Civil liability after criminal termination: civil court's freedom to assess fault and damage despite penal statute of limitations

Hotărâre penală de încetare a procesului penal. Efecte asupra acţiunii în răspundere civilă delictuală formulată ulterior de partea vătămată din perspectiva dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Codul de procedură penală

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acţiune în răspundere civilă delictuală

infracţiune de înşelăciune în convenţii

hotărâre penală

putere de lucru judecat

C. proc. civ., art. 22, art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (2)

C. proc. pen., art. 25 alin. (5), art. 27 alin. (2), art. 28 alin. (1), art. 397 alin. (1)

Persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, folosind şi probele administrate în cursul procesului penal.

Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. 1 C. proc. pen., instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, hotărârea instanţei penale neavând, prin urmare, putere de lucru judecat în ce priveşte săvârşirea cu vinovăţie de către pârât a faptelor imputate acestuia şi a legăturii de cauzalitate dintre aceste fapte şi prejudiciul ce se cere a fi reparat.

Astfel, instanţa civilă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a acestor prevederi legale în cazul în care a fost pusă în situaţia, pentru a putea să antreneze răspunderea civilă delictuală a pârâtului, să administreze ea însăşi probe prin care să statueze asupra comiterii de către pârât a acelor fapte care se subscriau, din punctul de vedere al dreptului penal material, definiţiei infracţiunii de înşelăciune în convenţii.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3456 din 20 septembrie 2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/3/2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 65.000 Euro, către reclamantul A. şi a sumei de 300.000 Euro, către reclamantul B., cu titlu de daune interese cauzate prin săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii, plus dobânda legală aferentă, calculată în principal, de la data formulării plângerii penale şi până la data plăţii efective şi, în subsidiar, de la data înregistrării acţiunii de faţă.

Au solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa nr. 877 din 1 iulie 2016, a respins acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii A. şi B., înregistrat la data de 27 februarie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin decizia nr. 506/A din 31 mai 2017, apelul a fost respins, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, contrar criticilor formulate prin intermediul căii de atac, acţiunea nu a fost respinsă pe considerentul că persoana păgubită nu ar putea uza de acţiunea în răspundere civilă delictuală, subsidiară celei în răspundere civilă contractuală.

Dimpotrivă, analiza materialul probator administrat în cauză a urmărit verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului, iar judecătorul fondului a constatat că nu s-a dovedit că faptele acestuia, astfel cum au fost prezentate de reclamanți, au caracter ilicit. Nefiind îndeplinită prima condiție a atragerii răspunderii civile delictuale, nu a mai fost necesară verificarea existenței celorlalte condiții, legea impunând întrunirea lor cumulativă.

Au susținut apelanții că prima instanță a ignorat prevederile art. 28 C. proc. pen., care dispun că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, și nu a avut în vedere faptul că prin sentința penală nr. 2423 din 4 iunie 2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosar nr. x/4/2014, s-a prevăzut că faptele săvârșite de C. sunt de natură a întruni elementele constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune.

Însă din verificarea hotărârii penale invocate a constatat că instanța penală nu s-a pronunțat asupra existenței faptelor pentru care pârâtul C. a fost trimis în judecată și asupra vinovăției acestuia, ci s-a limitat la a constata intervenirea prescripției răspunderii penale, astfel că hotărârea judecătorească nu se bucură de autoritatea de lucru judecat afirmată, iar faptul că acesta a fost arestat în perioada în care s-a derulat urmărirea penală nu constituie, prin el însuși, o dovadă a comiterii faptelor imputate.

Nici menținerea, de către instanța penală, a măsurii sechestrului asigurator dispusă prin Ordonanța din data de 13 septembrie 2004 nu are relevanța pe care i-o conferă reclamanții, aceasta fiind o obligație legală, instituită prin art. 397 alin. 5 C. proc. pen. pentru situația în care, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. 5 C. proc. pen., instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă. De altfel, măsura menținerii sechestrului asigurător, menită să garanteze recuperarea prejudiciului afirmat de persoanele care s-au constituit părți civile în procesul penal, încetează de drept dacă acţiunea nu este introdusă în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Prin urmare, contrar susținerilor apelanților-reclamanți, hotărârea primei instanțe nu se putea întemeia nici pe dispozitivul sentinței penale și nici pe măsurile dispuse în cadrul urmăririi penale, judecătorul fondului fiind obligat să soluționeze cauza pe baza materialului probator pe care părțile au înțeles să îl administreze în fața sa, material probator din care rezultă că intimatul pârât s-a oferit să intermedieze cele două tranzacții și că apelanții reclamanți, care au știut că C. nu este nici proprietarul imobilelor a căror achiziționare a intermediat-o și nici mandatarul vânzătorilor, i-au predat acestuia diverse sume de bani despre care susțin că ar reprezenta prețul celor două vânzări.

Este real că martorii au declarat că au asistat la discuții în care C. se prezenta drept proprietar al terenurilor propuse a fi vândute celor doi reclamanți, iar unul dintre martori, D., chiar l-a indicat pe C. drept vânzătorul din contractul încheiat de B., însă aceste declarații contrazic afirmațiile din cererea de chemare în judecată, ambii reclamanți afirmând că C. a acționat ca intermediar pentru încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare prin care susțin că au fost prejudiciați, contracte care nu au fost anulate și în legătură cu perfectarea cărora nu s-a probat că pârâtul a comis vreo infracțiune.

Atâta vreme cât raporturile stabilite între părți în legătură cu încheierea contractelor de vânzare-cumpărare din datele de 27 februarie 2004 și 26 martie 2004 au fost de intermediere, iar obligația de intermediere a fost îndeplinită, contractele fiind perfectate în formă autentică pe baza unor acte cu privire la care nu s-a dovedit că pârâtul le-ar fi falsificat ori a știut că sunt false, nu poate fi reținută în sarcina acestuia comiterea vreunei fapte ilicite care să justifice obligarea sa la restituirea prețului plătit de reclamanți.

În consecință, în temeiul art. 480 alin. 1 C. proc. civ., instanţa de prim control judiciar a respins apelul.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamanţii A. şi B., înregistrat la data de 29 august 2017 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel, prin hotărârea dată, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, au susţinut, în esenţă, că deşi apelanţii au solicitat administrarea de probe, atât prin cererea de apel, cât şi la termenul din 19 mai 2017, instanţa de apel a omis a se pronunţa asupra acestei cereri. Procedând astfel, instanţa de prim control judiciar a încălcat atât prevederile art. 255 C. proc. civ., cât şi dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. care, instituind rolul activ al judecătorului, îl obligă pe acesta să sprijine părţile în apărarea drepturilor şi intereselor legitime, în scopul aflării adevărului. Pe de altă parte, deşi nu a permis administrarea probatoriului solicitat de reclamanţi, instanţa de apel, în fundamentarea soluţiei, a reţinut că susţinerile acestora nu au fost dovedite prin probatoriul administrat.

Au mai susţinut recurenţii că decizia pronunţată în apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, s-a reţinut că instanţa civilă nu se poate pronunţa asupra acţiunii civile în antrenare răspundere delictuală a pârâtului, câtă vreme nu există o hotărâre penală de condamnare a acestuia. Procedând astfel, instanţele de fond au încălcat prevederile art. 28 C. proc. pen., referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil, în ce priveşte existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, instanţa penală nu se putea pronunţa asupra incidenţei instituţiei prescripţiei răspunderii penale dacă, în prealabil, nu ar fi constatat săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de înşelăciune.

În sfârşit, recurenţii au invocat încălcarea prevederilor art. 1247 alin. 3 C. civ., care obligă instanţa să invoce, din oficiu, nulitatea absolută. Astfel, deşi prin petitul cererii de chemare în judecată nu s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, instanţa era obligată să se pronunţe asupra acestor cauze de nulitate, din oficiu.

Deşi recurenţii nu au susţinut în mod explicit incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., criticile acestora, referitoare la nemotivarea deciziei pronunţate în apel, pot fi subscrise acestui motiv de casare. În concret, aceştia au arătat că instanţa de apel a omis a se pronunţa asupra mărturisirii extrajudiciare a intimatului-pârât, constatată prin declaraţiile acestuia date în cursul procesului penal. Totodată, simpla afirmaţie că un fapt rezultă din probele administrate în dosar, fără a se arăta, în concret, în ce constau aceste probe, nu echivalează cu o veritabilă motivare.

În finalul cererii de recurs, reclamanţii au redat, pe larg, modul de derulare a raporturilor dintre părţi, traseul parcurs de dosarul penal finalizat prin încetarea procesului, urmare intervenirii prescripţiei răspunderii penale a inculpatului C. şi au reiterat temeiurile de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., dispoziţiile vechiului Cod civil, ale Codului de procedură penală, O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011.

În cauză s-a întocmit, potrivit prevederilor art. 493 alin. 1 - 4 C. proc. civ., un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport ce a fost comunicat părţilor, după analiza acestuia în completul de filtru, la data de 22 februarie 2018.

Prin încheierea din 26 aprilie 2018, recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părţilor, la 20 septembrie 2018.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu a încălcat vreo prevedere legală referitoare la încuviinţarea probelor, administrarea acestora sau puterea lor doveditoare, prestabilită de lege, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Este adevărat că, potrivit art. 479 alin. 2 C. proc. civ., instanţa de apel poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi, propuse în condiţiile art. 478 alin. 2 C. proc. civ.

Însă, nici din conţinutul cererii de apel, şi nici din conţinutul încheierii din 19 mai 2017, nu rezultă că reclamanţii ar fi solicitat refacerea sau completarea probelor administrate în prima etapă procesuală sau că ar fi cerut administrarea probei cu înscrisuri noi. Dimpotrivă, din cererea de apel rezultă că reclamanţii au solicitat reanalizarea înscrisurilor depuse la prima instanţă, nu administrarea de noi probe. Or, reevaluarea probatoriului administrat de judecătorul fondului reprezintă o prerogativă implicită a instanţei de apel, dat fiind efectul devolutiv al apelului şi obligaţia acesteia de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, atribuţie îndeplinită, de altfel, de către instanţa de prim control judiciar.

De asemenea, judecătorul, în virtutea rolului activ al acestuia în aflarea adevărului, instituit de art. 22 C. proc. civ., are dreptul, nu obligaţia, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe. Prevederile art. 254 alin. 6 C. proc. civ., interzic părţilor, în mod explicit, să invoce în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele însele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Cât priveşte criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., constată că nici acestea nu pot fi primite.

Nici instanţa de apel şi, de altfel, nici judecătorul fondului nu au reţinut că instanţa civilă nu poate soluţiona o acţiune în răspundere civilă delictuală, câtă vreme nu există o hotărâre penală de condamnare a pârâtului din prezenta cauză.

În mod corect au constatat instanţele de fond că persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal, poate introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, folosind şi probele administrate în cursul procesului penal.

Din această perspectivă, s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 27 alin. 2 C. proc. pen.

Nu este de prisos însă a arăta că, deşi prin sentinţa penală nr. 2423 din 4 iulie 2014 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul C. pentru două infracţiuni de înşelăciune, iar în temeiul art. 397 alin. 1 C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. 5 C. proc. pen., au fost lăsate nesoluţionate acţiunile civile, Curtea Constituţională a constatat (este adevărat, printr-o decizie ulterioară acestei soluţii, nr. 586/2016), că dispoziţiile art. 25 alin. 5 cu referire la art. 16 alin. 1 lit. f) C. proc. pen. sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei penale.

Însă, în contextul legislativ şi factual de la data învestirii instanţei civile cu acţiunea de faţă, aceasta a fost pusă în situaţia, pentru a putea să antreneze răspunderea civilă delictuală a pârâtului, să administreze ea însăşi probe prin care să statueze asupra comiterii de către pârât a acelor fapte care se subscriau, din punctul de vedere al dreptului penal material, definiţiei infracţiunii de înşelăciune în convenţii.

Din această perspectivă, instanţele de fond au făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 28 alin. 1 C. proc. pen., potrivit cărora instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. Altfel spus hotărârea instanţei penale nu are putere de lucru judecat în ce priveşte săvârşirea, cu vinovăţie, de către pârât, a faptelor imputate acestuia şi a legăturii de cauzalitate dintre aceste fapte şi prejudiciul ce se cere a fi reparat.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, deşi s-a dovedit că cei doi reclamanţi au calitatea de părţi în două contracte de vânzare-cumpărare (cumpărători), iar vânzătorii ce figurează în cele două convenţii, ambii reprezentaţi prin mandatari cu procură autentică, erau inexistenţi la data perfectării contractelor (în sensul că unul era decedat, iar celălalt fictiv), precum şi faptul că titlurile de proprietate exhibate de mandatarii celor doi vânzători erau false, în speţă nu s-a dovedit vinovăţia pârâtului în săvârşirea tuturor acestor manopere frauduloase.

În concret, aşa cum corect au statuat instanţele de fond, în speţă nu doar contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în formă autentică, ci şi procurile exhibate de mandatarii vânzătorilor, actele falsificate utilizate sunt toate înscrisuri oficiale (o hotărâre judecătorească, pretins pronunţată de fosta Curte Supremă de Justiţie, ce poartă o ştampilă a tribunalului, un titlu de proprietate pretins emis de o comisie judeţeană constituită în temeiul Legii nr. 18/1991, procese verbale de punere în posesie, încheieri de carte funciară, ş.a.m.d), fără ca din probatoriul administrat în cursul procesului penal să rezulte care sunt autorii faptelor de fals în înscrisuri oficiale. De altfel, prin rechizitoriul din 28 ianuarie 2014, întocmit în dosarul nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti s-a dispus disjungerea cauzei şi întocmirea unui dosar separat în vederea identificării celorlalte persoane care au participat la comiterea faptelor de înşelăciune în convenţii, fals în înscrisuri oficiale, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi fals privind identitatea. Or, reclamanţii din prezenta cauză nu au fost preocupaţi nici măcar să identifice şi să furnizeze instanţei informaţii referitoare la stadiul procesual al acelei cauze penale, ce viza nu mai puţin de 4 (patru) notari publici, persoanele ce au avut calitatea de mandatari ai vânzătorilor ş.a.m.d.

Aşadar, instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 249 C. proc. civ., reţinând că reclamanţii aveau obligaţia să dovedească săvârşirea, de către pârât, cu vinovăţie, a faptelor cauzatoare de prejudiciu.

Cât priveşte încălcarea prevederilor art. 1247 alin. 3 C. civ., instanţa constată, în primul rând, că în speţă este aplicabil Codul civil din 1864, conform art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011. În al doilea rând, obiectul litigiului nu constă în repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca urmare a desfiinţării celor două contracte de vânzare-cumpărare, întrucât pârâtul nu a avut nici calitatea de vânzător, şi nici pe aceea de mandatar al vânzătorilor în cele două convenţii. Aşadar, eventuala constatare a nulităţii absolute a celor două convenţii nu avea nici o relevanţă asupra raporturilor juridice dintre reclamanţi şi pârât, câtă vreme cauza cererii de chemare în judecată a fost reprezentată de răspunderea civilă delictuală a pârâtului care, cu ocazia intermedierii a două contracte de vânzare-cumpărare, ar fi indus în eroare, prin manopere frauduloase, pe cei doi reclamanţi. De altfel, reclamanţii nu au încercat să expliciteze care au fost circumstanţele în care, deşi în raportul juridic născut din contractul de vânzare-cumpărare pârâtul nu a avut calitatea de parte, au predat totuşi preţul vânzării acestuia. Altfel spus, deşi acţiunile celor doi reclamanţi au fost constatate de organele de urmărire penală ca neavând relevanţă penală, totuşi, potrivit legii civile, în cazul în care victima a contribuit, fie şi din culpă, la cauzarea ori mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă nu poate fi ţinut pentru întregul prejudiciu.

În sfârşit, constată că nici criticile încadrate de instanţă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., relative la nemotivarea deciziei pronunţate în apel, nu pot fi primite. Astfel, instanţa de prim control judiciar, prin considerente, a arătat motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, temeiurile pentru care criticile formulate în apel nu pot fi primite, decizia răspunzând exigenţelor art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., în raport de stadiul procesual în care a fost pronunţată.

Totodată, reţine că este atributul instanţelor de fond să aprecieze în mod liber, potrivit convingerii acestora, probele administrate, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire dovezile au fost încuviinţate, conform art. 264 alin. 2 C. proc. civ. Modul de apreciere a probelor de către instanţa de apel nu poate fi cenzurat pe calea căii de atac a recursului, cale extraordinară de atac, limitată doar la examinarea motivelor de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. 1 C. proc. civ. (art. 483 alin. 3 C. proc. civ.). Aşadar, nu poate fi primită critica potrivit căreia instanţa de apel a ignorat puterea doveditoare a mărturisirii extrajudiciare făcute de către pârât prin declaraţiile date în cursul procesului penal. În primul rând, este vorba de o mărturisire extrajudiciară, care nu are o putere doveditoare prestabilită de lege, ca în cazul celei judiciare (art. 349 alin. 1 raportat la art. 350 alin. 1 C. proc. civ.). În al doilea rând, este util a arăta că o atare probă nici nu există, întrucât pârâtul nu a recunoscut săvârşirea faptelor imputate nici în cursul procesului penal, aşa cum rezultă atât din declaraţiile date în cursul urmăririi penale, cât şi din declaraţia dată în faţa instanţei penale.

Aşadar, recurenţii nu pot imputa instanţei că nu a analizat, prin considerente, relevanţa probatorie a unei dovezi inexistente (mărturisirea extrajudiciară a pârâtului).

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.