Arbitral award reinstated as annulment ruling quashed for ex officio recharacterization of grounds.

Acţiune în anularea unei hotărâri arbitrale. Încălcarea de către instanţă a principiului disponibilităţii procesului civil. Consecinţe

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura arbitrală

Index alfabetic : acţiune în anulare hotărâre arbitrală

principiul disponibilităţii procesului civil

C. proc. civ., art. 8, art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (5),

art. 30 alin. (5), art. 204, art. 608 alin. (1) lit. f), h)

Motivarea acţiunii în anulare trebuie să identifice cu o anumită precizie motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, astfel încât printr-o operaţiune facilă de calificare - implicând clarificarea intenţiei reale a părţii prin raportare la conţinutul actului de procedură - acestea să poată fi încadrate în motivele permise de lege.

Operaţiunea de calificare, inerentă cererilor cu caracter civil, este o necesitate trasată instanţei de judecată, care are obligaţia de a lămuri conţinutul (obiectul şi cauza) cererii în justiţie, dar se distinge esenţial de una de modificare, adică de reconfigurare a conţinutului cererii în justiţie pentru ca aceasta să fie adusă în parametrii permişi de lege.

Modificarea cererii aparţine întotdeauna părţii, iar instanţa nu va putea, din oficiu, să reconfigureze cererea în justiţie, fără a afecta principiile procesuale de bază, cum ar fi disponibilitatea, legalitatea şi egalitatea.

În cazul în care instanţa de judecată a cerut din oficiu reclamantei o adiţionare a motivelor de anulare specifice acţiunii în anulare a unei hotărâri arbitrale, iar, subsecvent, a procedat la o reconfigurare din oficiu a acestor motive pentru ca acestea să corespundă celor de nelegalitate permise de art. 608 C. proc. civ. - deşi o asemenea posibilitate aparţine numai părţii -, este încălcat principiul disponibilităţii procesului civil, hotărârea astfel pronunţată fiind nelegală.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 656 din 6 martie 2018

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sub nr. 131 din 30 mai 2014, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor Bursa Română de Mărfuri SA şi Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă CFR - Marfă SA la plata sumei de 1.180.132 lei achitată de reclamantă pentru participarea la procedura nr. 277/2011 vânzare de fier vechi sub formă de vagoane pe roţi proprii în număr de 5.000, cu masa totală medie estimată de 63.030,39 tone, care îndeplinesc condiţiile de casare, precum şi obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumei datorate, calculată de la data la care suma trebuia restituită şi până la plata efectivă.

Prin sentinţa arbitrală nr. 7 din 3 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R. a fost respinsă excepţia nulităţii contractului de cesiune a drepturilor litigioase nr. 122/23.06.2014 şi a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC B. SRL, precum şi excepţia retractului litigios. A fost respinsă, de asemenea, acţiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sub nr. 131 din 30 mai 2014, formulată de reclamanta SC A. SRL, însuşită în temeiul contractului de cesiune drepturi litigioase nr. 122/23 iunie 2014, de reclamanta cesionară SC B. SRL, împotriva pârâtelor Bursa Română de Mărfuri SA şi Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă „CFR - Marfă” SA.

Împotriva acestei hotărâri a formulat acțiune în anulare reclamanta SC B. SRL, prin care a solicitat anularea hotărârii arbitrale, cu consecinţa admiterii acţiunii şi obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 1.180.132 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 32 din 27 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a fost admisă acţiunea în anulare formulată de petenta SC B. SRL împotriva sentinţei arbitrale nr. 7/3.02.2015 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R. în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatele Bursa Română de Mărfuri SA şi Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă - CFR Marfă SA.

A fost anulată sentinţa arbitrală nr. 7/3.02.2015 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R. în dosarul nr. x/2014 şi, în consecinţă, a fost admisă în parte acţiunea arbitrală formulată de reclamanta SC B. SRL (cesionara drepturilor litigioase deţinute de reclamanta cedentă SC A. SRL, potrivit contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 122/23.06.2014), în contradictoriu cu pârâtele Bursa Română de Mărfuri SA şi Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă - CFR Marfă SA.

Totodată, au fost respinse excepţia nulităţii contractului de cesiune a drepturilor litigioase nr. 122/23.06.2014, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC B. SRL, precum şi excepţia retractului litigios.

A fost obligată pârâta Bursa Română de Mărfuri SA să restituie reclamantei cesionare SC B. SRL suma de 1.180.132 lei compusă din sumele: 848580 lei reprezentând garanţie de participare şi 331552 lei reprezentând comision.

A fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea arbitrală faţă de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă - CFR Marfă SA.

