Fiscal tax liability: Evidentiary requirement for proving administrator's bad faith in joint and several liability for unclaimed tax debts

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, la data de 24.02.2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, anularea Deciziei nr. 449/18.12.2015 şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 31029/06.10.2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 517 din 27 mai 2016, Tribunalul a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, reţinând dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi cuantumul sumei contestate, de peste 1.000.000 RON.

2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 153 din 5 septembrie 2016, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, pe fond, admiterea contestaţiei şi anularea actelor contestate.

Recurentul-reclamant susţine că atât instanţa de fond, cât şi organul fiscal, au aplicat greşit textele de lege incidente, nu au făcut decât să le enumere, fără să precizeze care este culpa sa, precum şi motivele de fapt concrete care determină răspunderea sa solidară.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea disp. art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc. , recurentul-reclamant învederează faptul că a formulat cerere de deschidere a procedurii simplificate de insolvenţă, în temeiul art. 66 alin. (10) din Legea nr. 85/2014, în data de 25.06.2015, însă prin încheierea nr. 1/29.06.2015, Tribunalul Specializat Argeş a fost respinsă, deoarece intimata nu a făcut dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

În această situaţie, recurentul-reclamant consideră că nu se poate reţine în sarcina sa incidenţa prevederilor art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003, întrucât a solicitat în instanţă deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei.

Insolvenţa societăţii debitoare a apărut abia în urma controlului fiscal şi a raportului de inspecţie fiscală comunicat în luna mai 2015, urmare a unei greşite interpretări a legislaţiei făcută de recurentul-reclamant.

Toate operaţiunile comerciale au fost însă evidenţiate în documentele contabile, nefiind dovedită reaua-credinţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 31029/06.05.2015, s-a reţinut că recurentul-reclamant este administrator şi asociat unic al S.C. B. SRL-D şi, întrucât societatea era înscrisă în evidenţa analitică pe plătitor, la data de 06.10.2015, cu obligaţii financiare fiscale restante, în sumă totală de 5.125.779 RON, s-a declarat starea de insolvabilitate fără bunuri urmăribile a acesteia şi s-a angajat răspunderea solidară a asociatului/administratorului.

Prin Decizia nr. 449/18.12.2015, privind soluţionarea contestaţiei administrative, organul fiscal competent a respins ca neîntemeiată contestaţia, reţinând aplicabilitatea disp. art. 27 şi 28 din O.G. nr. 92/2003, conform cărora, răspund solidar cu debitorul declarat insolvabil, administratorii sau oricare alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Prin Decizia nr. 449/18.12.2015, privind soluţionarea contestaţiei administrative, organul fiscal competent a respins ca neîntemeiată contestaţia, reţinând aplicabilitatea disp. art. 27 şi 28 din O.G. nr. 92/2003, conform cărora, răspund solidar cu debitorul declarat insolvabil, administratorii sau oricare alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/12.05.2015, s-a constatat nedeclararea obligaţiilor fiscale scadente ale societăţii, de către administratorul acesteia, care a acţionat cu rea-credinţă.

La rândul său, prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, apreciind că reaua-credinţă a reclamantului este dovedită într-adevăr prin raportul de inspecţie fiscală prin care s-a constatat nedeclararea obligaţiilor fiscale la scadenţă ale debitorului declarat insolvabil, iar administratorul nu a avut obiecţiuni, însuşindu-şi astfel concluziile actului administrativ-fiscal.

Analiza motivelor de casare

Prin criticile aduse hotărârii instanţei de fond, recurentul-reclamant susţine greşita aplicare a disp. art. 27 şi 28 C. proc. fisc. în ceea ce priveşte reţinerea ca îndeplinită a condiţiei relei-credinţe.

Înalta Curte, văzând disp. art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) C. proc. civ., reţine că acestea permit, în condiţiile existenţei unor obligaţii de plată restante ale debitului declarat insolvabil, ca anumite persoane să răspundă solidar cu debitorul.

Art. 27 alin. (2) lit. c) enumeră administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Art. 27 alin. (1) lit. d) stabileşte obligaţia solidară în sarcina administratorilor sau oricăror altor persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Numai prin decizia de soluţionare a contestaţiei, organul fiscal a arătat care dintre cele două ipoteze sunt aplicabile cazului analizat, şi anume, cea de la art. 27 alin. (1) lit. d) C. proc. fisc.

Din cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 12.05.2015 şi a deciziei de soluţionare a contestaţie, reiese faptul că, societatea comercială a aplicat în mod eronat regimul special de impozitare prevăzut de art. 1521 Codul fiscal, fără să calculeze TVA la toată baza de impozitare, ci numai la marja de profit.

De asemenea, atât organul fiscal, cât şi instanţa de fond au reţinut că recurentul-reclamant nu a formulat obiecţiuni cu privire la constatările fiscale şi că s-a sustras cu rea-credinţă de la plata obligaţiilor fiscale.

Înalta Curte apreciază că reaua-credinţă, în economia disp. art. 27 alin. (1) lit. d) C. proc. fisc. , trebuie dovedită alături de situaţia nedeclarării/neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

În concret, organul fiscal are datoria dovedirii, pe de o parte, a nedeclarării/neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale şi, pe de altă parte, a relei-credinţe a persoanei obligate solidar.

Existenţa unei situaţii de nedeclarare/neachitare la scadenţă a obligaţiilor fiscale nu presupune reaua-credinţă a recurentului-reclamant.

Or, în speţă, instanţa de fond, dar şi organele fiscale au analizat îndeplinirea condiţiei fără a cerceta dacă fapta a fost urmare a relei-credinţe a recurentului-reclamant.

Instanţa de fond nu a demonstrat că recurentul-reclamant s-a sustras de la plata unor obligaţii fiscale prin nedeclararea lor, ci doar a constatat că simpla nedeclarare sau neachitare a unor obligaţii fiscale s-a făcut cu rea-credinţă.

Or, prevederile Codului de procedură fiscală sus-menţionate şi analizate, obligă la dovedirea relei-credinţe, separat de constatarea nedeclarării sau neachitarea obligaţiilor fiscale.

Reaua-credinţă semnifică dovedirea intenţiei de a înfrânge dispoziţiile legale, însă atât decizia administrativă, cât şi considerentele instanţei de fond, nu prezintă argumente concrete prin care să se dovedească că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă, atunci când a încadrat operaţiunea comercială în mod eronat.

Faţă de acestea, Înalta Curte susţine că sunt întrunite motivele de casare invocate de recurentul-reclamant, prin aceea că răspunderea sa a fost atrasă în mod greşit, fără a se dovedi reaua-credinţă, că actele fiscale au enumerat doar prevederile legale, fără a arăta în concret care este culpa sa.

Instanţa de fond a realizat doar o preluare a susţinerilor organului fiscal, fără să realizeze nici aceasta, în concret, o analiză a condiţiilor prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. d) C. proc. fisc. , pentru atragerea răspunderii solidare.

În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi admis, se va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, se va admite acţiunea, sub consecinţa anulării actelor administrative fiscale atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. împotriva Sentinţei nr. 153 din 5 septembrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, anulează Decizia nr. 31029 din 06.10.2015 şi Decizia nr. 449 din 18.12.2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN