Effect of contractual resolution on linked pre-contract and application of stipulated damages for abuse of right

Prin sentinţa civilă nr. 3192 din 20 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi s-a dispus obligarea pârâtei A. la plata echivalentului în RON la cursul BNR de la data plăţii a sumei de 300.000 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor de construire realizate de reclamanta B. S.R.L. în baza contractului de antrepriză din data de 24 iunie 2008, la plata echivalentului în RON la cursul BNR de la data plăţii a sumei de 5420 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la mansarda locuinţelor edificate în Cluj-Napoca, jud. Cluj, precum şi la plata sumei de 13.626 RON cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la încheierea unui contract autentic de vânzare-cumpărare având ca obiect locuinţa colectivă B compusă din 6 apartamente şi garajele aferente, precum şi cota aferentă din teren, construcţie edificată pe terenul situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că în baza pactului comisoriu de ultim grad cuprins în contractul de antrepriză, raportat la art. 969 şi art. 5 din C. civ. de la 1864 - aplicabil raporturilor juridice în speţă - acesta a fost rezoluţionat, împreună cu antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la aceeaşi dată, cele două contracte fiind indisolubil legate între ele prin condiţia rezolutorie conţinută de cel din urmă şi care s-a realizat.

În consecinţă, instanţa a reţinut că nu poate obliga pârâta să încheie contract de vânzare-cumpărare în formă autentică pentru locuinţa colectivă din corpul B.

Cât priveşte cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii lucrărilor realizate la cele două construcţii, instanţa a aplicat dispoziţiile art. XII.1 din contractul de antrepriză privind efectele intervenirii rezoluţiunii, statuând asupra valorii despăgubirii care se cuvine reclamantei în baza probaţiunii administrate, conform căreia a reţinut că lucrările efectuate de reclamantă au ajuns în stadiul semifinisat, depăşind faza 5 din graficul de execuţie, în proporţie de 95%, astfel că acesteia i se cuvine preţul de 300 euro/mp, potrivit art. XII.1 alin. (4) liniuţa a treia din contractul de antrepriză.

Referitor la cuantumul despăgubirilor, tribunalul a reţinut că expertul a ajuns printr-un calcul eronat la suma de 289.603 euro, în loc de 370.603 euro, însă, faţă de obiectul învestirii instanţei şi fără ca reclamanta să îşi precizeze cererea conform art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în aplicarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa a dispus obligarea pârâtei la plata echivalentului în RON la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 300.000 euro. Suma majorată a fost solicitată după închiderea dezbaterilor, prin concluzii scrise.

În legătură cu lucrările efectuate la suprastructura celor două locuinţe colective, prima instanţă a reţinut că valoarea totală a acestora a fost stabilită de părţi printr-un contract distinct de primul contract de antrepriză şi că pârâta datorează contravaloarea lor, până la limita diferenţei neachitate, în sumă de 5420 euro. Culpa desfiinţării autorizaţiei de construire nr. 488 din 10 aprilie 2009 emisă pentru edificarea acestei suprastructuri nu-i aparţine reclamantei, care a executat lucrările convenite.

Apelurile declarate de ambele părţi împotriva sentinţei au fost respinse prin decizia civilă nr. 224 din 11 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj.

În considerentele deciziei instanţa a reţinut următoarele:

1. Sub aspectul modului de executare a contractului de antrepriză, instanţa de apel a stabilit că acesta este un contract cu executare instantanee, uno ictu şi nu cu executare succesivă, deoarece elementul esenţial în stabilirea naturii sale juridice o reprezintă obligaţia antreprenorului de predare a lucrării în ansamblul său la termenul stabilit.

2. S-a relevat caracterul interdependent dintre contractul de antrepriză şi promisiunea de vânzare-cumpărare, cu consecinţe în planul efectelor pe care rezoluţiunea primeia le produce asupra celei de a doua convenţii. Conform prevederilor contractuale promisiunea de vânzare-cumpărare a fost încheiată sub condiţia rezolutorie constând în încetarea contractului de antrepriză, înainte de finalizarea construcţiei, indiferent de motivul încetării.

Probele administrate au format convingerea instanţei de apel cu privire la faptul că antreprenorul a înregistrat întârzieri în executarea lucrărilor, că termenul contractual stabilit pentru finalizarea acestora şi predarea întregii lucrări a expirat fără ca acestea să fie finalizate, astfel că rezoluţiunea a operat de plin drept, în temeiul pactului comisoriu de ultim grad prevăzut de părţi. Beneficiarul s-a prevalat de dreptul contractual de a invoca rezoluţiunea doar după data de 20 februarie 2010, or, nici până la acea dată lucrările nu erau finalizate.

Deşi între data predării amplasamentului - 25 iulie 2008 - şi termenul de finalizare al lucrărilor stabilit prin actul adiţional nr. x din 16 iulie 2009 - 31 august 2009 - autorizaţia de construire nr. x din 24 iulie 2008 a fost suspendată într-un alt dosar, fapt imputabil beneficiarei, acest aspect nu este de natură să înlăture şi culpa antreprenorului, deoarece actul adiţional a fost încheiat după momentul încetării suspendării, iar termenul de predare a fost de comun acord agreat.

3. Sub aspectul efectelor rezoluţiunii, instanţa de apel a reţinut că teza inadmisibilităţii acţiunii având ca obiect plata de despăgubiri nu poate fi acreditată, atât timp cât la momentul stabilirii raporturilor juridice prin contractul de antrepriză din 24 iunie 2008, părţile au avut perspectiva unei eventuale rezoluţiuni, astfel încât au prevăzut şi modalităţile de despăgubire.