În motivarea acestei sentinţe, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere ale acţiunii arbitrale şi a analizat excepţiile şi aspectele invocate de către pârâte în apărare, inclusiv cele referitoare la caracterul fals al înscrisurilor considerate de acestea ca reprezentând scrisoare de garanţie bancară.

Totodată, s-a apreciat că tribunalul arbitral a încălcat principiile contradictorialităţii şi a dreptului la apărare prevăzute la art. 13 şi art. 14 C. proc. civ., întrucât nu a pus în discuţia părţilor calificarea naturii juridice a înscrisurilor invocate ca fiind „scrisoare de garanţie” şi, cu toate acestea, şi-a întemeiat hotărârea arbitrală pe calificarea juridică a acestor înscrisuri ca fiind promisiunea faptei altuia, respectiv promisiune de garanţie. În acest context, reclamanta nu a avut posibilitatea de a formula apărări cu privire la această calificare juridică.

S-a mai reţinut că nu este întemeiată susţinerea reclamantei potrivit căreia, în condiţiile inexistenţei unei hotărâri judecătoreşti penale de condamnare care să constate caracterul fals al înscrisurilor invocate, hotărârea arbitrală ar fi încălcat dispoziţiile art. 28 C. proc. pen.

În acest sens, s-a constatat că, în cauză, nu s-a pronunţat o hotărâre penală de condamnare, ci prin ordonanţa de renunţare la urmărirea penală din data de 31.07.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a dispus renunţarea la urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunilor de fals şi uz de fals reclamate de S.N.T.M. „CFR - Marfă” SA. În consecinţă, s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile legale prevăzute de art. 28 C. proc. pen.

În temeiul art. 613 alin. 3 coroborat cu art. 608 alin. 1 lit. h) C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea în anulare şi a anulat sentinţa arbitrală nr. 7/03.02.2015 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R. şi, întrucât nu s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului arbitral, a reţinut cauza spre judecare.

Pe fondul cauzei, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că excepţia nulităţii contractului de cesiune a drepturilor litigioase din 23 iunie 2014 dintre SC A. SRL, în calitate de cedentă şi SC B. SRL, în calitate de cesionară, nu este întemeiată, având în vedere că nu au fost probate susţinerile pârâtelor cu privire la caracterul ilicit al cauzei contractului, iar potrivit art. 1573 alin. 2 C. civ., nu este necesar consimţământul debitorului cedat, deoarece nu reiese din împrejurările cauzei că ar fi vorba despre o creanţă legată în mod esenţial de persoana creditorului.

În acest context, a fost respinsă şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC B. SRL, ca efect al recunoaşterii valabilităţii contractului de cesiune a drepturilor litigioase.

Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia retractului litigios raportat la dispoziţiile art. 24 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, care nu mai prevăd această instituţie.

Totodată, s-a mai reţinut că reclamanta, în calitate de ofertant la licitaţie, a constituit garanţia pentru participare la licitaţie prevăzută la art. 3 lit. d) din Instrucţiuni sub forma ordinului de plată achitat în contul organizatorului BRM, respectiv ordinul de plată nr. 102/06.09.2011, în sumă de 848.580 lei.

În plus, s-a constatat că înscrisul depus de reclamantă la data de 6 septembrie 2011 reprezintă o promisiune a faptei altuia, respectiv C. AG filială a D. îşi asumă obligaţia (angajamentul) ca o terţă persoană, banca BNP E. să emită, la cererea A., o garanţie bancară sub forma unui instrument bancar pe formularul menţionat, în valoare de 15.000.000 euro, garanţie ce va avea ca beneficiar vânzătorul SNTFM CFR - Marfă SA.

Faţă de această calificare juridică, s-a apreciat că adresele emise de BNP E. Luxembourg, prin care se precizează că această bancă nu a emis vreun document reprezentând scrisoare de garanţie bancară, ar avea forţă probantă pentru dovedirea caracterului fals al înscrisului emis de C. AG filială a D.

În consecinţă, s-a constatat că, în speţă, a fost îndeplinită condiţia de eligibilitate prevăzută la art. 4.1.1 lit. c), respectiv ca reclamanta ofertantă să nu furnizeze informaţii false în documentele prezentate.

Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut că, în cauză, nu există niciun temei contractual sau legal pentru ca pârâta BRM, în contul căreia s-au depus garanţia de participare şi comisionul, să reţină aceste sume de bani depuse de către reclamantă cu acest titlu, în condiţiile în care nefinalizarea licitaţiei din cauza neîncheierii contractului de vânzare-cumpărare nu este imputabilă reclamantei, astfel că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în Instrucţiuni pentru ca pârâtele să poată reţine garanţia de participare la licitaţie şi comisionul achitate de către reclamantă.

