire la activitatea desfăşurată de reclamanta A., în cursul lunii octombrie 2012, respectiv s-a procedat la efectuarea de investigaţii interne prin intermediul Departamentului Security Risk Management. În acest sens, a fost întocmit Raportul de investigaţii nr. x din 16.10.2012, prin care s-au constatat nereguli şi încălcări contractuale. Tot în cuprinsul acestui raport de investigaţii, se menţionează că societatea reclamanta a încălcat în mod frecvent şi grav dispoziţiile privitoare la secretul profesional şi regimul datelor cu caracter personal. Prin acest comportament al reclamantei au fost afectate atât interesele pârâtei, cât şi interesele clienţilor săi.

Constată, totodată, tribunalul că, atât din înscrisurile depuse la dosar, dar şi din declaraţiile martorilor, rezultă grave deficienţe în activitatea reclamantei.

Tribunalul constată că pârâta nu doar că s-a prevalat de pactul comisoriu, ci a şi comunicat părţii adverse acest aspect, făcând astfel cunoscută poziţia sa. Se constată, aşadar, că a operat rezilierea contractului şi acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei în executarea contractului este una neîntemeiată, neîndeplinirea obligaţiilor contractuale fiind imputabilă chiar reclamantei.

Referitor la pretenţiile invocate de reclamantă prin petitul nr. 2, astfel cum au fost precizate ulterior, tribunalul observă că ele au cauze diferite, unele provin din dorinţa reclamantei de continuare a raporturilor contractuale, altele sunt daune-interese care se fundamentează tocmai pe rezilierea contractului de prestări - servicii. Or, o astfel de conduită procesuală nu poate fi primită.

Stipularea unei clauze penale pentru o anumită "abatere" de la prevederile contractului are drept consecinţă tranşarea definitivă a răspunderii debitorului în culpă, deoarece prin clauza penală se determină anticipat tocmai despăgubirile pe care debitorul le va plăti pentru acea abatere, adică pentru neexecutarea contractului. Dacă s-a prevăzut clauza penală pentru neexecutare, nu va putea fi cumulată cu executarea în natură; creditorul va putea pretinde numai acordarea clauzei penale.

Dată fiind însă situaţia de fapt dedusă judecăţii, tribunalul apreciază că pârâta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 17.4 din contractul de prestări servicii, clauză care devine incidentă pentru situaţiile în care "contractul încetează prin denunţare unilaterală de către beneficiar din motive neimputabile prestatorului sau pe cale amiabilă". Or, în speţă, nu este incidentă niciuna din situaţiile de mai sus, ci, dimpotrivă, instanţa a constatat rezilierea, determinată de motive imputabile reclamantei.

Ca atare, orice pretenţii fundamentate pe dispoziţiile art. 17.4 din contractul încheiat la 10.05.2012, inclusiv sumele solicitate cu titlu de comision de încasări (vânzări) de 540634,26 RON sunt neîntemeiate.

Deşi aceleaşi pretenţii au fost solicitate de reclamantă şi în temeiul art. 17.5 din contractul încheiat în anul 2008, tribunalul constată că o astfel de prevedere nu poate fundamenta cererea reclamantei, nefiind aplicabil în parte, faţă de perioada la care reclamanta se raportează şi anume septembrie 2011- septembrie 2012. De altfel, nu au fost defalcate pretenţiile reclamantei în mod distinct pentru fiecare contract în parte, astfel încât să existe o reprezentare a susţinerilor reclamantei şi o verificare corespunzătoare acestora din partea instanţei. Partea avea obligaţia de a detalia în cuprinsul cererii motivele de fapt şi de drept care fundamentează pretenţiile sale şi nu este suficientă trimiterea la un mod de calcul propriu.

Referitor la sumele solicitate cu titlu de contravaloare dotări şi investiţii achitate de prestator la începerea contractului şi a celor realizate de pârâtă în perioada 2008-2012, în valoare de 22500 RON, tribunalul constată că pârâta a depus la dosar dovada faptului că a avansat deja reclamantei suma de 5176,27 RON, cu titlu de răscumpărare mobilier, sumă acceptată de reclamantă şi care nu a fost contestată la data plăţii, respectiv 29.01.2013. De altfel, reclamant nu a probat că a efectuat cheltuieli superioare acestei valori.

