Land destination change and price renegotiation clauses as valid real charges in private land transfers from municipalities

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3563/19.12.2014, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, reprezentat prin Primar şi S.C. C. S.R.L. şi a obligat reclamanţii la plata către pârâtul Municipiul Constanţa a sumei de 657,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul pe care reclamanţii l-au declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 496/30.09.2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, iar apelanţii au fost obligaţi să plătească intimatului Municipiul Constanţa suma de 558 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. şi B. au declarat recurs, solicitând în principal casarea hotărârilor instanţelor de fond şi trimiterea cauzei la tribunal, iar în subsidiar, casarea deciziei din apel şi trimiterea cauzei la curtea de apel, spre o nouă judecată.

În motivare, recurenţii au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat celui dintâi, au arătat că instanţa de apel în mod greşit a înlăturat ca inadmisibilă critica privind pronunţarea sentinţei atacate cu nesocotirea art. 42 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în contextul incompatibilităţii judecătorului de primă instanţă, decurgând din împrejurarea că beneficiază de un apartament tip A.N.L. pus la dispoziţie de intimatul-pârât Municipiul Constanţa, în calitate de proprietar al locuinţei.

În acest sens, au susţinut că, deşi au luat cunoştinţă despre situaţia expusă ulterior pronunţării sentinţei, instanţa de apel a ignorat aceste argumente, reţinând în sprijinul înlăturării criticii neinvocarea în faţa primei instanţe a incompatibilităţii judecătorului, prin neformularea unei cereri de recuzare.

Recurenţii au mai criticat decizia atacată pentru a nu fi cuprins temeiul de drept pe care instanţa de apel şi-a fondat raţionamentul anterior expus, despre care au afirmat că ar contraveni textului legal care prevede cu caracter imperativ că judecătorul care are cunoştinţă de existenţa unui motiv de incompatibilitate în ceea ce-l priveşte are obligaţia de a se abţine de la judecata pricinii, iar din interpretarea instanţei de apel ar rezulta că abţinerea este obligatorie numai în situaţia în care părţile cunosc starea de incompatibilitate a judecătorului şi o invocă în faţa sa.

Au mai arătat că judecătorul fondului era obligat moral, pentru a elimina orice suspiciuni legate de interesul propriu în soluţionarea cauzei, să se abţină de la judecata acesteia, cunoscând că beneficiază de un imobil de tip A.N.L., destinat persoanelor defavorizate şi că astfel beneficiază de o chirie preferenţială stabilită de intimatul-pârât Municipiul Constanţa.

Din această perspectivă, au susţinut că finalitatea urmărită de legiuitor prin edictarea normelor cuprinse în art. 41-44 C. proc. civ. rezidă în respectarea dreptului oricărui justiţiabil de a-i fi judecată cauza de o instanţă independentă şi imparţială, aptă să dovedească obiectivitate.

În final, recurenţii au conchis că, prin soluţia dată criticii lor, instanţa de apel i-a sancţionat tot pe ei, vătămaţi deja prin soluţionarea cauzei de un judecător incompatibil, pentru "culpa" de a nu fi cunoscut "în termen" aspecte de ţin de viaţa privată a magistratului, lăsând nesancţionată, măcar prin soluţionarea pe fond a criticii, omisiunea judecătorului fondului de a se abţine de la soluţionarea unei cauze în care se află în raporturi contractuale - inaccesibile celei mai mari părţi a populaţiei - cu partea adversă.

Circumscris cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia atacată este nemotivată în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în contractele încheiate între cei doi pârâţi, prin care aceştia au convenit schimbarea destinaţiei terenurilor doar în baza acordului vânzătorului Municipiul Constanţa (în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, nu şi a celui de dare în plată) şi cu plata eventualei diferenţe de preţ.

Referitor la considerentele deciziei atacate, potrivit cărora nu au dovedit modalitatea în care a fost fraudată legea prin încheierea convenţiei nr. 1657/2008 şi că renegocierea a fost legală, scopul acesteia fiind asigurarea echivalenţei prestaţiilor părţilor contractante, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a refuzat să analizeze aspectele pe care le-au invocat. În acest sens, au menţionat că instanţa de apel, invocând principiul libertăţii contractuale şi al echivalenţei prestaţiilor, nu a analizat criticile privind încălcarea legislaţiei în materia dreptului de proprietate şi atributelor acestuia, eliberării autorizaţiei de construire şi contractului de vânzare-cumpărare.

