Contractual liability for partially completed construction works and valuation of unperformed contract price following termination

Asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 9 ianuarie 2013 sub nr. x/2013 reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a chemat în judecată pe pârâţii C., D. şi E., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, că se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 630.000 euro, exclusiv TVA, reprezentând valoarea tuturor costurilor angajate în vederea realizării imobilului situat în Bucureşti, plus penalităţi de întârziere şi profitul nerealizat ca urmare a neplăţii remuneraţiei; cu cheltuieli de judecată.

La data de 28 ianuarie 2013, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare (dosar Tribunal), prin care a arătat că prejudiciul reclamat la plată prin acţiunea introductivă, este în cuantum de 4.205.500,59 RON şi este format din:

- prejudiciul efectiv (damnum emergens), constând în valoarea tuturor costurilor efectiv angajate de reclamantă în vederea realizării imobilului, în cuantum de 2.400.000 RON, valoare care rezultă din înscrisurile contabile ce fac dovada cheltuielilor, în condiţiile Legii nr. 81/1990 şi ale Legii nr. 571/2003;

- profitul nerealizat (lucrum cessans), în cuantum de 1.805.500,59 RON, constând în diferenţa în plus dintre cheltuielile totale ce urmau a fi angajate de reclamantă pentru realizarea imobilului, adică suma de 2.823.529,41 RON (valoare ce include atât cheltuielile ce au fost efectiv făcute, până la data încetării contractului - adică suma de 2.400.000 RON - cât şi cheltuielile ce ar mai fi fost necesare pentru realizarea integrala a imobilului) pe de o parte şi preţul indicat în art. 6 din contactul de antrepriză (adică suma de 1.050.000 euro - echivalentul a 4.629.030 RON la cursul de referinţa al BNR din ziua acţiunii introductive de 1 euro = 4,4086 RON), pe de altă parte.

La data de 10 februarie 2014, reclamanta a depus la dosar o nouă cerere precizatoare (dosar Tribunal), prin care a arătat că prejudiciul reclamat la plată prin acţiunea introductivă, este în cuantum de 5.796.243,60 RON inclusiv TVA şi este format din:

- prejudiciul efectiv (damnum emergens), constând în valoarea tuturor costurilor efectiv angajate de reclamantă în vederea realizării imobilului, în cuantum de 1.281.300 RON, valoare care rezultă din concluziile raportului de expertiză;

- profitul nerealizat (lucrum cessans), în cuantum de 4.514.943,60 RON, constând în diferenţa în plus dintre cheltuielile totale angajate de reclamantă pentru realizarea imobilului, adică suma de 1.281.300 RON, pe de o parte, şi preţul indicat în art. 6 din contactul de antrepriză (adică suma de 1.050.000 euro + TVA - echivalentul a 5.796.243,60 RON la cursul de referinţa al BNR din data de 10.12.2013 - 1 euro = 4,4518 RON), pe de altă parte. A apreciat reclamanta că ar fi înregistrat acest profit (ca diferenţă dintre preţul contractului de antrepriză şi totalul costurilor) dacă nu ar fi existat faptele culpabile ale pârâţilor care au întemeiat acţiunea introductivă.

Prin încheierea de şedinţă din 15 aprilie 2013, prima instanţă a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D., precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru motivele arătate în cuprinsul acestei încheieri.

Prin sentinţa civilă nr. 551 din 10 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013 s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, fiind obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 792.330 RON, reprezentând valoarea costurilor pentru executarea lucrărilor de edificare a construcţiei, în regim de înălţime S+P+2E+3E retras, situată în Bucureşti, str. x, corp A, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. S-au respins restul pretenţiilor, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin contractul de antrepriză generală nr. 015-01 din 7 iunie 2008, reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de antreprenor s-a obligat faţă de pârâţii C., D. şi E., în calitate de beneficiari, să execute lucrări de construcţii - amenajări (inclusiv şi fără a se limita la instalaţiile electrice, procurarea de materiale etc.) pentru realizarea imobilului S+P+2E+M situat pe terenul în suprafaţă de 300 m.p. din strada x nr. x.

În conformitate cu art. 3 din contract, antreprenorul s-a obligat să realizeze lucrările cu materialele şi manopera, respectiv mijloacele tehnice şi personal proprii, suportând toate costurile ce concură la realizarea lucrărilor, cu menţiunea că preţul ferm al materialelor ce urmează a fi încorporate prevăzut în devizul ofertă să fie în prealabil acceptat de beneficiar.

Părţile au stabilit termenul de efectuare a lucrărilor ca fiind 31 octombrie 2009 - art. 4 - iar în privinţa preţului - art. 6 - s-a convenit că beneficiarul va plăti antreprenorului suma de 1.050.000 euro, la care se adaugă TVA, ce va fi calculată ca produs dintre cantităţile de lucrări puse în operă şi preţurile unitare prevăzute în anexa 3.

Prin sentinţa civilă nr. 7049 din 7 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2011, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de pârâţii C. şi D. împotriva măsurii administratorului judiciar al S.C. A. S.R.L. prin care s-a respins cererea acestora de înscriere la masa credală a creanţei în sumă de 376.887,20 RON, echivalentul sumei de 92.000 euro. Declaraţia de creanţă a fost formulată de pârâţii C. şi D., în calitate de beneficiari, în temeiul contractului de antrepriză generală nr. x din 7 iunie 2008 încheiat cu S.C. A. S.R.L., aceştia prevalându-se de clauza cuprinsă în art. 31 lit. a) din contract. Atât prin contestaţia formulată în faţa judecătorului sindic, cât şi prin cererea de recurs împotriva sentinţei menţionate, pârâţii F. au susţinut încheierea contractului de antrepriză de către pârâtul E. în nume propriu, dar şi în numele lor, confirmând astfel calitatea lor mandanţi la încheierea contractului de antrepriză.

Având în vedere cele expuse, prima instanţă a reţinut că pârâţii C. şi D. nu mai pot invoca în cauza de faţă lipsa mandatului, recunoscut anterior în mod expres prin cererile formulate în procedura insolvenţei, astfel cum s-a reţinut şi prin încheierea de şedinţă din data de 15 aprilie 2013, prin care această instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Faţă de împrejurarea că reclamanta, în calitate antreprenor, nu a executat în întregime lucrările de construire, prima instanţă a reţinut, în prealabil, că beneficiarii nu datorează integral remuneraţia în cuantum de 1.050.000 euro + TVA. Obligaţia beneficiarilor de a plăti această sumă, ca preţ contractual, există numai în cazul finalizării construcţiei, astfel cum rezultă din clauzele art. 7 şi 8 din convenţie.

În acelaşi timp însă, este de necontestat că reclamanta a efectuat parţial lucrarea, astfel încât contraprestaţia beneficiarilor se reduce în mod corespunzător pentru lucrările real executate, fără ca înţelegerea dintre pârâţi, atestată de convenţia autentificată cu nr. x din 27 aprilie 2010 de B.N.P. G. şi H. să producă efecte asupra obligaţiei beneficiarilor rezultate din contractul de antrepriză. Atât contractul de asociere autentificat cu nr. x din 28 mai 2009 de B.N.P. I., completat şi modificat prin cele două adiţionale, cât convenţia autentificată cu nr. x din 27 aprilie 2010 de B.N.P. G. şi H. produc efecte exclusiv faţă de părţile contractante, conform art. 973 din C. civ. de la 1864 (act normativ sub imperiul căruia s-au încheiat contractele).

Prima instanţă a considerat nerelevantă afirmaţia pârâţilor F. în sensul că nu au fost informaţi cu privire la stadiul de execuţie a lucrării, în condiţiile în care prin contractul de antrepriză nu s-a prevăzut recepţia pe stadii de execuţie, ci numai recepţia la finalizarea lucrării. De asemenea, pârâţii nu pot invoca lipsa facturilor emise de către reclamantă, care să ateste preţul materialelor şi a manoperei pe parcursul realizării lucrării, neexistând nici o clauză contractuală în acest sens. Clauza stipulată în art. 3, prin s-a stabilit că preţul ferm al materialelor ce urmează a fi încorporate, prevăzute în devizul ofertă, va fi în prealabil acceptat de beneficiar nu impietează asupra obligaţiei de plată a pârâţilor, care s-au obligat la plata unui preţ global, prestabilit la suma de 1.050.000 euro, ce urma a fi plătit la finalizarea construcţiei, prin determinarea lucrărilor real executate. Fiind beneficiari ai lucrării parţial executate, în lipsa înscrisurilor care să ateste preţul materialelor, pârâţii urmează a suporta valoarea costurilor lucrărilor de construire, în baza raportului de expertiză întocmit în cauză.

Faţă de cele expuse, prima instanţă, în temeiul art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, a reţinut obligaţia pârâţilor de a plăti valoarea lucrărilor parţial executate, prin raportare la costul materialelor şi al manoperei, ca parte componentă a preţului stipulat în mod global prin art. 7 din contractul de antrepriză.

A considera altfel - în sensul că pârâţii nu datorează nici o sumă de bani, având în vedere că nu s-a finalizat construcţia şi că nu s-a încheiat procesul-verbal de recepţie la finalizarea lucrărilor - ar semnifica lipsirea de orice efecte a contractului de antrepriză, care nu a fost desfiinţat pe calea acţiunii în nulitate ori prin intervenirea sancţiunii rezilierii judiciare sau convenţionale. Obligaţia beneficiarilor de plăti valoarea lucrărilor real executate subzistă, fiind subînţeleasă din modalitatea de redactare a clauzelor contractuale - art. 3, art. 6 şi art. 8.

Prima instanţă a constatat, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul J., că la data întocmirii procesului-verbal de constatare a stadiului fizic al lucrărilor de construcţii montaj din data de 7 aprilie 2010, construcţia era executată în proporţie de 45,75%.

Din acelaşi raport de expertiză rezultă că evaluarea lucrărilor de construire executate de către societatea reclamantă, corespunzătoare stadiului de execuţie existent la data de 7 aprilie 2010, în baza unui deviz analitic nu este posibilă, având în vedere, în principal, lipsa documentaţiei tehnice corespunzătoare, lipsa facturilor care să ateste procurarea materialelor încorporate în cădire, precum şi inexistenţa documentelor referitoare la personalul angajat care a efectuat lucrarea.

În lipsa acestor înscrisuri, expertul a determinat valoarea lucrărilor de construire executate prin metoda valorii de înlocuire, rezultând valoarea de 792.330 RON. Instanţa nu a avut în vedere valoarea de 1.281.300 RON, ca valoare a construcţiei parţial executate la nivelul anului 2013, deoarece, pe de o parte, instanţa a fost învestită cu pretenţiile reprezentând costurile realizării construcţiei, prin raportare la data efectuării lucrărilor, iar pe de altă parte, având în vedere şi considerentele anterior expuse, precum şi cauza cererii de chemare în judecată, beneficiarii datorează parte din preţul contractual determinat prin prisma costurilor efectiv angajate şi nu a valorii ulterioare a construcţiei.

Referitor la pretenţiile în sumă de 4.514.943,60 RON, solicitate de reclamantă cu titlu de profit nerealizat, constând în diferenţa în plus dintre cheltuielile pentru realizarea imobilului şi preţul indicat în art. 6 din contract, prima instanţă a constatat că acestea sunt neîntemeiate, în realitate, pe această cale, solicitându-se întregul preţ contractual, deşi reclamanta şi-a îndeplinit numai parţial obligaţia asumată, iar culpa pârâţilor - care prin faptele lor să fi pus reclamanta în imposibilitate de a finaliza construcţia - nu a fost dovedită, simplele susţineri în acest sens din cuprinsul cererii de chemare în judecată nefiind suficiente.

În cauză s-au formulat apeluri de pârâţii C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 551 din 10 februarie 2014 şi a încheierii din 15 aprilie 2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, iar de pârâtul E. şi de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., împotriva sentinţei civile nr. 551 din 10 februarie 2014.

În drept, au fost invocate prevederile art. 282 şi urm. vechiul C. proc. civ.

La data de 26 mai 2014 apelanţii pârâţi C. şi D. au formulat întâmpinare la apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin care au solicitat respingerea acestuia.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 298 alin. (2) raportat la art. 115 şi următoarele din vechiul C. proc. civ.

Prin apelul său, pârâtul E. a solicitat modificarea, în tot, a sentinţei atacate şi respingerea ca neîntemeiată a acţiunii introductive.

Pârâţii C. şi D., au formulat apel atât împotriva sentinţei civile nr. 551 din 10 februarie 2014, cât şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 15 aprilie 2013, solicitând instanţei să admită apelul, să modifice sentinţa apelată şi să dispună admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea în tot a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

Prin întâmpinarea depusă la termenul de judecată din 25 iunie 2014, S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea apelului pârâţilor C. şi D. ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 1343 din 23 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., împotriva sentinţei civile nr. 551 din 10 februarie 2014, s-a respins apelul pârâţilor C. şi D., împotriva încheierii din 15 aprilie 2013, ca nefondat, s-au admis apelurile declarate de pârâţii C., D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 551 din 10 februarie 2014, care a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această decizie, în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., instanţa de apel a reţinut că, în mod eronat, reclamanta a susţinut că în dosarul de insolvenţă s-a stabilit că aparţine pârâţilor culpa contractuală; hotărârea pronunţată în acel dosar, nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti, nu se impune cu autoritate de lucru judecat, neexistând tripla identitate cerută imperativ de art. 1201 C. civ.

De asemenea, deşi în cauză, în cele două etape procesuale a fost administrat un amplu probatoriu, reclamanta nu a reuşit să dovedească faptul că imobilul în litigiu a fost edificat prin mijloacele materiale şi financiare ale societăţii, astfel că prejudiciul nu are caracter cert determinat şi nu se poate solicita repararea acestuia.

Referitor la încheierea din 15 aprilie 2013, prin care au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D., precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a apreciat în mod judicios asupra netemeiniciei acestor excepţii, pe baza analizei probelor administrate în susţinerea lor.

Cu privire la apelul pârâţilor împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, s-a reţinut că este fondat, corespunzător argumentaţiei aduse asupra apelului declarat de reclamantă, reţinându-se, în esenţă, că probele administrate nu conduc la concluzia indubitabilă că imobilul în litigiu a fost edificat prin eforturile S.C. A. S.R.L.

Împotriva deciziei civile nr. 1343 din 23 septembrie 2015 şi a încheierilor de şedinţă din 25 iunie 2014 şi 26 noiembrie 2014, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Prin decizia civilă nr. 1399 din 20 septembrie 2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a V-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1343 din 23 septembrie 2015 şi a încheierilor de şedinţă din 25 iunie 2014 şi 26 noiembrie 2014, pe care le-a casat, şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa de control judiciar a reţinut că, pornind de la prevederile contractului de antrepriză, care prevăd realizarea de către antreprenor a lucrărilor de construcţie prin manopera şi cu materialele proprii, cu mijloacele tehnice şi personalul propriu, cu suportarea tuturor costurilor ce concură la realizarea lucrărilor, coroborat cu procesele-verbale de lucrări ascunse semnate de reprezentanţii autorităţilor publice şi de constatare a stadiului fizic al lucrărilor din data de 7 aprilie 2010, există prezumţia că societatea reclamantă a edificat lucrările în executarea acestui contract de antrepriză.

Această prezumţie nu a fost răsturnată prin nicio probă administrată la instanţele de fond.

În condiţiile în care existenţa faptică a lucrărilor este necontestată, a se reţine că lipsa documentaţiei tehnice, faptul că documentele contabile analizate nu conduc direct la concluzia că reclamanta este cea care a edificat construcţia, nu răstoarnă prezumţia arătată, în condiţiile în care nu s-a probat că altcineva a avut calitatea de executant, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului de către instanţa de apel.

S-a mai apreciat că nu s-a avut în vedere întregul context al raporturilor contractuale dintre părţi, faptul că, aşa cum s-a statuat prin decizia civilă nr. 653 din 16 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, contractul de antrepriză a fost un act încheiat cu sine-însuşi, având în vedere dubla calitate a pârâtului E., atât de beneficiar direct şi mandatar al celorlalţi beneficiari C. şi D., cât şi de administrator statutar al antreprenorului S.C. A. S.R.L., faptul că diligenţa în privinţa existenţei înscrisurilor doveditoare îi aparţine administratorului statutar, precum şi obligaţia sa de a le prezenta după intrarea societăţii în procedura insolvenţei. Se impunea, totodată, evaluarea necesităţii existenţei înscrisurilor doveditoare ale edificării construcţiei şi prin prisma dispoziţiilor contractuale care prevăd la art. 6 un preţ global pentru întreaga lucrare.