Prin urmare, acţiunea arbitrală a fost admisă doar în parte, respectiv doar faţă de pârâta BRM, care, în temeiul art. 969 C. civ., a fost obligată să restituie reclamantei cesionare SC B. SRL suma de 1.180.132 lei compusă din sumele: 848580 lei reprezentând garanţie de participare şi 331552 lei reprezentând comision.

În schimb, acţiunea arbitrală a fost respinsă ca neîntemeiată faţă de pârâta SNTFM CFR - Marfă SA, întrucât plata sumelor solicitate s-a realizat, potrivit ordinelor de plată depuse la dosar, doar în contul BRM, astfel că, în lipsa altor probe, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că nu se poate reţine transferul acestor sume de bani în contul SNTFM CFR - Marfă SA.

La data de 14 iulie 2016, recurenta-pârâtă Bursa Română de Mărfuri SA a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 32 din 27 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, casarea hotărârii atacate şi menţinerea sentinţei arbitrale nr. 7 din 3 februarie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014, ca fiind legală şi temeinică. În subsidiar, s-a solicitat casarea sentinţei civile nr. 32 din 27 ianuarie 2016 şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti sau, alternativ, trimiterea spre rejudecare conform clauzei compromisorii prevăzute la art. 13.3 din Documentaţia de Licitaţie, Instrucţiuni pentru ofertanţi.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta Bursa Română de Mărfuri SA a precizat că, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat principiul disponibilităţii procesului civil, prevăzut la art. 9 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a susţinut recurenta-pârâtă că instanţa s-a substituit în poziţia procesuală a societăţii B. SRL şi a precizat acţiunea în anulare, indicând dispoziţiile imperative ale legii care au fost încălcate de către tribunalul arbitral.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa a încălcat art. 194 lit. d) coroborat cu art. 611 C. proc. civ., întrucât nu a sancţionat nemotivarea acţiunii în anulare şi, mai mult decât atât, dimpotrivă, aceasta a fost motivată din oficiu, instanţa substituindu-se astfel drepturilor şi obligaţiilor reclamantei, motiv pentru care apreciază că sentinţa nr. 32/27.01.2016 este nelegală, urmând a fi casată.

S-a mai arătat că, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată a încălcat principiul dreptului la apărare prevăzut la art. 13 C. proc. civ. şi principiul contradictorialităţii prevăzut la art. 14 alin. 4-6 C. proc. civ.

Astfel, se susţine că, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti nu a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a înscrisurilor depuse de SC A. SRL, ci doar încălcarea acestor principii prin raportare la presupusul fals al documentelor prezentate de A. SRL, reţinând în schimb că, din punctul de vedere al calificării juridice, un asemenea înscris este promisiunea faptei altuia.

În plus, recurenta susţine încălcarea acestor principii şi cu privire la dispoziţia Curţii de Apel Bucureşti de a obliga doar pârâta Bursa Română de Mărfuri SA la plata pretenţiilor, şi nu ambele pârâte în solidar.

Recurenta-pârâtă a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 204 coroborat cu art. 608 şi art. 611 C. proc. civ., întrucât Curtea de Apel Bucureşti a pus în vedere societăţii B. SRL să îşi precizeze cererea de chemare în judecată peste termenul prevăzut de lege.

Recurenta-pârâtă a precizat că au fost încălcate şi prevederile art. 7 C. proc. civ., cu privire la principiul legalităţii.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că instanţa nu a dat forţă juridică unor prevederi de care părţile sunt ţinute şi, mai mult, a ales să dea forţă juridică unor instrumente, reţinute ca fiind false de către organele de urmărire penală, în dosarul nr. x/p/2011 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Sub acest aspect, se arată că, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti a dat forţă juridică instrumentelor depuse de A. SRL în procedura de licitaţie nr. 277/2011, ignorând prevederile din Documentaţia de licitaţie - Instrucţiuni pentru ofertanţi.

În continuare, recurenta-pârâtă aduce contraargumente soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti cu privire la faptul dacă o promisiune a faptei altuia poate fi sau nu considerată o garanţie bancară, opinia sa fiind în sensul că acest lucru nu este posibil.

În ceea ce priveşte motivarea instanţei potrivit căreia anularea licitaţiei s-ar fi datorat culpei reclamantei care ar fi depus o scrisoare de garanţie falsă, recurenta susţine că, organele de cercetare penală au renunţat la urmărirea penală pe considerente de oportunitate, iar nu pentru că fapta nu a fost săvârşită, respectiv că nu sunt îndeplinite elementele materiale ale infracţiunii.