În acelaşi sens, din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., au susţinut că înlăturarea de către instanţa de apel a criticilor referitoare la nulitatea clauzelor cuprinse în contractele pe care le-au încheiat cu pârâtul Municipiul Constanţa prin trimiterea la valabilitatea unor acte anterioare (perfectate de reclamanţi cu pârâta S.C. C. S.R.L.), criticate la rândul lor pentru "o nulitate" neanalizată de instanţele de fond, echivalează cu nemotivarea hotărârii atacate şi cu încălcarea caracterului devolutiv al apelului.

Din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel, fără să menţioneze vreun temei de drept, s-a limitat să enunţe că prin schimbarea destinaţiei terenurilor, pârâtul Municipiul Constanţa, ca vânzător iniţial, ar fi fost dezavantajat din punct de vedere al egalităţii prestaţiilor, fără să-şi argumenteze concluzia şi ignorându-le criticile sub acest aspect, pe care nici măcar nu le-a consemnat în considerente.

Mai mult decât atât, au arătat că instanţa de apel, referindu-se la echivalenţa prestaţiilor, nu i-a lămurit asupra a ceea ce ar fi primit de la pârâtul Municipiul Constanţa în schimbul celor peste 1.200.000 euro pretinşi în schimbul acordului său privind schimbarea destinaţiei terenurilor, asupra posibilităţii vânzătorului iniţial de a mai dispune de un bun care ieşise din patrimoniul său, asupra necesităţii unei noi evaluări sau reevaluări a terenurilor, în condiţiile în care la momentul înstrăinării acestora către prima cumpărătoare, S.C. C. S.R.L., fuseseră evaluate, iar preţul vânzării, de principiu, este cel de circulaţie de la momentul înstrăinării.

De asemenea, recurenţii au criticat considerentele deciziei sub aspectul reţinerii caracterului licit, moral, posibil şi determinat al obiectului convenţiei nr. 1657/2008.

Sub acest aspect, au susţinut că instanţa de apel a ignorat existenţa H.C.L. Constanţa nr. 285/2007 prin care fusese aprobat un nou plan urbanistic de detaliu, care modificase deja destinaţia terenurilor la momentul încheierii convenţiei nr. 1657/2008, nu doar crease premisele modificării, aşa cum eronat au apreciat instanţele de fond.

Condiţionarea acordului privind schimbarea destinaţiei terenurilor de plata unei sume de bani atât de importante, cu titlu de diferenţă de preţ, în scopul asigurării echivalenţei prestaţiilor părţilor a fost apreciată de recurenţi ca fiind lipsită de fundament legal şi complet neargumentată de instanţa de apel.

În continuare, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au criticat decizia recurată pentru lipsa de fundament legal a concluziei instanţei de prim control judiciar, potrivit căreia pârâtul Municipiul Constanţa ar fi fost dezavantajat din punctul de vedere al egalităţii prestaţiilor.

Referitor la această concluzie, recurenţii au mai arătat că ea este consecinţa ignorării de către curte a faptului că la data dobândirii lor de către S.C. C. S.R.L., terenurile fuseseră evaluate un evaluator agreat de vânzător, care nu putea înstrăina imobilele terenuri decât la valoarea lor de circulaţie la momentul vânzării; mai mult, au apreciat că Municipiului Constanţa avea dreptul de a solicita la momentul înstrăinării terenurilor, conform art. 54 alin. (2) din Legea nr. 350/2001, întocmirea unui plan urbanistic zonal sau de detaliu în vederea schimbării destinaţiei şi valorificării acestora la un preţ superior.

În continuare, recurenţii au reiterat parte dintre susţinerile deja expuse, criticând decizia atacată pentru maniera în care instanţele de fond au interpretat elementele de fapt şi probele administrate în cauză.

La 08.08.2016, intimatul-pârât Municipiul Constanţa, prin Primar, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Iar la data de 22.08.2016, şi intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru incompatibilitatea judecătorului. În subsidiar, în măsura în care critica formulată sub acest aspect ar fi înlăturată, a solicitat respingerea recursului, apreciind restul criticilor dezvoltate de recurenţi ca fiind nefondate. Nu a solicitat obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport.

Părţile nu au prezentat asemenea puncte de vedere.

