Supreme Court jurisdiction over appeal against Tribunal decision: inapplicability of Constitutional Court prospective ruling and absence of express statutory competence

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi la data de 22 iunie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., desfacerea căsătoriei încheiate între părţi din culpa exclusivă a pârâtei, revenirea acesteia la numele purtat anterior căsătoriei, respectiv "C." şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 3 septembrie 2015, pârâta B. a formulat întâmpinare, calificată de instanţă ca fiind cerere reconvenţională prin încheierea din 2 decembrie 2015, pronunţată în dosarul mai sus menţionat.

Prin sentinţa civilă nr. 4784 din 24 iunie 2016, Judecătoria Galaţi a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B.. A admis, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât A.. A dispus desfacerea căsătoriei încheiate între părţi la data de 29 iunie 2009, înregistrată în Registrul de stare civilă al Consiliului Local Galaţi sub nr. x/29.06.2009, din culpa comună a soţilor. A dispus revenirea reclamantei-pârâte la numele purtat anterior căsătoriei, acela de "C." A dispus obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 2.100 RON către pârâtul-reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată. A dispus obligarea pârâtului-reclamant la plata sumei de 1.050 RON, către reclamanta-pârâtă, reprezentând cheltuieli de judecată, proporţional cu pretenţiile admise. A compensat cheltuielile de judecată, până la concurenţa sumei de 1.050 RON şi a dispus obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 1.050 RON către pârâtul-reclamant, reprezentând rest de cheltuieli de judecată după compensare.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta-reclamantă B. la data de (28 septembrie 2016) şi reclamantul-pârât A. (la data de 7 octombrie 2016). Apelurile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia I civilă la data de 14 octombrie 2016, sub acelaşi număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 1209 din 23 octombrie 2017, Tribunalul Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul-pârât A. şi de pârâta-reclamantă B. împotriva sentinţei civile nr. 4784 din 24 iunie 2016, pronunţate de Judecătoria Galaţi.

Pârâta-reclamantă B. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1209 din 23 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă la data de 22 martie 2018. Recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă la data de 18 aprilie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Prin decizia nr. 269/R din data de 23 mai 2018, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de aspectele statuate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017 şi de dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.

Urmare declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 22 iunie 2018 şi repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 11.

Prin rezoluţia completului din data de 10 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 11 octombrie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs, părţile fiind citate în acest sens.

Examinând competenţa materială de soluţionare a cererii de recurs, conform dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Soluţia de declinare a competenţei, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, cu referire la decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 şi la dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., nu poate învesti legal Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, se constată că decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este incidentă în cauză, întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României (nr. 582 din 20 iulie 2017).

Or, dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, stipulează că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".

Ca atare, Înalta Curte reţine că deciziile Curţii Constituţionale nu sunt aplicabile situaţiilor juridice trecute sau aflate în curs de desfăşurare, iar dezînvestirea curţii de apel, cu trimitere la considerentele unei decizii a instanţei de contencios constituţional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei legal.

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de tribunal în apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1- precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din acest act normativ.

Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de Tribunalul Galaţi revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Galaţi, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1209 din data de 23 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Galaţi.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2018.