Cât priveşte criticile aduse încheierii de şedinţă din data de 25 iunie 2014 sub aspectul taxei judiciare de timbru, s-a reţinut că sunt fondate, prevederile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 nefiind aplicabile în speţă, astfel că pentru apelul promovat, pârâţii datorează taxă judiciară de timbru, care trebuie calculată potrivit art. 3 coroborat cu art. 11 din Legea nr. 146/1997, urmând ca, în rejudecare instanţa de apel să ia măsurile procesuale corespunzătoare.

Ca urmare a soluţiei de casare cu trimitere spre rejudecare cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 11 ianuarie 2017 sub nr. x/2013*.

Prin decizia civilă nr. 1908 din 14 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2013 a fost anulat apelul formulat de E., cu domiciliul procesual ales în Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 551 din 10 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, ca netimbrat.

Au fost respinse apelurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., cu sediul ales în Bucureşti şi de pârâţii C. şi D. ambii domiciliaţi în Bucureşti, având domiciliul procesual ales în Bucureşti, împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

A fost respinsă cererea apelanţilor-pârâţi D. şi C. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Dată fiind problema de drept dezlegată de instanţa de recurs în sensul că în apel pârâţii datorează taxă judiciară de timbru, la termenul de judecată din data de 28 februarie 2017 s-a pus în vedere acestora să timbreze ambele apeluri.

Apelantul-pârât E. nu s-a conformat acestei obligaţii, motiv pentru care prin încheierea de şedinţă din data de 30 mai 2017 s-a admis excepţia de netimbrare cu privire la apelul formulat de acesta.

Faţă de această soluţie şi date fiind prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997, apelul formulat de pârâtul E. a fost anulat ca netimbrat.

Cât priveşte apelul formulat de pârâţii C. şi D., cu titlu prealabil, s-a reţinut că aceştia au formulat apel şi împotriva încheierii din data de 15 aprilie 2013, prin care au fost respinse de prima instanţă, ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D., precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.

În primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1343 din 23 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, printre altele, s-a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor F. împotriva încheierii din 15 aprilie 2013, iar împotriva acestei decizii s-a formulat recurs doar de către reclamanta A. (care a solicitat admiterea în tot a acţiunii), nu şi de către pârâţii F..

Ca urmare, reiese că soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F., precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a trecut în puterea lucrului judecat şi nu mai poate fi repusă în discuţie în această etapă procesuală, astfel că motivele din apelul pârâţilor cu privire la această încheiere au mai fost analizate.

S-a avut în vedere că, prin neatacarea deciziei civile nr. 1343 din 23 septembrie 2015 cu privire la respingerea apelului lor la încheierea din 15 aprilie 2013, pârâţii F. nu au supus atenţiei instanţei de recurs această soluţie, iar faţă de principiul disponibilităţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a judecat recursul doar în limitele criticilor formulate de recurenta reclamantă A. (şi care vizau doar fondul pretenţiilor deduse judecăţii), neavând a statua şi cu privire la modul în care în primul apel s-a respins apelul la încheierea respectivă, astfel că soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F. şi prescripţiei dreptului material la acţiune a intrat în puterea lucrului judecat.

Oricum, instanţa de apel a reţinut, în rejudecare, că motivele de apel prin care apelanţii pârâţi F. susţin nelegalitatea încheierii de şedinţă din 15 aprilie 2013 sunt netemeinice, faţă de următoarele considerente:

Astfel, cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D., în mod corect prima instanţă a procedat la respingerea acesteia, faţă de faptul că prin sentinţa nr. 7049 din 7 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 653 din 16 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2011, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că soţii F. au fost părţi în contractul de antrepriză din data de 7 iunie 2008 încheiat cu reclamanta A. S.R.L. şi că pârâtul E. a semnat acest contract şi în calitate de mandatar al pârâţilor F..

Motivele de apel prin care apelanţii pârâţi F. contestă puterea de lucru judecat în prezenta cauză a deciziei nr. 653 din 16 martie 2012 nu pot fi reţinute, faţă de faptul că prin care aceste critici apelanţii pârâţi contestă în realitate prezumţia legală irefragabilă în sensul că soluţia cuprinsă într-o hotărâre este prezumată a exprima adevărul şi nu mai poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, scopul acestei prezumţii fiind să nu se ajungă în situaţia în care două hotărâri judecătoreşti irevocabile să se contrazică iar drepturile recunoscute printr-o hotărâre să fie într-un sens contrar unei alte hotărâri, anterioare, date într-un alt proces.

Or, atât timp cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (cea pronunţată în dosarul nr. x/2011) s-a stabilit calitatea de părţi a pârâţilor F. în contractul de antrepriză încheiat cu reclamanta A., indiferent de obiectul şi cauza cererii ce a fost soluţionată prin sentinţa judecătorului sindic, rezultă că aceştia nu mai pot invoca în prezenta cauză lipsa calităţii procesuale pasive pe temeiul lipsei mandatului acordat pârâtului E. şi a faptului că soţii F. nu ar fi obligaţi contractual faţă de apelanta reclamantă.

De altfel, susţinerile apelanţilor pârâţi F. în sensul că nu ar fi părţi în contractul de antrepriză sunt combătute chiar şi de o serie de înscrisuri emanând de la aceştia - a se vedea spre ex. Notificarea din 5 mai 2010 prin care s-a notificat reclamantei rezilierea de plin drept a contractului (primul dosar apel) şi declaraţia de creanţă (dosar). Or, notificarea rezilierii contractului implică o recunoaştere de către apelanţii F. a calităţii de parte în contractul de antrepriză, iar din simpla lecturare a declaraţiei de creanţă se observă că aceasta cuprinde o mărturisire expresă şi necondiţionată în acelaşi sens.

Cât priveşte criticile referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, chiar în situaţia în care s-ar considera că soluţia de respingere a excepţiei nu a intrat în puterea lucrului judecat prin neatacarea de către pârâţii F. a deciziei nr. 1343 din 23 septembrie 2015, pronunţate în primul apel, acestea tot nu ar fi fondate.

Astfel, tot prin sentinţa nr. 7049 din 7 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 653 din 16 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la care s-a făcut referire mai sus, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că beneficiarii contractului de antrepriză din 7 iunie 2008, respectiv pârâţii C. şi D. şi pârâtul E. au acceptat continuarea contractului până la data de 5 mai 2010.

Or, în raport de această dată şi de prevederile art. 3 alin. (1) şi (7) din Decretul nr. 167/1958 reiese că la data formulării cererii de chemare în judecată (9 ianuarie 2013), termenul de prescripţie nu era împlinit.

Mai mult, se are în vedere că, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, din înscrisurile de la dosar (Actul adiţional nr. 2 la Contractul de asociere nr. x din 24 aprilie 2008 şi Convenţia nr. 979 din 27 aprilie 2010) apelanţii-pârâţi F. au recunoscut că termenul de finalizare a imobilului a fost prelungit până la data de 31 martie 2010, astfel că termenul de prescripţie nu putea începe să curgă anterior acestui moment, date fiind şi prevederile art. 8 din contractul de antrepriză.

Referitor la motivele de apel formulate de pârâţii F. prin care aceştia critică soluţia dată de prima instanţă pe fondul cauzei, făcând referire totodată la excepţia de neexecutare, ceea ce ar determina, în opinia lor, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, acestea au fost analizate împreună cu apelul reclamantei, prin care A. S.R.L. solicită, din contra, subsecvent admiterii apelului său, schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

În primul rând, s-a reţinut că, în mod nefondat, s-a apreciat de către apelanta-reclamantă ca eronat raţionamentul primei instanţe, în sensul că faţă de faptul că lucrarea nu a fost finalizată pârâţii nu datorează întregul preţ al contractului.

După cum s-a arătat mai sus, prin ultima precizare a cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că prejudiciul reclamat la plată este în cuantum de 5.796.243,60 RON inclusiv TVA şi este format din:

- prejudiciul efectiv (damnum emergens), constând în valoarea tuturor costurilor efectiv angajate de reclamantă în vederea realizării imobilului, în cuantum de 1.281.300 RON, valoare care rezultă din concluziile raportului de expertiză;

- profitul nerealizat (lucrum cessans), în cuantum de 4.514.943,60 RON, constând în diferenţa în plus dintre cheltuielile totale angajate de reclamantă pentru realizarea imobilului, adică suma de 1.281.300 RON, pe de o parte, şi preţul indicat în art. 6 din contactul de antrepriză (adică suma de 1.050.000 euro + TVA - echivalentul a 5.796.243,60 RON la cursul de referinţa al BNR din data de 10 decembrie 2013 - 1 euro = 4,4518 RON), pe de altă parte.

Se observă atât din însumarea acestor valori (care totalizează 5.796.243,60 RON) cât şi din explicitarea celor două capete de cerere de către reclamantă, că, în realitate, aceasta a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâţilor la plata întregului preţ convenit contractual, respectiv 1.050.000 euro + TVA.

Or, faţă de prevederile art. 6 şi 8 din contractul de antrepriză generală din 7 iunie 2008, reiese că preţul de 1.050.000 euro + TVA era datorat de beneficiari (pârâţii din prezenta cauză) în situaţia finalizării lucrărilor de construcţie la imobilul S+P+2E+M din str. x, Bucureşti, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Aşa fiind, în condiţiile în care contractul de antrepriză încheiat între părţi are caracter sinalagmatic, obligaţiile asumate de către părţi sunt interdependente, fiecare dintre ele reprezentând cauza juridică a obligaţiei reciproce a celeilalte părţi, dat fiind că apelanta-reclamantă nu şi-a executat obligaţia de finalizare a lucrărilor în termenul convenit contractual, pe cale de consecinţă nu este îndreptăţită nici la încasarea integrală a preţului convenit. Ca urmare, solicitarea sa de obligare a pârâţilor la plata sumei de 4.514.943,60 RON, constând în diferenţa în plus dintre cheltuielile totale angajate de reclamantă pentru realizarea imobilului, adică suma de 1.281.300 RON, pe de o parte, şi preţul indicat în art. 6 din contactul de antrepriză (adică suma de 1.050.000 euro + TVA - echivalentul a 5.796.243,60 RON), apare ca neîntemeiată.

Aspectele învederate de către apelanta reclamantă prin motivele de apel referitor la faptul că nu i se poate reţine neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul de antrepriză deoarece pârâţii au acţionat cu intenţia de a frauda drepturile şi interesele A., iar pârâtul E., faţă de dubla sa calitate, a acţionat pentru a determina încetinirea şi stoparea lucrărilor, nu pot conduce la admiterea apelului reclamantei.

S-a avut în vedere că, independent de faptul că prin decizia nr. 653 din 16 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a reţinut caracterul fraudulos al raportului contractual prin raportare la cauza mediată a debitoarei A., acest aspect nu impietează asupra caracterului reciproc al obligaţiilor părţilor, iar faţă de faptul că apelanta A. nu şi-a executat întocmai obligaţia asumată contractual nu poate pretinde cocontractanţilor (apelanţii pârâţi) executarea obligaţiei de plată integrală a preţului.

S-a mai constatat că frauda a fost reţinută în hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti doar în legătură cu încheierea contractului (respectiv faţă de modul de redactare a clauzelor acestuia s-au depistat indicii privind o posibilă cauză frauduloasă sau ilicită), iar nu şi în legătură cu modul de executare a contractului (de ex. că lucrătorii de pe şantier ar fi primit de la pârâtul E. alte însărcinări, astfel cum susţine apelanta A.).

În ceea ce priveşte motivele de apel prin care apelanţii F. au criticat soluţia primei instanţe prin care au fost obligaţi la plata sumei de 792.330 RON, reprezentând valoarea costurilor pentru executarea lucrărilor de edificare a construcţiei, în regim de înălţime S+P+2E+3E retras, situată în Bucureşti, iar apelanta A. a solicitat, din contra, acordarea sumei de 1.281.300 RON pe care pretinde că ar fi angajat-o pentru realizarea imobilului, acestea sunt nefondate, instanţa de apel apreciind că soluţia primei instanţe cu privire la acest capăt de cerere este legală şi temeinică.

Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, în considerentele deciziei de casare nr. 1399 din 20 septembrie 2016, a arătat că prin raportare la situaţia că existenţa faptică a lucrărilor nu este pusă sub semnul discuţiei de către niciuna dintre părţi, este necesar a se stabili întregul context al relaţiilor contractuale dintre părţi (cu o privire specială asupra faptului că respectivul contract de antrepriză a fost un act încheiat cu sine-însuşi şi că apelantului pârât E., care avea o dublă calitate, îi revenea obligaţia de a prezenta înscrisurile doveditoare) precum şi de a se evalua în ce măsură era necesară existenţa înscrisurilor doveditoare ale edificării construcţiei.

Potrivit art. 6 din contract preţul convenit de părţi pentru lucrările de construcţie-amenajare a imobilului era în cuantum de 1.050.000 euro + TVA, acesta având deci caracter fix, fără a exista posibilitatea de a varia în plus sau în minus în funcţie de preţul materialelor şi costul muncii.

Ca atare, nu prezintă relevanţă aspectul dacă apelanta-reclamantă este în măsură să depună înscrisuri doveditoare cu privire la preţul tuturor materialelor, materiilor prime, utilajelor, lucrătorilor, celorlalte cheltuieli efectuate pentru ridicarea construcţiei, ci trebuie verificat doar dacă aceasta a administrat suficiente mijloace de probă din care să se desprindă concluzia că lucrările constatate prin procesul-verbal din data de 7 aprilie 2010, care au fost avute în vedere şi de raportul de expertiză construcţii de la prima instanţă, au fost realizate de A. S.R.L.

Or, analizând probele administrate în cauză, instanţa de apel a apreciat că acestea dovedesc cu prisosinţă faptul că apelanta A. a efectuat lucrările corespunzătoare stadiului de execuţie din data de 07.04.2010 (moment cu puţin anterior datei la care apelanţii F. au notificat reclamantei rezilierea contractului de antrepriză nr. x/2008).

Astfel, la dosarul primei instanţe se regăsesc o multitudine de înscrisuri - a se vedea facturile, avizele de însoţire a mărfii, declaraţiile de conformitate, bonuri fiscale, extrase de cont de la dosar prima instanţă, cât şi cele de la dosar prima instanţă: proces-verbal de control al calităţii lucrărilor, procese-verbale pentru verificarea calităţii lucrărilor ce devin ascunse, procese-verbale de recepţie materiale, ordin de începere lucrări, alte procese-verbale, etc.

În multe din aceste înscrisuri apare menţionat ca şi executant/constructor apelanta A. S.R.L., fiind menţionată totodată şi adresa imobilului (), ceea ce vine să infirme susţinerile apelanţilor-pârâţi potrivit cărora apelanta-reclamantă nu a efectuat lucrări la imobil şi că, mai mult, înscrisurile depuse de aceasta se referă la lucrările executate pe alte şantiere, iar nu la cel din cauză.

Au fost menţionate cu titlu de exemplu înscrisurile de la dosar prima instanţă, care dovedesc achiziţionarea de către apelanta A. a unor materiale de construcţii pentru punctul lucru din str. x, procesul-verbal întocmit de Inspectoratul de Stat în Construcţii la data de 7 august 2008 (dosar prima instanţă) unde apare reclamanta în calitate de antreprenor, procesele-verbale de lucrări ascunse de la acelaşi dosar, diverse procese-verbale (dosar prima instanţă), în care de asemenea apelanta A. este menţionată ca şi constructor.

S-a mai reţinut că multe din aceste înscrisuri sunt semnate şi de d-na K., desemnată diriginte de şantier de către apelanţii pârâţi (dosar Tribunal), de dl. L., desemnat de către A. prin E. responsabil M. şi de dl. N., desemnat tot de A. prin E. în funcţia de şef punct lucru (dosar Tribunal), ceea ce vine să confirme o dată în plus că apelanta-reclamantă a executat lucrările atestate prin toate aceste procese-verbale şi a achiziţionat materialele necesare punerii în operă.

