Res judicata bars damages claim over refused land concession; appeal dismissed.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29 iulie 2010 pe rolul Tribunalului Ialomiţa, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 1.840.286 RON, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a refuzului nejustificat de a-i concesiona terenul cu destinaţia agricolă în suprafaţă de 8.546,21 hectare din exploatarea S.C. B. STELNICA S.A., judeţul Ialomiţa pentru anul 2008, precum şi obligarea la plata sumei de 3.453.834 RON, reprezentând prejudiciul cauzat de neîncasarea subvenţiilor pe anul 2008, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că terenul în suprafaţă de 8.546 hectare s-a aflat în exploatarea S.C. B. Stelnica S.A., judeţul Ialomiţa, societate aflată în procedura falimentului, iar prin încheierea din 17 octombrie 2003, judecătorul sindic a aprobat vânzarea în bloc a bunurilor mobile şi imobile ale acestei societăţi.

Prin procesul-verbal de adjudecare din 10 decembrie 2003, oferta S.C. A. S.R.L. Feteşti a fost considerată cea mai bună, reclamanta achitând la termenul stabilit de lichidator preţul convenit, iar la data de 18 decembrie 2003 a înaintat către pârâtă o scrisoare de intenţie prin care a solicitat concesionarea suprafeţei de 8.546 hectare ce anterior a fost în exploatarea S.C. B. Stelnica S.A., judeţul Ialomiţa.

Pârâta a refuzat să dea curs cererii reclamantei, iar între tip procedura de vânzare în bloc a activelor S.C. B. Stelnica S.A., judeţul Ialomiţa s-a finalizat.

În contextul în care pârâta a refuzat încheierea contractului de concesiune, reclamanta arată că a sesizat instanţa de judecată pentru constatarea pe această cale a dreptului său.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 998 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 140 din 26 martie 2013, Tribunalul Ialomiţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 5 aprilie 2013, sub nr. x/2013.

La data de 14 mai 2013 reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată prin care a arătat că înţelege să-şi restrângă pretenţiile la pagubele cauzate de neîncheierea contractului de concesiune aferent suprafeţei de 150 de hectare, stabilită prin decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La data de 10 septembrie 2013, S.C. C. S.R.L. a depus cerere de intervenţie în favoarea pârâtei AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, susţinând respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulate de reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 3322 din 31 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar D., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI şi intervenienta S.C. C. S.R.L., a fost obligată pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI la plata către reclamantă a sumei de 85.434 RON reprezentând despăgubiri aferente anului 2008.

De asemenea, a fost obligată pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI la plata către reclamantă a sumei de 5.313,68 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în anul 2003, reclamanta a iniţiat procedura de concesionare a terenurilor în suprafaţă de 8.546 hectare situate în comuna Stelnica, judeţul Ialomiţa, bunuri aflate până la acel moment în exploatarea S.C. B. S.A. Stelnica (societate aflată în procedura falimentului).

Prin încheierile de şedinţă din data de 17 octombrie 2003 şi 16 ianuarie 2004, judecătorul sindic ce gestiona procedura falimentului S.C. B. S.A. a aprobat propunerea lichidatorului judiciar de vânzare, prin negociere directă a terenului în suprafaţă de 8.546 hectare, aflat în exploatarea S.C. B. S.A. (aspect reţinut cu putere de lucru judecat în decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI a refuzat încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă către reclamantă şi a iniţiat procedura de concesiune prin metoda licitaţiei cu plic închis pentru terenul respectiv. Urmare a procedurii astfel iniţiate, s-a încheiat contractul de concesiune nr. x din 5 august 2004, pentru întreaga suprafaţă de teren reprezentând 8.546,21 hectare situate în comuna Stelnica, pentru o perioadă de 49 de ani, contract încheiat cu intervenientul S.C. C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că reclamanta avea dreptul să pretindă încheierea, prin atribuire directă, a unui contract de concesiune pentru o suprafaţă de 150 de hectare, din terenurile aflate în exploatarea S.C. B. S.A., pentru asigurarea bazei furajere.

Urmare a acestei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanta şi-a restrâns pretenţiile din prezentul dosar doar la prejudiciile aferente suprafeţei de 150 de hectare.

Analizând îndeplinirea cerinţelor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, prima instanţă a apreciat că fapta ilicită săvârşită de aceasta constă în încălcarea dreptului reclamantei de a beneficia de concesiunea, prin atribuirea directă, a suprafeţei de 150 de hectare situată în comuna Stelnica, iar încălcarea acestui drept ce îşi găseşte consacrarea legală în cuprinsul dispoziţiilor H.G. nr. 354/2005 şi art. 211 din Legea nr. 268/2001 a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la vinovăţie, Tribunalul a apreciat că pârâta trebuia şi putea să-şi dea seama de consecinţele omisiunii sale de a da curs solicitării reclamantei, ce vizau aplicarea unor dispoziţii legale cunoscute de aceasta, iar în ceea ce priveşte prejudiciul, s-a considerat că acesta a fost dovedit de reclamantă prin administrarea probei cu expertiză, care stabileşte că profitul pe care l-ar fi putut obţine reclamanta prin cultivarea suprafeţei de 150 de hectare şi de care a fost lipsită prin fapta pârâtei, este de 85.434 RON.

A apreciat instanţa de fond că, deşi reclamanta a înţeles să structureze cererea de chemare în judecată pe două capete (primul având ca obiect beneficiul obţinut prin cultivarea terenului şi al doilea având ca obiect subvenţia aferentă anului 2008), ambele capete de cerere au aceeaşi finalitate, urmărind repararea prejudiciului generat de fapta ilicită săvârşită de pârâtă, prejudiciu ce trebuie calculat raportat la circumstanţele speciale ale speţei, ce vizau un teren agricol pentru a cărui cultivare se fac cheltuieli, subvenţia fiind acordată tocmai pentru a sprijini pe cei care fac aceste cheltuieli. Pe cale de consecinţă, întrucât pe temeiul răspunderii delictuale pârâtul nu poate fi obligat decât la repararea prejudiciului efectiv produs în patrimoniul reclamantei, instanţa a constatat că, în speţă, din probele administrate rezultă că valoarea prejudiciului se ridică la suma de 85.434 RON.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI şi intervenienta S.C. C. S.R.L.

În motivarea apelului pârâtei AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 282 din C. proc. civ., s-a arătat că în mod eronat instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care la dosar, la termenul de dezbateri din data de 13 mai 2016, a fost depusă decizia civilă nr. 1006 din 12 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2013, irevocabilă prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2363 din 18 noiembrie 2015, prin care a fost soluţionată o acţiune identică cu cea dedusă judecăţii în prezenta cauză, cu singura diferenţă că viza repararea prejudiciului pretins de reclamanta S.C. A. S.R.L. pentru anul 2007, în conţinutul acestei hotărâri, atât instanţa de apel cât şi instanţa de recurs statuând că nu există o faptă culpabilă a pârâtei AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, în sensul de a refuza încheierea contractului de concesiune pentru suprafaţa de 150 ha.

A arătat apelanta - pârâtă că neîncheierea contractului de concesiune pentru suprafaţa de 150 ha se datorează refuzului intimatei-reclamante de a încheia contractul pentru o suprafaţă mai mica decât cea pretinsă, respectiv pentru 8546 ha şi nicidecum refuzului pârâtei AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, aşa cum s-a reţinut în hotărârea sus menţionată, care se bucură de autoritate de lucru judecat, în manifestarea sa procesuală de prezumţie - mijloc de probă - cu privire la faptul că, pentru suprafaţa de 150 ha, AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI şi-a manifestat disponibilitatea de a o concesiona către S.C. A. S.R.L. încă din anul 2005, în acest sens fiind dovadă Hotărârea Consiliului de Administraţie al E. nr. 20 din 27 octombrie 2004, prin care a fost aprobată încheierea contractului de concesiune cu S.C. A. S.R.L., şi adresa E. nr. x din 20 septembrie 2005, prin care E. a înştiinţat în mod expres societatea cu privire la această aprobare de concesionare pentru suprafaţa de 150 ha.

