Securitate officer status upheld as appeal dismissed; rights need not be domestically guaranteed at time of acts

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.07.2013, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se aprecieze asupra calităţii de lucrător al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe pârâtul A.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 558 din 23 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în contradictoriu cu pârâtul A.

A constatat în privinţa pârâtului A. calitatea de lucrător al Securităţii.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile atacate a formulat recurs pârâtul A. invocând cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Succint, recurentul a arătat că prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 49 alin. (2) din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice, pe care le-a preluat trunchiat în hotărârea atacată.

A susţinut recurentul că textul real şi complet al art. 49 alin. (2) din Pact este următorul: "Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica prezentul Pact sau vor adera la el după depunerea celui de al treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau de aderare, pactul va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii de către acest stat a instrumentului său de ratificare sau de aderare."

Recurentul arată că Statul Român a depus instrumentele de ratificare la data de 19 decembrie 1974 şi a făcut parte din grupul primelor 35 de state care au depus asemenea instrumente, ceea ce face aplicabil în speţă textul din art. 49 pct. 1, în sensul că Pactul a intrat în vigoare la data de 23 martie 1976 pentru primele 35 state care au depus instrumentele de ratificare.

Hotărând în sensul că pentru România a intrat în vigoare la data de 19 martie 1975, recurentul apreciază că prima instanţă a aplicat greşit prevederile pct. 2 al art. 49 din Pact şi, concomitent, a încălcat grav prevederile pct. 1 ale aceluiaşi Pact.

Greşeala descrisă este esenţială, determinând o hotărâre evident nelegală, deoarece prima instanţă a reţinut că recurentul ar fi săvârşit faptele imputate după data de 19 martie 1975, îngrădind astfel dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă circulaţie protejate în România prin intrarea în vigoare a Pactului.

Or, situaţia de fapt este stabilită cu certitudine pe baza probelor administrate în exclusivitate de reclamant şi pe care recurentul arată că nu le-a contestat, şi anume că faptele imputate au fost săvârşite în perioada 11 decembrie 1974 - 23 ianuarie 1976.

În consecinţă, ultimul fapt material analizat a avut loc la 23 ianuarie 1976, adică înainte de data intrării în vigoare a Pactului Internaţional privind drepturile civile şi politice, respectiv 23 martie 1976, acesta fiind primul şi singurul act normativ care, în perioada anterioară anului 1990, a protejat în România dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă circulaţie, în lipsa oricăror norme de drept intern.

Ca atare, recurentul susţine că faptele săvârşite anterior datei intrării în vigoare a Pactului nu îndeplinesc cerinţa prevăzută de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit cu care "lucrător al Securităţii este orice persoană care, având calitatea de ofiţer (...) al Securităţii (...) a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului", adică drepturi garantate prin legislaţia în vigoare la acea dată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca temeinică şi legală.

Intimatul a susţinut că diferenţierea propusă de recurentul pârât este doar una teoretică, deoarece drepturile şi libertăţile fundamentale erau garantate în România atât de Constituţia RSR din 1965, cât şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi, ulterior de Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Argumentul de nelegalitate al sentinţei de fond vizează, în concret, faptul că prin aplicarea greşită a prevederilor legale referitoare la momentul intrării în vigoare a Pactului Internaţional privind drepturile civile şi politice, prima instanţă a analizat defectuos îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008.

Recurentul, fără a contesta situaţia de fapt reţinută şi faptele ce-i sunt imputate, critică sentinţa atacată din prisma faptului că, în calitate de ofiţer al Securităţii nu a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, deoarece dreptul la viaţă privată şi la liberă circulaţie nu erau garantate de legislaţia internă în perioada 11 decembrie 1974 - 23 ianuarie 1976, când sunt atestate faptele sale.

Sub acest aspect, nu pot fi reţinute apărările recurentului pârâtul în sensul că nu a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau ştirbit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului. Din lecturarea Constituţiei Republicii Socialiste România din 1965 (în vigoare la momentul întocmirii dosarelor informative - 11 decembrie 1974 - 23 ianuarie 1976), rezultă următoarele:

Art. 13: "În Republica Socialistă România, întreaga activitate de stat are drept scop dezvoltarea orînduirii şi înflorirea naţiunii socialiste, creşterea continuă a bunăstării materiale şi culturale a poporului, asigurarea libertăţii şi demnităţii omului, afirmarea multilaterală a personalităţii umane. Pentru aceasta, statul socialist român: Garantează exercitarea deplină a drepturilor cetăţenilor, asigură legalitatea socialistă şi apără ordinea de drept;

Art. 28. - "Cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvîntului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor."

