Legal assistance contract nullity due to quota litis pact instead of valid success fee

Contract de asistenţă juridică. Inserarea în contract a unui pact de quota litis. Consecinţe

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : contract de asistenţă juridică

pact de quota litis

Statului profesiei de avocat, art. 134 alin. (1), (6), art. 135

Potrivit art. 135 din Statutul profesiei de avocat, avocaţilor le este interzis să fixeze onorariile în baza unui pact de quota litis, definit ca acea convenţie încheiată între avocat şi clientul său, înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze, convenţie care fixează totalitatea onorariilor avocatului în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei.

În cazul în care părţile au definit onorariul fixat ca fiind unul de succes, fără ca acesta să îndeplinească, însă, condiția proporționalității raportat la natura și complexitatea cauzei în care urma a fi acordată asistenţa juridică, totalitatea sumei ce urma a fi plătită fiind stabilită exclusiv în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, devin incidente dispoziţiile art. 135 din Statut, contractul de asistenţă juridică astfel încheiat fiind nul absolut.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 4552 din 25 octombrie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă la data de 16.11.2015 sub nr. x/3/2015 reclamanta Banca A. SA a chemat în judecată pe pârâta Societatea B. SA, solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 1.433.492 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată în favoarea Secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti, în considerarea obiectului acesteia vizând raporturi între profesionişti. Dosarul a fost reînregistrat sub nr. x/3/2015*.

Prin sentinţa civilă nr. 5287 din 29.09.2016 Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins excepţia nulităţii contractului de asistenţă juridică seria B nr. 352002/2011 şi a actului intitulat contract de asistenţă juridică pe obiect nr. 14839/21.11.2011, nr. B352002/22.11.2011 pentru lipsa calităţii de reprezentant legal al A. SA ca neîntemeiată; a respins excepţia nulităţii absolute a contractului de asistenţă juridică seria B nr. 352002/2011 şi a actului intitulat contract de asistenţă juridică pe obiect nr. 14839/21.11.2011 nr. B352002/22.11.2011 pe motiv de inserare a unui pact de quota litis ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Banca A. SA în contradictoriu cu pârâta B. SA ca neîntemeiată.

Sentinţa de fond a fost apelată de ambele părţi.

Reclamanta Banca A. SA a criticat sentinţa din perspectiva greşitei aplicări a legii şi a greşitei stabiliri a situaţiei de fapt.

Pârâta B. SA a criticat sentinţa din perspectiva greşitei aplicări a legii, din perspectiva soluţiilor date excepţiilor de nulitate invocate în cauză.

Prin decizia civilă nr. 733 din 8.04.2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat în parte sentinţa de fond şi a obligat pârâta la plata sumei de 716.746 lei, reprezentând cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/301/2011 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, constând în onorariu de avocat redus; a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă.

În considerente instanţa de apel a reţinut că sentinţa de fond este legală şi temeinică sub aspectul modului de soluţionare a excepţiilor de nulitate a contractului de asistenţă juridică, atât din perspectiva calităţii de reprezentant legal al semnatarului contractului pentru reclamantă, cât şi din perspectiva inexistenţei pactului de quota litis, apreciind că există un contract valabil între reclamantă şi apărătorul ales.

Pe fondul cauzei a reţinut că semnatarele contractului de asistenţă juridică au denumit onorariul convenit ca fiind de succes în formularul tipizat, în cuprinsul contractului de asistenţă juridică pe obiect făcându-se vorbire doar de onorariu. Instanţa de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) şi art. 127 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, a reţinut că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că onorariul solicitat prin acţiune nu poate fi acordat întrucât este unul de succes şi că nu este justificat şi proporţional faţă de activitatea depusă în cauză. De asemenea, s-a apreciat că în mod greşit a reţinut prima instanţă că a doua tranşă de onorariu urma să fie plătită doar în funcţie de soluţia ce urma a se pronunţa în dosarul nr. x/302/2011. Reanalizând situaţia de fapt, instanţa de apel a concluzionat că soluţionarea dosarului nr. x/301/2011 la patru termene de judecată nu poate constitui un motiv temeinic care să justifice respingerea pretenţiilor formulate de reclamantă, onorariul achitat de bancă apărătorului ales fiind unul real şi necesar. A apreciat, însă, că acest onorariu nu satisface exigenţele referitoare la proporţionalitate, astfel încât, admiţând acţiunea, a dispus reducerea sumei la care a obligat-o pe pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Decizia de apel a fost recurată de ambele părţi.

Reclamanta Banca A. SA a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor efectuate în recurs.