Pe cale de consecinţă, susţinerea reclamantei conform căreia reprezentanţii C. ar fi interzis prestatorului recuperarea dotărilor şi investiţiilor cu privire la sediu este nefondată.

Cu privire la pretenţiile în cuantum de 18.000 RON, pentru intervalul iulie 2012 - septembrie 2012, tribunalul le respinge ca nefondate, întrucât acordarea comisioanelor suplimentare periodice nu reprezenta un drept al reclamantei ci o facultate a pârâtei, condiţionată de îndeplinirea criteriilor de calificare. Or, faţă de situaţia de fapt incidentă în speţă, şi care ridică reale semne de întrebare asupra seriozităţii modului în care reclamanta a atins indicii de performanţă, tribunalul apreciază că în mod pertinent pârâta a adoptat un refuz din acest punct de vedere.

Faţă de restul pretenţiilor formulate de reclamantă în cuantum de 438131 RON - diferenţă comision service, 8463,11 RON - diferenţă comision calitate, 13418,80 RON - diferenţă comision creştere, tribunalul constată în primul rând că ele nu au fost întemeiate pe anumite dispoziţii contractuale, ci a existat o referire generică la contractele de prestări - servicii din 2008 şi 2012.

Simpla trimitere în aceste condiţii la rapoartele de expertiză extrajudiciară nu este suficientă pentru a justifica aceste sume.

Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitand admiterea apelului şi anularea sentinţei, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, in subsidiar schimbarea sentintei şi admiterea actiunii asa cum a fost formulata.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1067 A din 9 iunie 2017, a respins apelul privind încheierea din 16 decembrie 2014; a admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. Braşov, împotriva încheierii de şedinţă din 19 decembrie 2014, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 1112 din 23.02.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata B. - SUCURSALA BUCUREŞTI şi a anulat încheierea din 19 decembrie 2014, precum şi sentinţa civilă nr. 1112/2016; a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respective, la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control jdciiar a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Curtea a retinut ca nu sunt întemeiate criticile apelantei, soluţia primei instanţe fiind legală, în acord cu dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. 1865, potrivit cu care, modificarea acţiunii se poate face numai la prima zi de înfăţişare.

Curtea a observat că instanţa de fond i-a pus în vedere din oficiu reclamantei (apelanta A. SRL) să îşi completeze acţiunea introductivă (depusă iniţial la Tribunalul Braşov, în data de 14.02.2013 şi declinată, ulterior, prin sentinţa nr. 134/C/08.05.2013), în sensul de a se aduce precizări şi lămuriri asupra temeiului de drept (pentru capătul de cerere nr. 1), precum şi asupra modului de calcul, a perioadei şi a indicilor de referinţă în ce priveşte capatul de cerere nr. 2, punctele 1-7.

Prima instanţă a revenit asupra acestei măsuri, constatând că reclamanta îşi îndeplinise sarcina de a aduce lămuririle necesare acţiunii initiale, prin cererile şi înscrisurile depuse la dosar.

La termenul din 16.12.2014, reclamanta a depus o cerere de completare a primului capăt de cerere ("de a se constata că în mod abuziv pârâta C. a reziliat contractul de prestări servicii x/10.05.2012") şi cu solicitarea suplimentara de "constatare a încetării contractului prin denunţare unilaterală, în temeiul art. 171 lit. c) din contract".

Curtea a avut in vedere ca art. 132 din C. proc. civ. 1864 stabileşte limitele în care elementele de bază ale procesului din acţiunea introductivă pot fi modificate, inclusiv în ce priveşte obiectul cererii şi temeiul juridic al acesteia. Norma procedurală înscrisă în articolul menţionat nu are un caracter imperativ, pârâtul putând accepta o modificare ulterioară.

Din conţinutul încheierii din 16.12.2014, se observă, însă, că pârâta intimata s-a opus, invocând excepţia de tardivitate a modificării acţiunii, astfel încât cererea făcută după prima zi de înfăţişare nu putea fi primită.

Nu pot fi acceptate susţinerile apelantei în sensul că prima zi de înfăţişare trebuia socotită chiar la termenul la care s-a depus cererea respectivă, adică la 16.12.2014. În temeiul art. 134 din C. proc. civ. 1865, prima zi de înfăţişare este aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii, conturându-se cadrul general al dezbaterilor publice ulterioare.