Apelanta - pârâtă a învederat că, în pricina soluţionată anterior s-a reţinut faptul că niciuna din condiţiile răspunderii delictuale nu este îndeplinită, deoarece reclamanta a fost notificată încă din cursul anului 2004, cu privire la aprobarea cererii sale de concesionare, prin atribuire directă, a suprafeţei de 150 ha, fiind cu atât mai surprinzătoare soluţia instanţei de fond din cauza de faţă şi trimiterea pe care aceasta o face la decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât prin aceasta din urmă se confirmă faptul că propunerea pârâtei AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI de încheiere a contractului de concesiune pentru suprafaţa de numai 150 ha era una corectă.

În motivarea apelului intervenientei S.C. C. S.R.L., se arată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit culpa AGENŢIEI DOMENIILOR STATULUI, în condiţiile în care această instituţie a notificat din timp S.C. A. S.R.L. în vederea concesionării unei suprafeţe de 150 ha, iar nu de 8546 ha, cum aceasta solicitase.

Prin întâmpinare, intimata - pârâtă S.C. A. S.R.L., a solicitat respingerea apelurilor declarate în cauză şi menţinerea hotărârii atacate, arătând că este adevărat că situaţia de fapt şi de drept a suferit modificări în timp faţă de diferitele soluţii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul având ca obiect obligarea AGENŢIEI DOMENIILOR STATULUI la încheierea contractului de concesiune, însă modificările soluţiilor date de aceste instanţe nu sunt de natura să exonereze pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI de plata prejudiciilor cauzate S.C. A. S.R.L.

La termenul de judecată din data de 7 iunie 2017, intimata-reclamantă a invocat excepţia de tardivitate a apelului declarat de pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, excepţie care a fost unită de instanţă cu fondul apelurilor.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 1001 din 7 iunie 2017 a respins excepţia de tardivitate a apelului declarat de pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, ca neîntemeiată.

A admis apelurile formulate de apelanta-intervenientă S.C. C. S.R.L. şi de apelanta-pârâtă AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, împotriva sentinţei civile nr. 3322 din 31 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. S.R.L., cu sediul în comuna Stelnica, Judeţul Ialomiţa, prin administrator judiciar D..

A schimbat, în tot, sentinţa atacată.

A respins acţiunea precizată, ca neîntemeiată.

Analizând sentinţa atacată în raport de motivele invocate, Curtea a constatat că sunt fondate criticile apelantei - pârâte AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI privitoare la faptul că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea puterii de lucru judecat a celor statuate prin decizia civilă nr. 1006 din 12 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, irevocabilă prin decizia nr. 2363 din 18 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un litigiu având aceleaşi părţi, iar ca obiect cererea de obligare a pârâtei la plata prejudiciului cauzat în anul 2007, prin neîncheierea contractului de concesiune aferent suprafeţei de 150 de hectare, stabilită prin decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

S-a arătat că sub aspectul culpei pârâtei, prin decizia civilă nr. 1006 din 12 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a constatat că aceasta nu se poate reţine, având în vedere adresa din 20 septembrie 2005, prin care AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI comunică reclamantei S.C. A. S.R.L. faptul că, potrivit Hotărârii nr. 20 din 27 octombrie 2004, Consiliul de Administraţie al E. a aprobat încheierea unui contract de concesiune prin atribuire directă pentru o suprafaţă de 150 ha teren cu destinaţie agricolă, având în vedere efectivul de animale deţinut de societatea reclamanta. Prin adresa din 3 octombrie 2005, reclamanta S.C. A. S.R.L. a precizat că trebuie concesionată prin atribuire directă suprafaţa integrală de 8546 ha, neacceptând concesiunea pentru suprafaţa de 150 ha.

Cât priveşte fapta ilicită, instanţa a constatat că nu a existat un refuz al pârâtei AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI în ceea ce priveşte încheierea contractului de concesiune pentru suprafaţa de 150 ha.