În şedinţa de la 07.03.2017, constatând că recursul nu pote fi soluţionat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a pronunţat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării pe fond a căii de atac.

Se cuvine menţionat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod expres, recurenţii au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Susţinerea recurenţilor vizând înlăturarea, de către instanţa de apel, a criticii privind pronunţarea sentinţei atacate cu încălcarea art. 42 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în contextul unei pretinse incompatibilităţi a judecătorului tribunalului, nu este fondată.

După cum în mod judicios a reţinut şi curtea de apel, recurenţii-reclamanţi nu au formulat vreo cerere de recuzare a judecătorului în faza judecăţii în primă instanţă.

Dacă art. 41 C. proc. civ. indică situaţiile de incompatibilitate absolută - incidenţa niciunuia nefiind afirmată în speţă -, cele de la art. 42 sunt tot cazuri de incompatibilitate (aşa cum rezultă din chiar denumirea marginală a textului).

Una dintre diferenţele majore dintre aceste ipoteze rezidă în momentul până la care incompatibilitatea poate fi invocată: numai cea absolută poate fi ridicată în orice stare a pricinii, aşa cum se prevede în art. 45 teza a II-a C. proc. civ.

Prin urmare, pentru cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 41 C. proc. civ., dispoziţia care permite invocarea lor în orice stare a pricinii, evocată mai sus, nu este aplicabilă; incidenţă au însă prevederile art. 44 C. proc. civ., care impun ca recuzarea să fie formulată înainte de începerea oricărei dezbateri şi, când motivele de incompatibilitate s-au ivit sau au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, de îndată ce sunt cunoscute.

Limita în timp până la care pot fi invocate cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 42 C. proc. civ., atunci când motivele s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, nu este indicată în lege, dar ea poate fi dedusă, prin interpretarea normelor incidente.

Aşa cum corect susţin recurenţii, scopul reglementării tuturor cazurilor de incompatibilitate constă în asigurarea dreptului oricărui justiţiabil de a-i fi judecată cauza de o instanţă independentă şi imparţială, aptă să dovedească obiectivitate.

Cu toate acestea, invocarea incompatibilităţii reglementate în art. 42 C. proc. civ. nu se poate face în orice stare a pricinii, ci doar în faţa instanţei în cadrul căreia judecătorul îşi exercită atribuţiile.

Această concluzie nu doar că se bazează pe interpretarea per a contrario a art. 45 C. proc. civ., dar ea dă sens prevederilor legale (art. 50 C. proc. civ.) şi celor regulamentare (art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii), care stabilesc soluţionarea cererii de recuzare de un alt complet al aceleiaşi instanţe - sub rezerva ipotezei art. 50 alin. (2) C. proc. civ. -, precum şi modalitatea de compunere a acestuia.

Împrejurarea că recurenţii ar fi aflat după pronunţarea sentinţei de existenţa cazului de pretinsă incompatibilitate (constând în faptul că judecătorul fondului beneficiază de un apartament tip A.N.L. pus la dispoziţie de Municipiul Constanţa) nu permite o altă interpretare a legii decât cea expusă mai sus.

Se cuvine, în acest sens, a se sublinia că nu doar judecătorilor, ci şi părţilor le revin obligaţii în derularea unui proces, aşa încât autorii cererii de chemare în judecată, văzând dispoziţiile art. 10 C. proc. civ., ar fi trebuit să manifeste diligenţă în a verifica dacă nu există vreun caz de incompatibilitate care să poată fi invocat în timp util şi în condiţiile reglementate de lege, anterior prezentate.

În cadrul motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au expus mai multe critici, care vizează nemotivarea deciziei atacate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele unei hotărâri se vor expune, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi se vor indica argumentele pentru care s-au admis, respectiv înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Motivarea unei hotărâri nu presupune însă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, desigur, nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

Examinarea de detaliu a deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanţa de apel a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat şi a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, chiar dacă a procedat la o analiză grupată a cauzelor de nulitate.