Or, se observă că cele două cerinţe esenţiale, citarea legala a părţilor şi posibilitatea reala de a pune concluzii, au fost întrunite la termenul din 29.10.2013. Aceste condiţii sunt îndeplinite chiar şi în situaţia în care acţiunea nu era legal timbrată. Faptul că la acelaşi termen din 29.10.2013, instanţa a dispus şi suspendarea judecăţii cauzei pentru neîndeplinirea unor obligaţii puse în sarcina reclamantei apelante, măsură circumscrisă rolului activ al instanţei în vederea clarificării pretenţiilor deduse judecăţii, nu poate duce la concluzia că nu ar fi fost întrunite condiţiile prevăzute de art. 134 din C. proc. civ. pentru acest moment esenţial al dezbaterilor din faza preliminară a procesului.

Reclamantei apelante nu îi poate profita propria culpă procesuală, din moment ce cererea modificatoare nu se înscrie în obligaţia de lămurire şi precizare a acţiunii introductive, ci urmărea o modificare a petitului acesteia peste termenul legal, prima instanţă constatând în mod corect neregularitatea acesteia.

Apelanta a criticat şi încheierea din 19.12.2014 a tribunalului, prin care prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii petitului nr. 1 din cererea de chemare în judecată. Prima instanţă şi-a motivat soluţia, în sensul că au fost încălcate dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. 1865, reclamanta neurmărind constatarea existenţei/inexistenţei unui drept, ci a unei situaţii de fapt.

Curtea a reţinut că acţiunea reglementată de art. 111 C. proc. civ. 1865 (actualul art. 35 din C. proc. civ.) este o acţiune prin care se poate cere instanţei de judecată, fie constatarea existenţei unui drept, fie a inexistenţei unui pretins drept al pârâtului.

Reclamanta apelanta şi-a formulat petitul nr. 1, în sensul că solicita instanţei "să constate că în mod abuziv pârâta a invocat rezilierea contractului de prestări servicii x/10.05.2012". S-a cerut, deci, să se constate caracterul abuziv al rezilierii contractului de către pârâtă, nefiind îndeplinite, în opinia reclamantei, condiţiile contractuale privind culpa sa.

Acţiunea în constatare este, deci, una negativă, urmărind constatarea nu a unei situaţii de fapt, cum greşit reţine instanţa de fond, ci a inexistenţei unui drept al paratei, astfel încât, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale art. 111 C. proc. civ., excepţia a fost în mod nelegal admisă, apelul reclamantei fiind intemeiat.

Deşi respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil se regăseşte şi în dispozitivul sentinţei apelate, în considerente făcându-se trimitere la încheierea din 19.12.2014, în cuprinsul aceloraşi considerente, instanţa de fond reţine că "în cauză, contrar susţinerilor reclamantei, pârâta s-a prevalat în mod corect de rezilierea contractului, ca urmare a gravelor şi numeroaselor încălcări contractuale săvârşite de reclamanta A.".

Prin urmare, un capăt de cerere respins ca inadmisibil, cu consecinţa neanalizării acestuia, este, în realitate, analizat pe larg în motivarea sentinţei, concluzionându-se că ar fi neîntemeiat, Curtea constatând, deci, o neconcordanţă flagrantă între dispozitiv şi considerente, cu consecinţa nulităţii sentinţei.

Legalitatea hotărârii atacate trebuie analizată în funcţie de motivele de fapt şi de drept reţinute, care trebuie să fie concordante cu actele din dosar, în caz contrar instanţa de apel fiind în imposibilitate de a analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul ei.

Curtea a observat şi că toate celelalte capete de cerere asupra cărora instanţa de fond s-a pronunţat în sensul netemeiniciei acestora, reprezentand daune-interese subsecvente rezilierii contractului de prestări servicii nr. x/10.05.2012 de către pârâta intimată C., necesitau stabilirea prioritara a existentei/inexistentei caracterului abuziv al rezilierii paratei intimate, abia ulterior urmand a se verifica şi continutul clauzelor contractuale aplicabile, precum şi dispozitiile legale incidente, fiind necesara şi administrarea unui probatoriu concludent, inclusiv o expertiza contabila.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta B.- SUCURSALA BUCUREŞTI, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei către Curtea de Apel Bucureşti în vederea judecării fondului.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă a invocat, în esenţă, următoarele motive:

Hotărârea instanţei de apel este incomplet motivată, motivarea incompletă echivalează cu o lipsă de motivare şi, prin urmare, solicită a se constata faptul că decizia pronunţată în apel nu este motivată în conformitate cu rigorile legii şi ale jurisprudenţei, motiv pentru care se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauei spre rejudecare.