4. În legătură cu cuantumul acestora s-a reţinut că părţile au prezentat puncte de vedere divergente atât cu privire la lucrările realizate, cât şi cu privire la totalul despăgubirilor, însă, din probele administrate şi pe baza interpretării clauzelor contractuale realizată de instanţă s-a ajuns la concluzia că despăgubirile se datorează la nivelul sumei de 300 euro/mp, potrivit stadiului lucrărilor executate, în proporţie de aproximativ 95%, fiind depăşită faza a cincea conform graficului de execuţie anexă la contractul de antrepriză.

Curtea a invocat în considerentele deciziei, sub aspectul comportamentului contractual al beneficiarului, care a tolerat pe parcursul edificării construcţiilor abateri de la prevederile contractuale în ceea ce priveşte ordinea de executare a lucrărilor, principiul solidarismului contractual şi pe cel al executării cu bună-credinţă a obligaţiilor contractuale. Totodată, a mai notat că declaraţia de rezoluţiune întemeiată pe un pact comisoriu de gradul patru emisă de beneficiar în stadiul avansat al lucrărilor constituie o exercitare abuzivă a drepturilor sale care este sancţionată cu despăgubirile acordate la nivelul sumei de 300 euro/mp corespunzător depăşirii fazei 5 din graficul de execuţie şi nu cu înlăturarea rezoluţiunii contractului de antrepriză, care nu poate avea loc atât timp cât ea a operat de plin drept, în condiţiile nerespectării de către antreprenor a termenelor contractuale, şi în situaţia în care s-a reţinut şi o culpă a executantului.

Nu au fost validate pretenţiile beneficiarului pentru deducerea valorii lucrărilor de reparaţii pentru refacerea prejudiciilor suferite din culpa antreprenorului, ca urmare a părăsirii şantierului, reţinându-se că aceasta nu s-a realizat în mod voluntar, iar degradarea imobilelor a survenit din neîntreţinerea lor în sezonul rece şi lipsa pazei.

5. Cu privire la despăgubirile pretinse de reclamantă pentru lucrările de mansardare s-a reţinut că acestea nu pot fi acordate în baza contractului de antrepriză iniţial.

Pentru aceste lucrări nu s-a semnat un act adiţional, ci un nou contract, la data de 30 aprilie 2009, pentru un preţ global de 19.120 euro, din care pârâta a achitat 13.700 euro, curtea reţinând că prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile art. 1484 C. civ., iar pretenţiile reclamantei de stabilire a nivelului despăgubirilor la 300 euro/mp, nu sunt fondate, din perspectiva existenţei unei noi înţelegeri între părţi, pentru un preţ forfetar.

6. În aplicarea principiului disponibilităţii şi în acord cu dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că în mod corect tribunalul a limitat cuantumul despăgubirilor la suma de 300.000 euro, potrivit învestirii sale.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, atât reclamanta cât şi pârâta au declarat recurs.

I. Prin cererea sa de recurs, reclamanta B. S.R.L. solicită admiterea recursului, modificarea deciziei din apel şi pronunţarea unei hotărâri prin care: în principal, să fie obligată pârâta A. să încheie contract autentic de vânzare-cumpărare pentru locuinţa colectivă B, iar în caz de refuz, hotărârea să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare; în subsidiar, solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 370.603 euro reprezentând contravaloarea lucrărilor de construire realizate în baza contractului de antrepriză încheiat la data de 24 iunie 2008, precum şi contravaloarea lucrărilor de mansardare, la preţul de 300 euro/mp, construit, respectiv suma de 53.778 euro.

În susţinerea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta aduce următoarele critici:

a) Greşita soluţionare a cererii principale ce viza obligarea pârâtei la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare autentic pentru corpul B de clădire.

Încetarea contractului de antrepriză a fost rezultatul manifestării unilaterale de voinţă din partea pârâtei, care, în mod abuziv, i-a interzis recurentei accesul în şantier începând cu luna martie 2010, şi care a acţionat cu rea-credinţă, întrerupând intempestiv raporturile cu antreprenorul, ceea ce a transformat condiţia rezolutorie într-una pur potestativă.

În mod obiectiv, lucrările nu puteau fi finalizate în termenul convenit, 31 august 2009, deoarece pârâta a obţinut autorizaţia de construire pentru lucrările de împrejmuire nr. x, abia la 8 septembrie 2009, astfel că, potrivit art. VIII din contract, termenul de execuţie se prelungeşte dacă stânjenirea activităţii antreprenorului se datorează cauzelor generate de investitor.

Pe de altă parte, pârâta a acceptat prezenţa recurentei pe şantier după data de 31 august 2009, fapt ce semnifică o prelungire a termenului de execuţie a lucrărilor, iar nu intervenirea rezoluţiunii de drept la acea dată.

Totodată, raportat la prevederile contractului de antrepriză, conform cărora rezoluţia de drept intervine doar pentru întârzieri mai mari de 20 de zile, această sancţiune nu putea opera în speţă deoarece în termenul de graţie de 20 de zile, care curge de la 31 august 2009 a intervenit o nouă suspendare a autorizaţiei de construire iniţiale nr. x din 24 iulie 2008, la data de 16 septembrie 2009, astfel că, neexpirarea termenului de graţie are drept consecinţă neintervenirea cazului de rezoluţiune, precum şi prelungirea termenului de execuţie pe durata suspendării lucrărilor.

Din această perspectivă, rezoluţiunea contractului la data de 22 martie 2010, în timpul suspendării lucrărilor reprezintă un act abuziv al pârâtei, ca parte aflată în culpă contractuală pentru încălcarea obligaţiilor de a asigura o autorizaţie de construire validă, astfel că nu se poate prevala de condiţia rezolutorie din antecontract.

Recurenta susţine că punctul de vedere al instanţei de apel nu poate fi primit întrucât se valorifică în mod greşit condiţia rezolutorie din antecontract într-o modalitate în care aceasta primeşte valenţe pur potestative, oferind pârâtei posibilitatea încetării raporturilor juridice, exclusiv prin propria ei voinţă.

b) O altă critică se referă la limitarea greşită a contravalorii lucrărilor de construire a celor două corpuri de clădire la suma de 300.000 euro, susţinându-se că înscrisul depus la termenul din data de 7 decembrie 2012 în care este menţionată această sumă nu reprezintă o precizare de acţiune, ci note de şedinţă prin care a fost indicată o valoare aproximativă a litigiului în scopul determinării competenţei materiale de soluţionare a cauzei.

Limitele învestirii instanţei prin cererea de chemare în judecată au fost clare, în sensul obligării pârâtei la achitarea lucrărilor de construire la preţul de 300 euro/mp., nefiind indicată o sumă anume, ci doar elementele de determinare a sumei finale.

c) În fine, recurenta arată, totodată, că instanţa a stabilit în mod eronat valoarea lucrărilor de construire a mansardei la cele două corpuri de clădire de 19.200 euro când, în fapt, aceasta reprezenta costul de execuţie al unui pod neamenajabil, iar nu preţul celor patru apartamente ce urmau a fi edificate prin mansardarea celor două corpuri iniţiale.

II. Prin cererea sa de recurs, pârâta A. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei pronunţate în apel, în sensul admiterii cererii sale de apel şi în consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

a) Recurenta critică decizia pronunţată în apel invocând încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., referitoare la principiul forţei obligatorii a contractului.

În esenţă se arată că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că despăgubirile acordate reclamantei se calculează potrivit prevederilor contractuale, câtă vreme contractul a fost rezolvit de drept. Astfel, din moment ce între părţi a intervenit rezoluţiunea de drept a contractului de antrepriză în temeiul pactului comisoriu de gradul IV, contractul se consideră că nu a fost încheiat niciodată, astfel că între părţi nu mai există niciun fundament pentru calcularea capătului de cerere având ca obiect pretenţii în baza acestui contract rezolvit.

b) O altă critică se referă la faptul că deşi instanţa de apel a validat argumentaţia pârâtei şi a statuat că intenţia părţilor a fost aceea de a considera finalizată o fază din graficul de executare numai atunci când lucrările specifice fiecărei faze au fost executate în totalitate, totuşi, curtea a apreciat în mod eronat că principiul solidarismului contractual şi principiul executării obligaţiilor cu bună-credinţă a obligaţiilor contractuale prevalează asupra principiului pacta sunt servanda. Plecând de la această teză, instanţa de apel a reţinut că pârâta a activat în mod abuziv pactul comisoriu de gradul IV, motiv pentru care a sancţionat-o prin obligarea la despăgubiri la nivelul sumei de 300 euro/mp construit, corespunzător fazei 5 din graficul de execuţie.

Prin aceasta s-a încălcat principiul conform căruia un contract obligă părţile la ceea ce s-au înţeles, precum şi faptul că un contract poate fi modificat, completat numai prin acordul părţilor sau din alte cauze autorizate de lege. Din acest motiv, instanţa de apel, prin intervenţia sa asupra conţinutului contractului a încălcat principiul forţei obligatorii al acestuia.

Prin întâmpinarea la cererea de recurs a reclamantei, intimata-pârâtă A. a solicitat în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat şi menţinerea soluţiei privind respingerea apelului reclamantei.

În apărare susţine că recursul nu poate fi încadrat în condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat în susţinerea motivelor de recurs, ori, simpla nemulţumire a unei părţi în legătură cu soluţionarea unui litigiu nu este suficientă pentru modificarea sau casarea unei hotărâri.

Pe fond se arată că în mod corect instanţele au stabilit că pârâta nu poate fi obligată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. După comunicarea declaraţiei de rezoluţiune, recurenta-pârâtă nu a contestat-o în modalităţile prevăzute de lege, astfel încât pactul comisoriu de ultim grad şi-a produs efectele juridice, determinând automat şi încetarea antecontractului de vânzare-cumpărare, cele două înţelegeri fiind indisolubil legate.

Se arată, de asemenea, că acordarea autorizaţiei pentru executarea lucrărilor de împrejmuire după expirarea termenului contractual nu justifică întârzierile repetate în executarea celorlalte lucrări de către antreprenor. Acesta consideră greşit că neinvocarea rezoluţiunii la scadenţa obligaţiei semnifică acordul investitorului pentru prelungirea contractului. Faptul că pârâta a ales să nu invoce rezoluţiunea imediat ce a avut această posibilitate şi să mai aştepte un timp finalizarea lucrărilor nu echivalează cu prelungirea contractului, ci arată că aceasta a urmărit iniţial nu desfiinţarea raportului contractual, ci, dimpotrivă, executarea contractului.

Cât priveşte lucrările de mansardare se invocă existenţa unei convenţii noi între părţi, prin care antreprenorul s-a angajat să le finalizeze în termenul prevăzut prin actul adiţional, în deplină cunoştinţă de cauză şi în schimbul unei contraprestaţii distincte, respectiv preţul global de 19.120 euro.

Împotriva criticilor prin care se invocă imposibilitatea de efectuare a lucrărilor în termenul stabilit prin contract ca urmare a suspendării autorizaţiei de construire pentru efectuarea lucrărilor care a intervenit la data de 16.09.2009 intimata-pârâtă se apără cu susţinerea că termenul de executare se împlinea la data de 31 august 2009, anterior suspendării, iar la acel moment recurenta se făcea deja vinovată de nerespectarea acestui termen.