Recurenta-pârâtă a învederat că instanţa a încălcat şi aplicat greşit prevederile art. 4, art. 4.1.1.1 lit. c, art. 4.3 lit. d, art. 10.8.2, art. 14.1 din Instrucţiunile pentru ofertanţi, precum şi prevederile privind prezumţia de legalitate a actului juridic.

Intimata-pârâtă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei civile nr. 32 din 27 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cu consecinţa respingerii cererii în anulare şi menţinerea sentinţei arbitrale nr. 7/3.02.2015.

Intimata-reclamantă SC B. SRL a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a arătat că recurenta, în cuprinsul recursului reiterează susţinerile iniţiale, fără a aduce în concret argumente cu privire la nelegalitatea sentinţei recurate. În consecinţă, a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă Bursa Română de Mărfuri SA a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi înlăturarea apărărilor formulate de reclamanta SC B. SRL ca neîntemeiate. Totodată, recurenta a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a administratorului societăţii B. SRL, având în vedere condamnarea penală a acestuia printr-o hotărâre definitivă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 28 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 mai 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de pârâta Bursa Română de Mărfuri SA împotriva sentinţei civile nr. 32 din 27 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă şi a stabilit termen de judecată la data de 26 septembrie 2017.

La termenul din 26 septembrie 2017, Înalta Curte a amânat judecarea cauzei pentru a da posibilitatea avocatului intimatei SC B. SRL să depună la dosar înscrisuri în dovedirea calităţii de reprezentant.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a administratorului societăţii SC B. SRL, invocată de recurenta-pârâtă Bursa Română de Mărfuri şi, în temeiul art. 58 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ., a fost numit curator special pentru reprezentarea intimatei-reclamante SC B. SRL pe doamna avocat F.

La data de 13 februarie 2018, intimata-reclamantă SC B. SRL prin curator special F. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

În esenţă, s-a susţinut că instanţa a dat eficienţă principiului disponibilităţii, respectând limitele învestirii impuse prin cererea de chemare în judecată, punând în discuţia părţilor dispoziţiile legale imperative, care se desprind din acţiunea în anulare.

S-a mai arătat că, în speţă, nu există temei contractual sau legal pentru ca pârâta BRM să reţină suma de 1.180.132 lei, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat din cauze ce pot fi imputabile reclamantei, astfel încât această sumă trebuie restituită reclamantei.

Analizând motivele de recurs şi apărările formulate împotriva acestora, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a răspuns prin considerentele ce vor fi redate.

Un prim motiv de recurs vizează încălcarea, de către instanţa de judecată, a unor reguli de procedură care sunt sancţionate cu nulitatea actelor procedurale; mai precis, recurenta a susţinut că a fost încălcat principiul disponibilităţii procesului civil, deoarece instanţa de judecată a cerut din oficiu reclamantei o precizare a motivelor de anulare specifice acţiunii în anularea unei hotărâri arbitrale, iar succesiv, a procedat la o încadrare din oficiu a acestor motive în cele de nelegalitate permise de art. 608 C. proc. civ., deşi o asemenea posibilitate aparţine numai părţii.

Se cuvine subliniat că desfiinţarea unei hotărâri arbitrale este permisă numai pentru motivele prevăzute de art. 608 C. proc. civ. care vizează nelegalitatea acestei hotărâri, derivată din încălcări de ordin procedural sau dacă hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii legale cu caracter imperativ ori daca hotărârea s-a fondat pe dispoziţii legale declarate, în anumite condiţii, neconstituţionale, fiind nepermis, aşadar, un control jurisdicţional care să vizeze chestiuni de fond sau de netemeinicie a hotărârii arbitrale.

De aceea, motivarea acţiunii în anulare trebuie să identifice cu o anumită precizie motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, astfel încât, printr-o operaţiune facilă de calificare - implicând clarificarea intenţiei reale a părţii prin raportare la conţinutul actului de procedură, acestea să poate fi încadrate în motivele permise de lege.

În aceste demers, se disting două componente procesuale, prima, care ţine de principiul disponibilităţii celui care sesizează instanţa şi de obligaţia acestuia de a se conforma în scopul efectuării uni act de procedură cu conţinutul prescris de lege, a doua care presupune rolul activ al instanţei şi obligaţia acesteia de a preveni orice greşeală în stabilirea conţinutului precis al actului de procedură şi de a soluţiona cauza potrivit limitelor învestirii.