În susţinerea criticii întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta- pârâtă a arătat că, din analiza hotărârii instanţei de apel, se observă că aceasta a făcut aplicarea greşită a legii în trei situaţii, după cum urmează:

Împrejurarea că instanţa de fond a analizat temeinicia măsurii rezilierii, chiar şi în condiţiile respingerii ca inadmisibil a capătului de cerere în constatare, nu face ca hotărârea pronunţată să fie nelegală.

Instanţa a reţinut în mod eronat că acţiunea formulată de intimata- reclamantă ar fi fost una în constatarea unei situaţii de drept. Instanţa a modificat petitul acţiunii în constatare.

Şi, în fine, recurenta- pârâtă a mai invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. prin raportare la existenţa şi exercitarea în concret a unei acţiuni în realizare.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce priveşte critica din recurs, circumscrisă motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care recurenta- pârâtă susţine nelegalitatea hotărârii recurate întrucât ar fi nemotivată, Înalta Curte reţine următoarele:

Într-adevăr, în conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti se dau în numele legii şi ele trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., constituie elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susţină soluţia pronunţată, apare ca esenţială, din perspectiva textelor normative evocate mai sus, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea unei decizii, în sfârşit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Însă, este indiscutabil, nu se cere instanţelor ca, procedând la motivarea soluţiei, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părţi, în considerarea uneia şi aceleiaşi cereri, a unuia şi aceluiaşi motiv.

Din aceste dispoziţii ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei astfel de critici este condiţionată de omisiunea - ce trebuie să fie totală- a instanţei de a se pronunţa asupra unuia din motivele cererii ce i-a fost supusă spre analiză, prin urmare, fiind vorba doar de nepronunţarea instanţei asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul sentinţei.

Deopotrivă, pentru o apreciere completă a acestui motiv de recurs, este imperios necesar să se facă distincţie între motive şi argumente, căci, textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele invocate, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului pe care îl sprijină.

Instanţa este îndreptăţită, aşadar, să răspundă la motivul invocat ori aspectul reţinut şi printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele cererii.

Cu alte cuvinte, în cazul în care instanţa a înţeles să grupeze, printr-un raţionament juridic de sinteză, argumentele folosite de parte în dezvoltarea unuia şi aceluiaşi motiv al cererii sale, pentru a răspunde printr-un considerent comun, ori considerentele reţinute de aceasta în argumentarea soluţiei, nu se poate reproşa instanţei o omisiune de a motiva hotărârea, căci, nemotivarea nu există în situaţia în care instanţa a analizat grupat argumentele reţinute- cum este cazul în speţă.

Aşa fiind, neexaminarea distinctă a fiecărui motiv nu constituie, prin ea însăşi, o omisiune, dacă instanţa a răspuns motivelor formulate ori argumentelor reţinute printr-un considerent comun.

În speţă, instanţa de apel a arătat foarte clar şi motivat care sunt considerentele pentru care a găsit că, motivele de apel formulate de reclamantă sunt fondate, Înalta Curte observând, totodată, că instanţa a examinat, în mod real, cererea de apel, cu referire specială la fiecare dintre motivele de apel invocate, în raport cu probatoriile administrate în cauză, starea de fapt reţinută şi textele legale aplicabile.

Astfel, instanţa a arătat, în cuprinsul hotărârii sale, care sunt motivele pe care se sprijină soluţia cererii de apel formulate, şi, din examinarea legalităţii deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, Curtea de Apel a procedat la verificarea temeiniciei tuturor criticilor şi aspectelor formulate, pentru considerentele expuse pe larg în hotărâre.

