Loss of validity of tax installment plan due to alleged late payment of current obligations and unidentifiable debt grounds

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15 iunie 2015, urmare declinării competenţei de soluţionare a cauzei prin Sentinţa civilă nr. 835 din 25 mai 2015 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, reclamanta A. SRL - Urziceni, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Ploieşti - A.J.F.P. Ialomiţa - Serviciul Fiscal Municipal Urziceni a solicitat:

1. anularea în tot a Deciziei nr. 45640 din 02 septembrie 2014 emisă de către pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa - Serviciul Fiscal Municipal Urziceni în soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă împotriva Deciziei de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării la plata obligaţiilor fiscale nr. 39731 din 26 mai 2014;

2. anularea în tot a Deciziei nr. 39731 din 26 mai 2014 de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării la plata obligaţiilor fiscale, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa - Serviciul Fiscal Municipal Urziceni;

3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 4 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015 (dosar în care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 46449 din 16 septembrie 2014 şi a Deciziei nr. 39730 din 26 mai 2014), Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a admis excepţia conexităţii invocată de reclamanta A. SRL - Urziceni, iar în baza art. 139 C. proc. civ., a dispus conexarea cauzei la Dosarul nr. x/2015, declinat la Curtea de Apel Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 835 din 25 mai 2015 a Tribunalului Ialomiţa.

Prin încheierea din 1 iulie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015 (dosar în care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 818 din 29 septembrie 2014 şi a Deciziei nr. 39731 din 26 mai 2014), Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a admis excepţia conexităţii invocată de reclamanta A. SRL - Urziceni, iar în baza art. 139 C. proc. civ., a dispus conexarea cauzei la Dosarul nr. x/2015, declinat la Curtea de Apel Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 835 din 25 mai 2015 a Tribunalului Ialomiţa.

Prin încheierea din 22 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015 (dosar în care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 817 din 29 septembrie 2014 şi a Deciziei nr. 110 din 29 mai 2014), Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a admis excepţia conexităţii invocată de reclamanta A. SRL - Urziceni, iar în baza art. 139 C. proc. civ., a dispus conexarea cauzei la Dosarul nr. x/2015, declinat la Curtea de Apel Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 835 din 25 mai 2015 a Tribunalului Ialomiţa.

Prin încheierea din 11 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a luat act de precizarea reclamantei, prin apărător, în sensul că pârâtul în cauză este Serviciul Fiscal Municipal Urziceni din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 3432 din 18 decembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea principală şi cererile conexe formulate de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Fiscal Municipal Urziceni din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti şi, în consecinţă, a dispus anularea următoarelor acte administrative emise de pârâtă: Decizia nr. 45640 din 2 septembrie 2014 şi Decizia nr. 39731 din 26 mai 2014, de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării la plată; Decizia nr. 46449 din 16 septembrie 2014 şi Decizia nr. 39730 din 26 mai 2014; Decizia nr. 818 din 29 septembrie 2014 şi Decizia nr. 39731 din 26 mai 2014 referitoare la obligaţiile de plată accesorii reprezentând penalităţi de 235.566 RON; Decizia nr. 817 din 29 septembrie 2014 şi Decizia nr. 110 din 29 mai 2014.

De asemenea, a obligat pe pârâtă la plata sumei de 200 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa pentru Serviciul Fiscal Municipal Urziceni a formulat recurs, solicitând casarea sentinţei recurate şi menţinerea ca temeinice şi legale a actelor administrative fiscale atacate.

Recurenta-pârâtă, reluând argumentele invocate prin întâmpinarea formulată la fondul cauzei, cu referire la starea de fapt care a condus la emiterea actelor administrative fiscale contestate, precum şi la actele normative care au stat la baza emiterii acestora, în esenţă, susţine că în mod eronat instanţa de fond a constatat că termenul de 90 de zile a fost respectat de către reclamantă, aceasta achitând toate obligaţiile fiscale curente la data comunicării deciziei de eşalonare la plată.

Potrivit art. 10 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 29/2011, eşalonarea la plată acordată pentru obligaţiile fiscale îşi menţine valabilitatea cu condiţia "să se achite obligaţiile fiscale administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nestinse la data comunicării deciziei de eşalonare la plată şi care nu fac obiectul eşalonării la plată în termen de cel mult 90 de zile de la data comunicării acestei decizii".

Pentru scadenţa din 25 ianuarie 2014 societatea a declarat sume de plată, respectiv TVA în sumă de 12508 RON, care, în condiţiile emiterii Deciziei de eşalonare de plată, trebuiau achitate în termen de cel mult 90 de zile de la data luării la cunoştinţă a acesteia, conform art. 10 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 29/2011.

Astfel, obligaţiile de plată aferente lunii decembrie 2013, cu termen de plată 25 ianuarie 2014, care nu au făcut obiectul eşalonării la plată (acordată pentru obligaţii exigibile aflate în sold la data de 23 ianuarie 2014), deci anterioare datei de 25 ianuarie 2014 şi care nu erau stinse la data comunicării deciziei de eşalonare la plată, respectiv la data de 21 februarie 2014, au fost achitate de reclamantă în data de 23 mai 2014, cu întârziere de o zi faţă de termenul de graţie care s-a împlinit la data de 22 mai 2014 (a 90-a zi de la data comunicării deciziei de eşalonare la plată).

Arată organul fiscal recurent că neîndeplinirea uneia dintre condiţiile precizate expres de legiuitor la art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 29/2011 duce la pierderea eşalonării de plată, cu consecinţa calculării de dobânzi pentru obligaţiile principale eşalonate şi neachitate până la data pierderii eşalonării la plată, pe perioada cuprinsă între data acordării eşalonării la plată şi până la plata efectivă.

În referire la reţinerile instanţei de fond, în sensul că neidentificarea obligaţiilor curente neachitate în decizia de pierdere a eşalonării şi în decizia de calcul a accesoriilor încalcă dreptul la apărare al reclamantei, menţionează DGRFP Ploieşti că respectivele decizii au fost emise pe cale electronică, potrivit prevederilor din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 1850/2009 privind modificarea şi completarea Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 1438/2009, având elementele obligatorii enumerate de art. 43 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

Referitor la ordinea de stingere a datoriilor, dispoziţiile art. 115 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 prevăd că, "prin excepţie de la prevederile alin. (1) în cazul obligaţiilor fiscale de plată stabilite de organele de inspecţie fiscală, precum şi a amenzilor de orice fel, se stinge cu prioritate obligaţia fiscală sau amenda pe care o alege contribuabilul".

Or, prin cererea de eşalonare la plată urmată de emiterea deciziei de eşalonare la plată şi a graficului de plată, reclamanta a optat pentru plata obligaţiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere x din 29 noiembrie 2013 pentru care, ulterior, a obţinut suspendarea executării, prin Sentinţa civilă nr. 1492 din 13 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti. De aceea, consideră recurenta DGRFP Ploieşti că în mod eronat a reţinut prima instanţă că termenul de 90 de zile a fost respectat de către reclamanta A. SRL, achitând toate obligaţiile fiscale curente la data comunicării deciziei de eşalonare de plată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. SRL a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 28 februarie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 9 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 23 ianuarie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

6. Aspecte procesuale

La termenul de judecată din 23 ianuarie 2019, Înalta Curte a respins, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A. SRL, prin întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Criticile formulate în calea de atac declarată de recurenta-pârâtă DGRFP Ploieşti au fost încadrate în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., referitor la motivul de nelegalitate reprezentat de pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva temeiului de casare în care au fost încadrate criticile recurentei, se reţine că organul fiscal a făcut trimitere la prevederile art. 10 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 29/2011, potrivit cărora:

"eşalonarea la plată acordată pentru obligaţiile fiscale îşi menţine valabilitatea în următoarele condiţii: d) să se achite obligaţiile fiscale administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, nestinse la data comunicării deciziei de eşalonare la plată şi care nu fac obiectul eşalonării la plată, în termen de cel mult 90 de zile de la data comunicării acestei decizii".