Cele de mai sus infirmă alegaţiile apelanţilor F. formulate cu ocazia rejudecării apelului (a se vedea spre ex. cele susţinute în Nota de probatoriu depusă la data de 2 octombrie 2017) în sensul că de fapt lucrările efectuate de echipa lui N. s-ar fi efectuat în beneficiul lui E. şi nu al reclamantei A..

Aceasta deoarece, astfel cum s-a arătat mai sus, dl N., numit de însuşi apelantul-pârât, pe vremea când încă avea calitatea de administrator al A., în funcţia de şef punct lucru pentru imobilul din str. x, a semnat alături de dirigintele de şantier şi de responsabilul M. numeroase înscrisuri în care reclamanta A. este indicată ca şi constructor.

Mai mult, însuşi apelantul-pârât C., prezent personal în faţa primei instanţe la termenul de judecată din data de 23 septembrie 2013, a susţinut (a se vedea încheierea de la dosar prima instanţă) că data de la care nu au mai fost efectuate lucrări la imobil de către societatea reclamantă este 31 decembrie 2009, ceea ce înseamnă o recunoaştere indirectă că lucrările efectuate până la această dată au fost realizate de către A..

Aceleaşi concluzii, în sensul edificării de către reclamanta A. a lucrărilor, iar nu de altcineva, cum susţin pârâţii, reies şi din contractul nr. x din 1 octombrie 2009 (dosar instanţa de apel), încheiat între A. prin administrator E. (în calitate de beneficiar) şi O. S.R.L. (în calitate de executant), prin care aceasta din urmă s-a obligat să execute lucrări de structuri metalice pentru mansarde pentru locaţia din, lucrări care au fost recepţionate la data de 2 decembrie 2009, când s-a încheiat procesul-verbal de la fila 50 vol. II dosar instanţa de apel.

Aceste înscrisuri infirmă ipoteza susţinută de apelanţii-pârâţi, conform căreia lucrările de construire la imobilul pentru care s-a încheiat contractul de antrepriză nu ar fi fost executate de A., deoarece atât timp cât apelanta reclamantă este cea care a încheiat contractul nr. x din 1 octombrie 2009 (care reprezintă un contract de subantrepriză), apare evident (1) că aceasta este antreprenorul şi (2) faţă de lucrările contractate şi recepţionate că la momentul decembrie 2009 imobilul fusese deja ridicat până la nivelul mansardei.

Cât priveşte înscrisurile depuse de apelanţii pârâţi şi prin care aceştia tind a dovedi că în realitate lucrările ar fi fost executate fie de pârâtul E. în regie proprie, fie de alte persoane (spre ex. P., în baza contractului de mandat nr. x din 2 noiembrie 2009 sau S.C. Q. S.R.L. - a se vedea aici contractul de execuţie nr. x din 3 noiembrie 2009), instanţa de apel nu le-a acordat putere probatorie, apreciind că acestea nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză şi din care s-a desprins situaţia de fapt reţinută anterior.

Mai mult, chiar în cazul în care s-ar aprecia că aceste înscrisuri nu sunt încheiate pro causa şi că au putere probatorie, tot nu s-ar putea face abstracţie că atât contractul de mandat cât şi cel de construire menţionate anterior sunt încheiate în luna noiembrie 2009, deci foarte aproape de momentul 31 decembrie 2009 de la care pârâţii înşişi au recunoscut că nu s-au mai efectuat lucrări, astfel că apare neverosimil ca lucrările consemnate în procesul-verbal din 7 aprilie 2010 să fi fost efectuate în doar două luni (din anotimpul friguros - aspect de mare importanţă pentru domeniul construcţiilor, când ritmul de lucru este mult încetinit).

S-a mai reţinut că lucrările pretins contractate cu S.C. Q. S.R.L. (placă şi lucrări peste parter apartament sud, etaj curent 1 şi 2 etc.) nu se dovedeşte că ar fi fost executate şi în orice caz conduc la prezumţia că imobilul deja era ridicat până la un anumit stadiu (cel puţin până la nivelul parterului).

Faţă de cele de mai sus, instanţa de apel a apreciat că în cauză s-a dovedit cu prisosinţă că lucrările consemnate în procesul-verbal de execuţie din data de 7 aprilie 2010 au fost efectuate de apelanta-reclamantă folosind materiale şi forţă de muncă proprii, astfel că faţă de prevederile art. 969-970 şi 1073 C. civ. de la 1864 aceasta este îndreptăţită în a primi valoarea lor.

Cât priveşte susţinerile apelanţilor pârâţi în sensul că apelanta A. nu ar fi depus documentaţia din care să reiasă toată forţa de muncă ce a participat la construcţie, toate materialele achiziţionate şi utilajele folosite, etc., instanţa de apel a apreciat că acestea nu pot conduce la admiterea apelului pârâţilor F..

S-a reţinut că, astfel cum reiese şi din extrasul de la registrul comerţului şi cum este necontestat în cauză, pârâtul E. a fost administrator al reclamantei A. încă din anul 2004 până la data de 23 februarie 2010, când a fost numit P., o îndelungată perioadă având şi calitatea de asociat.

Astfel cum s-a reţinut şi prin decizia nr. 653 din 16 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, la încheierea contractului de antrepriză, apelantul E. a acţionat ca un mandatar comun al reclamantei A. şi al soţilor F., realizându-se, practic, un act cu sine însuşi al dublului mandatar, care conţinea germenii unei înţelegeri frauduloase prin prisma cauzei ilicite a contractului.

Ca urmare, apare mai mult decât plauzibilă susţinerea apelantei A. în sensul că faptul că această documentaţie nu a fost depusă în totalitate îi este imputabil chiar fostului administrator - apelantul E., lichidatorul judiciar nefiind în măsură să depună mai multe înscrisuri decât cele deja aflate la dosar, deoarece nu i-au fost predate.

S-a reţinut că şi anterior intrării în insolvenţă, la data de 10 martie 2010 reclamanta A. prin administratorii de la acea vreme (P. şi R.) l-au somat pe apelantul E. să predea actele societăţii şi obiectele de inventar (dosar prima instanţă), ceea ce confirmă susţinerile lichidatorului în sensul că documentele contabile nu au fost predate de acest pârât.

De asemenea, s-a arătat că nu este relevant nici în ce măsură apelanta reclamantă avea un număr suficient de salariaţi angajaţi cu contract de muncă (faţă de referirile apelanţilor pârâţi privind informaţiile furnizate de Inspectoratul Teritorial de Muncă), în condiţiile în care, pe de o parte, există informaţii privind existenţa unui anumit număr de salariaţi (instanţa de apel şi instanţa de apel), iar pe de altă parte, instanţa nu este sesizată în prezenta cauză cu soluţionarea unui litigiu de dreptul muncii, pentru a stabili dacă apelanta-reclamantă a respectat dispoziţiile legale din această materie în ceea ce priveşte forţa de muncă folosită.

Referitor la proba cu expertiză contabilă administrată în primul dosar de apel, la care se face referire de către apelanţii-pârâţi, instanţa de apel a apreciat că nici concluziile acesteia nu sunt relevante, deoarece, pe de o parte, expertul contabil a apreciat că nu poate indica pe baza documentelor din dosar costul efectuat de reclamantă pentru edificarea construcţiei, iar pe de altă parte, pentru că obiectul prezentului litigiu nu este să verifice dacă apelanta reclamantă a efectuat înregistrările în contabilitate în conformitate cu normele financiar-contabile, ci să stabilească valoarea tuturor costurilor efectiv angajate de reclamantă în vederea realizării imobilului şi în ce măsură aceasta este datorată de către pârâţi.

Instanţa de apel a apreciat că în mod corect prin sentinţa atacată au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 792.330 RON, reprezentând valoarea costurilor pentru executarea lucrărilor de edificare a construcţiei, în regim de înălţime S+P+2E+3E retras, situată în Bucureşti, str. x, corp A, iar nu la plata sumei de 1.281.300 RON, astfel cum a solicitat reclamanta şi cum se invocă şi prin motivele de apel.

S-a avut în vedere că prin raportul de expertiză construcţii efectuat la prima instanţă s-a stabilit că, folosind metoda valorii de înlocuire, raportat la stadiul din data de 31 decembrie 2009 (în perioada 31 decembrie 2009 - 7 aprilie 2010 nemaifiind efectuate lucrări), valoarea costurilor ocazionate de edificarea imobilului raportat la valoarea materialelor achiziţionate, a costului manoperei şi a oricăror alte cheltuieli necesare este de 792.330 RON.

Suma de 1.281.300 RON pretinsă de apelanta-reclamantă nu poate fi luată în considerare, deoarece aceasta a fost obţinută prin aplicarea coeficientului de indexare MLPAT (Kt) - Subgrupa Clădiri destinaţie locuinţă, însă prejudiciul efectiv pretins de reclamantă la capătul 1 de cerere şi constând în valoarea tuturor costurilor efectiv angajate de reclamantă în vederea realizării imobilului nu este influenţat de destinaţia imobilului, costul materialelor/manoperei/etc. fiind acelaşi indiferent că este vorba de o clădire rezidenţială sau de un spaţiu de birouri, spre ex.

Cât priveşte susţinerile apelanţilor F. în sensul că nu pot fi obligaţi la plata sumei de 792.330 RON, invocând excepţia de neexecutare şi riscul contractului, acestea nu au fost găsite ca fiind fondate.

S-a avut în vedere că excepţia de neexecutare este un mijloc de apărare pus la îndemâna părţilor unui contract sinalagmatic, prin intermediul căruia partea care îl invocă obţine o suspendare a executării propriilor obligaţii până la momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile care îi revin.

Or, în cauză, atât timp cât apelanţii F. au notificat încă din 5 mai 2010 reclamantei A. rezilierea contractului de antrepriză şi, mai mult, în prezent imobilul este aproape finalizat, reiese că apelanta reclamantă nici nu ar mai putea să finalizeze lucrările astfel cum s-a obligat prin contractul de antrepriză, astfel că apelanţii F. nu pot invoca suspendarea obligaţiei lor de plată până la un moment care niciodată nu va mai avea loc.

Nici susţinerile apelanţilor F. potrivit cărora riscul contractului este suportat în toate cazurile de antreprenor nu sunt întemeiate, câtă vreme în materia contractului de antrepriză riscul contractului are în vedere situaţia în care lucrarea executată, total sau parţial, a pierit fortuit, ceea ce nu este cazul în speţă, deoarece imobilul construit până la un anumit stadiu a fost preluat de apelanţii F., astfel cum reiese atât din procesul-verbal din 7 aprilie 2010 cât şi din convenţia nr. x din 27 aprilie 2010 (dosar Tribunal).

De asemenea, aspectul alegat de apelanţii F., în sensul că prin această convenţie pârâtul E. a recunoscut că pârâţii F. şi-au îndeplinit integral obligaţiile asumate şi a declarat că nu mai are nicio pretenţie de la aceştia nu are relevanţă în prezenta cauză, deoarece convenţia 979/2010 nu produce efecte decât între părţi, nefiind opozabilă reclamantei şi nu poate determina exonerarea apelanţilor F. de obligaţia de plată asumată, alături de pârâtul E., prin contractul de antrepriză.

Ca urmare, date fiind cele mai sus arătate, instanţa de apel a respins apelurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâţii C. şi D., ca nefondate.

Faţă de faptul că prin respingerea apelului formulat pârâţii F. au căzut în pretenţii, a fost respinsă cererea acestora de acordare a cheltuielilor de judecata ca nefondată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii D. şi C. dar şi pârâtul E..

I.În recursul lor recurenţii-pârâţii D. şi C. au adus următoarele critici deciziei recurate.

1. Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale privind prezumţia referitoare la cele două excepţii procesuale.

Astfel, în rejudecare, instanţa de apel a reţinut că în primul ciclu procesual instanţa de apel a respins apelul pârâţilor împotriva încheierii din 15 aprilie 2013 a primei instanţe, iar împotriva acestei hotărâri s-a formulat recurs doar de către reclamanta A., nu şi de către pârâţii F., astfel încât soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F., precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a trecut în puterea lucrului judecat.

Această argumentaţiei este eronată, fiind încălcate dispoziţiile art. 311 alin. (1) C. proc. civ. - 1865, dar şi decizia de casare nr. 1399/2016 a ICCJ, prin care s-a dispus casarea în tot a deciziei nr. 1343/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, în opinia recurenţilor-pârâţi F., hotărârea casată neavând nicio putere.

2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, relativ la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin încheierea din 15 aprilie 2013, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de pârâţii F., iar instanţa de apel, în rejudecare, fără a analiza fondul excepţiei, a menţinut soluţia, motivat de faptul că anterior, prin altă hotărâre judecătorească, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că soţii F. au fost părţi în contractul de antrepriză din 7 iunie 2008 încheiat cu reclamanta S.C. A. S.R.L.

În opinia recurenţilor-pârâţi F., instanţa de apel nu a făcut distincţia între puterea lucrului judecat şi autoritatea de lucru judecat, în speţă neexistând o dezlegare a problemei privind calitatea de parte a soţilor F. în contractul de antrepriză, deoarece nu a existat o judecată cu privire la acest aspect, nefiind îndeplinite condiţiile cerute de art. 431 alin. (2) din noul C. proc. civ.

Instanţa de apel avea obligaţia să analizeze, în fond, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ţinând cont de ansamblul raporturilor juridice născute, de natura actelor juridice, precum şi de efectele reale pe care părţile au înţeles să le dea acestor raporturi juridice.

S-a susţinut că nu există un mandat special sau general acordat de pârâţii F., pârâtului E..

Dacă instanţele ar fi analizat în detaliu clauzele şi raporturile juridice născute în baza convenţiei de asociere, ar fi observat că pârâtul E. şi-a asumat îndeplinirea întregii părţi tehnice, administrative şi manageriale a asocierii, acesta obligându-se la realizarea întregului proiect, de la obţinerea autorizaţiei de construire şi până la recepţia finală a construcţiei.

Au fost invocate în acest sens clauzele cuprinse în art. 5.1.3.8, 5.2.2.10 şi 3.3 din contractul de asociere.

S-a subliniat faptul că în lipsa unui contract de mandat valabil încheiat în ce priveşte contractul de antrepriză, nu există consimţământul pârâţilor F. la încheierea acestui contract, astfel încât notificarea de reziliere nu poate produce niciun efect retroactiv asupra calităţii acestora.

3. Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prima instanţă a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin încheierea din 15 aprilie 2013, reţinând că ultimul termen stabilit pentru finalizarea lucrărilor a fost 5 mai 2010 şi că la data introducerii acţiunii termenul de prescripţie de 3 ani nu s-a împlinit.

Acelaşi raţionament l-a avut în vedere şi instanţa de apel, în rejudecare, însă această instanţă a interpretat greşit probele şi prevederile legale aplicabile.

Recurenţii-pârâţi F. au învederat faptul că între părţi există două raporturi juridice distincte, unul din contractul de antrepriză, ce produce efecte doar între reclamanta A. şi pârâtul E., iar celălalt decurge din convenţia de asociere, ce produce efecte doar între pârâţii F., pe de o parte şi pârâtul E., pe de altă parte, astfel încât singurul temei de drept în baza căruia reclamanta ar putea formula pretenţii faţă de ei este îmbogăţirea fără justă cauză.

Având în vedere acest temei de drept, recurenţii-pârâţi F. susţin că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii este cel de la care A. a recunoscut că nu a mai efectuat lucrări de construcţii, adică 30 decembrie 2009.

S-a mai susţinut că şi în situaţia în care s-ar reţine ca temei de drept al acţiunii promovate de A., ca fiind răspunderea contractuală, termenul de la care începe să curgă prescripţia este tot termenul de finalizare al lucrărilor, adică 30 decembrie 2009, având în vedere că părţile nu au stabilit un termen mai lung de executare şi nici nu au stabilit un alt termen, în acest sens, de comun acord.

Recurenţii-pârâţi F. au susţinut că primele trei motive de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - 1865, solicitând modificarea deciziei recurate în sensul admiterii excepţiilor invocate şi respingerii cererii introductive.

4. Instanţa de apel a interpret greşit actul juridic dedus judecăţii, prin stabilirea greşită a temeiului juridic de admitere a cererii de chemare în judecată.

Reclamanta nu a indicat iniţial temeiul de drept al cererii sale, însă ulterior a precizat că temeiul de drept îl constituie răspunderea contractuală, iar în subsidiar, îmbogăţirea fără justă cauză.