Aşa cum a fost stabilită în etapele anterioare ale procesului şi fără a o relua decât pe scurt, pentru facilitarea deplinei înţelegeri a prezentei decizii, situaţia de fapt presupune dobândirea de către recurenţi, printr-un act de dare în plată şi prin unul de vânzare-cumpărare - ambele încheiate cu societatea C. S.R.L. -, a unor terenuri, ulterior cumpărării aceloraşi bunuri de către societatea menţionată mai sus de la Municipiul Constanţa. De asemenea, instanţele de fond au reţinut că în toate contractele încheiate părţile au prevăzut obligaţia dobânditorului dreptului real de proprietate de a respecta destinaţia terenurilor (acela de depozit şi service pentru ambarcaţiuni), precum şi posibilitatea aceleiaşi părţi de a obţine schimbarea destinaţiei, sub rezerva plăţii către Municipiul Constanţa a unei eventuale diferenţe de preţ ce ar putea rezulta din reevaluare. Nu în ultimul rând, instanţele anterioare au notat calitatea recurenţilor de asociaţi în C. S.R.L., dar şi faptul că, în ambele contracte pe care le-au încheiat cu aceasta din urmă, au luat act de obligaţia de a respecta destinaţia terenurilor şi au declarat că înţeleg să i se substituie societăţii în drepturile şi obligaţiile ce îi reveneau. Ulterior dobândirii proprietăţii de către recurenţi, destinaţia terenurilor a fost schimbată în aceea de alimentaţie publică şi cazare, printr-o hotărâre a Consiliului Local al Municipiului Constanţa, iar recurenţii au solicitat emiterea unei autorizaţii de construire. Ca efect al reevaluării, s-a stabilit o diferenţă de preţ, consemnată într-un proces-verbal de renegociere şi o convenţie, atacate pentru nulitate.

În esenţă, reclamanţii au urmărit pronunţarea unei hotărâri de anulare a unor contracte succesiv încheiate, însă în considerarea aceloraşi cauze de nulitate, astfel că este justificată aprecierea curţii de apel potrivit căreia nu era util ca argumentele care au condus spre concluzia netemeiniciei fiecărei cauze de nulitate să fi fost reluate la analiza fiecărui contract în parte; aşa fiind, este nefondată critica pe care recurenţii au expus-o, vizând lipsa examinării motivelor de nulitate a contractelor încheiate între C. S.R.L. şi Municipiul Constanţa.

Situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond relevă că recurenţii, în calitatea lor de asociaţi ai C. S.R.L., au cunoscut, încă de când societatea a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor, că preţul urma să fie renegociat în cazul în care destinaţia imobilelor achiziţionate s-ar fi schimbat.

Autorii căii de atac critică decizia pronunţată în apel, cu motivarea că aceasta nu ar fi răspuns susţinerilor lor, potrivit cărora legea ar fi fost fraudată prin impunerea de către Municipiul Constanţa a unei obligaţii de renegociere a preţului.

În continuare, recurenţii par a sugera că, în schimbul acestui preţ renegociat, intimatul urma să fie de acord cu schimbarea destinaţiei bunurilor.

În dezacord cu recurenţii, Înalta Curte subliniază că obligaţia de renegociere nu a fost impusă pentru schimbarea destinaţiei, ci în caz de schimbare a destinaţiei, iar o asemenea abordare este pe deplin legală.

Astfel, instanţa supremă reţine că prin contractele pe care le încheiase cu C. S.R.L., Municipiul Constanţa impusese obligaţia de renegociere a preţului în caz de schimbare a destinaţiei, pe care cumpărătoarea o acceptase, iar o asemenea obligaţie este una propter rem, o veritabilă sarcină reală, care grevează dreptul asupra terenurilor şi care, accesorie acestuia, s-a transmis odată cu bunurile către recurenţi. Mai mult, ea dă expresie obligaţiei Municipiului Constanţa de a încerca să valorifice la maximum bunurile din domeniul său pe care le înstrăinează şi, în egală măsură, asigură şi interesele dobânditorilor de a obţine schimbarea destinaţiei terenurilor astfel achiziţionate; în final, după cum în mod judicios au reţinut şi instanţele anterioare, obligaţia de renegociere are aptitudinea de a da eficienţă dezideratului echivalenţei prestaţiilor.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că atitudinea recurenţilor, care prin prezentul demers judiciar încearcă să se desisteze de obligaţia asumată, nu poate primi protecţie legală.

În aceeaşi ordine de idei, susţinerile autorilor căii de atac, potrivit cărora în apel nu ar fi fost analizate aspecte pe care le-ar fi invocat, vizând încălcarea legislaţiei în materia dreptului de proprietate, contractului de vânzare-cumpărare şi a autorizaţiei de construire ori vicierea propriului consimţământ, rămân la stadiul unor afirmaţii pur speculative, recurenţii înşişi nefiind în măsură să indice un text de lege care să fi fost încălcat ori greşit aplicat.

