Res judicata bar on moral damages and admissibility of post-judgment cost updates within cassation remand limits

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

I.Primul ciclu procesual

1. Judecata în primă instanţă.

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Piatra - Neamţ, reclamanta A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. şi S.C. C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- obligarea pârâtelor la plata sumei de 73.489 RON, reprezentând despăgubiri materiale (cheltuieli efectuate din decembrie 2010 până la data introducerii acţiunii) şi la plata sumei de 700.000 euro, reprezentând daune morale;

- obligarea pârâtelor la plata unei indemnizaţii lunare în suma 13.126 RON, reprezentând cheltuielile efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare şi însoţitor;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea la plata de despăgubiri materiale şi morale pentru repararea prejudiciului suferit ca victimă a accidentului rutier din 9 august 2008, cauzat de pârâta B..

În motivarea cererii sale, reclamanta a făcut referire la certificatul de încadrare în grad de handicap grav nr. 50914 din 12 ianuarie 2010 şi a arătat că în cadrul dosarului penal instanţa nu a luat în considerare încadrarea sa cu grad de handicap grav şi, deşi s-a constituit parte civilă, când s-a pronunţat asupra despăgubirilor materiale şi morale, instanţa penală nu a ţinut cont de întregul prejudiciu pe care l-a suferit.

A mai arătat că a suferit un nou prejudiciu, având în vedere că vătămarea sănătăţii şi integrităţii corporale a avut drept urmare pierderea ireversibilă a capacităţii sale locomotorii, pentru care se impunea a fi luate în considerare cheltuielile făcute pentru restabilirea sănătăţii, respectiv cheltuieli determinate de îngrijirea medicală şi recuperarea locomotorie, precum şi alte asemenea cheltuieli de natura medicală.

Ulterior formulării cererii de chemare în judecată, reclamanta a susţinut că, în ce priveşte daunele morale, prejudiciul nou pe care l-a suferit după pronunţarea hotărârii definitive în cauza penală este determinat de caracterul grav al handicapului suferit, şi anume de diagnosticul de tetraplegie, ce presupune o paralizie de la gât în jos, care nu a fost avut în vedere la soluţionarea cauzei penale.

Pârâta B. a depus întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 1187 din 23 februarie 2012, Judecătoria Piatra - Neamţ, admiţând excepţia propriei necompetenţe materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă sub acelaşi număr unic, iar pe rolul secţiei a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal sub numărul x/2011*.

În faţa tribunalului, pârâta B. a formulat cerere de chemare în garanţie a C. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 34 Com din 17 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-au admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă. Au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 162.617,48 RON, reprezentând despăgubiri materiale pentru perioada ianuarie 2011 - octombrie 2014, a sumei de 3.500.000 euro sau echivalentul în RON a acestei sume, reprezentând daune morale, a unei indemnizaţii lunare în sumă 13.126 RON, reprezentând cheltuielile efectuate lunar pentru tratament de recuperare şi însoţitor, până la încetarea necesităţii tratamentului şi a asistenţei acordate de însoţitor.

A fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B. şi a fost obligată chemata în garanţie să asigure pârâtei fondurile necesare achitării obligaţiilor pârâtei B. către reclamantă.

Au fost obligate pârâtele la plata sumei de 3.268 RON către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Judecata în apel.

Împotriva acestei sentinţe, precum şi a încheierii din 7 martie 2013 au declarat apel pârâta C. S.A. şi chemata în garanţie S.C. C. S.A., care au criticat hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 433 din 23 martie 2016, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile 34/2015 şi încheierii din 7 martie 2013, pronunţate de Tribunalul Neamţ; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 34/2015 şi încheierea din 7 martie 2013 şi a admis excepţia autorităţii de lucru judecat pentru capătul de cerere referitor la daunele morale.

A respins, pentru autoritate de lucru judecat, cererea vizând obligaţia la plata de daune morale şi, în consecinţă, a înlăturat din dispozitivul sentinţei apelate obligaţia de plată a sumei de 3.500.000 euro, cu titlu de daune morale.

Le-a obligat pe pârâte la plata sumei de 61.693,48 RON, despăgubiri materiale pentru perioada ianuarie 2011 - octombrie 2014, în loc de 162.617,48 RON.

Le-a obligat pe pârâte la plata sumei de 13.126 RON, indemnizaţie lunară reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratament de recuperare şi însoţitor, începând cu 16 august 2011 (data introducerii cererii de chemare în judecată) şi până la data pronunţării, din care se vor scădea suma de 11.883 RON indemnizaţie pentru persoană cu handicap primită de reclamantă pentru perioada 16 august 2011 - mai 2013 şi suma de 21.240 RON, reprezentând indemnizaţie de însoţitor primită de reclamantă pentru perioada iunie 2013 - februarie 2016 şi la plata sumei de 12.426 RON indemnizaţie lunară, reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare şi însoţitor, începând cu data pronunţării şi până la data încetării necesităţii tratamentului şi asistenţei acordate de însoţitor.

A menţinut dispoziţiile din sentinţa apelată, care nu sunt potrivnice dispozitivului deciziei din apel şi a obligat-o pe intimata-reclamantă să plătească apelantei suma de 3.000 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Judecata în recurs.

3.1. Motivele de recurs.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanta A. şi pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 1765 din 4 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2011 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de pârâta C. S.A. şi de reclamanta A. - prin curator D..

A fost respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. - prin curator D. împotriva deciziei nr. 433 din 23 martie 2016 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Prin aceeaşi decizie, a fost admis recursul formulat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii şi în consecinţă:

A fost casată în parte decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte stabilirea indemnizaţiei reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare şi însoţitor.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut în esenţă următoarele:

Au fost respinse excepţiile nulităţii formulate de ambele părţi, întrucât ambele recursuri, prin criticile formulate, se încadrează în motivele de recurs invocate.

Recursul motivat de către reclamantă prin cei doi reprezentanţi convenţionali a vizat soluţia de admitere a excepţiei puterii lucrului judecat referitor la capătul de cerere de obligare a pârâtei la plata daunelor morale şi interpretarea limitelor contractului de asigurare din cele două perspective, a puterii lucrului judecat legat de limita de răspundere a pârâtei, societate de asigurare, de 750.000 euro şi a inaplicabilităţii în mod direct în cauză a Directivei 2005/14/CE.

În ceea ce priveşte motivele de recurs ce vizează soluţia de admitere a excepţiei puterii lucrului judecat referitor la capătul de cerere de obligare a pârâtei la plata daunelor morale, la termenul din 27 septembrie 2016 instanţa a cerut reclamantei să îşi clarifice poziţia cu privire la faptul dacă diagnosticul susţinut în recurs de tetraplegie este conform stării de sănătate de la producerea accidentului sau este urmarea agravării situaţiei ulterior producerii acestuia, având în vedere că în fiecare dintre cele două motivări ale recursului, formulate prin reprezentanţi diferiţi, se susţine una dintre aceste variante contradictorii. Ambii reprezentanţi ai reclamantei au susţinut că încă de la producerea accidentului diagnosticul corect a fost cel de tetrapareză, dar că, deşi existau la dosarul penal acte în care era consemnat acest diagnostic, el nu a fost cunoscut de către instanţele penale.

În motivarea recursului formulată prin avocat E. s-a susţinut sub acest aspect, în esenţă, că, deşi diagnosticul corect al reclamantei era tetraplegie încă de la data producerii accidentului, instanţele penale s-au raportat în evaluarea prejudiciului moral la diagnosticul de paraplegie şi că astfel nu s-a reparat integral prejudiciul moral. Se mai arată că instanţa de apel nu a menţionat motivele pentru care a înlăturat expertiza medico-legală, la care nu s-a referit în cadrul considerentelor.

În motivarea recursului formulată prin avocat F. s-a susţinut, pe de o parte, că iniţial, în 2008, diagnosticul era de paraplegie, iar ulterior starea de sănătate s-a înrăutăţit, ajungând în 2010 la diagnosticul de tetraplegie, aşa cum ar rezulta din certificatul de handicap, care ar fi fost avut în vedere de instanţa penală care a soluţionat definitiv latura civilă, dar că după acel moment starea reclamantei s-a înrăutăţit suplimentar, aşa cum ar reieşi din constatarea comisiei de medici legişti din 5 august 2013. Astfel, prejudiciul moral nou, chiar dacă prezentul litigiu a fost început la trei luni de la soluţionarea procesului penal, ar fi generat de faptul că, la data pronunţării hotărârii penale prin care s-a soluţionat şi latura civilă, instanţa a decis în baza unor documente medicale care nu erau actualizate.

Înalta Curte a apreciat că aceste critici sunt nefondate, în considerarea faptului că instanţa de apel a reţinut în mod legal identitatea de obiect, părţi şi cauză între cererea de acordare a daunelor morale formulată în cadrul procesului penal şi cea formulată în cadrul prezentului dosar.