În raport de aceste dispoziţii legale, a reclamant organul fiscal o nerespectare a obligaţiilor pe care le avea de îndeplinit intimata-reclamantă, pentru a putea beneficia de facilitatea acordată (aceea de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale ce au format obiectul Deciziei nr. 34363 din 21 februarie 2014 şi al Deciziei de amânare la plată a penalităţilor de întârziere nr. 34364 din 21 februarie 2014), nerespectare constând în neachitarea până la data de 22 mai 2014, inclusiv, a sumelor scadente în data de 25 ianuarie 2014.

Prin urmare, a susţinut recurenta-pârâtă că, pentru scadenţa din 25 ianuarie 2014, societatea intimată a declarat TVA de plată în sumă de 12508 RON, ce trebuia achitată în termenul prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 29/2011, obligaţie a cărei nerespectare a condus la emiterea Deciziei de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale nr. 39731 din 26 mai 2014, precum şi la emiterea Deciziei nr. 39730 din 26 mai 2014, de pierdere a valabilităţii amânării la plata penalităţilor de întârziere.

Temeiul de drept al acestor decizii a fost indicat de organul fiscal ca fiind art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 29/2011, referitor la pierderea beneficiului fiscal pentru nerespectarea condiţiilor prevăzute de art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Astfel cum corect a reţinut şi judecătorul fondului, actele administrative fiscale de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării de plată şi de pierdere a valabilităţii amânării la plata penalităţilor de întârziere au fost emise fără a fi motivate, aspect de natură a conduce la o încălcare a dreptului contribuabilului de a cunoaşte cuantumul sumei datorate şi pentru care s-a reţinut neachitarea la termenele stabilite, viciul de nelegalitate neputând fi înlăturat decât prin anularea respectivelor acte, nulitatea relativă fiind una din sfera celor virtuale, ce rezultă din scopul reglementării, acela de protejare a contribuabilului de exercitarea abuzivă a dreptului de apreciere de către organele fiscale.

Trimiterile făcute de recurenta-pârâtă la prevederile Ordinului preşedintelui ANAF nr. 1850/2009 privind modificarea şi completarea Ordinului preşedintelui ANAF nr. 1438/2009 sunt fără nicio relevanţă, în condiţiile în care procedura acordării eşalonării la plată era reglementată, la momentul emiterii deciziilor contestate, prin Ordinul preşedintelui ANAF nr. 1853/2011, în conţinutul căruia, la anexa 14, se regăseşte şi formularul standardizat al deciziei de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale.

Cerinţa arătării motivelor de fapt pentru care s-a constatat pierderea valabilităţii eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale nu poate fi îndeplinită doar prin arătarea generică a existenţei unei neachitări la termenele stabilite de lege a obligaţiilor de plată curente, fără a fi identificată creanţa datorată şi termenul la care urma să fie achitată această creanţă. Lipsirea contribuabilului, în acest fel, de posibilitatea înţelegerii cauzelor reale care au determinat pierderea facilităţii de eşalonare anterior acordate îl împiedică pe acesta să-şi înţeleagă propria conduită în relaţia cu organele fiscale şi să se conformeze unor cerinţe care nu i-au fost aduse la cunoştinţă, iar sub aspectul contestării unui act emis în atare condiţii, devine imposibil de exercitat un control de legalitate de către instanţele de contencios administrativ competente, în absenţa unor temeiuri care au îndreptăţit administraţia fiscală să adopte această măsură.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, care consideră de deciziile nr. 39730 din 26 mai 2014 şi nr. 39731 din 26 mai 2014 au fost emise cu respectarea prevederilor art. 43 alin. (2) C. proc. fisc. , cuprinzând suficiente elemente pentru a putea fi identificat organul emitent, cauzele şi temeiul de drept, intimata-reclamantă având posibilitatea de apreciere, de care, de altfel, a şi uzat prin contestaţia administrativă, Înalta Curte reţine că actele fiscale anterior menţionate sunt nemotivate în fapt, fiind nelegale sub acest aspect.

A mai criticat recurenta DGRFP Ploieşti sentinţa atacată şi dintr-o altă perspectivă, arătând că prima instanţă a făcut o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor 115 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, care stabilesc ordinea de prioritate a obligaţiilor fiscale pe care le are un contribuabil, în vederea stingerii lor.

A susţinut recurenta-pârâtă că obligaţiile de plată aferente lunii decembrie 2013, cu termen de plată la data de 25 ianuarie 2014, care nu au făcut obiectul eşalonării la plată şi care nu erau stinse la data comunicării deciziei de eşalonare de plată, respectiv data de 21 februarie 2014, au fost achitate de intimata-reclamantă la data de 23 mai 2014, deci cu o întârziere de o zi faţă de termenul de graţie stabilit, iar în raport de prevederile art. 115 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., contribuabilul a optat pentru plata obligaţiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere nr. x din 29 noiembrie 2013, pentru care ulterior, prin Sentinţa nr. 1482 din 13 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a dispus suspendarea executării.

Aceste aserţiuni ale recurentei-pârâte sunt, evident, nefondate, în condiţiile în care, astfel cum s-a precizat şi în conţinutul deciziei de eşalonare de plată nr. x din 21 februarie 2014, s-a acordat acest beneficiu fiscal pentru obligaţiile fiscale exigibile existente în sold la data eliberării certificatului de atestare fiscală nr. x din 23 ianuarie 2014, iar corelativ, contribuabilul era obligat să respecte graficul de eşalonare pentru plata datoriilor aflate în sold, urmând ca obligaţiile fiscale neevidenţiate în certificatul de atestare fiscală, născute ulterior, din activitatea curentă a persoanei impozabile, să fie achitate în termenul de 90 de zile de la data comunicării deciziei de eşalonare, pentru a fi prezervat beneficiul fiscal obţinut.

Împrejurarea potrivit căreia intimata-reclamantă a declarat obligaţii aferente lunii decembrie 2013 în cuantum de 38.053 RON, cu scadenţa la data de 25 ianuarie 2014, pe care le-a şi achitat prin ordinele de plată depuse la dosar, anterior scadenţei, respectiv la 24 ianuarie 2014, nu conduce la concluzia reţinută de organul fiscal, aceea de efectuare a unei plăţi ce face obiectul deciziei de impunere nr. x din 29 noiembrie 2013.

Intimata-reclamantă a stins, anterior comunicării deciziei de eşalonare la plată nr. x din 21 februarie 1014, sumele cu scadenţa la 25 ianuarie 2014, comportamentul său fiscal fiind unul corect, de respectare a angajamentelor bugetare asumate conform deciziei de eşalonare la plată a datoriilor.

În conduita sa fiscală, intimata-reclamantă nu a intenţionat să achite parţial debite din decizia de impunere nr. x din 29 noiembrie 2013 (neavând, de altfel, niciun interes), în condiţiile în care acestea erau eşalonate conform graficului, primele plăţi după eşalonare urmând a fi făcute în 17 martie 2014, scopul urmărit fiind cel de a respecta condiţiile stabilite în sarcina sa pentru eşalonarea la plată acordată de organul fiscal.

Pe de altă parte, suspendarea executării acestei decizii a fost dispusă prin hotărâre judecătorească pronunţată la 13 mai 2014, efectele sale fiind diferite de cele ale deciziei de eşalonare plăţi, astfel că sumele achitate la data de 24 ianuarie 2014 au stins, fără tăgadă, datoriile aferente lunii decembrie 2013, scadente la data de 25 ianuarie 2014, ulterior emiterii certificatului de atestare fiscală ce a fost avut în vedere la emiterea deciziei de eşalonare fiscală, nicidecum sume din Decizia de impunere nr. x din 29 noiembrie 2013.

Prevederile art. 115 alin. (32) din O.G. nr. 92/2003, la care a făcut trimitere recurenta-pârâtă (indicând în recurs, din eroare, un alt alineat), nu sunt aplicabile situaţiei de faţă, în care contribuabilul, raportat la prevederile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, a arătat ce obligaţii fiscale a stins prin plăţile efectuate la 24 ianuarie 2014, acesta având dreptul de a stabili ce obligaţii fiscale înţelege să stingă. Se impune o astfel de interpretare deoarece respectivele obligaţii fiscale nu au fost stabilite de organele de inspecţie fiscală, nu provin nici din amenzi, iar cele din Decizia de impunere nr. x din 29 noiembrie 2013, fiind deja eşalonate, urmau a fi achitate conform graficului anexă la Decizia de eşalonare la plată nr. x din 21 februarie 2014.

Prin urmare, judecătorul fondului a stabilit corect că sunt nelegale deciziile de pierdere a beneficiului fiscal acordat anterior prin Decizia nr. 34363 din 21 februarie 2014 şi prin Decizia nr. 34364 din 21 februarie 2014, cât timp intimata-reclamantă achitase în termenul de 90 de zile de la comunicarea acestor decizii toate obligaţiile fiscale înregistrate din activitatea curentă, după emiterea certificatului fiscal nr. 31695 din 23 ianuarie 2014, neavând înregistrate restanţe cu privire la respectivele plăţi. De altfel, pe tot parcursul demersului judiciar de faţă, recurenta-pârâtă DGRFP Ploieşti nu a indicat creanţa fiscală deţinută asupra contribuabilului, pe care acesta nu a achitat-o la termen, alta decât sumele stabilite de intimata-reclamantă ca fiind aferente lunii decembrie 2013, scadente la data de 25 ianuarie 2014, plătite anticipat, conform ordinelor de plată din 24 ianuarie 2014, depuse la dosar.

Cât priveşte adresa emisă de intimata-reclamantă sub nr. x din 23 mai 2014, înregistrată la organul fiscal sub nr. x din 23 mai 2014, referitor la achitarea sumei de 11 617 RON, cu titlul de TVA, conform chitanţei nr. x din 23 mai 2014, Societatea A. SRL a susţinut că, deşi obligaţiile fiscale curente, scadente la data de 25 ianuarie 2014, au fost achitate încă din data de 24 ianuarie 2014, această sumă figura în soldul plătitor al administraţiei cu titlul de datorie curentă, fără a exista o justificare a naturii juridice a respectivei obligaţii şi a termenului de plată pentru aceasta. În lipsa oricăror indicii cu privire la suma de 11 617 RON, a presupus intimata-reclamantă că organul fiscal a procedat la stingerea altor obligaţii fiscale decât cele scadente la data de 25 ianuarie 2014, ceea ce a determinat, în consecinţă, înregistrarea acestei datorii la plata TVA, fapt care, corelativ, a condus la revocarea beneficiului fiscal al eşalonării la plată obţinut anterior. O astfel de conduită a administraţiei fiscale denotă o exercitare abuzivă a atribuţiilor sale, în condiţiile în care contribuabilul în cauză a urmărit să stingă datoriile curente, ce corespund declaraţiilor aferente lunii decembrie 2013, iar sumele din Decizia de impunere nr. x din 29 noiembrie 2013, fiind deja eşalonate la plată, urmau a fi achitate conform graficului stabilit, fără a se putea imputa plata parţială a unor obligaţii din acest titlu de creanţă la un moment anterior datelor din graficul anexă la Decizia nr. 34363 din 21 februarie 2014.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, cu aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., în raport de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta DGRFP Ploieşti împotriva Sentinţei civile nr. 3432 din 18 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sentinţă ce va fi menţinută ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa pentru Serviciul Fiscal Municipal Urziceni împotriva Sentinţei civile nr. 3432 din 18 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 februarie 2019.

Procesat de GGC - CT