Persistence of audio-visual license jurisdiction and competency to sanction until formal revocation, despite delayed processing of renunciation request

Deliberând, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 mai 2015, reclamanta A. SRL (fostă B. SRL) a solicitat în contradictoriu cu Consiliul Naţional al Audiovizualului, anularea Deciziei nr. 196 din 21.04.2015 emisă de pârât şi revocarea sancţiunii aplicate sau reducerea cuantumului amenzii; de asemenea, a solicitat suspendarea executării deciziei atacate, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2542 din 12.10.2015, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea ca neîntemeiată.

Motivele de casare invocate în cauză

2. Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A. SRL, fiind invocate motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În susţinerea primului motiv de casare, recurenta arată că sentinţa este contradictorie deoarece, deşi reţine în mod corect că la data de 10.09.2014 a fost depusă o cerere de renunţare la licenţele audiovizuale pentru retransmiterea postului de televiziune C., nu ţine cont de această realitate juridică şi îşi întemeiază soluţia de respingere a acţiunii în contradicţie cu această stare de fapt incontestabilă. În opinia recurentei, faptul că decizia prin care s-a luat act de renunţarea la licenţele audiovizuale a fost emisă abia în 24.02.2015, cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 8 din O.G. nr. 27/2002, reprezintă culpa autorităţii intimate.

Referitor la cel de-al doilea motiv de casare, arată că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 din O.G. nr. 27/2002, în O.U.G. nr. 27/2003 precum şi în art. 57 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002. Datorită faptului că Legea nr. 504/2002 nu stabileşte un termen în interiorul căruia intimata Consiliul Naţional al Audiovizualului să fie obligată să ia act la renunţarea la licenţele audiovizuale, ea va trebui completată cu prevederile celorlalte două legi amintite (O.G. nr. 27/2002 şi O.U.G. nr. 27/2003) pentru a nu fi încurajat abuzul de drept al autorităţii. În opinia recurentei, atunci când retragerea licenţei nu reprezintă o sancţiune ci rezultatul renunţării titularului la licenţa audiovizuală, ea va trebui să producă efecte juridice de la data înregistrării cererii.

Drept urmare, recurenta pretinde că la data emiterii Deciziei nr. 196/21.04.2015, contestate în prezenta cauză, nu mai era sub autoritatea Consiliului Naţional al Audiovizualului ci continua să emită în baza unei licenţe emise de Marele Ducat al Luxemburgului la data de 18.11.2014, valabilă până în 31.12.2020.

3. Prin întâmpinare, intimata Consiliul Naţional al Audiovizualului a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Analiza motivelor de casare

4. Examinând sentinţa recurată prin raportare la motivele de casare invocate în cauză, luând în considerare argumentele părţilor, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului precum şi de dispoziţiile legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul este nefundat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

5. Prin Decizia nr. 196/21.04.2015 emisă de intimata Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA), recurenta SC A. SRL (fostă B. SRL; numită în continuare "recurenta" sau "societatea"), deţinătoare a licenţei audiovizuale nr. S-TV 217.8/25.03.2008, a fost sancţionată cu amendă de 40.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, respectiv pentru că în lunile octombrie şi decembrie 2014 a depăşit durata orară a timpului de publicitate cu 25 min. şi 18 sec.

Instanţa a respins acţiunea în anularea acestei autorizaţii pentru mai multe considerente dintre care, relevante pentru prezentul recurs, raportat la motivele de casare invocate în cauză, sunt următoarele:

- deşi societatea a depus o cerere prin care arăta că intenţionează să renunţe la licenţa audiovizuală pentru retransmiterea postului de televiziune C., înregistrată de CNA sub nr. x/10.09.2014, intenţia nu echivalează cu manifestarea de fermă de voinţă şi, dincolo de acest aspect, licenţa a fost retrasă doar ulterior faptelor în discuţie, prin Decizia CNA nr. 39/24.02.2015; pentru faptele săvârşite până la emiterea acestei decizii, societatea a continuat să fie sub jurisdicţia CNA, deoarece potrivit art. 51 şi art. 57 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, licenţa produce efecte până la retragerea ei prin decizia CNA;

- societatea a obţinut la data de 18.11.2014 o nouă licenţă de la Marele Ducat al Luxemburgului, dar a continuat să difuzeze programe în perioada 10.09.2014 şi 18.11.2014 şi, la data faptelor, era în continuare înregistrată la "Agency for Communication Networks and Services of Republic of Slovenia" sub licenţa românească.

6. Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru motivele de nelegalitate expres arătate la pct. 1 - 8.

Recurenta a indicat de drept motive de casare pct. 6 şi 8, pretinzând că, pe de-o parte, hotărârea este contradictorie, iar pe de alta, că a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 8 din O.G. nr. 27/2002, în O.U.G. nr. 27/2003 precum şi în art. 57 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002.

7. Primul motiv de casare este neîntemeiat deoarece sentinţa este coerentă şi indică toate considerentele de fapt şi de drept relevante pe care a fost întemeiată soluţia de respingerea a acţiunii.

Nu există nicio contradicţie între faptul că instanţa de fond a luat act de cerere de renunţare la licenţele audiovizuale formulată de societate la data de 10.09.2014 dar nu a fost de acord cu efectele juridice pretinse de aceasta.

Contradicţia ar fi presupus ca instanţa să accepte aceste efecte (ceea ce ar fi presupus ieşirea societăţii de sub jurisdicţia CNA) şi totuşi să recunoască jurisdicţia autorităţii române, ceea ce nu este cazul în speţă.

8. De asemenea, şi cel de-al doilea motiv de casare este neîntemeiat.

În esenţă, recurenta pretinde că, în condiţiile în care Legea audiovizualului nr. 504/2002 nu reglementează un termen în care CNA să soluţioneze cererea de renunţare la licenţa audiovizuală, va trebui completată sau cu dispoziţiile O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor care, în art. 8, reglementează un termen de 30 de zile de soluţionare a petiţiei sau cu dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite (în sensul că renunţarea va trebui considerată dacă nu s-a răspuns petentului în termenul de 30 de zile); ca urmare a renunţării la licenţa audiovizuală, recurenta pretinde că nu se mai afla sub jurisdicţia CNA la data faptelor şi, deci, autoritatea nu mai era competentă să emită actul administrativ de sancţionare.

Înalta Curte înlătură aceste argumente.

Astfel, potrivit art. 57 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002, licenţa audiovizuală analogică se retrage de CNA la cererea titularului.

Într-adevăr, legea nu reglementează un termen de soluţionare a cererii, motiv pentru care devin incidente dispoziţiile legii generale, respectiv ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 care, în art. 2 alin. (1) lit. h), dispune că prin nesoluţionare în termenul legal a unei cereri se înţelege "faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen".

În cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile O.G. nr. 27/2002, care reglementează activitatea de soluţionare a petiţiilor, şi nici dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2003, care reglementează o modalitate alternativă de emitere sau reînnoire a autorizaţiilor de către autorităţile administraţiei publice. Ambele acte normative au domenii distincte de aplicare în raport cu Legea nr. 504/2002.

Or, depăşirea, chiar culpabilă, aşa cum pretinde recurentul (chestiune a cărei verificare excede obiectului judecăţii), a termenului de 30 de zile, nu are alt efect decât naşterea dreptului la acţiune împotriva autorităţii care omite să răspundă deoarece, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal este asimilat actului administrativ.

În consecinţă, aşa cum bine a reţinut Curtea de Apel Bucureşti, licenţa audiovizuală produce efecte juridice până la emiterea Deciziei CNA nr. 39/24.02.2015 şi, drept urmare, autoritatea intimată era competentă să emită actul administrativ contestat.

9. Pentru motivele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 2542 din 12.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 iunie 2018.

Procesat de GGC - GV