Taxation of continuous real estate sales by spouses: Qualification of co-ownership as economic activity under VAT law and obligation to register as VAT payers

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, anularea Deciziei nr. 141 din 13.05.2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a Deciziei nr. 130 din 28.10.2010 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, a Deciziei nr. 130 din 30.07.2010 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x din 30.07.2010 emis de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Activitatea de Inspecţie Fiscală.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 112 din 11 iulie 2016, a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamanţi.

Totodată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov, invocată de această parte şi a anulat

Decizia nr. 141 din 13.05.2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Decizia nr. 130 din 28.10.2010 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, Decizia nr. 130 din 30.07.2010 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x din 30.07.2010 emis de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Activitatea de Inspecţie Fiscală.

De asemenea, a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 10.050 RON, cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

3.1. Recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

Recurenta-pârâtă a invocat disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, printr-un prim motiv de casare, a criticat sentinţa instanţei de fond în privinţa respingerii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Recurenta-pârâtă susţine că în prezentul litigiu obiectul cauzei îl constituie anularea Deciziei nr. 141 din 13.05.2015 emisă de ANAF, iar potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. , ceea ce se poate contesta în faţa instanţei este decizia emisă de organul fiscal în soluţionarea contestaţiei administrative.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează fondul cauzei, recurenta-pârâtă susţinând obligarea intimaţilor-pârâţi la plata sumei totale în cuantum de 7.869.937 RON, reprezentând TVA în sumă de 4.213.497 RON şi majorări de întârziere în sumă de 3.656.458 RON.

Recurenta-pârâtă consideră că soluţia de anulare a actelor administrative fiscale deduse judecăţii s-a bazat pe o aplicare greşită a legii.

Arată recurenta-pârâtă că, potrivit actelor fiscale întocmite, intimatul-reclamant a obţinut venituri urmare a efectuării în perioada 2005 - 2008 a unui număr de 17 vânzări de imobile.

Întrucât bunurile au fost deţinute în coproprietate cu intimata-reclamantă, echipa de inspecţie fiscală a tratat persoanele fizice, soţ şi soţie, ca asociere, în conformitate cu prevederile art. 154, art. 1251 alin. (1) pct. 18, art. 127 alin. (1) C. fisc. , pct. 57 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. , Anexa 1 B din OPANAF nr. 1.415/2009 privind aprobarea modelului şi conţinutul unor documente şi formulare utilizate în activitatea de inspecţie fiscală la persoane fizice, art. 30 şi art. 35 din C. familiei.

Având în vedere numărul de tranzacţii imobiliare, precum şi prevederile art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1) şi (2) C. fisc. , organele de inspecţie fiscală au constatat că asocierea formată din cei doi soţi este persoană impozabilă întrucât activitatea desfăşurată a avut caracter economic în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.

Astfel, intimaţii-reclamanţi au depăşit la data de 30.09.2005 plafonul de scutire de TVA de 200.000 RON prevăzut de art. 152 alin. (1) din C. fisc. , şi anume, după încheierea Contractelor nr. x din 15.07.2005, nr. 3.383 din 5.09.2005 şi nr. 1.707 din 14.09.2005, pentru care a fost încasată suma de 581.925 RON, motiv pentru care există obligaţia ca aceştia să solicite înregistrarea ca plătitori de TVA în regim normal, în termen de 10 zile de la data atingerii sau depăşirii plafonului de scutire, conform art. 152 alin. (3) C. fisc. şi art. 70 C. proc. fisc. şi să devină plătitori de TVA, începând cu data de 01.11.2015.

Organele fiscale au procedat la stabilirea TVA aferentă tranzacţiilor imobiliare efectuate de asociere, dar nu au fost incluse în sfera de aplicare a TVA tranzacţiile efectuate înainte de data depăşirii plafonului de scutire, precum şi tranzacţiile care se încadrează în scutirea prevăzută la art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. , respectiv tranzacţiile înscrise la poziţiile 1 - 3, 4 - 5, 8, 14 - 15 şi 17 din Anexa nr. 6 la raportul de inspecţie fiscală.

Cu privire la criticile aduse legalităţii Deciziei de impunere nr. x din 30.07.2010, recurenta-pârâtă susţine respectarea disp. art. 43 C. proc. fisc. , dar şi faptul că acest act a fost corectat în temeiul disp. art. 48 C. proc. fisc.

De asemenea, în ceea ce priveşte natura juridică a Anexei 1B la Ordinul ANAF nr. 1.415/2009, se susţine, contrar celor reţinute de prima instanţă şi invocate de intimaţii-reclamanţi, că anexa nu este un document cu caracter intern, ci face parte din Ordinul nr. 1.415/2009, ce a fost publicat în M. Of. nr. 591 din 25.08.2009.

Faptul că în decizia de impunere au fost înscrise temeiuri de drept cu aplicabilitate de la 01.01.2007, respectiv art. 1251 şi art. 153 C. fisc. , recurenta-pârâtă precizează că s-a avut în vedere perioada 2005 - 2009, când reclamanţii aveau obligaţia să se înregistreze ca persoane impozabile plătitoare de TVA.

În ceea ce priveşte suma totală de 7.869.937 RON, reprezentând TVA şi majorări/dobânzi de întârziere, recurenta-pârâtă susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor incidente din C. fisc. referitoare la plata TVA şi faptul că persoanele fizice au realizat venituri cu caracter de continuitate din tranzacţii imobiliare constând în vânzarea de terenuri şi construcţii, altele decât cele utilizate în scopuri personale, astfel că devin persoane impozabile din perspectiva TVA, indiferent dacă operaţiunea este sau nu scutită de TVA, iar în situaţia în care bunurile imobile sunt deţinute în coproprietate de către soţi, aceştia sunt trataţi din punct de vedere al TVA drept asociere.

Se mai arată că până în data de 31.12.2006, legea fiscală nu prevedea nicio scutire de TVA pentru vânzări de terenuri şi/sau construcţii, orice tranzacţie fiind taxabilă dacă era realizată de o persoană impozabilă.

În speţă, intimaţii-reclamanţi aveau obligaţia să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA în regim normal până la data de 10.10.2005.

Recurenta-pârâtă arată că TVA a fost calculată în conformitate cu prevederile Deciziei Comisiei Fiscale Centrale nr. 6/2014, aprobată prin OMFP nr. 1.820/2014, publicată în M. Of. nr. 20 din 12.01.2015, pentru tranzacţii imobiliare care au avut la bază contracte prin care preţul bunului a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la TVA.

S-a aplicat cota standard de 19% la valoarea tranzacţiilor, rezultând o taxă la plată în cuantum de 4.213.479 RON.

Cu referire la sintagma "bunuri folosite în scopuri personale", recurenta-pârâtă arată că aceasta se foloseşte exclusiv la situaţiile în care beneficiarii rezultatelor obţinute din operaţiunile efectuate în legătură cu bunurile imobile sunt proprietarii acestora sau familiile lor.

Or, din analiza documentelor aflate la dosar nu rezultă că acestea au fost folosite în scopuri personale.

Un ultim motiv de casare priveşte obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, partea considerând că în cauză nu sunt îndeplinite disp. art. 453 C. proc. civ.

3.2. Recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, printr-o primă critică susţine că este eronată constatarea primei instanţe conform căreia Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a reţinut că reclamanţii nu au atacat Decizia de impunere nr. x din 28.10.2010.

Dimpotrivă, prin Sentinţa nr. 195 din 13.09.2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2.586 din 03.06.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus anularea Deciziei nr. 310 din 26.08.2011 şi obligarea Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor să soluţioneze pe fond contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/2010 şi a RIF nr. x/30.07.2010.

Obligaţia a fost îndeplinită, analizându-se pe fond contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/2010 şi a fost emisă Decizia nr. 141/2015 de soluţionare a contestaţiei.

Faptul că prin Decizia nr. 141/2015, organul de soluţionare a contestaţiei a utilizat sintagma "Decizia de impunere nr. x din 30.07.20010, corectată prin Decizia de impunere nr. x din 28.10.2010", s-a avut în vedere că prin hotărârile judecătoreşti irevocabile sus-menţionate, instanţa a obligat la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 30.07.2010, fără însă să anuleze Decizia de impunere nr. x din 28.10.2010.

Prin Sentinţa nr. 112 din 11.07.2016, Curtea de Apel Braşov a anulat şi Decizia de impunere nr. x din 28.10.2010 emisă de DGFP Braşov.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond, în mod nelegal a considerat că reclamanţii au fost puşi în dificultate de modul de a acţiona al organului fiscal şi, prin urmare, le-au fost încălcate drepturile, astfel că nu datorează TVA.

Cu referire la acest aspect, recurenta-pârâtă învederează faptul că odată cu intrarea în vigoare a C. fisc. prin Legea nr. 571/2003, la 01.01.2014, din punct de vedere al TVA a fost introdus, în definiţia activităţii economice, un concept nou referitor la caracterul de continuitate al activităţii constând în exploatarea bunurilor corporale şi necorporale, menţinut pe întreaga perioadă de aplicabilitate a legii, inclusiv după data aderării României la Uniunea Europeană - 01.01.2007.

Începând cu data de 01.01.2007, prevederile referitoare la TVA au fost armonizate cu dispoziţiile Directivei a IV-a privind sistemul comun al TVA.

Au fost reglementate din punctul de vedere al TVA noţiunile de persoană impozabilă şi activitate economică, prin disp. art. 127 C. fisc.

Recurenta-pârâtă invocă şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în domeniu, făcând referire la cauzele Tulică şi Plavoşin sau Salomie şi Oltean.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că este eronată opinia instanţei de fond în sensul existenţei unui vid legislativ în privinţa operaţiunilor realizate de reclamanţi şi a discriminării acestora în raport de contribuabilii care realizează venituri comerciale.

În ceea ce priveşte precizarea instanţei de fond referitoare la faptul că tranzacţiile imobiliare au fost încadrate de notar în disp. art. 771 C. fisc. , deoarece natura lor este civilă, astfel că este imputabil organului fiscal că nu a făcut o reîncadrare, o reconsiderare a tranzacţiilor, se arată că numai reclamanţii aveau obligaţia informării notarului asupra acestui aspect.

Se mai arată că intimaţii-reclamanţi nu au invocat şi nu au adus argumente cu privire la baza impozabilă aferentă, de asemenea aceştia nu au invocat dreptul de deducere a TVA aferent achiziţiilor de bunuri imobile, pe care ulterior le-au revândut.

În ceea ce priveşte hotărârea instanţei de fond referitoare la cota de TVA aplicată, se arată că organul de soluţionare a contestaţiei a întreprins demersuri repetate în vederea comunicării dovezii privind posibilitatea recuperării de la dobânditor a TVA, însă reclamanţii nu au înţeles să administreze astfel de dovezi.

În ceea ce priveşte obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, aceasta consideră că nu se află în culpă procesuală, în subsidiar solicită aplicarea disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi reducerea onorariului avocaţial.

4. Apărarea intimaţilor-reclamanţi

Prin întâmpinări, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au invocat excepţia nulităţii recursurilor iar, pe fond, au cerut respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, fiind temeinică şi legală.

În opinia intimaţilor-reclamanţi, recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov este nul, deoarece recurenta invocă doar formal disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret ce norme de drept au fost încălcate sau aplicate greşit, iar motivarea este neconvingătoare şi reiterează aceleaşi afirmaţii şi susţineri făcute în întâmpinare.

Aceleaşi aspecte sunt învederate de intimaţii-reclamanţi şi cu privire la excepţia nulităţii recursului declarat de ANAF şi, în plus, arată că motivele sunt de ordin general, nu se referă strict la hotărârea pronunţată, ci reprezintă o succesiune de afirmaţii şi negaţii, întrebări retorice nestructurate din punct de vedere juridic, fiind confuze, imprecise şi contradictorii.

Pe fondul cauzei, intimaţii-reclamanţi solicită respingerea recursurilor ca nefondate, arătând că au fost trataţi în mod greşit ca o asociere, tranzacţiile încheiate au fost calificate, de asemenea, eronat ca fapte de comerţ.

Deşi recurenta-pârâtă DGFP Braşov avea obligaţia legală, potrivit art. 207 alin. (2) C. proc. fisc. , să înainteze contestaţia administrativă organului ierarhic superior, în termen de 5 zile, aceasta a încălcat dispoziţiile legale, a emis o nouă decizie de impunere cu acelaşi număr, dar dată diferită şi a înaintat ulterior contestaţia.

Procedând astfel, pârâta şi-a creat o situaţie favorabilă, aşa cum s-a reţinut prin Sentinţa civilă nr. 195/2012 a Curţii de Apel Braşov şi prin Decizia nr. 310/2011, pârâta ANAF a respins contestaţia, cauzând un prejudiciu, astfel că, prin hotărârea sus-menţionată a fost anulată decizia administrativă şi obligată pârâta să soluţioneze pe fond contestaţia.

Mai arată intimaţii-reclamanţi că cele reţinute de instanţa de fond sunt corecte în totalitate, susţinând argumentele acesteia.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

1. Cu privire la excepţia nulităţii recursurilor formulate de recurenţii-pârâţi, excepţie invocată de intimaţii-reclamanţi

Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursurilor, avându-se în vedere că motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt susţinute în concret de arătarea dispoziţiilor legale ce au fost aplicate greşit, respectiv art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. , art. 43 C. proc. fisc. , art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1) şi (2) şi art. 152 alin. (1) C. fisc. , precum şi celelalte dispoziţii legale referitoare la plata TVA, calculul TVA, etc., dar şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele incidente - Tulică şi Plavoşin, Salomie şi Oltean.

2. Analiza motivelor de casare

2.1. Cu privire la calitatea procesuală pasivă a recurentei-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

Recurenta-pârâtă susţine că nu are calitate procesuală pasivă, avându-se în vedere că obiectul acţiunii îl constituie anularea Deciziei nr. 141 din 13.05.2015 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Din actele dosarului, reiese împrejurarea conform căreia intimaţii-reclamanţi au solicitat anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiilor nr. 141 din 13.05.2015 emisă de ANAF, precum şi actele premergătoare emiterii acestei decizii, respectiv Deciziile nr. 130 din 28.10.2010; nr. 130 din 30.07.2010 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 30.07.2010 emise de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov.

Potrivit disp. art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, instanţa de contencios administrativ este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.

Prin urmare, recurenta-pârâtă DGRFP Braşov are calitate procesuală pasivă în cauza de faţă, urmând a se respinge ca nefondată critica formulată.

2.2. Referitor la respectarea Sentinţei civile nr. 195/2012 a Curţii de Apel Braşov, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2.586/2016 a Înaltei Curţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Motivul de recurs invocat de pârâta ANAF este întemeiat, deoarece prin hotărârile sus-menţionate, s-a dispus obligarea Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor să soluţioneze pe fond contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 30.07.2010.

Este adevărat faptul că prin Decizia nr. 141/2015, s-a utilizat sintagma "Decizia de impunere nr. x din 30.07.2010, corectată prin Decizia de impunere nr. x din 28.10.2010", însă aceasta nu îi vatămă în niciun mod pe intimaţii-reclamanţi.

Decizia de impunere nr. x din 28.10.2010 nu a fost anulată prin hotărârile judecătoreşti anterioare, aceasta este în fiinţă, astfel încât, în mod corect, decizia de soluţionare a contestaţiei a ţinut seama de existenţa sa.

De altfel, instanţa de fond, când a dispus anularea actelor premergătoare Deciziei nr. 141/2015, a anulat şi Decizia de impunere nr. x din 28.10.2010, recunoscând că actul nu fusese anulat anterior.

2.3. Cu privire la calitatea intimaţilor-reclamanţi de persoane impozabile; data de la care aceştia urmau să se înregistreze ca plătitori de TVA; calitatea legii fiscale; desfăşurarea unei activităţi economice în scopul obţinerii de profit; obligaţia organului fiscal de a reîncadra/reconsidera tranzacţiile imobiliare pentru care s-a achitat impozit pe venit.

Înalta Curte reţine că intimaţii-reclamanţi au efectuat în anul 2005 şase tranzacţii imobiliare, în anul 2006 o tranzacţie, în anul 2007 patru tranzacţii şi în anul 2008 şase tranzacţii.

Astfel, în perioada 2005 - 2008, în Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. , era deja introdusă (încă din anul 2004), în definiţia activităţii economice, conceptul de continuitate în exploatarea bunurilor corporale şi necorporale.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. fisc. , este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2) oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.

Art. 127 alin. (2) C. fisc. , denumeşte activităţile economice, iar în teza finală, se arată că este activitate economică şi "exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate".

Normele metodologice de aplicare a C. fisc. au explicitat, pentru fiecare perioadă, condiţiile în care activitatea persoanelor fizice de vânzare a locuinţelor proprietate personală este/nu este o activitate economică.

În acest sens, obţinerea de venituri din vânzarea locuinţelor proprietate personală nu este supusă taxării dacă vânzările sunt realizate în mod ocazional, fără caracter de continuitate, iar bunurile sunt folosite numai în scopuri personale.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în acest sens, prin hotărârile din cauzele conexate C-249/2012 şi C-250/2012 Tulică şi Plavoşin şi prin hotărârea din cauza C-183/2014 Salomie şi Oltean.

Prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauzele Tulică şi Plavoşin şi Salomie şi Oltean, s-a reţinut că legislaţia fiscală, sub aspectul plăţii TVA de către persoanele fizice a fost clară, chiar dacă s-a constatat o practică "regretabilă" a organelor fiscale, prin adoptarea unei atitudini pasive, de neaplicare a legislaţiei într-o perioadă destul de lungă de timp.

Aşadar, sunt fondate criticile formulate prin motivele de recurs cu referire la inexistenţa unui "vid legislativ" şi la existenţa Circularei nr. x din 08.09.2009 care a dispus efectuarea unor controale la persoanele fizice ce au efectuat tranzacţii imobiliare cu caracter de continuitate, care au depăşit plafonul de scutire de TVA, fără să se înregistreze ca plătitori de TVA.

Acţiunea organelor fiscale este în concordanţă cu litera şi spiritul legii fiscale în materie de TVA şi în conformitate cu principiul neutralităţii taxei, ce presupune tratamentul egal al bunurilor supuse impozitării.

Dimpotrivă, excluderea tranzacţiilor în discuţie de sub incidenţa TVA ar constitui discriminare în raport cu ceilalţi contribuabili.

Cu privire la înregistrarea persoanelor impozabile ca plătitori de TVA, dispoziţiile art. 153 C. fisc. impune obligaţia în sarcina acestora, astfel că intimaţii-reclamanţi urmau să solicite înregistrarea în momentul în care se depăşea plafonul de scutire TVA.

Intimaţii-reclamanţi aveau de asemenea, obligaţia înregistrării în regim normal în termen de 10 zile de la sfârşitul lunii calendaristice în care a avut loc depăşirea de plafon, conform Normelor metodologice de aplicare a C. fisc. aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

În ipoteza în care, persoanele impozabile nu au solicitat înregistrarea ca plătitori de TVA în regim normal, normele metodologice conţin o procedură în acest sens, la pct. 56 alin. (4) lit. a), devenit pct. 62 alin. (2), iar organele fiscale au obligaţia să solicite plata taxei datorată de aceste persoane dacă ar fi fost înregistrate în scopuri de TVA pe perioada cuprinsă între data la care persoanele respective ar fi fost înregistrate în scopuri de TVA şi data identificării nerespectării prevederilor legale.

În legătură cu ipoteza susţinută de prima instanţă, în sensul în care organul fiscal ar fi avut obligaţia reîncadrării operaţiunilor de vânzare-cumpărare pentru care s-a plătit impozit cu ocazia autentificării tranzacţiilor de către notar, Înalta Curte reţine că nu a fost indicată nicio dispoziţie legală în acest sens.

2.4. Referitor la criticile aduse hotărârii instanţei de fond subsumate modului de calcul al TVA şi a dreptului de deducere a TVA

Instanţa de fond, deşi a reţinut în mod corect că s-a aplicat cota legală de TVA la întreaga sumă reprezentând venit din tranzacţiile imobiliare, ceea ce contravine hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauzele conexate Tulică şi Plavoşin, deoarece intimaţii-reclamanţi nu mai au posibilitatea recuperării TVA într-un alt mod, nu a înţeles să administreze şi probe sub acest aspect, pentru a se stabili cu exactitate care este nivelul obligaţiei fiscale.

În acest sens, criticile recurenţilor sunt numai parţial fondate, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene fiind obligatorie atât pentru organele fiscale, cât şi pentru instanţele judecătoreşti.

În fine, dreptul de deducere a TVA, deşi este prevăzut în legislaţia fiscală, trebuie invocat de către părţi, însă din actele dosarului nu rezultă că intimaţii-reclamanţi au solicitat ca organele fiscale să acorde acest drept, în prezenta cauză, de unde rezultă că sunt fondate criticile aduse hotărârii instanţei de fond.

2.5. În ceea ce priveşte obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, se va reţine că sunt fondate criticile în raport de soluţia ce se va pronunţa.

Faţă de acestea, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va admite recursurile, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de fond va avea de analizat, data de la care reclamanţii erau obligaţi să se înregistreze ca plătitori de TVA, ţinând seama de motivele de fapt şi de drept ale acţiunii introductive, asupra cărora judecătorul fondului nu s-a pronunţat, precum şi TVA datorată împreună cu majorările şi dobânzile datorate, ţinând seama şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza Tulică şi Plavoşin, Salomie şi Oltean, alături de legislaţia naţională aplicabilă cauzei.

Avându-se în vedere că intimaţii-reclamanţi nu au exercitat calea de atac a recursului împotriva sentinţei de fond, criticile privind tratarea acestora ca o asociere, formulate prin întâmpinare, nu mai pot fi analizate în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor.

Admite recursurile formulate de pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva Sentinţei nr. 112 din 11 iulie 2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

Procesat de ED