Aşadar, operaţiunea de calificare, inerentă cererilor cu caracter civil, este o necesitate trasată instanţei de judecată care are obligaţia de a lămuri conţinutul (obiectul şi cauza) cererii în justiţie, dar se distinge esenţial de una de modificare, adică de reconfigurare a conţinutului cererii în justiţie pentru ca aceasta să fie adusă în parametri permişi de lege.

Modificarea cererii aparţine întotdeauna părţii, iar instanţa nu va putea, din oficiu să reconfigureze cererea în justiţie, fără a afecta principiile procesuale de baza, cum ar fi, disponibilitatea, legalitatea şi egalitatea.

Din lectura actului de procedură cu care curtea de apel a fost învestită, Înalta Curte reţine că acţiunea în anularea hotărârii pronunţate în arbitraj s-a fondat pe dispoziţiile art. 608 lit. f) şi h) C. proc. civ. În egală măsură, dezvoltarea întregii motivări a acţiunii în anulare, astfel întemeiate în drept, a plecat de la chestiuni fundamentate pe faptul că actele analizate de instanţa arbitrală au fost considerate false, ceea ce, în opinia reclamantei SC B. SRL semnifică pronunţarea asupra unor aspecte care nu au fost invocate şi care reprezintă o încălcare a bunelor moravuri şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Procedând din oficiu, la primul termen de judecată stabilit în cauza la 30.09.2015, curtea de apel a solicitat, din oficiu, chiar după încuviinţarea probelor, ca reclamanta să „precizeze acţiunea în anulare în sensul de a indica prevederile legale încălcate de instanţa arbitrală, în sensul art. 608 alin. (1) pct. f) şi h) C. proc. civ.”, precizări care nu au fost depuse, astfel cum rezultă din consemnările din încheierea şedinţei din 25 .11.2012.

Este evident, însă, că prin acest demers instanţa nu a avut în vedere precizări sau clarificări necesare pentru stabilirea limitelor corecte ale obiectului şi cauzei acţiunii în anulare, ci a cerut reclamantei adiţionarea cererii iniţiale şi indicarea punctuală a normelor de drept încălcate pentru a se putea realiza o corespondenţă directă între conţinutul cererii de chemare în judecată şi fundamentul de drept invocat.

Potrivit distincţiilor cu care s-a operat anterior, chestiunile noi care aduc un adaos actului de procedură iniţial, intră în sfera modificărilor, sau cererilor adiţionale care, potrivit art. 30 alin. (5) C. proc. civ. pot fi făcute numai de părţi şi numai într-un anumit regim procedural, reglementat în art. 204 C. proc. civ.

În măsura în care instanţa nu putea să impună din oficiu părţii o asemenea adiţionare a cererii iniţiale, spre a o perfecta, astfel încât aceasta să se încadreze în dispoziţiile art. 608 alin. (1) C. proc. civ., cu atât mai mult nu putea proceda din oficiu la evocarea dispoziţiilor considerate încălcate, dispoziţii pe care să le considere, ab initio, imperative.

Or, procedând astfel, aşa cum rezultă din încheierea din 25.11.2015, instanţa nu doar că a depăşit limitele rolului activ, rupând justa egalitate între părţile litigante, dar a trasat un conţinut nou acţiunii în anulare, prejudecând cu acest prilej şi aspecte care ţineau inerent de etapa deliberării, prin calificarea normelor, arătate din oficiu ca fiind încălcate de instanţa arbitrală, ca reprezentând norme de ordine publică.

Prin aceste erori procedurale au fost eludate reguli fundamentale ale procesului civil, statornicite în art. 8, art. 9 alin. (2) şi, nu în ultimul rând, art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

Aceste încălcări au produs recurentei Bursa Română de Mărfuri SA vătămări procesuale cu caracter continuu, care nu au putut fi remediate în instanţa care a soluţionat acţiunea în anulare şi al căror unic remediu se poate realiza în recurs.

Pe aceste considerente, în temeiul art. 497 şi art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea recurată a fost casată în totalitate, iar rejudecarea cauzei va fi realizată în condiţii de procedibilitate care vor respecta principiul disponibilităţii procesului civil, potrivit căruia litigiul urmează să fie judecat în limitele învestirii.

Având în vedere toate aceste premise, Înalta Curte a arătat că analiza celorlalte motive de recurs, care au evocat lipsa dezbaterilor contradictorii la calificarea valorii probatorii a unor înscrisuri sau aplicarea greşită a normelor de drept material la evocarea fondului în limitele convenţiei arbitrale nu se mai impune, deoarece prin efectul casării judecata va fi reluată în integralitate.

În concluzie, recursul a fost admis, iar hotărârea atacată cu recurs a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecarea la aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.