Hotărârea instanţei de apel este motivată în fapt şi în drept, problemele supuse dezbaterii au fost examinate în mod real, iar în considerentele deciziei se regăsesc argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia. Motivarea hotărârii presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază hotărârea în urma examinării probelor administrate, iar hotărârea recurată răspunde acestor cerinţe.

Mai mult, Curtea de Apel a identificat şi a făcut aplicarea la situaţia de fapt, stabilită cu certitudine în cauză, a textelor normative incidente, coroborându-le cu situaţia de fapt stabilită în cauză, aplicaţie obligatorie, ce conferă suport legal soluţiei pronunţate.

Înalta Curte observă că, în considerente, instanţa a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză şi a evocat normele substanţiale incidente şi aplicarea lor la speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv fiind susţinută de considerente, iar nu pur formală, şi este, în realitate, corolarul motivelor ce o preced.

Verificând toate aceste aspecte, în cauză, Înalta Curte constată că instanţa de apel a luat în considerare motivele ce au condus la admiterea apelului reclamantei, iar considerentele hotărârii astfel pronunţate se raportează chestiunilor deduse judecăţii în cadrul căii de atac a apelului, sens în care greşit se susţine că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, decizia atacată cu recurs este temeinic şi pe deplin motivată, cuprinde motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţă la adoptarea soluţiei, motive care sunt concordante cu actele existente în dosar, iar verificarea cererii de apel, prin prisma celor formulate de apelantă, s-a făcut cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind evidentă justeţea soluţiei adoptate, prin motivele arătate.

Este util a sublinia că hotărârea instanţei de apel respectă şi exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa, arătând că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţie include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico contra Italia din 13 mai 1980), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică, în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina "instanţei", obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea Albina contra România din 28 iulie 2005).

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea riguroasă a hotărârii judecătoreşti, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei, s-a realizat, în mod corespunzător, actul de justiţie.

Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

Motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă, întrucât ea reprezintă pentru părţi garanţia că cererile lor au fost analizate cu atenţie, inexistenţa motivării sau motivarea necorespunzătoare atrăgând casarea hotărârii astfel pronunţate, ceea ce nu este cazul în situaţia de faţă.

În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanţei de apel a fost suficient motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză a fost legal învestită, inclusiv, în corecta stabilire a situaţiei de fapt, instanţa de apel examinând în mod real elementele esenţiale care i-au fost supuse, şi, astfel, cererea de apel, soluţionată prin decizia recurată, a fost examinată în mod echitabil, părţilor fiindu-le, astfel, pe deplin respectat dreptul lor la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Şi cel de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. este nefondat, prin decizia pronunţată instanţa de apel în mod corect şi legal reţinând că soluţia instanţei de fond, de admitere a excepţiei inadmisibilităţii petitului nr. 1 al cererii de chemare în judecată, este eronată, şi în mod greşit a soluţionat acest petit pe excepţie.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi motivată, rezultă fără putinţă de tăgadă că acest capăt de cerere nu are natura unei acţiuni în realizare, fiind de esenţă caracterul de cerere în constatare şi nepatrimonial, prin acest petit instanţa fiind ţinută să analizeze dacă rezilierea a fost sau nu culpabilă societăţii intimate- reclamante.

Corect instanţa de apel a constatat că deşi prin încheierea de şedinţă din 19 decembrie 2014 a dispus admiterea excepţiei inadmisibilităţii formulării acestui capăt de cerere, prin motivarea hotărârii, instanţa de fond a făcut, însă, o analiză a motivelor invocate în susţinerea temeiniciei rezilierii contractului de prestări servicii, pronunţând, astfel, o hotărâre nelegală.

Prin urmare, legal Curtea de Apel a constatat nulitatea sentinţei instanţei de fond, dată fiind neconcordanţa evidentă dintre considerente şi dispozitiv: pe de o parte, prin considerente, instanţa a analizat pe larg în motivarea sentinţei primul petit al cererii de chemare în judecată, apreciind asupra caracterului neîntemeiat al acestuia, pentru ca apoi, în dispozitiv, să-l respingă, ca inadmisibil.

Pentru toate aceste considerente, se constată că instanţa de apel a pronunţa o hotărâre legală, care este la adăpost de orice critică, motivele de recurs formulate de pârâtă fiind nefondate.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B.- SUCURSALA BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 1067 A din 9 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2017.