S-a apreciat că ambele instanţe au reţinut în motivarea în fapt a concluziei lipsei identităţii, respectiv identităţii, de obiect dintre cele două litigii considerente legate de situaţia de fapt calificată juridic, ceea ce însemnă că de fapt problema care s-a pus a fost a lipsei identităţii, respectiv identităţii, de cauză; problema fiind clarificată cu prilejul concluziilor formulate în faţa instanţei de recurs în sensul că există identitate de obiect şi părţi, dar nu există identitate de cauză.

În ceea ce priveşte susţinerile din cele două motivări ale recursului reclamantei, aşa cum au fost precizate în şedinţa din 27 septembrie 2016, într-adevăr, aşa cum a rezultat din interpretarea instanţei de apel a înscrisurilor medicale aflate în dosarul penal, încă de la producerea accidentului starea în care se afla reclamanta era aceea de tetraplegie, diagnostic ce apare încă din septembrie 2008.

Mai mult, în recursul formulat de către reclamantă în cauza penală, unde aceasta a fost reprezentată de avocat, a fost invocat faptul că aceasta are un handicap permanent, au fost prezentate suferinţele ce decurg din situaţia sa concretă, depunându-se înscrisuri medicale suplimentare ce atestă diagnosticul de tetraplegie.

Instanţa de recurs i-a admis recursul, cu consecinţa majorării cuantumul daunelor morale stabilit de instanţa de apel, raportându-se expres la certificatul de handicap din 2010, aşa cum de altfel s-a susţinut şi în recursul formulat în cadrul prezentului dosar şi la situaţia specială a reclamantei, pe care a descris-o în motivare.

În raport de aceste argumente, instanţa supremă a reţinut, astfel, că identitatea de cauză referitor la cererea de acordare a daunelor morale este evidentă.

Înalta Curte a respins ca nefondate motivele de recurs prin care s-a criticat nemenţionarea în dispozitiv a limitei maxime de despăgubire prevăzută atât în Ordinele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cât şi în poliţă, cu deducerea contravalorii tuturor sumelor acordate până în prezent şi achitate de pârâtă, reţinând următoarele:

Limita maximă de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare şi în ordinul CSA în vigoare la data încheierii poliţei a fost invocată de către pârâta S.C. C. S.A. în apărare, în cadrul întâmpinării formulate, conform art. 115 C. proc. civ., pentru a nu fi obligată să suporte în cadrul prezentului litigiu o răspundere care să depăşească limitele poliţei de asigurare, limite care, conform soluţiei instanţei de apel, nu au fost depăşite.

Pentru a se constata în dispozitivul hotărârii limita maximă a obligaţiei societăţii de asigurare şi suma plătită de către societatea de asigurare până în prezent către reclamantă, terţul beneficiar al poliţei de asigurare, pârâta trebuia să formuleze o cerere reconvenţională, numai prin aceasta putându-se valorifica, potrivit art. 119 alin. (1) C. proc. civ., pretenţiile pârâtului în legătură cu cererea reclamantului, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.

Înalta Curte a constatat fondat motivul de recurs prin care s-a susţinut că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel formulat de către pârâtă, prin care invoca faptul că prima instanţă de fond nu a justificat reţinerea sumei de 13.126 RON, indemnizaţie reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare şi însoţitor.

Referitor la acest motiv de recurs, Înalta Curte a apreciat că nici instanţa de apel nu a motivat din ce probe rezultă concret cuantumul acestei sume de 13.126 RON, întrucât, la stabilirea cuantumului daunelor materiale fixe pentru perioada ianuarie 2011 - octombrie 2014, acest cuantum a fost evaluat de către prima instanţă la valoarea de 162.617,48 RON, iar de către instanţa de apel la valoarea de 61.693,48 RON, în stabilirea cărora s-a raportat la raportul de expertiză efectuat în cauză.

Or, notează instanţa de recurs, în raportul de expertiză efectuat în cauză s-a reţinut că media aritmetică lunară a cheltuielilor efectuate de către reclamantă în perioada ianuarie 2011 - octombrie 2014 (în cadrul cărora se regăsesc şi alte cheltuieli decât cele de recuperare şi însoţitor), totalizate la suma de 162.617,48 RON, este de 3.535,16 RON.

În aceste condiţii, Înalta Curte a conchis în legătură cu acest motiv de recurs că nu rezultă în concret, prin raportare la probele administrate în cauză, cum s-a ajuns la stabilirea sumei de 13.126 RON indemnizaţie lunară reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru recuperare şi tratament, decizia fiind astfel nemotivată sub acest aspect.

În consecinţă, a fost admis numai recursul formulat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei pronunţate în apel, a casat în parte decizia atacată şi a trimis spre rejudecare cauza în ceea ce priveşte stabilirea indemnizaţiei reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare şi însoţitor, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că a fost respins ca nefondat recursul declarat de către reclamantă, aceasta a fost obligată, cu titlu de cheltuieli de judecată, la plata către recurenta-pârâtă a sumei de 5000 RON, reprezentând onorariu de avocat, sumă apreciată ca fiind corespunzătoare apărărilor formulate faţă de acest recurs din totalul cheltuielilor efectuate de către pârâtă în această fază procesuală.

Al II -lea ciclu procesual.

Rejudecarea apelului.

În rejudecarea apelului s-a pronunţat decizia nr. 603 din 28 iunie 2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia I - civilă.

A fost admis apelul civil formulat de pârâtă şi de chemata în garanţie şi, în consecinţă:

A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 3.535,16 RON cu titlu de indemnizaţie lunară reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratament de recuperare şi însoţitor, începând cu 16 august 2011 şi până la data încetării necesităţii tratamentului şi a asistenţei de însoţitor, din care se vor scădea sumele de:

- 11.883 RON indemnizaţie persoană cu handicap primită de reclamantă pentru perioada 16 august 2011 - mai 2013;

- 21.240 RON indemnizaţie de însoţitor primită de reclamantă pentru perioada iunie 2013- februarie 2016;

- valoarea lunară a indemnizaţiei ( plată însoţitor) de care beneficiază reclamanta prin efectul Legii nr. 448/2006, începând cu 01 martie 2016 şi pentru viitor.

În rejudecare, instanţa de apel a avut în vedere decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că decizia din apel a fost casată în parte şi a fost trimisă cauza spre rejudecare numai în ceea ce priveşte stabilirea indemnizaţiei reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare şi însoţitor.

S-a reţinut că în mod greşit instanţa a procedat la acordarea sumei de 13.126 RON, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada cu privire la întinderea acestui prejudiciu, deşi îi revenea această obligaţie potrivit art. 1169 C. civ.

Instanţa de apel a avut în vedere suplimentul la raportul de expertiză efectuat în cauză, din conţinutul căruia a rezultat că media aritmetică lunară a cheltuielilor efectuate de reclamantă în perioada ianuarie 2011 - octombrie 2014 este de 3535,16 RON; a fost stabilită această perioadă în considerarea faptului că, din studiul dosarului penal nr. x/2009, nu a rezultat că au fost acordate şi despăgubirile reclamate în prezenta cauză.

În plus, Curtea a avut în vedere şi suma de 500 euro pe care reclamanta o achită cu titlu de salariu persoanei angajate ca asistent personal, cuantumul acestei sume rezultând din declaraţia martorei G., ţinând cont şi de faptul că reclamanta necesită, din cauza diagnosticului de tetraplegie, însoţitor 24 ore din 24.

Prin urmare, Curtea le-a obligat pe pârâte să plătească reclamantei suma de 3.535,16 RON cu titlu de indemnizaţie lunară reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare şi însoţitor, începând cu 16 august 2011 (data introducerii acţiunii) şi până la data încetării necesităţii tratamentului şi a asistenţei de însoţitor.

Curtea a mai reţinut. potrivit adresei nr. x din 10 februarie 2016 a Consiliului Local al Municipiului Piatra Neamţ, că reclamanta a beneficiat de indemnizaţia acordată persoanei cu handicap grav, care a renunţat la angajarea unui asistent personal (art. 42 şi 43 din Legea nr. 448/2006) în perioada ianuarie 2011 - mai 2013, în sumă de 16.030 RON. Având în vedere manifestarea dreptului de opţiune prevăzut de art. 42 alin. (4) din Legea nr. 448/2006, pentru perioada 16 august 2011 - mai 2013, din această indemnizaţie lunară urmează a fi scăzută suma de 11.883 RON primită ca indemnizaţie pentru persoană cu handicap.

A decis curte de apel că urmează a fi scăzută din indemnizaţia datorată şi suma de 21.240 RON, indemnizaţie de însoţitor achitată de Casa Judeţeană de Pensii Neamţ, aceasta sumă rezultând din adresa din 08 martie 2016, care a fost achitată reclamantei în perioada iunie 2013 - februarie 2016.

De asemenea, instanţa a dedus din valoarea indemnizaţiei stabilite cu titlu lunar şi valoarea lunară a indemnizaţiei (plată însoţitor) de care beneficiază reclamanta prin efectul Legii nr. 448/2006, începând 01 martie 2016 şi pentru viitor.

În aceste condiţii, instanţa de apel, în temeiul art. 42 alin. (4) din Legea nr. 448/2006, a decis ca pentru perioada 16 august 2011 - mai 2013, din această indemnizaţie lunară să se scadă suma de 11.883 RON primită ca indemnizaţie pentru persoană cu handicap şi suma de 21.240 RON, indemnizaţie de însoţitor; aceasta din urmă a fost achitată de Casa Judeţeană de Pensii Neamţ, sumă ce a rezultat din adresa nr. x din data de 08.03.2016, care a fost achitată reclamantei în perioada iunie 2013 - februarie 2016.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei de a se acorda cheltuielile efectuate ulterior întocmirii raportului de expertiză şi indicate prin înscrisul aflat la dosar, Curtea, în temeiul art. 294 C. proc. civ., a statuat că pretenţiile solicitate de către reclamantă la termenul din 24 aprilie 2014, nu au caracter periodic, ci reprezintă cereri noi de acordare a unor sume de bani cu privire la care este necesară administrarea unui probatoriu nou.

Prin urmare, Curtea a conchis că, în privinţa acestor despăgubiri, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 294 alin. (2) C. proc. civ. (despăgubiri ivite după darea hotărârii).

Judecata în recurs.

Împotriva deciziei pronunţate în rejudecare de către instanţa de apel, reclamanta A., prin curator D. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării/administrării probelor, pentru a nu mai fi nevoită să promoveze o altă acţiune, în considerarea prevederilor art. 295 alin. (2) din acelaşi cod, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în toate ciclurile procesuale.

În argumentarea recursului, recurenta a invocat următoarele motive:

Instanţa de apel nu a avut în vedere decizia de casare nr. 1765 din 04 octombrie 2016, pronunţată de către I. C. civ..J., secţia I civilă, prin care s-a dispus casarea în parte a deciziei civile nr. 433 din 23 martie 2016 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă şi s-a trimis cauza spre rejudecare numai în ce priveşte stabilirea indemnizaţiei periodice reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare şi însoţitor, iar în rejudecare a ignorat efectul devolutiv al apelului, în temeiul art. 295 alin. (2) şi art. 294 C. proc. civ.

Recurenta susţine că la termenul din 24 aprilie 2017 a depus la dosar solicitarea unui supliment la raportul de expertiză, având în vedere că raportul de expertiză efectuat conţine doar o parte din cheltuielile efectuate din martie 2013 - octombrie 2014, trecând de atunci încă doi ani şi şase luni de zile, perioadă în care cheltuielile au crescut, apărând totodată şi altele noi care nu au fost avute în vedere în Raportul de expertiza efectuat.

Reclamanta susţine că este nepotrivit ca unei persoane persoană cu sănătatea fizică şi mentală zdruncinate să îi ceri să aibă luciditatea necesară strângerii bonurilor, chitanţelor, facturilor aferente tuturor cheltuielilor medicale efectuate.

Recurenta reproşează instanţei anterioare faptul că în rejudecare nu a interpretat sau nu a voit să interpreteze în mod corect şi legal solicitarea de completare a raportului de expertiză, deoarece toate documentele depuse la termenul din 24 aprilie 2017 reprezintă cheltuieli directe aferente indemnizaţiei periodice, efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare, ce conţin: costuri pentru kinetoterapie, masaj pentru întreţinerea în funcţiune a organismului, consumabile medicale necesare zilnic, costuri de recuperare în spitalele clinice de recuperare medicală, durata programelor medicale în clinicile de recuperare medicale H..

De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere toate necesităţile sale, ca urmare a stării de handicap dobândite în urma accidentului şi a deteriorării sănătăţii sale, ceea ce a condus la o expertiză care nu reflectă adevărata situaţie şi nici faptul că ulterior efectuării expertizei au apărut elemente noi, care impun suplimentarea raportului de expertiză efectuat în cauză.

Intimata C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A solicitat cheltuieli de judecată.

Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă la termenul din 24 octombrie 2017, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Faţă de actrele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat şi îl va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, trebuie reamintit faptul că în argumentarea soluţiei de respingere a excepţiei de nulitate a recursului s-a reţinut expres că motivele de recurs dezvoltate pot fi subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la art. 294 alin. (2) C. proc. civ., acest aspect fiind consemnat în practicaua deciziei de faţă.

În consecinţă, analiza recursului de faţă se va centra exclusiv pe acest motiv de recurs, nefiind posibilă încadrarea criticilor dezvoltate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. atâta vreme cât nu s-a indicat actul juridic dedus judecăţii care să fi fost greşit interpretat de instanţa de judecată în apel.

Tot prealabil examinării recursului se impune a se preciza şi că rejudecarea apelului a vizat, potrivit îndrumărilor din decizia de casare şi dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., numai stabilirea indemnizaţiei reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare şi însoţitor.

În rejudecarea apelului, instanţa anterioară a stabilit, conform suplimentului la raportul de expertiză efectuat în cauză, că media aritmetică lunară a cheltuielilor efectuate de reclamantă în perioada ianuarie 2011 - octombrie 2014 este de 3535,16 RON, având în vedere perioada ianuarie 2011 - octombrie 2014 şi nu perioada mai 2011- octombrie 2014, cum în mod nelegal a cerut apelanta - pârâtă C. S.A.. Această statuare a instanţei de apel nu a fost contestată de niciuna dintre părţi.

Revenind la recursul de faţă, se constată că recurenta invocă în cadrul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. faptul că instanţa în mod greşit nu i-a încuviinţat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză efectuat în cauză, dat fiind că raportul de expertiză efectuat în cauză conţine doar o parte din cheltuielile cuprinse în perioada martie 2013 - octombrie 2014, iar de atunci au trecut încă 2 ani şi 6 luni, timp în care cheltuielile au crescut, intervenind şi altele noi, neavute în vedere de instanţa de apel în rejudecare.

Instanţa supremă constată că decizia atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convigerea instanţei, precum şi cele pentru care s-a înlăturat cererea reclamantei cu privire la indemnizaţia datorată pentru persoana cu handicap, fiind în concordanţă cu exigenţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Constată şi că instanţa de apel a analizat în mod concret şi cu respectarea deciziei de casare, pe baza probatoriului administrat în cauză şi a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, pretenţia dedusă judecăţii, anume indemnizaţia reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare şi însoţitor, aceasta fiind limita rejudecării.

Apreciază Înalta Curte că singura posibilitate pe care o avea instanţa de apel să deroge în rejudecare de la limitele stabilite prin decizia de casare era situaţia în care ar fi apreciat că pretenţiile suplimentare, prin care se cere în fapt actualizarea despăgubirilor, pot fi încadrate în ipoteza reglementată de art. 294 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel a analizat susţinerile reclamantei prin prisma acestor dispoziţii legale şi a apreciat în mod judicios că pretenţiile noi, pentru dovedirea cărora s-a solicitat şi suplimentarea probatoriului, nu se încadrează în ipoteza de excepţie reglementată, nefiind vorba despre sume care să influenţeze cuantumul indemnizaţiei lunare, aspect impus a fi analizat în mod restrictiv prin decizia de casare.

Din examinarea criticilor dezvoltate în memoriul de recurs reiese că acest argument decizoriu şi specific al instanţei de apel nu a fost practic combătut de către recurentă, aceasta limitându-se la a reitera susţinerea despre incidenţa dispoziţiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ. fără a remarca faptul că instanţa de apel a pus în relaţie aceste dispoziţii legale cu cele ale art. 315 C. proc. civ. şi cu limitele rejudecării.

Din această perspectivă, apreciind judicios argumentul adus de instanţa de apel în al doilea ciclu procesual, argument care, interpretat per a contrario, conduce la concluzia că pretenţiile nou exhibate în apel reprezintă elemente distincte de prejudiciu, care nu pot fi solicitate decât cu depăşirea limitelor rejudecării, instanţa supremă apreciază critica formulată ca neîntemeiată şi o va înlătura, luând act de faptul că nu s-a criticat modul în care instanţa de apel a apreciat asupra modului de stabilire a indemnizaţiei cuvenite recurentei-reclamante.

Constatând că în cauză nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din acelaşi cod este lipsite de consistenţă, fiind invocat doar formal, Înalta Curte, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de intimată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că partea solicitantă a arătat la termenul din 24 octombrie 2017 că înţelege să le valorifice pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin curator D., împotriva deciziei civile nr. 603 din 28 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2017.