În motivarea recursului, după o amplă expunere a situaţiei de fapt, a considerentelor sentinţei de fond, a criticilor formulate în apel şi a considerentelor deciziei de apel, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Enunţând dispoziţia art. 453 alin. (1) C.proc.civ., reclamanta a susţinut că la fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală a părţii ce rezultă chiar din împrejurarea că a pierdut procesul. În aceste condiţii, trebuie analizate îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul, fapta ilicită şi legătura de cauzalitate dintre primele două. Deşi instanţa de apel a reţinut ca fiind îndeplinite cele trei condiţii, în mod nelegal, cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.349 C.civ. şi a art. 453 C.proc.civ., a dispus obligarea pârâtei doar la plata parţială a prejudiciului pe care l-a suferit.

Pârâta Societatea B. SA a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului, pârâta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

- în ce priveşte soluţia de respingere a apelului propriu, pârâta a arătat că decizia de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 130 alin. (1) şi (2) din Hotărârea nr. 64/2011 a Consiliului UNBR care interzice avocatului să fixeze onorariile în baza unui pact de quota litis. Precizând că excepţia de nulitate vizează întregul contract de asistenţă juridică, astfel cum este compus din contractul de bază (seria B 352002/2011) şi cele două extensii ale sale (contractul de asistenţă juridică pe obiect nr. 14.839 din data de 21 noiembrie 2011 – A., nr. 352002 din data de 22.11.2011 - CIA C. şi menţiunea olografă făcută între părţi, anexă la contractul cadru), pârâta a arătat că clauzele care fixează onorariul reprezintă un veritabil pact de quota litis, suma de 400.000 Euro fiind stabilită în întregime sub forma unei sume globale, exclusiv în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei şi fiind cunoscut de părţi că nu există riscul unei pierderi.

Sub acest aspect, pârâta a susţinut că la momentul semnării contractului de asistenţă juridică, al plăţii primei tranşe de onorariu, precum şi la momentul formulării contestaţiei la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/301/2011 semnatarele convenţiei cunoşteau că rezultatul previzibil al cauzei era acela de reducere cu 80% a sumei contestate, motivat de faptul că reclamanta era singura în măsură să cunoască situaţia plăţilor către AAAS (fostă AVAS) pentru următoarele motive: sumele repartizate deja cu titlu de dividende aferente anilor 2008 şi 2009, câtă vreme fuseseră achitate anterior datei instituirii popririi asupra sumelor de bani pe care reclamanta urma să le achite către AAAS nu mai puteau face obiectul popririi, în mod evident; pentru sumele cu titlul de dividende aferente anilor 2008, 2009 şi 2010 ce nu fuseseră deja repartizate, ipoteza admiterii contestaţiei era, de asemenea evidentă, urmare a intrării în vigoare la 30.09.2011 a O.U.G. nr. 83/2011 prin care s-a dispus ca profitul nerepartizat aferent acelor ani, rămas la dispoziţia A. să fie plătit la bugetul de stat. Or, arată pârâta, totalul acestor sume asupra cărora exista certitudinea admiterii contestaţiei reprezintă procentual 80% din valoarea pentru care se constituise poprirea contestată.

În ce priveşte tranşa a doua a onorariului, de 250.000 Euro, pârâta susţine că nici nu trebuia achitat, el fiind condiţionat de admiterea apelului băncii în dosarul nr. x/302/2011, cu consecinţa modificării sentinţei apelate şi respingerii cererii de validare a popririi; această condiţie nu s-a împlinit, apelul băncii fiind respins.

- greşita aplicare a dispoziţiilor art. 71, art. 1401, art. 1431 şi art. 1442 din Legea nr. 31/1990 în soluţionarea criticii referitoare la respingerea excepţiei nulităţii contractului de asistenţă juridică, motivat de faptul că actul juridic nu a fost semnat de către o persoană cu atribuţii de reprezentare în cadrul băncii. Această atribuţie revenea preşedintelui executiv al reclamantei, actul juridic fiind semnat de directorul Direcţiei juridice.

Cu privire la soluţia de admitere a apelului reclamantei, cu consecinţa admiterii în parte a pretenţiilor acesteia, pârâta a invocat greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 64/2001, art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi O.U.G. nr. 83/2011. Subsumat acestei critici, pârâta redă un pasaj din considerentele deciziei de apel prin care instanţa a concluzionat asupra considerentelor care au stat la baza hotărârii pronunţate în litigiul vizând contestaţia la executare. De asemenea, a expus pe larg aspecte care ţin de cadrul factual al cauzei deduse judecăţii.

- greşita aplicare a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) din Hotărârea nr. 64/2011 a Consiliului UNBR; pârâta a susţinut în cadrul acestei critici că în măsura în care se va aprecia că onorariul astfel cum a fost stabilit de reclamantă şi avocatul ales reprezintă un onorariu de succes, acesta nu poate fi pus în sarcina sa, orientarea jurisprudenţială fiind în sensul că un asemenea onorariu reprezintă o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluptoriu al părţii promitente. Pârâta a mai expus, în susţinerea criticii, opinia sa cu privire la activitatea efectiv desfăşurată de avocatul reclamantei în litigiul pentru care a fost stabilit onorariul în sensul că nu există o proporţionalitate între activitate şi suma plătită.

Prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantei, pârâta a solicitat în principal anularea acestuia pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar, în subsidiar, respingerea ca nefondat, reiterând situaţia de fapt, precum şi propriile critici aduse deciziei de apel.

Şi reclamanta a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, apreciind că nu există critici de nelegalitate, considerând că prin criticile formulate se tinde la o reanalizare a probatoriului şi a situaţiei de fapt; în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând legală decizia instanţei de apel sub aspectul modului de soluţionare a criticilor referitoare la nulitatea contractului de asistenţă juridică, atât din perspectiva existenţei pactului de quota litis, cât şi sub aspectul caracterului relativ al excepţiei vizând calitatea de reprezentant al băncii la semnarea actului juridic de reprezentare.

Ambele părţi au formulat răspunsuri la întâmpinări, solicitând reciproc înlăturarea susţinerilor din actele procedurale.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport ce a fost comunicat părţilor. La termenul din data de 24 mai 2018 Înalta Curte a admis în principiu recursurile ambelor părţi, stabilind ca judecata acestora să se facă în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prealabil analizării celor două recursuri, instanţa de recurs precizează că va fi analizat mai întâi recursul pârâtei, având în vedere criticile acestei părţi care tind la înlăturarea contractului ce stă la baza pretenţiilor reclamantei.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate de pârâtă şi de apărările invocate de reclamantă, se reţin următoarele:

Este înlăturată critica pârâtei referitoare la nulitatea contractului de asistenţă juridică fundamentată pe dispoziţiile art. 71, art. 1401, art. 1431 şi art. 1442 din Legea nr. 31/1990, motivat de lipsa calităţii de reprezentant legal din partea reclamantei al semnatarului actului juridic. Aşa cum a reţinut în mod legal instanţa de apel, modalitatea de încheiere a contractului de asistenţă juridică reprezintă un aspect ce ţine exclusiv de aprecierea reclamantei, iar eventuala depăşire a mandatului persoanelor care au angajat Banca poate fi invocată numai de cea din urmă, fiind o nulitate relativă. Acest aspect rezultă chiar din textele legale invocate de pârâtă în susţinerea criticii, legiuitorul statuând că în cazul depăşirii limitelor mandatului, doar societatea poate pretinde acoperirea prejudiciilor cauzate. Însă, depăşirea limitelor mandatului acordat de societate finalizat cu încheierea unui act juridic nu poate fi invocată de un terţ faţă de acel act juridic, având în vedere caracterul relativ al nulităţii, contractul încheiat în asemenea condiţii fiind opozabil în egală măsură şi societăţii şi terţilor cărora li se opune.

Nu poate fi reţinută nici critica pârâtei referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 64/2001, art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi O.U.G. nr. 83/2011. Se observă că în prezentul litigiu instanţa de apel nu a făcut o aplicare directă a normelor legale pretins aplicate greşit de către pârâtă, ci a redat considerentele hotărârii pronunţate în contestaţia la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/301/2011 soluţionat de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti. Or, pentru a fi sub incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. este necesar ca normele de drept material pretins a fi încălcate sau greşit aplicate să fie esenţiale în soluţionarea cauzei. Aşa cum s-a arătat deja, normele legale invocate de pârâtă nu au fost reţinute ca aplicabile în speţă, ci au reprezentat fundamentul legal pentru soluţionarea altei cauze, doar considerentele din acea hotărâre fiind preluate în decizia recurată.

În ce priveşte critica privind existenţa pactului de quota litis în contractul de asistenţă juridică, instanţa de recurs precizează mai întâi că faţă de data încheierii actului, precum şi a celor două extensii - 22 noiembrie 2011, nu sunt aplicabile dispoziţiile Statutului profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea UNBR nr. 64/2011. Această hotărâre a fost adoptată în data de 3 decembrie 2011, fiind publicată în M. Of. al României, Partea I din 19 decembrie 2011. Având în vedere că actul de reprezentare ce stă la baza pretenţiilor reclamantei este datat în 22 noiembrie 2011, precum şi faptul că se invocă motive de nulitate absolută, ce se analizează în raport de legea în vigoare la momentul încheierii contractului, se reţine că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Statului profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea UNBR din 25 septembrie 2005, publicat în M. Of. al României, Partea I nr. 45 din 13 ianuarie 2005.

Urmare a stabilirii legii aplicabile, instanţa de recurs apreciază ca fiind întemeiată critica pârâtei referitoare la nulitatea contractului de asistenţă juridică pentru existenţa unei clauze de quota litis, pentru următoarele considerente:

În mod greşit, instanţa de apel a respins apelul pârâtei sub aspectul criticii arătate, fără a face o analiză a clauzei contestate. Astfel, instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza paralelă a dispoziţiilor statutare care reglementează atât onorariul de succes, cât şi pactul de quota litis. Potrivit art. 134 alin. (1) şi (6) din Statutul profesiei de avocat, pentru a fi în prezenţa unui onorariu de succes este necesar ca acea parte de onorariu prevăzută cu acest titlu să fie alăturată unei alte forme de onorariu. Alin. (6) din art. 134 prevede în mod expres să avocatul are dreptul la onorariu de succes, cu titlu complementar, în completarea onorariului fixat. Deci, pentru a fi în prezenţa onorariului de succes, contractul de asistenţă juridică trebuie să cuprindă un onorariu (fix/forfetar/orar) la care se adaugă în completare onorariul de succes. Cu alte cuvinte, părţile ar fi trebuit să convină asupra unui onorariu care să îndeplinească condiţia proporţionalităţii în raport cu natura şi complexitatea cauzei în care a fost acordată asistenţa juridică, la care să se adauge onorariul de succes cu titlu complementar raportat la atingerea de către avocat a unui anumit rezultat.

Potrivit art. 135 din Statut, avocaţilor le este interzis să fixeze onorariile în baza unui pact de quota litis, definit ca acea convenţie încheiată între avocat şi clientul său, înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze, convenţie care fixează totalitatea onorariilor avocatului în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei. Instanţa de apel, calificând onorariul solicitat de reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, nu a analizat clauza contractuală prin raportare la textele legale anterior menţionate. Se observă că, în speţă, deşi părţile definesc onorariul fixat ca fiind unul de succes, modalitatea de stabilire a acestuia nu respectă cerinţele art. 134 alin. (1) şi (6) din Statutul profesiei de avocat, stabilind totalitatea sumei ce urma a fi plătită pentru asistenţa juridică acordată de rezultatul judiciar al cauzei, devenind incidente dispoziţiile art. 135 din Statut.

Se reţine, totodată, că instanţa de apel nu a analizat aspectul aleatoriu al contractului, critică formulată tot din perspectiva caracterului de pact de quota litis al clauzei contestate. În caracterizarea clauzei de pact de quota litis prezintă relevanţă şi evidenţierea existenţei posibilităţii unei pierderi sau a unui câştig, ori existenţa certitudinii asupra obţinerii rezultatului. Din această perspectivă, instanţa de recurs observă că în argumentarea soluţiei sale, instanţa de apel nu a analizat atitudinea reclamantei şi elementele invocate de pârâtă ca fiind de natură a conduce spre concluzia certitudinii obţinerii rezultatului. Instanţa de apel, deşi era învestită cu analizarea situaţiei obiective rezultate din documente emise de reclamantă care atestau virarea unor sume de bani cu titlu de dividende (şi care, deci nu mai puteau face obiectul popririi), precum şi cu certitudinea din partea aceleiaşi reclamante că nu adoptase o hotărâre pentru repartizarea restului de profit obţinut, s-a limitat a reţine acele considerente din sentinţa dată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/2011. Nu a făcut, însă, o analiză a existenţei certitudinii obţinerii rezultatului preconizat la momentul încheierii contractului de asistenţă juridică, din perspectiva elementelor obiective invocate de pârâtă, care nu se limitau doar la incidenţa ordonanţei de guvern menţionate (de altfel în cadrul contestaţiei la executare reclamanta a invocat atât incidenţa acestui act normativ, cât şi faptul neadoptării hotărârii AGA pentru repartizarea profitului rămas nerepartizat, precum şi aspectul legat de virarea către AVAS anterior instituirii popririi a unor sume cu titlu de dividende - aspecte asupra cărora reclamanta avea conturată o certitudine, având în vedere că actele ce conservau atare situaţie erau acte proprii).

Pentru considerentele reţinute, instanţa de recurs a apreciat ca fiind fondat recursul declarat de pârâtă, fiind admisă calea de atac declarată de această parte.

Având în vedere motivele care au condus la admiterea recursului pârâtei, precum şi faptul că recursul reclamantei vizează aspecte ulterioare analizei valabilităţii contractului de asistenţă juridică (respectiv întinderea dreptului său de obţinere a prejudiciului constând în cheltuielile de judecată), instanţa de recurs a apreciat ca nefiind fondată calea de atac declarată de această parte, respingând-o.

În consecinţă, văzând dispoziţiile art. 497 şi art. 501 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., a fost respins recursul declarat de reclamantă.

A fost admis recursul pârâtei.

A fost casată decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor declarate în cauză, în limitele arătate în considerentele prezentei decizii. În consecinţă, apelurile vor fi analizate doar din perspectiva acelor critici care vizează stabilirea naturii juridice a clauzei referitoare la onorariului.