Joint liability for unallocated debt in partial corporate spin-off; interpretation of Art. 2411(2) Law 31/1990 and judicial confirmation of pre-split liabilities.

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 06 ianuarie 2014 pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că creanţa în cuantum total de 3.029.549,74 RON, pe care o deţine împotriva pârâtei S.C. C. S.A. în baza sentinţei civile nr. 3379 din 05 decembrie 2013 a Tribunalului Arad, secţia Civilă, constituie element de pasiv nerepartizat în proiectul de divizare al acesteia şi să le oblige pe pârâte în solidar la plata sumei de 3.029.549,74 RON.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 241 din Legea nr. 31/1990 şi pe cele ale art. 238 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 36 din 10 aprilie 2014, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a respins acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că, în temeiul sentinţei civile nr. 3379 din 5 decembrie 2013 a Tribunalului Arad, pârâta S.C. C. S.A. a fost obligată către reclamantă la plata sumei de 3.029549,74 RON şi că sentinţa sus-menţionată este atacată cu apel şi are termenul următor de judecată la Curtea de Apel Timişoara la 15 mai 2014.

Faţă de succesiunea celor prezentate mai sus, tribunalul a conchis că rezultă neechivoc împrejurarea că la data admiterii divizării din 18 martie 2013 pe baza unui proiect datând din anul 2009 nu era practic posibil să se includă în proiectul de divizare o creanţă constatată în decembrie 2013 şi care, la data pronunţării, este în litigiu la Curtea de Apel Timişoara.

Împotriva sentinţei de primă instanţă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 464 din 01 iunie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi le-a obligat în solidar pe pârâte la plata către reclamantă a debitului în sumă de 2.821.136,64 RON. Totodată, le-a obligat pe pârâte în favoarea reclamantei la plata sumei de 70.124,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi în apel.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de prim control judiciar, în termen legal pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs motivat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce priveşte admiterea acţiunii în temeiul dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivare, recurenta a expus parcursul litigiului în faţa instanţelor anterioare şi a dezvoltat următoarele critici împotriva deciziei curţii de apel:

Cu titlu preliminar, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1991 şi nici cele ale art. 238 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, şi a precizat că nu înţelege să critice decizia instanţei de apel sub acest aspect.

În continuare, circumscris cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a criticat greşita interpretare şi aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) şi ale art. 2501 din Legea nr. 31/1990 de către instanţa de apel.

Astfel, autoarea a susţinut că soluţia instanţelor de fond este rezultatul greşitei aplicări şi interpretări a dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, raportat la procedura de divizare în urma căreia s-a constituit, apreciind în mod greşit că ar fi îndeplinite condiţiile prescrise de norma legală pentru atragerea răspunderii sale solidare cu cea a intimatei-pârâte S.C. C. S.A., deşi, în opinia sa, analiza situaţiei juridice releva neîndeplinirea acestora.

În continuare, a precizat că, în esenţă, aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material menţionate a fost generată de aprecierea greşită asupra nerepartizării elementului de pasiv în cadrul procedurii divizării şi de aprecierea greşită a faptului că interpretarea proiectului de divizare nu permite luarea unei decizii privind repartizarea elementului de pasiv.

Cu privire la primul aspect factual greşit reţinut de instanţa de apel, recurenta a arătat că elementul de pasiv a fost repartizat în cadrul procedurii divizării, întrucât, nefiind inclus în lista limitativ prevăzută în proiectul de divizare spre a-i fi transferat, date fiind efectele divizării parţiale, acesta urma să fie menţinut în patrimoniul S.C. C. S.A.

În acest sens, a susţinut că pasivul în sumă de 2.959.525 RON, chiar dacă a fost constatat cu titlu de creanţă certă ulterior divizării, a fost "repartizat" prin proiectul de divizare.

Din această perspectivă, a susţinut că aplicarea greşită a normei evocate de către instanţa de apel este consecinţa ignorării următoarelor aspecte:

- constituirea recurentei prin "desprindere", ca procedură de divizare atipică, asimilată doar prin efectul legii unei operaţiuni de divizare, de natură să atragă inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 2411 alin. (1) din Legea nr. 31/1990,

- divizarea parţială, reglementată de art. 250 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, raportată la situaţia concretă în cauză,

- lipsa situaţiei-premisă instituită de art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, respectiv inexistenţa unui element de pasiv nerepartizat.

În susţinerea acestei concluzii, a arătat că elementul de pasiv în litigiu revenea în patrimoniul S.C. C. S.A., întrucât nu a fost inclus în lista limitativ prevăzută în proiectul de divizare spre a-i fi transferat, date fiind efectele divizării parţiale.

De asemenea, a susţinut că interpretarea proiectului de divizare permitea luarea unei decizii în sensul menţinerii elementului de pasiv în patrimoniul S.C. C. S.A. în baza aceloraşi efecte specifice ale divizării parţiale.

Subsumat cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea atacată este nemotivată.

În sensul concluziei menţionate, autoarea a invocat analiza sumară a condiţiilor specifice atragerii incidenţei prevederilor art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1991, precum şi a efectelor divizării parţiale reglementate de art. 2501 din aceeaşi Lege.

Cu privire la analiza efectelor juridice specifice procedurii de divizare parţială atipică (adică prin desprindere), a susţinut că instanţa de apel nu a menţionat niciun motiv pentru care a apreciat că orice alt elemente de pasiv necuprins în proiectul de divizare nu ar rămâne în patrimoniul societăţii-mamă, intimata-pârâtă S.C. C. S.A.

Astfel, a precizat că instanţa de apel i-a respins apărările în sensul evocat în considerarea unui singur argument, respectiv pentru că art. 2501 din Legea nr. 31/1990 referitor la efectele divizării parţiale prevede expres o singură excepţie de la regulile aplicabile divizării totale, deşi a susţinut că textul legal nu poate fi interpretat mod restrictiv, în condiţiile în care există dispoziţii legale în materia efectelor divizării totale ce sunt imposibil de aplicat divizărilor parţiale.

Referitor la analiza posibilităţii de a se determina persoana juridică căreia îi revine elementul de pasiv necuprins în proiectul de divizare, pe calea interpretării acestuia (art. 2411 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 31/1990), recurenta a susţinut că singurul argument reţinut de curte a fost inexistenţa oricărui "reper" în acest sens, deşi a învederat că determinarea se poate face prin interpretarea efectelor procedurii de divizare raportat la enumerarea limitativă a elementelor de pasiv ce i-au fost transmise prin proiectul de divizare.

Cererea de recurs a fost comunicată la 07 septembrie 2016 atât intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L., cât şi intimatei-pârâte S.C. C. S.A.

La 06 octombrie 2016, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal anularea recursului în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, fără să anexeze dovada efectuării acestor cheltuieli.

La 12 octombrie 2016, întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care, la 12 octombrie 2016, a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi admiterea recursului.

În cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în care s-a reţinut că, raportat la obiectul acţiunii deduse judecăţii şi la dispoziţiile art. 98 alin. (1), art. 99 alin. (2), art. 483 alin. (2) C. proc. civ., art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015 şi O.U.G. nr. 95/2016, decizia recurată este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului, aşadar recursul este admisibil.

La termenul din 23 mai 2017 Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul declarat.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca întemeiat şi urmează să îl admită pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă apreciază că, deşi recurenta a debutat în expunerea criticilor de recurs cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune analiza cu precădere a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că, dacă ar fi găsită întemeiată critica referitoare la nemotivarea hotărârii, soluţia de casare s-ar impune pentru imposibilitatea exercitării controlului judiciar, fiind de prisos analiza eventualei greşite aplicări a normelor de drept substanţial.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este fondată, în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta:

Textul legal invocat, în ipoteza nemotivării hotărârii, presupune ca soluţia adoptată de instanţa de apel să nu îşi aibă suport în raţionamentul şi în argumentele instanţei, raţionament şi argumente care să fie eliptice sau să lipsească cu desăvârşire şi care să facă imposibil controlul judiciar.

În speţă această ipoteză nu se regăseşte decât în parte, aşa cum se va arăta în cele ce succed.

Examinând decizia atacată, în partea considerentelor decizorii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a prezentat motivele de apel şi temeiurile de fapt şi de drept ale acestora, a stabilit situaţia de fapt relevantă pentru cauză, a indicat dispoziţiile legale cu incidenţă în cauză şi, constatând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, a apreciat că acţiunea trebuie admisă câtă vreme s-a dovedit că reclamanta are faţă de pârâta S.C. C. S.A. o creanţă în sumă de 2.821.136,64 RON, creanţă care exista în patrimoniul pârâtei la momentul declanşării procedurii de divizare şi câtă vreme proiectul de divizare nu conţine elemente care să facă posibilă repartizarea acestei creanţe.

Motivarea instanţei de apel, apreciază instanţa supremă, întruneşte aparent cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât raţionamentul instanţei este logic, coerent şi conduce la soluţia pronunţată, fără să se bazeze pe argumente contradictorii ori numai pe argumente străine de natura cauzei.

Se constată, însă, că este întemeiată susţinerea recurentei, fundamentată pe acelaşi motiv de casare, referitoare la faptul că instanţa de apel nu a motivat de ce a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 2411 alin. (2) teza a II-a şi pe cele ale art. 2501 din Legea nr. 31/1990.