S-a avut în vedere că, deşi hotărârea sus menţionată a fost pronunţată în examinarea unei cereri de obligare a pârâtei la plata prejudiciului cauzat în anul 2007, prin neîncheierea contractului de concesiune aferent suprafeţei de 150 de hectare, stabilită prin decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, faţă de faptul că în cauza de faţă se solicită repararea prejudiciului cauzat prin neîncheierea aceluiaşi contract de concesiune pentru anul 2008, această împrejurare nu este de natură să înlăture cele statornicite cu putere de lucru judecat, referitor la inexistenţa unei fapte culpabile a pârâtei AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, în sensul de refuz al încheierii contractului de concesiune pentru suprafaţa de 150 ha.

Cu alte cuvinte, s-a arătat, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Or, în pricina de faţă, s-a avut în vedere că, şi în situaţia în care nu se poate reţine identitatea de obiect a celor două acţiuni, o instanţă judecătorească s-a pronunţat asupra faptului că nu sunt îndeplinite condiţiile prescrise de lege pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtei în legătură cu fapta ilicită pretinsă de reclamantă, şi anume încălcarea dreptului reclamantei de a beneficia de concesiunea, prin atribuirea directă, a suprafeţei de 150 de hectare situată în comuna Stelnica, astfel că acest aspect litigios, dezlegat definitiv prin hotărârea pronunţată anterior, nu mai poate fi dedus din nou judecăţii, reclamantă solicitând practic ca instanţa să dea o soluţie în sens contrar, ceea ce este inadmisibil.

Cât priveşte decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la a cărei putere de lucru judecat s-a raportat prima instanţă, Curtea a constatat că aceasta priveşte numai îndrituirea reclamantei de a beneficia de concesiunea, prin atribuirea directă, a suprafeţei de 150 de hectare situată în comuna Stelnica, nu şi săvârşirea unei fapte ilicite în legătură cu acest drept de către pârâtă.

Referitor la apelul - formulat de intervenienta S.C. C. S.R.L., Curtea a apreciat că se impun, cu prioritate, cele reţinute în examinarea apelului pârâtei AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI.

Totuşi, Curtea a apreciat necesar a sublinia faptul că la dosarul prezentei cauze au fost depuse atât adresa din 20 septembrie 2005 prin care AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI a comunicat reclamantei S.C. A. S.R.L. faptul că, potrivit Hotărârii nr. 20 din 27 octombrie 2004, Consiliul de Administraţie al E. a aprobat încheierea unui contract de concesiune prin atribuire directă pentru o suprafaţă de 150 ha teren cu destinaţie agricolă, având în vedere efectivul de animale deţinut de S.C. A. S.R.L., cât şi adresa din 3 octombrie 2005, prin care aceasta din urmă a precizat că trebuie concesionată prin atribuire directă întreaga suprafaţă de 8546 ha, neacceptând concesiunea pentru suprafaţa de 150 ha, aceste înscrisuri esenţiale pentru dezlegarea pricinii pe fond nefiind observate de prima instanţă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-pârâtă AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, aceasta solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului cu menţinerea sentinţei apelate şi obligarea intimatelor S.C. C. S.R.L. şi AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel a făcut aplicarea unor dispoziţii din noul C. proc. civ. şi din decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă referitoare la puterea de lucru judecat (decizia nr. 1777/2015) la o situaţie născută sub vechiul C. proc. civ. şi căreia îi erau aplicabile doar acele dispoziţii privind autoritatea de lucru judecat nu şi cele referitoare la puterea de lucru judecat.

Prin cea de-a doua critică recurenta-pârâtă reproşează instanţei de apel faptul că, raportat la situaţia de fapt relevată de probatoriul administrat, a pronunţat o soluţie greşită statuând asupra inexistenţei răspunderii civile delictuale a AGENŢIEI DOMENIILOR STATULUI.

Argumentaţia adusă în susţinerea acestei critici vizează următoarele aspecte:

SC A. S.R.L., dobânditoare a activelor S.C. B. Stelnica S.R.L., a notificat prin adresa din 18 decembrie 2003 E. în vederea încheierii unui contract de concesiune pentru suprafaţa de 8.546 ha pe raza comunei Stelnica, jud. Ialomiţa.

Urmare a refuzului acestei instituţii, s-a promovat acţiune de către S.C. A. S.R.L. în vederea obligării E. la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă.

Prin sentinţa civilă nr. 7786 din 9 iunie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosar nr. x/2004 (ulterior respingându-se de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 139 din 9 martie 2007 şi apelul E.), E. a fost obligată să încheie acest contract de concesiune.

Ca urmare a acestei sentinţe, între S.C. A. S.R.L. şi E. (în mod voluntar) a fost încheiat contractul de concesiune nr. x din 27 mai 2011 pentru o suprafaţă de teren de 8.546,21 ha aflate pe teritoriul com. Stelnica jud. Ialomiţa. Ca atare, s-a plătit acestei instituţii peste 4,7 milioane de RON cu titlu de redevenţă.

Deşi a încheiat acest contract, E. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 139/2007 şi prin decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că dreptul de concesionare al S.C. A. S.R.L. se reduce la o suprafaţă de 150 ha teren şi o suprafaţă de teren aferentă zonei de protecţie pentru lucrările de amenajări funciare.

S-a dispus totodată, prin această decizie întoarcerea executării sentinţei civile nr. 7786/2004 a Tribunalului Bucureşti şi repunerea părţilor în situaţia anterioară cu excepţia suprafeţei de 150 ha teren agricol şi a suprafeţei de teren aferentă zonei de protecţie pentru lucrările de amenajări funciare.

Pe de altă parte acelaşi E. încheiase cu S.C. C. S.R.L., un contract de concesiune pentru aceeaşi suprafaţă de teren de 8546 ha şi încercase anularea actului de adjudecare al bunurilor de la S.C. B. Stelnica S.R.L., tocmai pentru a determina astfel anularea oricărui drept de concesiune.

Aşadar, consideră recurenta, dreptul S.C. A. S.R.L., născut încă din 2004, la concesionarea suprafeţelor de mai sus este unul definitiv iar obligaţia E. fiind de asemenea definitivă, împrejurare faţă de care E. trebuia să pună S.C. A. S.R.L. în posesie pe suprafeţele de teren, fapt ce nu s-a întâmplat, singura vinovată fiind această instituţie care a susţinut că nu poate pune în posesie societatea şi că nu poate încheia contract de concesiune datorita opoziţiei S.C. C. S.R.L.

Consideră recurenta-reclamantă că fapta ilicită se regăseşte în această atitudine a E., susţinerea instanţei de apel în legătură cu lipsa faptei ilicite întrucât E. a notificat S.C. A. S.R.L. în anul 2005 pentru a încheia contractul pentru concesionarea unei suprafeţe de 150 ha teren, fiind neîntemeiată întrucât atitudinea şi acţiunile acestei instituţii, concomitente cu emiterea notificării, au dovedit contrariul informaţiilor din adresă.

Apreciază recurenta că vinovăţia constă în aceea că E. a cunoscut toate consecinţele acţiunilor sale născute din refuzul încheierii contractului şi punerii în posesie pentru suprafaţa de teren, prejudiciul cauzat, 85.434 RON, fiind dovedit prin concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.

Concluzionează recurenta-pârâtă în sensul că sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii delictuale, intimata AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI trebuind să plătească S.C. A. S.R.L. suma de 85.434 RON prejudiciu cauzat pentru anul 2008, iar puterea de lucru judecat prin aplicarea aceleiaşi soluţii ca cea pronunţată în cauza nr. x/2013 neputând funcţiona, cauzei prezente fiindu-i aplicabile dispoziţiile vechiul C. proc. civ.

Intimata-reclamantă AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, soluţionată la acest termen conform celor consemnate în practicaua prezentei decizii.

Pe fond intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-intervenientă S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică nu poate fi primită faţă de faptul că statuările instanţei cu privire la existenţa puterii de lucru judecat, prin efectul deciziei nr. 1006 din 12 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, menţinută prin decizia nr. 2363 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la inexistenţa unei fapte culpabile a intimatei-pârâtei E. în sensul de refuz al încheierii contractului de concesiune pentru suprafaţa de 150 ha s-au fundamentat pe dispoziţiile art. 1201 din C. civ. în forma în vigoare la momentul introducerii acţiunii, respectiv 23 iulie 2010.

Potrivit art. 1201 C. civ. este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi împotriva lor, în aceeaşi calitate.

Conform art. 1200 alin. (1) pct. 4 C. civ. sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special de lege, precum puterea ce legea acordă autorităţii lucrului judecat.

În reglementarea art. 1202 alin. (1) C. civ. prezumţia legală dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută.

În interpretarea sintagmei "lucru judecat" în reglementarea art. 1201 C. civ., jurisprudenţa este unanimă în a considera că, pentru a exista identitate între două acţiuni este suficient ca, din cuprinsul lor să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este acelaşi în ambele acţiuni, soluţia dată de instanţă având astfel putere de lucru judecat numai într-o nouă acţiune în care se încearcă valorificarea aceluiaşi drept, ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nemaiputând fi contrazis printr-o altă hotărâre.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat din perspectiva legii civile sub imperiul căreia a fost iniţiat demersul judiciar de faţă, dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. instituind caracterul absolut al acestei prezumţii care îşi propune să asigure consecvenţa în judecată, ordinea şi stabilirea juridică.

În raport de textele legale evocate argumentele aduse de instanţa de apel în a statua asupra existenţei puterii de lucru judecat sunt corecte, instanţa reţinând în mod judicios că pentru invocarea acestei prezumţii nu este necesară identitatea de părţi, obiect şi cauză, ci numai probarea identităţii între problema dedusă judecăţii şi cea soluţionată irevocabil atât din perspectiva dispozitivului hotărârii de referinţă cât din cea a considerentelor care îl susţin.

Aşadar, făcând o corectă interpretare şi aplicare a legii civile în vigoare la data promovării prezentului demers judiciar în analiza existenţei puterii de lucru judecat, din perspectiva deciziei nr. 1006 din 12 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 2363 din 18 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, instanţa de apel a statuat în mod judicios asupra faptului că, prin efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, nu sunt îndeplinite condiţiile prescrise de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte în legătură cu fapta ilicită pretinsă de recurenta-reclamantă şi anume încălcarea dreptului recurentei-reclamante de a beneficia de concesiunea, prin atribuirea directă a suprafeţei de 150 ha situată în comuna Stelnica.

Cea de-a doua critică nu poate fi examinată din perspectiva temeiului de drept invocat întrucât este susţinută de argumente ce situează analiza în sfera controlului de temeinicie a hotărârii recurate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

În raport de aceste consideraţii, se reţine că, deşi formal este invocat motivul de recurs prevăzut la art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., cea de-a doua critică vizează aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate, readucând în discuţie istoricul raporturilor juridice dintre părţi, probatoriile administrate, situaţia de fapt pe care recurenta-reclamantă o consideră relevantă în cauză.

Astfel, simpla reluare a situaţiei de fapt a cauzei nu răspunde exigenţelor cerute de art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar modul de redactare a celei de-a doua critici a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin formularea acestei critici de netemeinicie, aducând în susţinere argumente deja analizate în faţa instanţelor de fond, recurenta-reclamantă tinde, în realitate, să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că, în materia căilor de atac, efectul devolutiv este recunoscut numai în cazul apelului, nu şi a recursului.

Dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. statuează că recursul se declară împotriva unei hotărâri judecătoreşti a cărei modificare sau casare se poate obţine numai pentru anumite motive de nelegalitate expres prevăzute de lege.

Astfel, criticile din cererea de recurs trebuie să vizeze legalitatea hotărârii judecătoreşti recurate, iar nu doar reiterarea unor aspecte care vizează situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţele de fond.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar D. împotriva deciziei nr. 1001/2017 din 7 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 20 octombrie 2017.