Art. 32. - "Domiciliul este inviolabil. Nimeni nu poate pătrunde în locuinţa unei persoane fără învoirea acesteia, decît în cazurile şi în condiţiile anume prevăzute de lege."

Art. 33. - "Secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice este garantat."

Pe de altă parte, trebuie menţionat că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost ratificată de România la 14 decembrie 1955, iar printre drepturile garantate de aceasta sunt drepturile civile - dreptul la viaţă, libertatea şi securitatea persoanei, viaţă privată şi de familie, inviolabilitatea locuinţei, secretul corespondenţei, onoare şi demnitate, libera circulaţie, căsătorie şi întemeierea familiei, întrunire paşnică.

Ca atare, chiar în condiţiile în care s-ar accepta susţinerile recurentului în sensul că Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice a intrat în vigoare la data de 23 martie 1976, după data faptelor imputate acestuia, se poate observa că drepturile încălcate de acesta erau garantate în România, cel puţin la nivel teoretic, de instrumentele legale expuse mai sus.

Pe de altă parte, se observă că potrivit prevederilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 Înalta Curte constată că lucrătorul Securităţii a fost definit de legiuitor ca fiind "orice persoană care, având calitatea de ofiţer sau de subofiţer al Securităţii sau al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate, inclusiv de ofiţer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului".

Din analiza acestei definiţii legale, rezultă că pentru a fi întrunită cerinţa ultimei teze a textului de lege citat este necesar ca persoana vizată să fi desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Prin urmare, legiuitorul a făcut referire la drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, fără a statua că acestea să fi fost garantate de legislaţia internă la momentul faptelor imputate, această clauză fiind adăugată de recurent, care şi-a construit apărarea pe un atare argument.

Însă, conform principiului "unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, se constată că o atare referire nu a fost avută în vedere la momentul adoptării actului normativ cu aplicabilitate în cauză.

Mai mult, din analiza preambulului şi a prevederilor O.U.G. nr. 24/2008 rezultă că raţiunea adoptării acestui act normativ derivă din necesitatea cunoaşterii de către membrii unei societăţi postcomuniste a fostului regim totalitar, depăşirii nivelului organizatoric, intelectual şi moral impus de un sistem caracterizat prin structuri şi moduri de gândire inadecvate, respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, creării unei culturi politice autentice şi a unei societăţi civilizate, verificării a posteriori a comportamentului persoanelor care în prezent candidează pentru sau ocupă demnităţi ori funcţii publice (aflându-se în situaţia de a fi garanţii Constituţiei şi ai democraţiei) ori deţin titluri care implică o dimensiune morală primordială, legea neavând un scop punitiv şi neinstituind o responsabilitate penală a celor în privinţa cărora se va constata că au fost lucrători sau colaboratori ai Securităţii.

Sub aspectul care interesează în cauză, Înalta Curte reţine că O.U.G. nr. 24/2008 urmăreşte scopul de deconspirare, indicat în preambul, a persoanelor care au contribuit la instrumentarea dosarelor întocmite de Securitate sau care au efectuat activităţile prevăzute de actul normativ respectiv, prin consemnarea publică (publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi punerea la dispoziţia mijloacelor de informare în masă de către reclamantul C.N.S.A.S.) a celor care ocupă demnităţile sau funcţiile enumerate în art. 3, precum şi a celor care îşi manifestă intenţia de a candida pentru alegerea sau numirea în aceste demnităţi sau funcţii publice, actul normativ antrenând doar eventuale consecinţe de ordin moral în privinţa celor care au încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale ale altora în perioada dictaturii comuniste.

Aşadar, în condiţiile în care recurentul nu a contestat faptele imputate aşa cum ele au fost prezentate de intimatul reclamant, Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, pentru a fi constatată calitatea acestuia de lucrător al Securităţii.

Astfel, este suficientă dovedirea în cauză a desfăşurării unor activităţi prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, respectiv dreptul la viaţă privată şi la liberă circulaţie, aşa cum au fost descrise de instanţa de fond.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea recursului declarat de pârât ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală a hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul A. împotriva Sentinţei civile nr. 558 din 23 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN