Extraordinary annulment appeal rejected for lack of procedural omission despite contesting normative interpretation of funding guide cost standards

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Decizia contestată

Prin Decizia nr. 4049 din 29.10.2014 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 198/F-CONT din 10 octombrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

La pronunţarea acestei decizii, Înalta Curte a reţinut că susţinerile prin care se contestă caracterul manifest normativ al prescripţiilor cuprinse în Ghidul Solicitantului, cu precădere a regulii 2.1.4, nu pot fi primite. Într-adevăr, observă Înalta Curte, aceste prevederi au caracter îndrumător în privinţa încheierii contractelor de finanţare nerambursabilă din partea CE, însă nu în sensul că ar avea exclusiv caracter de recomandare pentru părţile contractante.

Ghidul Solicitantului conţine standarde juridice al căror scop este de a direcţiona părţile contractante la încheierea acestui tip de contracte, însă valoarea juridică a acestor prescripţii este certă, părţile fiind ţinute să se conformeze prevederilor ghidului.

Standardele juridice cu caracter general ale acestuia sunt convertite în clauze contractuale particulare, pe de o parte, şi ghidează părţile contractante în sensul că sunt normative în raport cu dispoziţiile contractului de finanţare, în ansamblul lor, pe de altă parte, fiind obligatorie conformarea conduitei contractanţilor la prescripţia acestor standarde. Aceasta nu înseamnă însă că toate dispoziţiile cuprinse în Ghidul Solicitantului ar avea caracter imperativ, că s-ar nega existenţa unor simple reguli de recomandare pentru părţile contractante.

În opinia Înaltei Curţi, Ghidul Solicitantului conţine standarde juridice al căror scop este de a direcţiona părţile contractante la încheierea acestui tip de contracte, însă valoarea juridică a acestor prescripţii este certă, părţile fiind ţinute să se conformeze prevederilor ghidului.

Standardele juridice cu caracter general ale acestuia sunt convertite în clauze contractuale particulare, pe de o parte, şi ghidează părţile contractante în sensul că sunt normative în raport cu dispoziţiile contractului de finanţare, în ansamblul lor, pe de altă parte, fiind obligatorie conformarea conduitei contractanţilor la prescripţia acestor standarde. Aceasta nu înseamnă însă că toate dispoziţiile cuprinse în Ghidul Solicitantului ar avea caracter imperativ, că s-ar nega existenţa unor simple reguli de recomandare pentru părţile contractante.

Este însă dincolo de orice îndoială caracterul manifest normativ al regulii 2.1.4. Conform dispoziţiei precitate, în categoria costurilor directe eligibile costul personalului alocat pentru proiect, corespunzător salariilor se includ efective plus taxele privind asigurările sociale şi alte costuri aferente salariilor: salariile şi costurile aferente lor nu trebuie să depăşească însă pe cele practicate în mod normal de către beneficiar sau partenerii săi, sau dacă este cazul, doar dacă este bine justificat ca esenţial pentru realizarea proiectului.

Este, astfel, neîndoios, din modul cum este formulată regula în discuţie, că părţile contractante sunt obligate să se conformeze prescripţiei normei, caracterul normativ al acesteia fiind, astfel, în afara oricărei discuţii.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar a reţinut că nu poate fi primită nici critica referitoare la eronata interpretare a dispoziţiei cuprinse în pct. 2.14 - care precizează că salariile şi costurile cu personalul nu trebuie să depăşească nivelul acestora suportat în mod normal de către beneficiar şi de partenerii săi - în sensul că opinia instanţei de fond ar fi rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a acestei norme. Sub acest aspect, afirmaţia recurentei că instanţa de judecată a avut în vedere un anume contract, nr. x/25.04.2007, încheiat cu S.C. B. S.A., căruia i-a imprimat caracterul de etalon absolut, cu excluderea unor elemente esenţiale, este eronată.

Astfel, contrar susţinerii recurentei, nu s-a produs o extindere a unor elemente singulare şi specifice unui proiect singular la general. Nivelul acestor costuri a fost examinat, în realitate, prin compensarea cu celelalte contracte încheiate de reclamantă cu persoane având calitatea de formatori, rezultând fără echivoc că până la momentul încheierii Contractului de grant nr. 60/30.11.2007, S.C. A. S.R.L. a încheiat contracte ale căror costuri s-au situat sub nivelul stabilit pentru contractul de faţă, astfel că nu se poate susţine că a fost avut în vedere un anume contract, aşa cum susţine aceasta. Or, prin raportare la norma reglementată la pct. 2.14, text ce stipulează în termen inderogabil că salariile şi costurile nu pot depăşi nivelul suportat în mod normal de către beneficiar, pentru a fi satisfăcută exigenţa exigibilităţii cheltuielilor, este evident că reclamanta din prezenta cauză a comis o abatere în sensul prevederilor art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011, astfel cum a reţinut instanţa de fond.

Calea de atac exercitată

Cu privire la Decizia nr. 4049 din 29.10.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare recurenta reclamantă, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., susţinând în esenţă că instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 privind greşita aplicare a art. 2 alin. (1) lit. n) şi o) din O.U.G. nr. 66/2011, în raport cu principiile obligativităţii contractului, stabilităţii raporturilor juridice, încrederii legitime şi proporţionalităţii

Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi

Înalta Curte, examinând contestaţia în anulare şi motivele dezvoltate de către contestator, faţă de lucrările dosarului şi susţinerile părţilor, constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară şi de retractare, îndreptată împotriva unor hotărâri judecătoreşti definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, care se poate exercita numai în cazurile şi condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

Cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. potrivit cărora: "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Pentru a fi aplicabile în speţă aceste prevederi, ar fi trebuit ca instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, ori în speţă nu se poate susţine că ne aflam în prezenţa vreunei omisiuni a instanţei.

Omisiunea la care se referă textul, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres numai la motivele de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

Înalte Curte reţine că aspectele invocate de contestatoare nu fundamentează, în sensul dispoziţiilor citate ale art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., omisiunea instanţei de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs, întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanţa de recurs, pronunţând decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, a răspuns motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă, expunând pe larg argumentele de fapt şi de drept pentru care a reţinut că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, astfel încât aceasta respectă cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

În sensul acestor dispoziţii procedurale, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituie o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. referitor la omisiunea instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurentă.

Criticile formulate în cuprinsul contestaţiei în anulare reprezintă veritabile critici referitoare la motivarea dezlegării date litigiului în faza de recurs, soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 4049 din 29.10.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ceea ce excede cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, restrânsă la motivele expres şi limitativ reglementate de C. proc. civ.

Prin criticile formulate, contestatoarea tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reţinute şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestaţia în anulare de faţă) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

În soluţionarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care se reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de S.C. A. S.R.L. Râmnicu Vâlcea împotriva Deciziei nr. 4049 din 29 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 februarie 2016.

Procesat de GGC - NN