Referitor la condiţiile în care a operat rezoluţiunea, intimata arată că, aşa cum au reţinut instanţele de fond acestea au fost îndeplinite. Termenul de 20 de zile avut în vedere de părţi la încheierea contractului nu se raportează doar la termenul final de execuţie, aşa cum susţine recurenta, ci la orice etapă a execuţiei lucrărilor. Prin urmare, rezoluţiunea nu este condiţionată de depăşirea datei de 20 septembrie 2009, putând să intervină şi ca urmare a întârzierilor care au avut loc în cursul executării lucrărilor.

Intimata mai arată că instanţele de fond au procedat corect din punct de vedere procedural, neacordând recurentei-reclamante mai mult decât suma solicitată pentru lucrările executate. Astfel, în mod corect a fost calificat înscrisul depus la data de 7 decembrie 2011 ca fiind o precizare de acţiune prin care reclamanta şi-a cuantificat despăgubirile la nivelul sumei de 300.000 euro, în limita cărora s-a pronunţat soluţia, în acord cu prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

În apărarea celor susţinute de către pârâtă prin cererea de recurs, intimata-reclamantă a învederat prin întâmpinare că în speţă nu este vorba despre repunerea părţilor în situaţia anterioară ca efect al rezoluţiunii, ci despre o desocotire în baza unei clauze cuprinse în contractul de antrepriză. De asemenea sunt invocate prevederi ale noului C. civ., în timp ce litigiul este supus vechii reglementări.

Referitor la cuantumul despăgubirilor se arată că toate probele administrate au relevat un nivel de execuţie al lucrărilor corespunzător fazei care îndreptăţeşte antreprenorul la suma de 300 euro/mp construit, iar faptul că pârâta a acceptat executarea lucrărilor prin intercalarea fazelor de execuţie astfel încât lucrările să ajungă la un nivel cât mai avansat, pentru ca apoi să rezoluţioneze contractul şi să refuze achitarea lucărilor de semifinisare a fost sancţionat corect prin decizia din apel.

Analizând cererile de recurs prin prisma motivelor invocate, având în vedere conexiunea dintre acestea, dezlegările urmează a se realiza prin considerente comune, potrivit cărora se vor reţine următoarele:

Cu titlul prealabil, reţine că asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului reclamantei, invocată de pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte a recalificat-o prin încheierea din şedinţa publică de la 26 septembrie 2017 în excepţia nulităţii recursului, pe care a respins-o potrivit considerentelor acolo reţinute.

La data de 24 iunie 2008, între reclamanta B. S.R.L. şi pârâta A. a fost încheiat un contract de antrepriză având ca obiect edificarea a două corpuri de clădire (blocuri de locuinţă) pe terenul proprietatea pârâtei, în Cluj-Napoca, înscris în CF x Cluj-Napoca, nr. top. x. Prin acest contract, B. în calitate de antreprenor s-a obligat faţă de pârâtă, în calitate de beneficiar să execute lucrări de construire cu materialele, manopera şi pe cheltuiala sa, preţul de execuţie fiind unul forfetar-global, fix, de 300 euro/mp construit, datorat la momentul finalizării construcţiei.

De asemenea, la aceeaşi dată a fost încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare între pârâtă, în calitate de promitent-vânzător şi reclamantă, în calitate de promitent-cumpărător având ca obiect 6 apartamente din Corpul B de clădire, ce urma să fie construit de B. S.R.L. în baza contractului de antrepriză de mai sus. Astfel, pentru construirea celor două corpuri de clădire, antreprenorul urma să primească 6 apartamente din corpul B, operaţiune juridică ce are caracterele specifice unei promisiuni de dare în plată, ca mijloc de stingere în viitor a obligaţiei de plată a contravalorii lucrărilor de antrepriză. Prin încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 24 iunie 2008, antreprenorul în calitate de creditor al obligaţiei de plată a contravalorii lucrărilor de antrepriză a acceptat propunerea debitorului beneficiar al lucrărilor de a primi o altă prestaţie în schimbul obligaţiei de plată a preţului convenit prin contractul de antrepriză. Concluzia asupra naturii juridice a operaţiunii este susţinută de încheierea celor două contracte concomitent, cu executarea promisiunii de vânzare-cumpărare la momentul când va fi datorată plata.

Cele două contracte au fost privite de către părţile contractante ca un tot unitar, fiind complementare, indisolubil legate şi reglementând în mod unitar drepturile şi obligaţiile contractuale. Acest aspect este relevant în stabilirea consecinţelor pe care rezilierea contractului de antrepriză le produce asupra promisiunii de vânzare-cumpărare, obligaţiile părţilor fiind interdependente.

Conform prevederilor contractuale, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare a fost încheiată sub condiţia rezolutorie constând în încetarea contractului de antrepriză, din orice cauză, înainte de finalizarea construcţiei:

"condiţia va fi considerată îndeplinită iar prezentul contract va fi considerat rezoluţionat de drept fără intervenţia instanţei de judecată şi fără nicio formalitate dacă contractul de antrepriză încheiat între aceleaşi părţi ca şi prezentul act încetează a mai produce efecte înainte de finalizarea construcţiei indiferent de cauză. În ipoteza în care contractul de antrepriză se va rezilia fără o culpă a vânzătorilor, prezentul contract se consideră rezoluţionat de drept fără intervenţia instanţei de judecată şi fără punere în întârziere sau altă formalitate. Orice obligaţie asumată în prezentul contract încetează iar promitenţii cumpărători nu pot emite nicio pretenţie asupra terenului sau asupra materialelor sau muncii încorporate în acesta."

Clauza privind desfiinţarea promisiunii de vânzare-cumpărare reprezintă un veritabil pact comisoriu de gradul IV şi nu este condiţionată de modalitatea în care ar interveni rezilierea contractului de antrepriză, esenţial este ca aceasta sa fi survenit, iar din acest moment urmând a se produce efectele sale.