Prealabil, însă, trebuie lămurit dacă instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale sus-enunţate, critică subsumată, sub acest aspect, dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Cu titlu preliminar, se remarcă faptul că recurenta-reclamantă are o argumentaţie marcată de inconsecvenţă, întrucât pe de o parte impută instanţei de apel că a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) C. proc. civ., iar pe de altă parte susţine că instanţa de apel a reţinut greşit neîndeplinirea cerinţelor aceluiaşi text legal, recunoscând implicit aplicarea acestuia.

De aceea, o primă problemă fundamentală care trebuie dezlegată în cauză priveşte incidenţa şi aplicarea dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în cazul divizărilor parţiale sau prin desprindere.

Se constată că dispoziţiile art. 2501 din Legea nr. 31/1990 dispun în sensul că "prevederile prezentului capitol referitoare la divizare, cu excepţia art. 250 alin. (1) lit. c), se aplică şi atunci când o parte din patrimoniul unei societăţi se desprinde şi este transferată ca întreg uneia sau mai multor societăţi existente ori unor societăţi care sunt astfel constituite, în schimbul alocării de acţiuni sau părţi sociale ale societăţilor beneficiare către:

a) acţionarii sau asociaţii societăţii care transferă activele (desprindere în interesul acţionarilor ori asociaţilor); sau

b) societatea care transferă activele (desprindere în interesul societăţii)".

Ca urmare a aplicării acestui text legal, normele relative la divizare sunt extinse şi la divizarea parţială sau prin desprindere, motiv pentru care instanţa supremă apreciază că în cauză în mod judicios s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2411 din Legea nr. 31/1990, critica formulată în acest sens de către recurentă fiind găsită ca neîntemeiată şi înlăturată, întrucât se fundamentează pe interpretări speculative, care nu pot fi primite în condiţiile în care dispoziţiile art. 2501 din Legea nr. 31/1990 sunt lipsite de orice echivoc.

O dată stabilită incidenţa dispoziţiilor legale analizate, instanţa supremă revine la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, referitoare la lipsa considerentelor legate de neaplicarea dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 31/1990.

Pentru a lămuri, însă, această problemă de drept dedusă judecăţii, Înalta Curte subliniază următoarele aspecte:

Instanţa de apel s-a mărginit să afirme că proiectul de divizare nu conţine niciun reper care să permită a se stabili care dintre societăţile implicare în procedura divizării preia pasivul nerepartizat.

Sub acest aspect, instanţa supremă ţine a sublinia faptul că recurenta contestă obligarea sa solidară cu societatea din care s-a desprins, susţinând că numai aceasta din urmă are a răspunde patrimonial, întrucât, dacă un element de pasiv nu este expres prevăzut în proiectul de divizare, per a contrario el rămâne la societatea-mamă.

Această din urmă susţinere a recurentei-pârâte nu poate fi primită de principiu, pentru că, dacă s-ar urma această logică, textul art. 2411 din Legea nr. 31/1990 nu şi-ar produce niciodată efectele, iar răspunderea pentru elementele de pasiv nerepartizate ar reveni întotdeauna societăţii-mamă, nu acesteia în solidar cu societăţile beneficiare, ca în ipoteza textului legal analizat.

Constată Înalta Curte şi că instanţa de apel s-a limitat la a afirma că suma dedusă judecăţii de faţă reprezintă o creanţă care preexistă hotărârii judecătoreşti prin care s-a statuat asupra ei şi că hotărârea pronunţată în opoziţia la divizare nu operează cu putere de lucru judecat, întrucât nu statuează asupra existenţei creanţei, ci asupra caracterului său cert, lichid şi exigibil.

Cele două aspecte subliniate de instanţa supremă prezintă o importanţă deosebită în analiza specificului cauzei de faţă, în care, întemeindu-se pe un text legal cu incidenţă şi în cadrul procedurii divizării prin desprindere, reclamanta solicită obligarea în solidar a societăţilor implicate în această procedură la plata unei sume de bani, care reprezintă o creanţă născută din raporturi contractuale preexistente divizării, dar stabilită irevocabil, prin hotărâri judecătoreşti, la 7 ani de la momentul proiectului de divizare.

Înalta Curte apreciază că aplicarea dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 la situaţia de fapt, prezentată sintetic în precedent, presupunea şi impune în continuare ca instanţa de apel să plece de la examinarea următoarelor aspecte, care nu au fost analizate în fapt şi în drept potrivit raţionamentului care urmează:

De esenţa problemei de drept pe care o ridică această speţă atipică este, apreciază instanţa supremă, clarificarea noţiunii de pasiv nerepartizat prin proiectul de divizare; pentru a răspunde acestei întrebări, instanţa de apel trebuia şi este în continuare obligată să precizeze dacă această instituţie se limitează la pasivul existent şi decelabil la momentul divizării sau se poate considera că ea face trimitere şi la elemente de pasiv preexistente, dar stabilite, judecătoreşte sau prin acte ale organelor cu atribuţii în această materie, ulterior momentului divizării, iar în această din urmă situaţie dacă prezintă vreo relevanţă faptul că societatea înfiinţată prin desprindere avea cunoştinţă de faptul că o asemenea creanţă era reclamată de la societatea-mamă.

Pentru a proceda la caracterizarea sumei deduse judecăţii ca element de pasiv nerepartizat, instanţa de apel trebuie să aibă în vedere şi faptul că dezlegarea aspectului esenţial legat de repartizarea sau de nerepartizarea unui element de pasiv depinde în mod fundamental şi de identificarea acestui element de pasiv.

Conform cererii de chemare în judecată, elementul de pasiv îl constituie suma de 3.029.549,74 RON, datorată conform sentinţei civile nr. 3379 din 5 decembrie 2013 a Tribunalului Arad; sentinţa a fost schimbată în parte în apel, în sensul că acţiunea a fost admisă numai pentru suma de 2.821.136,64 RON; decizia din apel a rămas irevocabilă prin decizia nr. 801 din 19 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu referire la speţa de faţă şi la particularităţile acesteia, instanţa de apel ar fi trebuit să precizeze de ce suma dedusă judecăţii este considerată element de pasiv nerepartizat în condiţiile în care hotărârea judecătorească prin care este constată a căzut în puterea lucrului judecat la 4 ani de la momentul proiectului de divizare, cu indicarea tipului de hotărâre (cu caracter declarativ sau constitutiv de drepturi) şi a efectelor pe care aceasta le produce în timp.

Sub acest aspect, instanţa supremă constată că instanţa de prim control judiciar nu a argumentat în drept de ce a apreciat că o creanţă poate fi considerată drept certă, lichidă şi exigibilă de la data naşterii ei, în condiţiile în care existenţa şi întinderea creanţei formează obiectul unei proceduri judiciare, după cum nu a formulat un punct de vedere şi nu a expus un raţionament cu privire la caracterul declarativ ori constitutiv de drepturi al hotărârii judecătoreşti privitoare la stabilirea unei obligaţii de plată izvorând dintr-o convenţie.

Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât recurenta-pârâtă, obligată la plată pentru prima dată în instanţa de apel, a invocat faptul că o interpretare mecanică a dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, coroborată cu aserţiunea nefundamentată juridic relativă la faptul că o creanţă poate fi considerată element de pasiv nerepartizat de la data naşterii ei, cu ignorarea datei la care este consfinţită prin hotărâre judecătorească, are consecinţe aberante asupra patrimoniului societăţii desprinse, chemată a răspunde în solidar cu societatea din care s-a desprins pentru datorii pe care le-a ignorat la momentul divizării şi înfiinţării ei.

Constată instanţa supremă şi că instanţa de prim control judiciar a trimis în derizoriu dezlegările date prin hotărârea pronunţată în opoziţia la divizare, fără a preciza care este temeiul juridic care o autorizează să facă distincţia artificială între existenţa creanţei, pe de o parte, şi constatarea caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei, pe de altă parte. Examinarea puterii de lucru judecat trebuie realizată cu atât mai mult cu cât existenţa calităţii de creditor şi a caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei pe care acesta o exhibă este de esenţa procedurii opoziţiei, care, găsită întemeiată, poate lăsa fără finalitate divizarea însăşi.

Înalta Curte apreciază că, pentru dezlegarea problemei deduse judecăţii, instanţa de apel are a stabili, dacă apreciază că în cauză creanţa ce formează obiectul acestui litigiu reprezintă element de pasiv nerepartizat, şi ce relevanţă prezintă, din perspectiva incidenţei tezei a II-a a art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, sintagma referitoare la suma de 2.959.525 RON, preluată de recurenta-pârâtă, de "datorii corelative cu activele fixe transmise societăţii beneficiare", sintagmă prezentă în art. 3.5 din proiectul de divizare. Aceasta în contextul în care examinarea hotărârilor sus-amintite şi care au stat la baza pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză relevă faptul că acestea îşi au originea într-un contract de execuţie de lucrări.

Înalta Curte reţine că lipsa unui examen real al aspectelor subliniate în considerentele ce preced echivalează cu lipsa unei motivări complete şi efective a problemei de drept deduse judecăţii, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ. recursul va fi admis, iar în temeiul art. 497 din acelaşi Cod decizia recurată va fi casată, iar pricina va fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel pentru o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 464 din 01 iunie 2016, pronunţată Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 24 octombrie 2017.