Liability for litigation costs based on failure to notify administrative complaint decision by professional body

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2015 la data de 23 iunie 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 1014c/263 din 31 octombrie 2014; nr. CDD 240/250 din 31 octombrie 2014, emisă de pârât, comunicată reclamantei în data de 13 noiembrie 2014, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin Sentinţa civilă nr. 241 din 5 octombrie 2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia inadmisibilităţii cererii formulate ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile, excepţie invocată de pârât prin întâmpinare;

- a admis excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată şi, în consecinţă, a respins ca fiind rămasă fără obiect cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.290 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul B., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că sentinţa recurată este nelegală în ceea ce priveşte obligarea B. la plata către reclamantă a sumei de 1.290 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru, pe de-o parte pentru că instanţa nu a arătat motivarea în drept pe care se întemeiază această obligaţie (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.), iar, pe de altă parte, pentru că instanţa a aplicat greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi a încălcat dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea B., denumită în continuare Legea nr. 213/2004 (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat, recurentul critică faptul că instanţa de fond a admis cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, reţinând în mod greşit faptul că la data promovării acţiunii în contencios administrativ, respectiv 23 iunie 2015, reclamanta nu cunoştea răspunsul la contestaţia formulată, deşi aceasta fusese soluţionată de către conducerea operativă a B., prin Hotărârea nr. 11 din data de 29 ianuarie 2015.

Constată recurentul că, în cauză, Curtea de Apel Timişoara a reţinut culpa procesuală a B. pe motivul că acesta nu a adus la cunoştinţă reclamantei, până la data promovării acţiunii, soluţia pronunţată asupra contestaţiei formulate de către reclamantă, reţinând faptul că pârâtul ar fi avut obligaţia aducerii la cunoştinţă.

În opinia recurentului, tocmai această obligaţie de aducere la cunoştinţă, pe care instanţa a reţinut-o în sarcina B., nu a fost motivată în drept, ci doar superficial şi insuficient susţinută, prin motive de fapt.

Recurentul critică faptul că în cuprinsul sentinţei recurate instanţa nu a indicat temeiul legal din care decurge obligaţia B. de a aduce la cunoştinţă reclamantei răspunsul la contestaţia formulată. Arată că, în realitate, o asemenea obligaţie nu este prevăzută în niciun act normativ care să vizeze activitatea B. şi nu poate fi reţinută în sarcina acestuia, datorită statutului juridic al acestei instituţii, precum şi a raporturilor juridice dintre doamna A. şi B..

Recurentul apreciază că din faptul că instanţa de judecată se află într-o eroare cu privire la statutul juridic al B., precum şi la raporturile juridice dintre organizaţia profesională şi membrii acesteia, a decurs şi motivarea insuficientă şi inexactă a obligării la plata cheltuielilor de judecată, iar, în final, şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004 şi încălcarea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 213/2004.

Subliniază recurentul că lipsa motivării în drept a soluţiei, precum şi motivarea superficială în fapt, reies din cuprinsul sentinţei recurate.

În susţinerea motivului de casare privind aplicarea greşită de către instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004 şi încălcarea art. 23 din Legea nr. 213/2004, recurentul arată că lipsa motivării în drept, precum şi superficiala motivare în fapt a acestei soluţii fac dovada faptului că instanţa de judecată s-a aflat în eroare cu privire la statutul juridic al B. şi la natura raportului juridic dintre doamna A. şi B..

Arată recurentul că, în raport de prevederile art. 23 din Legea nr. 213/2004, statutul juridic al B. este acela de persoană juridică de drept privat, de interes public; că în relaţiile cu terţii B. este asimilat unei autorităţi publice, în măsura în care îşi exercită atribuţiile în regim de putere publică, iar în relaţiile cu membrii săi, B. este o organizaţie profesională formată din totalitatea membrilor săi, cu care are raporturi de tip asociativ-corporatist.

Obiectul litigiului în care a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 241 din 5 octombrie 2015 vizează relaţia dintre B. şi un membru al său, doamna A., şi nu relaţia dintre un petent, străin de organizaţia profesională, cu o autoritate publică.

Mai mult, actul contestat, a cărui anulare a făcut obiectul litigiului, nu este un act administrativ emis în regim de putere publică de către B., ci este o hotărâre de aplicare a unei sancţiuni disciplinare, emisă cu respectarea prevederilor Codului deontologic şi Codului de procedură disciplinară, de către o organizaţie profesională, faţă de un membru al său.

Din acest punct de vedere, recurentul consideră că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004, asimilând B. unei autorităţi publice exercitând o activitate în regim de putere publică. În litigiul menţionat, raportul dintre reclamantă şi pârâtă este unul de natură deontologico-profesională, membrii organizaţiei profesionale făcând parte din structura acesteia, iar actele emise în acest sens vizând raporturile profesionale.

În opinia recurentului, spre deosebire de instituţiile publice, B. nu are reglementată expres obligaţia de a comunica actele administrative emise sau modul în care acestea pot fi comunicate, întrucât legiuitorul a calificat relaţia dintre organizaţia profesională şi membrii săi, ca fiind o relaţie de ordin profesional.

Susţine recurentul că, dacă ipotetic ar fi dată o interpretare contrară, anume cea a asimilării raporturilor dintre organizaţia profesională şi membrii săi cu raporturile dintre un petent şi o autoritate publică, persoanele care ar răspunde pentru obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, sunt chiar membrii organizaţiei profesionale, ca parte a structurii organizaţionale.

Solicită admiterea recursului formulat şi anularea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în valoare de 1.290 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru, reţinută în sarcina B. prin sentinţa civilă recurată.

Prin Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., s-a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) şi c) - e) C. proc. civ., însă, în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat că la cererea de recurs nu a fost ataşată dovada achitării taxei de timbru în cuantumul datorat în cauză conform art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, respectiv 200 RON (în raport de motivele de recurs invocate de pârât, respectiv art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.), recurentul-pârât depunând la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 150 RON, conform dovezii aflate la dosar.

De asemenea, s-a reţinut că recursul a fost declarat şi motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

Prin încheierea din 11 mai 2017, completul a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport, iar recurenta a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul datorat.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurentul a invocat în susţinerea recursului declarat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Noul C. proc. civ., criticând sentinţa atacată pe motiv că obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată nu este motivată în drept şi este dată cu aplicarea greşită a legii.

1. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei").

În ceea ce priveşte motivarea în drept a obligării pârâtului B. la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă, critica recurentului nu vizează norma legală, incidentă în speţă, în temeiul căreia partea căzută în pretenţii poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată (art. 453 - 454 C. proc. civ.), ci norma legală în temeiul căreia instanţa a reţinut în sarcina sa obligaţia de a-i comunica reclamantei soluţia la contestaţia formulată.

Aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, apărările recurentului se referă doar la pretinsa inexistenţă în sarcina acestuia a unei obligaţii de comunicare a soluţiei la contestaţie.

În esenţă, recurentul susţine că nu este o autoritate publică, nu este nici asimilat unei autorităţi publice şi nu are nici o obligaţie de a comunica soluţia dată de un organ al său în soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unei decizii prin care s-a aplicat o sancţiune.

Recurentul consideră că prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente în speţă şi că, spre deosebire de alte instituţii publice, Consiliul Psihologilor din România nu are reglementată expres obligaţia de a comunica actele administrative emise sau modul în care acestea pot fi comunicate.

Înalta Curte are în vedere faptul că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Verificând conţinutul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, astfel că acest motiv de recurs nu este fondat.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Aşa cum se poate observa din considerentele sentinţei recurate, instanţa de fond a prezentat motivele pentru care a înţeles să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.290 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru, astfel că nu se pot reţine argumentele potrivit cărora hotărârea în cauză este nemotivată.

2. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Înalta Curte, legal învestită cu soluţionarea prezentului recurs, constată că nu sunt întemeiate nici susţinerile şi criticile înfăţişate de recurentul-pârât subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de către recurent pentru că ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanţa de fond dând o corectă dezlegare cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente şi concludente, fără a dezvolta un raţionament juridic pentru care apreciază că sentinţa recurată este neîntemeiată, recurentul critică în fapt obligarea sa de către instanţa de fond la plata sumei de 1.290 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, arătând că aceasta nu se justifică având în vedere obiectul şi complexitatea cauzei.

Astfel, Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentului, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate.

Soluţia primei instanţe, de obligare a pârâtului la plata către reclamanta A. a sumei de 1.290 RON cheltuieli de judecată este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 241 din 5 octombrie 2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca rămasă fără obiect acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.290 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul a solicitat constatarea nelegalităţii sentinţei recurate, cu consecinţa anulării obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată dispuse prin această sentinţă.

Înalta Curte constată că problema de drept care trebuie dezlegată în soluţionarea recursului este aceea de a cerceta dacă cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantă în faţa instanţei de fond, este întemeiată.

Critica recurentului, potrivit căreia, în cauză, hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, este nefondată, pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Noul C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 451 alin. (1) din Noul C. proc. civ. explicitează în ce constau cheltuielile de judecată, respectiv: taxe judiciare de timbru şi timbru judiciar, onorariile avocaţilor, experţilor şi ale specialiştilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare, cheltuieli de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare bunei desfăşurări a procesului.

Înalta Curte apreciază că recurentul s-a aflat în culpă procesuală, astfel că în mod corect prima instanţă a decis obligarea sa la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei de prezentul litigiu, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

În mod corect a apreciat Curtea de apel că solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este întemeiată, câtă vreme reclamanta a formulat contestaţie împotriva deciziei a cărei anulare a solicitat-o, iar pârâtul nu i-a comunicat un răspuns cu privire la aceasta până la data promovării acţiunii în contencios administrativ.

S-a reţinut în mod corect în considerentele sentinţei recurate că împrejurarea potrivit căreia pârâtul a soluţionat contestaţia la o dată anterioară momentului promovării acţiunii nu este de natură să înlăture culpa procesuală a pârâtului, câtă vreme acesta nu a adus la cunoştinţa reclamantei soluţia pronunţată asupra contestaţiei.

Înalta Curte apreciază că sunt nefondate susţinerile recurentului potrivit cărora instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004, asimilând B. unei autorităţi publice exercitând o activitate în regim de putere publică, respectiv cele potrivit cărora B. nu are reglementată expres obligaţia de a comunica actele administrative emise sau modul în care acestea pot fi comunicate, întrucât legiuitorul a calificat relaţia dintre organizaţia profesională şi membrii săi ca fiind o relaţie de ordin profesional.

Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, natura de drept administrativ a raportului dintre părţile în litigiu este recunoscută de B., toate excepţiile şi apărările formulate de acesta în primă instanţă plecând de la premisa calităţii de act administrativ a actului emis şi a incidenţei în speţă a prevederilor Legii nr. 554/2004.

Este evident că în soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă recurentul a acţionat ca o autoritate publică asimilată, iar actelor emise de acesta le sunt aplicabile normele Legii contenciosului administrativ, inclusiv obligaţia de a răspunde, în termenul indicat, la contestaţia formulată.

Temeiul legal al obligaţiei recurentului de a soluţiona contestaţia şi de a comunica soluţia la contestaţia formulată îl reprezintă, după cum în mod corect a reţinut prima instanţă, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, devenind incidente prevederile art. 2 lit. h) din acest act normativ, potrivit cărora nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri reprezintă "faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen".

Având în vedere că recurentul este emitentul ambelor hotărâri, atât a aceleia prin care s-a aplicat sancţiunea disciplinară reclamantei, cât şi a aceleia prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă formulată de reclamantă, recurentul-pârât avea obligaţia de a realiza comunicarea acestor hotărâri, iar nerespectarea acestei obligaţii îndreptăţeşte partea să primească cheltuielile de judecată.

Din acest punct de vedere recurentul s-a aflat în culpă procesuală şi în mod corect prima instanţă a decis obligarea sa la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru şi onorariul avocaţial.

Astfel, în mod corect instanţa de fond a reţinut culpa procesuală a pârâtului şi a făcut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 451 din C. proc. civ.

Instanţa de fond a procedat corect în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată în raport de soluţia pronunţată, asigurând proporţionalitatea cu gradul de complexitate a cauzei şi cu munca depusă de avocatul reclamantei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, deoarece instanţa de fond în mod corect a admis pretenţiile reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată, astfel că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, apreciind că soluţia instanţei de fond nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul B. împotriva Sentinţei civile nr. 241 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 februarie 2018.

Procesat de GGC - LM