Recurenta-reclamantă B. S.R.L. a susţinut că încetarea contractului de antrepriză a fost rezultatul manifestării unilaterale de voinţă din partea pârâtei, care, în mod abuziv i-a interzis accesul în şantier începând cu luna martie 2010, şi care a acţionat cu rea-credinţă, întrerupând intempestiv raporturile cu antreprenorul, ceea ce a transformat condiţia rezolutorie într-una pur potestativă.

Pentru început se va face precizarea că executarea contractului de antrepriză în speţa de faţă este, în ceea ce îl priveşte pe antreprenor, un contract cu executare succesivă, care presupune realizarea mai multor lucrări de construcţie, pe o durată mai mare de timp, sistematizate pe etape de execuţie, potrivit unui grafic de eşalonare a lucrărilor, care face parte integrantă din contract. În consecinţă, desfiinţarea convenţională a contractului din speţă în temeiul pactului comisoriu de ultim grad are loc prin reziliere, ceea ce are efecte ex nunc asupra consecinţelor juridice, potrivit cărora ceea ce s-a executat în baza contractului rezolvit rămâne executat, urmând ca repunerea părţilor în situaţia anterioară să privească doar situaţiile juridice create de la data rezilierii.

Se observă, totodată, inconsecvenţa părţilor în utilizarea termenilor care fac referire la desfiinţarea contractului de antrepriză, în cuprinsul acestuia, în sensul că unele prevederi contractuale vorbesc de rezoluţiune, iar altele de reziliere.

Temeiul juridic al rezilierii rezidă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor în contractele sinalagmatice, expresia faptului că obligaţiile fiecărei părţi constituie cauza juridică imediată a obligaţiilor celeilalte părţi, iar neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiilor asumate lipseşte de temei juridic obligaţiile celeilalte, cu consecinţa intervenirii rezoluţiunii.

Potrivit art. XII.1 din contractul de antrepriză, "rezilierea de drept intervine şi dacă se constată întârzieri în realizarea construcţiei mai mari de 20 zile pentru oricare din etapele conţinute în graficul de execuţie lucrări. În oricare din cazurile mai sus prevăzute rezilierea/încetarea intervine de drept fără punere în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată, fără posibilitatea de acordare a unor termene de graţie şi fără alte formalităţi."

În cuprinsul contractului de antrepriză părţile au stipulat la art. XII.1 un pact comisoriu de ultim grad, al cărui efect, derogatoriu de la dispoziţiile art. 1021 C. civ. de la 1864, constă în aceea că prin simpla ajungere la termen a obligaţiei neexecutate conform înţelegerii, contractul se desfiinţează de plin drept, iar instanţa de judecată, sesizată de către una dintre părţi, are posibilitatea doar de a constata că rezilierea contractului a operat de plin drept. Doar creditorul obligaţiei poate opta intre rezilierea de plin drept a contractului şi executarea obligaţiei, consecinţă firească a faptului că rezilierea convenţională este stipulată exclusiv în favoarea creditorului.

Recurenta-pârâtă A. a susţinut că a intervenit rezoluţiunea contractului de antrepriză şi a promisiunii de vânzare-cumpărare din data de 24 iunie 2008, în temeiul pactului comisoriu de gradul IV inserat în cuprinsul celor două contracte, ca urmare a faptului că termenul contractual stabilit prin actul adiţional a expirat şi că antreprenorul a înregistrat în mod constant întârzieri în executarea lucrărilor.

Iniţial, executarea lucrărilor de construire s-a făcut în baza autorizaţiei de construire nr. x/24 iulie 2008. Această autorizaţie nu privea şi împrejmuirea terenului, pentru aceasta fiind emisă autorizaţia de construire nr. x/8 septembrie 2009. Ulterior, pe parcursul executării lucrărilor de construire, pârâta a mai obţinut şi autorizaţia de construire nr. x/10 aprilie 2009, pentru amenajarea unui pod la fiecare dintre cele două corpuri de clădire.

Prin contractul de antrepriză, antreprenorul s-a obligat să execute lucrările de construire în termen de 9 luni de la data predării autorizaţiei de construire, până la recepţia la terminarea lucrărilor inclusiv.

Întrucât în legătură cu autorizaţia de construire nr. x/24 iulie 2008 a existat un litigiu în cadrul căruia a fost dispusă suspendarea temporară a acesteia, părţile au înţeles să prelungească termenul de execuţie iniţial şi au încheiat actul adiţional nr. x din 16 iulie 2009, prin care a fost modificat termenul de executare şi predare a construcţiilor, împrejmuirii, căilor de acces, aleilor, precum şi utilităţilor, fiind stabilită scadenţa obligaţiei de finalizare a întregii construcţii la data de 31 august 2009. Aşa cum rezultă din actele dosarului, suspendarea actului administrativ a vizat perioada 19 decembrie 2008-2 aprilie 2009, urmând a se reţine, prin urmare, că părţile au avut în vedere toată succesiunea evenimentelor de până la data actului adiţional şi au agreat prelungirea termenului de execuţie şi predare până la data de 31 august 2009.

Potrivit contractului de antrepriză, lucrările de construire urmau a se realiza pe etape, în baza unui grafic de execuţie detaliat cu privire la ordinea tehnologică, care face parte integrantă din contract. Aşa cum s-a menţionat anterior, contractul prevede că rezilierea de drept intervine şi dacă se constată întârzieri în realizarea construcţiei mai mari de 20 zile pentru oricare din etapele conţinute în graficul de execuţie lucrări.

S-a reţinut în fazele procesuale anterioare, în baza probelor administrate, că reclamanta a înregistrat întârzieri în execuţia lucrărilor, incompatibile cu stipulaţiile contractuale, atât în privinţa etapelor prevăzute în graficele de execuţie, cât şi cu privire la finalizarea lucrării în ansamblul său, ceea ce a permis să se constate că a intervenit desfiinţarea de plin drept a contractului, în condiţiile art. XII.1.

