Material incompetence of the High Court of Cassation and Justice in challenging administrative acts of the Central Electoral Bureau regarding voting section assignment for national referendums.

Asupra cererii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, contestatorul Comitet de Iniţiativă pentru Promovarea Propunerii Legislative a Cetăţenilor privind Revizuirea art. 48 alin. (1) din Constituţia României a solicitat anularea şi suspendarea efectelor hotărârii Biroului Electoral Central privind interpretarea modalităţii legale de stabilire a secţiei de votare în care îşi pot exercita dreptul de vot persoanele care deţin o reşedinţă înscrisă în actul de identitate, diferită de domiciliul legal, precum şi preşedintele şi membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că hotărârea Biroului Electoral Central emisă sub nr. x/28.09.2018 este nelegală pentru următoarele argumente:

Se apreciază că această hotărâre este absolut nelegală pentru că încalcă art. 21 din Legea 3/2000, potrivit cu care cetăţeanul care în ziua Referendumului naţional se află într-o altă localitate decât cea în care este înscris în lista electorală, poate să îşi exercite dreptul de vot, în localitatea respectivă, la orice secţie de votare, urmând a fi înscris într-o lista suplimentară de către Preşedintele Biroului Electoral al secţiei de votare.

Sensul acestei dispoziţii legale nu comportă niciun dubiu, fiind fără putinţă de tăgadă că legiuitorul a prevăzut în mod expres ca, în cazul Referendumului naţional, cetăţenii români să îşi poată exercita dreptul de vot chiar dacă nu se găsesc în localitatea de domiciliu.

Dispunând în sens exact contrar, Hotărârea 59/2018 a BEC încalcă în mod nepermis acest text de lege şi, implicit suprimă dreptul la vot al cetăţeanului care nu se găseşte în ziua Referendumului naţional în localitatea de domiciliu.

S-a solicitat, până la soluţionarea prezentei contestaţii, să se dispună suspendarea efectelor acestei hotărâri, întrucât vătăma grav ordinea de drept prin suprimarea dreptului la vot, prin pretenţia că interpretează o situaţie care este în mod expres stabilită de lege, prin faptul că determină consecinţe imediate cum este Hotărârea nr. 4 din 1 octombrie 2018 a A., care încalcă în mod grav posibilitatea exerciţiului firesc - în condiţiile art. 21 din Legea nr. 3/2000 - a dreptului de vot al cetăţeanului român.

La data de 3 octombrie 2018, contestatorul a depus la dosar precizări prin care a arătat că obiectul cererii formulate este anularea Hotărârii Biroului Electoral Central privind interpretarea modalităţii legale de stabilire a secţiei de votare în care îşi pot exercita dreptul de vot persoanele care deţin o reşedinţă înscrisă în actul de identitate, diferită de domiciliul legal, precum şi preşedintele şi membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare, indiferent ce număr poartă această Hotărâre.

Arată contestatorul că atât în titlul cât şi în preambulul şi motivarea Hotărârii 4 a A. era menţionată drept temei al acestei hotărâri Hotărârea 59/C din 28 septembrie 2018 privind interpretarea modalităţii legale de stabilire a secţiei de votare în care îşi pot exercita dreptul de vot persoanele care deţin o reşedinţă înscrisă în actul de identitate, diferită de domiciliul legal, precum şi preşedintele şi membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare, indiferent ce număr poartă.

În cuprinsul precizărilor, contestatorul face referire la faptul că după sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu acţiunea de faţă, i s-a comunicat un răspuns din partea Biroului Electoral Central cu privire la faptul că nu s-ar fi adoptat o Hotărâre purtând nr. 59/C din 28 septembrie 2018.

Drept urmare, consideră că obiectul acţiunii de faţă îl reprezintă anularea Hotărârii Biroului Electoral Central privind interpretarea modalităţii legale de stabilire a secţiei de votare în care îşi pot exercita dreptul de vot persoanele care deţin o reşedinţă înscrisa în actul de identitate, diferită de domiciliul legal, precum şi preşedintele şi membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare, indiferent ce număr poartă.

Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale a instanţei supreme, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, motiv pentru care o va admite şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează în mod expres că:

"orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori printr-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în temeiul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim".

Prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, prevăd că:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Astfel, în raport de conţinutul său, de precizările făcute în şedinţă publică şi de temeiul de drept invocat de către petent, cererea dedusă judecăţii în prezenta cauză nu face parte dintre cererile prevăzute a fi soluţionate în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este reglementată prin dispoziţiile art. 97 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa."

Astfel, competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă, conform art. 97 pct. 1 din C. proc. civ., la recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, instanţa supremă neputând fi sesizată direct cu soluţionarea pe fond a unei cereri de chemare în judecată, cu excepţia celor date prin lege în competenţa sa.

În ceea ce priveşte teza de la pct. 4 al art. 97 sus-citat:

"orice alte cereri date prin lege în competenţa sa", raportată la problema de competenţă materială pusă în discuţie, se constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, potrivit cărora: "Art. 62 - Dispoziţiile prezentei legi se completează în mod corespunzător cu cele ale Legii nr. 208/2015, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia celor privind Sistemul informatic de monitorizare a prezenţei la vot şi de prevenire a votului ilegal şi centralizarea electronică a rezultatelor votării", coroborate cu dispoziţiile art. 115 din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, potrivit cărora: "Art. 115 - (1) Judecarea de către instanţe a întâmpinărilor, a contestaţiilor sau a oricăror altor cereri privind procesul electoral se face potrivit regulilor stabilite de lege pentru ordonanţa preşedinţială, cu participarea obligatorie a procurorului.

(2) Împotriva hotărârilor definitive, pronunţate de instanţele judecătoreşti potrivit prezentei legi, nu există cale de atac.

(3) Hotărârile definitive ale instanţelor judecătoreşti, pronunţate ca urmare a întâmpinărilor, a contestaţiilor sau a oricăror altor cereri privind procesul electoral, se comunică de îndată birourilor electorale interesate."

Înalta Curte are în vedere faptul că nu există în conţinutul celor două acte normative menţionate anterior un text care să prevadă expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unei cereri de natura celei cu care a fost învestită în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că din conţinutul înscrisului contestat rezultă faptul că acesta are natura juridică a unui act administrativ, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, act emis de Biroul Electoral Central, care este încadrat în categoria autorităţilor publice centrale.

Chiar şi în aceste circumstanţe de imprecizie terminologică a legii speciale, este cert că activitatea Biroului Electoral Central poate fi asimilată celei a unei autorităţi publice centrale, iar atribuţia pe care o exercită în soluţionarea sesizărilor, plângerilor, contestaţiilor ce-i sunt adresate, se circumscrie unei "jurisdicţii administrative speciale", astfel cum este ea definită de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004.

În raport de dispoziţiile legale anterior menţionate, care cuprind norme de competenţă de ordine publică, precum şi în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de calitatea pârâţilor, este evident că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este competentă material să soluţioneze cauza de faţă, competenţa aparţinând secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de apel în a cărui rază teritorială se află sediul reclamantului, conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că, din punct de vedere formal, contestaţia formulată în cauza de faţă este supusă cadrului procedural special prevăzut de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanţa competentă din punct de vedere material fiind, potrivit art. 10 alin. (1) din lege, curtea de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca instanţă competentă în privinţa litigiilor având ca obiect acte administrative emise de autorităţile publice centrale, iar din punct de vedere teritorial, conform art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 97, art. 129 alin. (2) pct. 2 şi art. 132 C. proc. civ. din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va trimite cererea formulată de contestator spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocată din oficiu.

Trimite cererea formulată de Comitet de Iniţiativă pentru Promovarea Propunerii Legislative a Cetăţenilor privind Revizuirea art. 48 alin. (1) din Constituţia României, astfel cum a fost precizată, spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 octombrie 2018.

Procesat de GGC - CL