Prima instanţă a reţinut, în considerentele sale, ca temei de drept, dispoziţiile art. 969 alin. (1) din C. civ. - 1864.

De asemenea, în rejudecare, instanţa de apel a reţinut ca temei de drept tot răspunderea contractuală.

În opinia recurenţilor-pârâţi temeiul de drept este greşit reţinut, deoarece nu s-a identificat nicio clauză din contract care stabileşte o obligaţie de plată în sarcina pârâţilor.

Ca atare, recurenţii-pârâţi consideră că temeiul juridic în baza căruia a fost pronunţată hotărârea este greşit, singurul temei de drept pentru recuperarea unui eventual prejudiciu, fiind doar îmbogăţirea fără justă cauză, mai ales că instanţa de apel nu a constatat nicio încălcare a obligaţiilor contractuale.

5. Instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii cu privire la temeiul contractual şi obligaţiile părţilor, neţinând seama de excepţia de neexecutare a contractului şi de principiul forţei obligatorii a acestuia.

Sub acest aspect, recurenţii-pârâţi F., au susţinut că şi în situaţia în care se va trece de susţinerile lor arătate mai sus, instanţa de apel a nesocotit drepturile lor cu privire la faptul că nu a fost analizată în mod corect excepţia de neexecutare a contractului.

S-a arătat că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, dar mai ales, deşi nu s-a constatat nicio încălcare a obligaţiilor contractuale de către recurenţii-pârâţi F., aceştia au fost obligaţi la plata contravalorii construcţiei, în mod eronat, mai ales că, potrivit art. 8 lit. a) din contractul de antrepriză, preţul construcţiei era datorat în termen de 15 de la finalizarea lucrărilor şi numai după semnarea procesului-verbal de terminare a lucrărilor.

Ca atare, au mai arătat recurenţii, numai în măsura în care se împlineau atât termenul cât şi condiţia, reclamanta era îndreptăţită să solicite şi să primească preţul contractului, până la acel moment, în sarcina pârâţilor nefiind născută nicio obligaţie de plată.

Recurenţii-pârâţi F. au mai susţinut că nu există o clauză în contract care să stipuleze obligaţia ca în caz de încetare a lucrărilor beneficiarul să achite antreprenorului costurile acestuia pentru aducerea construcţiei la nivelul existent la un moment dat al execuţiei lucrărilor.

În mod greşit s-a raportat instanţa de apel la prevederile art. 6 din contractul de antrepriză, deoarece, pe de o parte, acest preţ era stabilit în funcţie de cantităţile de lucrări şi preţuri menţionate în anexa 3 la contract, anexă care nu a existat niciodată, iar pe de altă parte, art. 6 trebuie coroborat cu art. 8 din contract în ce priveşte obligaţiile pârâţilor.

Totodată, recurenţii-pârâţi F. au susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont de principiul forţei obligatorii a contractului, arătând că nu a fost reţinută nicio încălcare a obligaţiilor contractuale în sarcina recurenţilor-pârâţi, pe când, relativ la reclamantă au fost ignorate în totalitate obligaţiile asumate de aceasta.

În opinia recurenţilor-pârâţi, din probele administrate în dosar rezultă că nu notificarea de reziliere a contractului din data de 5 mai 2010 este cauza care a condus la imposibilitatea realizării obiectului contractului de către reclamantă, ci chiar propria ei culpă.

În mod greşit a fost respinsă excepţia de neexecutare a contractului invocată de recurenţii-pârâţi, deoarece, la data când pârâţii au notificat rezilierea contractului, reclamanta era deja în situaţia de a nu-şi mai executa propriile obligaţii.

6. În situaţia în care instanţa de recurs va concluziona că răspunderea pârâţilor nu poate fi angajată în temeiul răspunderii contractuale, ci doar a îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa de recurs are obligaţia de a reanaliza obligaţia de restituire a sumelor datorate în raport de premisele şi limitele acesteia.

Prin urmare, trebuie urmărit ca diminuarea şi respectiv creştere patrimoniului fiecărei părţi să existe şi să fie dovedită cu privire la cuantum.

Recurenţii-pârâţi F. au susţinut că o dovadă în acest sens nu există la dosarul cauzei, mai ales că ambele rapoarte de expertiză întocmite în cauză au stabilit că facturile depuse de A. nu au legătură cu construcţia din strada x.

S-a mai susţinut că la dosarul cauzei nu s-a demonstrat, fără putinţă de tăgadă faptul că societatea A. este cea care a realizat în proporţie de 100% lucrarea în stadiul existent la momentul terminării lucrărilor, astfel încât, pe cale de consecinţă nu există nicio probă despre diminuarea patrimoniului A., prin achiziţionarea de materiale în vederea realizării construcţiei, care să aibă ca urmare o mărire a patrimoniului pârâţilor.

7. Instanţa de apel a interpretat greşit probele administrate în cauză şi a făcut-o doar în favoarea reclamantei.

Recurenţii-pârâţi F. au susţinut că instanţa de apel avea obligaţia să determine în ce măsură A. a efectuat ea însăşi lucrările la construcţia ce făcea obiectul contractului, respectiv dacă la aducerea construcţiei la stadiul de finalizare care s-a constat şi-au mai adus contribuţia şi alte persoane.

În opinia recurenţilor-pârâţi argumentele instanţei de apel în sensul că numai era necesar să se administreze proba cu alte înscrisuri care să ateste efectuarea lucrărilor, încalcă prevederile Legii nr. 82/1991, în sensul că a acceptat lipsa documentelor contabile justificative, care trebuia efectuate în conformitate cu legea, girând în acest fel o ilegalitate.

În ce priveşte înscrisurile care au fost acceptate ca făcând dovada realizării lucrărilor de către A., instanţa de apel a ignorat concluziile celor două rapoarte de expertiză şi nici nu a explicat de ce le-a ignorat.

Sub acest aspect, recurenţii-pârâţi F., au apreciat că facturile, avizele de însoţire a mărfi şi declaraţiile de conformitate, nu pot reprezenta documente valabile pentru justificarea lucrărilor efectuate de către A., pe motiv că aşa după cum ar rezulta din rapoartele de expertiză, pe niciunul dintre aceste documente nu este consemnat punctul de lucru, respectiv adresa la care se execută lucrările de construcţii în cauză.

De asemenea, au fost criticate reţinerile instanţei de apel cu privire la procesele-verbale de control cât şi la documentele aferente lucrărilor executate de terţe peroane pe propria cheltuială la imobilul respectiv.

De asemenea, în ce priveşte procesul-verbal din 7 aprilie 2010, acesta este încheiat între pârâţii F. pe de o parte şi pârâtul E. pe de altă parte, A. fiind terţă parte faţă de convenţia de asociere, astfel încât acest document nu-i poate profita reclamantei.

A fost criticată concluzia instanţei de apel şi cu privire la probele privind personalul angajat al reclamantei în perioada executării lucrărilor.

8. Instanţa de apel a acordat reclamantei ceea ce aceasta nu a cerut.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii tuturor costurilor efectiv angajate, însă aceasta nu a administrat probatoriul necesar pentru determinarea exactă a costurilor suportate de aceasta.

Cu toate acestea, instanţa de apel a acordat contravaloarea unei părţi din construcţie, chiar în lipsa unei precizări a cererii reclamantei.

II. În recursul său, recurentul-pârât E. a adus următoarele critici deciziei recurate.

În mod greşit instanţa de apel a aplicat prevederile art. 2 şi art. 11 din Legea nr. 146/1997, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 15 lit. p) din aceeaşi lege.

Astfel, recurentul-pârât E. a arătat că cererea iniţială a fost promovată de reclamantă prin lichidator judiciar şi a fost scutită de plata taxei judiciare de timbru în baza art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, astfel că în speţă erau aplicabile prevederile art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, deoarece legiuitorul a avut în vedere păstrarea egalităţii în drepturi şi nefavorizarea vreunei părţi prin scutirea de la plata taxei judiciare de timbru prin legi speciale.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La data de 24 aprilie 2018, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., a depus la dosarul cauzei întâmpinări la recursurile formulate de recurenţii-pârâţi F. şi respectiv E., prin care a solicitat respingerea acestora.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte va respinge recursurile formulate, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ce priveşte recursul formulat de recurenţii-pârâţi D. şi C..