O reanalizare ori reinterpretare a acestor probe nu este compatibilă cu faza procesuală a prezentului recurs, iar în plus se va reţine că încetarea contractului de antrepriză şi, în consecinţă, a antecontractului de vânzare-cumpărare, nu s-a produs ca urmare a unei denunţări unilaterale a acestuia de către pârâtă, ci, ca urmare a unei "declaraţii de rezoluţiune" emisă pe considerentul încălcării de către antreprenor a obligaţiilor sale contractuale. Intervenirea rezilierii generată de acest pact comisoriu de ultim grad nu a fost contestată niciodată de către reclamantă, astfel că nu mai poate fi pusă în discuţie.

În acest context, condiţia din contract nu poate primi valenţele unei condiţii pur potestative, a cărei realizare să fi depins de voinţa exclusivă a pârâtei şi care să fie afectată de nulitate absolută în condiţiile art. 1010 C. civ.

Astfel cum s-a reţinut anterior, perioadele de suspendare a actului administrativ care conferea un drept de construire, imputabile beneficiarului, au fost avute în vedere la stabilirea noului termen de execuţie agreat de ambele părţi prin actul adiţional. Prin urmare, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, condiţia rezolutorie a fost îndeplinită independent de voinţa părţii care s-a prevalat de aceasta pentru a invoca desfiinţarea contractului.

Nu sunt întemeiate criticile reclamantei-recurente conform cărora rezilierea nu putea opera deoarece finalizarea lucrărilor a fost împiedicată din culpa pârâtei care a obţinut autorizaţia de construire pentru lucrările de împrejmuire ulterior datei convenite pentru executarea integrală a lucrărilor -31 august 2009, deoarece probele administrate şi reţinute ca atare de instanţele de fond au relevat că nu erau finalizate la data scadentă nici măcar lucrările aferente autorizaţiei de construire nr. x din 24 iulie 2008, înregistrîndu-se întârzieri mai mari de 20 de zile în etapele conţinute în graficul de execuţie lucrări. Prin urmare, rezilierea nu este condiţionată de depăşirea celor 20 de zile de la data scadenţei pentru finalizarea construcţiei în întregime.

Legătura de interdependenţă existentă între contractul de antrepriză şi antecontractul de vânzare-cumpărare conduce în mod necesar la desfiinţarea acestuia din urmă, ca efect al rezilierii celui dintâi, indiferent de motivele pentru care a operat această sancţiune. În consecinţă, promitenta-cumpărătoare nu mai poate obţine obligarea pârâtei în calitate de promitent-vânzător la executarea în natură a antecontractului, iar din această perspectivă soluţia pronunţată în apel este corectă.

Prin cererea de recurs pârâta susţine că instanţa de apel a reţinut greşit că despăgubirile acordate reclamantei au un temei contractual, deoarece efectul rezoluţiunii este acela că se consideră că actul nu a fost niciodată încheiat, iar eventualele despăgubiri pot fi solicitate doar pe tărâm delictual, or, reclamanta nu a învestit în acest sens instanţa.

În raport cu părţile contractului, efectul rezoluţiunii constă în repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum). Potrivit acestei reguli de drept, tot ceea ce s-a executat va trebui restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat.

Rezilirea contractului reprezintă o formă de rezoluţiune a acestuia ale cărei efecte nu au caracter retroactiv, ci numai pentru viitor, fiind specifică acelor contracte în care executarea este succesivă.

În speţă, părţile au încheiat un contract de antrepriză în care antreprenorul, pe lângă obligaţia de executare a construcţiei şi-a asumat şi obligaţia de a procura materialele necesare edificării lucrărilor pe terenul beneficiarului, pentru un preţ forfetar, determinat prin raportare strict la suprafaţa construită şi înmulţirea acesteia cu suma de 300 euro/mp construit, ce urma a fi achitat la finalizarea lucrărilor.

În această situaţie, repunerea părţilor în situaţia anterioară nu este posibilă, întrucât preţul nu a fost achitat pentru a se pune problema restituirii lui de către antreprenor, iar manopera, cât şi materialele încorporate în lucrările executate nu pot fi, la rândul lor, restituite reclamantei, prin specificul antreprizei care constă în obligaţia antreprenorului de a executa o lucrare şi de a preda clientului rezultatul activităţii sale.

În plus, ca urmare a calificării pe care instanţa de recurs a realizat-o în privinţa contractului de antrepriză din speţă, ca având executare succesivă, repunerea părţilor în situaţia anterioară nu are efecte ex tunc şi deci, nu afectează contractul în privinţa obligaţiilor executate până la intervenirea rezilierii.

Prin contract, părţile au prevăzut anticipat despăgubirile la care antreprenorul este îndreptăţit în perspectiva unei eventuale rezilieri, aşa încât teza indmisibilităţii acţiunii avansată de către pârâtă, precum şi criticile acesteia în legătură cu greşita soluţionare a acestui aspect, nu pot fi primite. Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, temeiul despăgubirilor la care aceasta a fost obligată se regăseşte tocmai în clauzele contractuale, şi din această perspectivă este corectă decizia pronunţată în apel.

Astfel, clauzele stipulate în capitolul XII din contract intitulat "Daune. Rezilierea" devin active doar în ipoteza în care ar interveni desfiinţarea contractului şi numai de la un astfel de moment. Susţinerile instanţei de apel potrivit cărora acceptarea unei interpretări diferite a prevederilor contractuale contravine voinţei reale exprimate de părţi la momentul încheierii contractului şi că argumentul avansat de pârâtă ar fi valid doar în ipoteza în care în contract nu ar fi prevăzute modalităţile de despăgubire, situaţie în care, într-adevăr, acţiunea reclamantei pentru stabilirea despăgubirilor ar fi trebuit să se fundamenteze pe normele dreptului comun, sunt în acord cu prevederile art. 970 şi următoarele din C. civ., dezlegarea dată fiind una corectă.