Circumscris aceloraşi motive de nelegalitate, dar şi celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel s-a limitat să enunţe că, prin schimbarea destinaţiei terenurilor, Municipiul Constanţa ar fi fost dezavantajat din punct de vedere al egalităţii prestaţiilor, fără să-şi argumenteze această concluzie şi ignorându-le criticile sub acest aspect.

Nici această critică nu poate fi circumscrisă vreunui motiv de nelegalitate dintre cele evocate de autorii căii de atac; considerentul curţii de apel ţine de o apreciere a situaţiei de fapt şi, de principiu, el nu este supus cenzurii în recurs, sub rezerva ipotezei în care ar fi rezultat al unui raţionament contradictoriu, dacă nu chiar inexistent. Asemenea cazuri nu se regăsesc, însă, în speţă şi este evident că schimbarea destinaţiei terenurilor - din aceea de depozit şi service ambarcaţiuni în teren pentru unităţi de alimentaţie publică şi cazare în staţiunea Mamaia - este de natură să le crească în mod semnificativ valoarea, aşa încât preţul primit de către Municipiul Constanţa în schimbul terenurilor cu destinaţia iniţială este cu mult inferior celui la care s-ar tranzacţiona terenurile, cu destinaţia astfel schimbată. De aceea, considerentul expus în decizia de apel vizând poziţia dezavantajată a intimatului-pârât este unul judicios argumentat.

Aşa fiind, susţinerile recurenţilor potrivit cărora instanţa de apel nu i-a lămurit asupra a ceea ce ar fi primit de la Municipiul Constanţa în schimbul sumei pretinse ca efect al schimbării destinaţiei terenurilor, asupra posibilităţii vânzătorului iniţial de a mai dispune de un bun care ieşise din patrimoniul său, asupra necesităţii unei noi evaluări sau reevaluări a terenurilor, în condiţiile în care, la momentul înstrăinării acestora către prima cumpărătoare, ele fuseseră evaluate, sunt aspecte care privesc negocierea purtată de părţi, dar care nu conturează vreo critică de nelegalitate, nici nu se constituie în argumente de drept care să fi justificat o soluţie de anulare a contractelor, în sensul urmărit prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

Argumentele prezentate mai sus relevă caracterul nefondat şi al criticilor recurenţilor vizând obiectul convenţiei nr. 1657/2008, precum şi cel doar afirmat, al unei pretinse lipse de fundament a concluziei instanţei de prim control judiciar, potrivit căreia Municipiul Constanţa ar fi fost dezavantajat din punctul de vedere al egalităţii prestaţiilor.

Se cuvine subliniat că, în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii nu au invocat niciun text de lege încălcat sau greşit aplicat, cu excepţia art. 54 alin. (2) din Legea nr. 350/2001, sens în care au evocat posibilitatea intimatului de a pretinde întocmirea unui plan urbanistic zonal sau de detaliu, în vederea schimbării destinaţiei terenurilor şi valorificării lor la un preţ superior, anterior primei lor înstrăinări.

Existenţa unui astfel de drept nu afectează însă legalitatea deciziei atacate pe calea prezentului recurs, de vreme ce exerciţiul său era la latitudinea intimatului, care nu putea fi împiedicat, în cazul în care nu-şi adapta astfel conduita, să înstrăineze imobilele în modalitatea în care a făcut-o, impunând o obligaţie propter rem agreată de cocontractant şi preluată de succesorii acestuia cu titlu particular.

Toate celelalte susţineri sunt chestiuni de fapt, prin care recurenţii au criticat decizia din apel pentru maniera în care instanţele de fond au interpretat elementele de fapt şi probele administrate în cauză şi ele nu pot fi reevaluate în calea de atac nedevolutivă a recursului.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Cum recurenţii au pierdut procesul, aceştia urmează să fie obligaţi, la cererea intimatului Municipiul Constanţa şi în baza art. 451, 452 şi 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., la plata către acesta a cheltuielilor de judecată, compuse din onorariu de avocat, în cuantum de 9.439,2 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 496 din 30 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenţii-reclamanţi către intimatul-pârât Municipiul Constanţa la plata sumei de 9.439,2 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 31 octombrie 2017.