1. Prima critică nu poate fi reţinută.

Instanţa de apel a aplicat în mod corect prevederile legale privind puterea de lucru judecat.

Astfel, în primul ciclu procesual pârâţii F. au formulat apel şi împotriva încheierii din 15 aprilie 2013 a primei instanţe, prin care au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi a prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 1343 din 23 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul pârâţilor F. împotriva acestei încheieri, dar împotriva acestei decizii pârâţii F. nu au formulat recurs, această cale de atac fiind declarată doar de către reclamanta A., care a solicitat admiterea acţiunii pe fondul cauzei.

Prin urmare, soluţia de respingere a celor două excepţii a trecut în puterea lucrului judecat şi nu mai poate fi pusă în discuţie, aşa după cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel.

În recurs, în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a judecat doar în limitele criticilor aduse deciziei recurate de către reclamantă, critici care vizau fondul pretenţiilor deduse judecăţii, astfel încât decizia de casare nu priveşte decât fondul cauzei, iar nu soluţia dată de instanţa de apel în ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F. şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.

Ca atare, hotărârea instanţei de apel, în rejudecare, respectă atât dispoziţiile art. 311 alin. (1) C. proc. civ. - 1865, cât şi decizia de casare nr. 1399/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

2. Criticile aduse deciziei recurate la pct. 2 şi 3 din motivele de recurs ale pârâţilor-recurenţi F., nu pot fi reţinute.

Deşi instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor F. şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, au intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând face obiectul analizei în rejudecarea apelului, cu toate acestea a analizat, fără a mai fi nevoie, pe fondul lor, aceste excepţii, dar cu toate acestea le-a respins ca fiind nefondate.

Instanţa de recurs, având în vedere cele de mai sus, constată că nu se mai impune analizarea, pe fond, a celor două excepţii, cât timp acestea au fost respinse în mod irevocabil, pârâţii neatacând în recurs soluţia instanţei de apel, din primul ciclu procesual, prin care a fost respins apelul împotriva încheierii din data de 15 aprilie 2013 pronunţată de prima instanţă.

3. Nici critica privind greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii nu poate fi reţinută, cu referire la incorecta stabilire a temeiului juridic de admitere a cererii de chemare în judecată.

De altfel, această critică nici nu vizează greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, care, după cum chiar recurenţii-pârâţi F. au arătat, este contractul de antrepriză încheiat între părţi, ci mai degrabă greşita interpretare a clauzelor acestui contract.

Aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat întregul preţ al contractului, aşa cum este stipulat în art. 6 din contract, cererea reclamantei având două componente, anume prejudiciul efectiv, constând în valoarea tuturor costurilor suportate de reclamantă în vederea realizării imobilului, dar şi profitul nerealizat, care constă tocmai în diferenţa dintre preţul prevăzut în contract şi costurile deja suportate de reclamantă pentru a ajunge la stadiul fizic existent la data rezilierii contractului.

Prin urmare, temeiul de drept invocat de reclamantă, de altfel şi reţinut de instanţele de fond, este răspunderea contractuală, iar nu îmbogăţirea fără justă cauză.

4. Nici critica privind greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii cu referire la temeiul contractual şi obligaţiile părţilor, cu neluarea în seamă a excepţiei de neexecutare a contractului şi a principiului forţei obligatorii a acestuia, nu poate fi reţinută.

Instanţa de apel a arătat că atât timp cât contractul de antrepriză încheiat între părţi are caracter sinalagmatic, obligaţiile asumate de părţi sunt interdependente, fiecare dintre ele reprezentând cauza juridică a obligaţiei reciproce a celeilalte părţi, astfel încât reclamanta nu este îndreptăţită la încasarea integrală a preţului convenit, din moment ce nu şi-a executat obligaţia de finalizare din termenul convenit în contract.

De asemenea, instanţa de apel, în rejudecare, a arătat că, potrivit considerentelor din decizia de casare nr. 1399/2016 a ICCJ, existenţa faptică a lucrărilor nu a fost pusă sub semnul întrebării de către niciuna dintre părţi, astfel că a fost necesar a se stabili întregul context al relaţiilor contractuale dintre părţi, dat ţinând cont de faptul că pârâtul E. a încheiat contractul de antrepriză cu sine însuşi, acesta având o dublă calitate, atât de antreprenor cât şi de beneficiar.

Instanţa de apel a reţinut, ca stare de fapt, că reclamanta este cea care a executat lucrările pentru ajungerea la stadiul fizic, constatat prin expertizele efectuate în cauză, al imobilului ce face obiectul litigiului, or, această stare de fapt numai poate fi combătută de către recurenţii-pârâţi pe calea de atac, extraordinară, a recursului, cât timp pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. - 1865, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurenţilor-pârâţi F. în sensul că nu ar exista o clauză contractuală care să impună plata parţială sau la stadiul fizic realizat, din moment ce nu a fost finalizată întreaga construcţie, cât timp între părţi există un contract de antrepriză care cuprinde o clauză privind preţul contractului şi cât timp s-a reţinut, ca stare de fapt, că reclamanta este cea care a realizat stadiul fizic al lucrărilor de circa 47% din total, şi câtă vreme recurenţii-pârâţi sunt cei care au reziliat contractul, împiedicând finalizarea lucrărilor de construire a imobilului.

În contextul raporturilor contractuale dintre părţi, apare ca firesc faptul că recurenţii-pârâţi trebuie să plătească contravaloarea lucrărilor deja edificate de către reclamantă, pe cheltuiala ei, din moment ce contractul de antrepriză a fost reziliat şi nu a putut fi finalizat.

5. Criticile care vizează inexistenţa răspunderii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză nu pot fi reţinute, deoarece, aşa după cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte a constatat că temeiul juridic reţinut de către instanţa de apel este legal, fiind corect ca recurenţii-pârâţi să fie obligaţi, pe temeiul răspunderii contractuale, la plata unor despăgubiri.

Analiza inexistenţa condiţiilor răspunderii pentru îmbogăţirea fără justă cauză nu are rost, cât timp s-a apreciat ca fiind corectă obligarea pârâţilor, în baza răspunderii contractuale, la plata unor despăgubiri.

6. Criticile ce vizează greşita interpretare a probelor administrate în cauză, nu pot fi reţinute, deoarece ele vizează netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, or, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. - 1865, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

7. Nici critica referitoare la faptul că instanţa de apel a acordat reclamantei ce aceasta nu a cerut, nu poate fi reţinută, deoarece, instanţa de apel a reţinut că, prin precizările ulterioare, reclamanta a solicitat, în temeiul contractului de antrepriză, atât paguba efectiv produsă, constând în contravaloarea lucrărilor deja efectuate, dar şi beneficiul nerealizat, constând în diferenţa dintre preţul final al contractului şi contravaloarea lucrărilor deja efectuate.

Or, prin decizia recurată, instanţa de apel a admis în parte cererea şi a acordat doar contravaloarea lucrărilor efectiv realizate, lucru pe care reclamanta l-a solicitat.

II. În ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât E..

Nu pot fi reţinute criticile formulate de către acest recurent, cu privire la greşita aplicare a prevederilor Legii nr. 146/1997.

Astfel, acţiunea introductivă a fost iniţiată de către lichidatorul judiciar al reclamantei, numai că acesta a fost scutit de la plata taxei judiciare de timbru în baza prevederilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, tocmai în considerarea calităţii sale de lichidator judiciar, aceste dispoziţii legale ce privesc scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, fiind edictate tocmai în considerarea situaţiei speciale în care se află debitorul supus procedurii insolvenţei, aceste scutiri nefiind prevăzute şi în considerarea altor persoane, chiar dacă acestea sunt părţi în litigiul în care lichidatorul judiciar este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

De altfel, recurentul-pârât E., avea la îndemână alte căi de atac, în etapa apelului, în situaţia în care era nemulţumit de modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, acesta putând exercita calea de atac a reexaminării, prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 146/1997, lucru pe care nu l-a făcut.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. - 1865, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii D. şi C. şi de pârâtul E. împotriva deciziei civile nr. 1908 din 14 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2013.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 26 aprilie 2018.