Potrivit contractului, în primele două alineate ale capitolului menţionat anterior sunt enunţate condiţiile în care poate interveni rezilierea şi modalitatea în care urmează să opereze, pentru ca mai apoi, să se prevadă că în aceste cazuri antreprenorul:

"- dacă rezoluţiunea de drept a contractului intervine în primele 2 faze, până la faza 3 (aşa cum sunt stabilite în graficul de execuţie), antreprenorul nu va putea pretinde nicio sumă de bani de la investitor sub niciun titlu; - dacă rezoluţiunea de drept intervine după faza 3, antreprenorul are dreptul să primească din partea investitorului suma de 180 euro/mp construit; - dacă rezoluţiunea de drept a contractului intervine după faza 5, respectiv în stadiul de semifinisat, antreprenorul va avea dreptul să primească din partea investitorului suma de 300 euro/mp."

În ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a despăgubirilor şi cuantumul acestora, aspectul este contestat de ambele recurente după cum s-a relevat în redarea criticilor cuprinse în memoriile de recurs.

Prin petitul subsidiar al cererii de chemare în judecată, antreprenorul a solicitat acordarea unor despăgubiri în cuantum de 300 euro/mp, pretinzând că lucrările au fost executate cu depăşirea fazei 5 din graficul de execuţie, în timp ce beneficiara a invocat faptul că în realitate, antreprenorul nu a respectat fazele de execuţie, respectiv nu a finalizat nici faza la roşu, astfel încât nu ar fi îndreptăţit la nicio despăgubire, şi în nici un caz nu ar putea pretinde despăgubiri la nivelul sumei de 300 euro/mp stabilită ca preţ pentru executarea construcţiilor la stadiul semifinisat.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului şi a dat relevanţă în mod greşit, cu prioritate, principiilor solidarismului şi executării cu bună-credinţă a obligaţiilor în dauna principiului pacta sunt servanda.

În primul rând, se va reţine că în mod corect a fost cuantificată despăgubirea conform clauzelor contractuale de despăgubire, iar nu în raport de valoarea materialelor şi a manoperei folosite.

În baza probelor administrate în prima instanţă şi în apel s-a concluzionat că s-a demonstrat neechivoc faptul că la momentul când a intervenit rezilierea erau executate lucrări de semifinisare la toate apartamentele din cele două corpuri de clădire, ceea ce corespunde etapei 5 din graficul de eşalonare. Din concluziile expertizelor tehnice reiese că lucrările au fost executate de antreprenor în proporţie de aproximativ 95%.

La art. 977, C. civ. precizează că "interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor".

Art. XII.1 alin. (2) din contractul de antrepriză prevede că "rezilierea de drept intervine şi dacă se constată întârzieri în realizarea construcţiei mai mari de 20 zile pentru oricare din etapele conţinute în graficul de execuţie lucrări", astfel că aplicând regula de interpretare menţionată anterior, rezultă că pentru a trece la o fază următoare, în ordinea stabilită prin graficul de execuţie, antreprenorul era ţinut să finalizeze toate lucrările specifice fazei anterioare.

În acord cu această interpretare sunt şi apărările pârâtei A., precum şi criticile din cererea de recurs prin care se contestă despăgubirile acordate la nivelul sumei de 300 euro/mp, pe motiv că reclamanta B. S.R.L. nu ar fi finalizat nici măcar faza 1 din graficul de execuţie, deoarece a executat lucrări specifice altor faze de execuţie, fără a le executa în întregime pe cele anterioare.

Recurenta-pârâtă invocă, în acest sens, încălcarea de către instanţa de apel a principiului consacrat de art. 969 C. civ.

Într-adevăr, principiul pacta sunt servanda, al libertărţii actelor juridice civile sau al autonomiei de voinţă este consacrat indirect de art. 969 alin. (1) C. civ.:

"convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante" şi art. 5 C. civ. care prevede că "nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri".

Acest principiu cârmuieşte voinţa juridică, alături de principiul voinţei reale a părţilor contractuale (art. 977 C. civ.).

Cu toate acestea, în interpretarea contractului trebuie să se pornească de la împrejurarea că acesta poate să aibă, pe lângă efectele arătate expres de părţi, şi alte efecte ce ţin de natura însăşi a contractului. Este ceea ce se exprimă în art. 970 alin. (2) C. civ.:

"ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa".

Raportat la elementele speţei s-a reţinut că investitorul, în persoana recurentei-pârâte, a agreat modalitatea de lucru propusă de antreprenor, mai mult de un an, fiind în cunoştinţă de cauză în legătură cu executarea etapelor într-o altă modalitate decât cea convenită iniţial (începerea lucrărilor de semifinisare şi la etajele superioare înainte de terminarea celor de la parter). De asemenea, odată cu încheierea contractului şi în vederea executării sale, şi investitorul avea obligaţia de a veni în întâmpinarea nevoilor antreprenorului. Or, modificarea soluţiilor constructive avute în vedere încă de la conceperea proiectului imobiliar, care a condus la suspendarea executării autorizaţiei de construire şi împrejurarea că investitorul a aşteptat ca executantul să atingă un stadiu cât mai avansat al lucrărilor, evaluate de expert la aproximativ 95% din volumul total al acestora, aproape de finalizarea lor, tolerând un timp îndelungat ignorarea graficului de execuţie strict pe etape, cunoscând faptul că au fost efectuate lucrări de semifinisare la etajele superioare anterior epuizării unei faze anterioare din graficul de execuţie, pentru ca apoi să se prevaleze de rezilierea de drept, cu toate consecinţele sale prin prisma prevederilor contractuale, reprezintă, aşa cum corect au stabilit instanţele de fond, o încălcare a principiului executării cu bună-credinţă a obligaţiilor contractuale.

Exercitarea unui drept subiectiv civil presupune nu doar posibilitatea unei conduite, ci şi măsura acelei conduite, aşa încât, nesocotirea legii şi moralei ori exercitarea cu rea-credinţă a dreptului subiectiv sau cu depăşirea limitelor sale consituie un abuz de drept, sancţionat cu refuzul concursului forţei de constrângere a statului, în sensul că organul de jurisdicţie, constatând că este în prezenţa exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil nu va admite cererea reclamantului, aşa cum a fost formulată, iar dacă exerciţiul abuziv provine de la pârât, în apărarea sa, va înlătura o astfel de apărare.

În speţă, instanţa de apel a procedat în conformitate cu principiile legale ce guvernează exercitarea drepturilor subiective civile consacrate la art. 5 şi 970 din C. civ. şi a reprimat abuzul de drept constatat a fi săvârşit de către pârâtă, pe calea pasivă a refuzului "ocrotirii" unui drept exercitat abuziv, acordând reclamantei despăgubiri de 300 euro/mp construit, corespunzător depăşirii fazei 5 din graficul de execuţie. În aceasta constă aplicarea principiului doctrinar al solidarismului, care, transpus în drept semnifică restabilirea echilibrului prestaţiilor prin intervenţia judecătorului în contracte, care realizează astfel o "nivelare a exceselor individuale".

Totodată s-a reţinut corect că această constatare referitoare la exercitarea abuzivă a dreptului de a activa pactul comisoriu nu poate conduce la înlăturarea rezilierii contractului de antrepriză, atât timp cât aceasta a operat de plin drept în condiţiile nerespectării de către antreprenor a termenelor contractuale şi în situaţia în care s-a reţinut şi o culpă a executantului.

Limitarea de către prima instanţă a despăgubirilor acordate antreprenorului la suma de 300.000 euro şi menţinerea acestei soluţii în apel au fost criticate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs.

Cu privire la aceasta urmează a se reţine că, într-adevăr, prin cererea de chemare în judecată pretenţiile formulate de reclamantă nu au fost plafonate sub aspectul cuantumului, aceasta solicitând obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor de construire realizate în baza contractului de antrepriză din 24 iunie 2008 la preţul de 300 euro/mp, însă ulterior, la solicitarea instanţei, prin cererea din 7 decembrie 2009 reclamanta şi-a cuantificat pretenţiile aferente acestui petit la nivelul sumei de 300.000 euro.

Recurenta susţine nelegal că această cerere are semnificaţia unor note de şedinţă prin care este indicată o valoare aproximativă a litigiului în scopul determinării competenţei materiale de soluţionare a cauzei.

Astfel, potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă "obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă".

Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea lui fixează limitele cadrului procesual în care se desfăşoară judecata, instanţa fiind ţinută de obiect în sensul că nu poate să acorde mai mult, mai puţin sau altceva decât s-a cerut (art. 129 alin. final C. proc. civ.), determină competenţa, determină un anumit cuantum al taxei de timbru, precum şi admisibilitatea unor mijloace de probă şi totodată se analizează atunci când se invocă litispendenţa, conexitatea sau autoritatea de lucru judecat.

Din această perspectivă nu pot fi reţinute susţinerile recurentei-reclamante conform cărora este suficientă indicarea elementelor de determinare a sumei finale prin cererea de chemare în judecată, şi nu o sumă anume care să reprezinte valoarea obiectului dedus judecăţii. Acesta a şi fost motivul pentru care instanţa de judecată i-a cerut să precizeze valoarea pretenţiilor, iar scriptul depus la data de 7 decembrie 2009 a indicat expres valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, precizându-se că pentru petitul nr. 1, atât în varianta principală, cât şi în varianta subsidiară, pretenţiile au fost evaluate la suma de 300.000 euro, iar pentru petitul nr. 2, la suma de 60.000 euro.

Prin urmare, rezultă că instanţele s-au pronunţat cu respectarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în limitele învestirii lor, cu respectarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, "numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".

În fine, în legătură cu criticile recurentei-reclamante referitoare la dezlegarea instanţei de apel asupra pretenţiilor izvorâte din efectuarea lucrărilor de mansardare la cele două corpuri de clădire se va reţine că nici acestea nu sunt fondate.

Câtă vreme părţile au stabilit în mod expres că lucrările de mansardare urmează a fi efectuate la preţul global de 19.120 euro, în baza unei convenţii noi încheiate la data de 30 aprilie 2009, pentru executarea cărora a fost emisă o nouă autorizaţie de construire nr. x/10.07.2009, sunt străine de natura cauzei susţinerile antreprenorului, în sensul că acesta a efectuat lucrări suplimentare faţă de cele menţionate în înţelegerea iniţială dintre părţi.

Prin urmare, pretenţiile reclamantei de a-i fi recunoscut un preţ de 300 euro/mp construit, în condiţiile în care lucrările de mansardare nu au făcut obiectul contractului de antrepriză ori a vreunui act adiţional la acesta, nu sunt întemeiate. Dimpotrivă, s-a făcut dovada unei convenţii scrise între părţi care are ca obiect executarea unor noi lucrări de antrepriză pentru care a fost stabilit un preţ global de 19.120 euro, din care a fost achitată în total suma de 13.700 euro, a faptului că lucrările au fost executate, astfel că, în mod corect s-a reţinut că soluţia primei instanţe de obligare a pârâtei A. la plata restului de preţ de 5420 euro este legală şi temeinică.

Pentru considerentele mai sus reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta B. S.R.L. şi de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 224 din 11 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar C. şi de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 224/2017 din 11 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 19 octombrie 2017.