Validation of service contracts: Evidentiary requirements for tax deductibility and public fund management under audit controls

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2017 la data de 25 august 2017, reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat:

1. anularea Încheierii nr. 77 din 3 august 2017, prin care s-a dispus respingerea punctului 5.1. din Contestaţia nr. 26140 din 17 iulie 2017 formulata de A. SA împotriva Deciziei nr. 8 din 27 iunie 2017, emisa de Departamentul IV al Curţii de Conturi prin care s-a dispus înlăturarea deficientelor constatate şi consemnate în Raportul de control nr. x din 26 mai 2017, precum şi a actelor care au stat la baza emiterii Încheierii nr. 77 din 3 august 2017, solicitând anularea Deciziei nr. 8 din 27 iunie 2017, în privinţa constatărilor de la punctul 5.1 precum şi a măsurii dispuse la punctul II.7, precum şi a Raportului de control nr. x din 26 mai 2017, în privinţa abaterii corespunzătoare consemnata la punctul 3.1, paginile 28 - 35;

2. suspendarea executării măsurii dispuse la punctul II.7 din Decizia nr. 8/2017 până la soluţionarea definitivă a cauzei, în temeiul art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004;

3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 5207 din 28 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, şi a fost respinsă cererea în anulare formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

Instanţa a respins cererea de suspendare, ca neîntemeiată şi, de asemenea, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond recurenta-reclamantă a formulat două cereri de recurs: primul recurs vizează soluţia dată de instanţa de fond asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ atacat, iar al doilea recurs vizează soluţia asupra fondului dedus judecăţii.

Prin recursul declarat împotriva soluţiei de respingere a cererii de suspendare a executării, recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, caz de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, susţine că în cauză, erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actului atacat până la pronunţarea pe fond, fiind făcută dovada îndeplinirii cazului bine justificat şi a pagubei iminente.

În cadrul recursului declarat împotriva soluţiei ce vizează fondul cauzei, recurenta-reclamantă invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susţine recurenta că instanţa de fond, în mod nelegal, a reţinut că nu a fost asigurată o respectare a prevederilor O.G. nr. 119/1999, întrucât prevederile acestui act normativ nu îi sunt aplicabile, nefiind folosite fonduri publice.

De asemenea, critică hotărârea pronunţată de instanţa de fond sub aspectul nerespectării prevederilor punctului 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Astfel, recurenta apreciază că a făcut pe deplin dovada că au fost prestate lunar toate cele 10 activităţi cerute de Anexa 1 la contract, după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

De asemenea, recurenta învederează că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1266 - 1269 C. civ., interpretându-se în mod nelegal clauzele contractuale, neţinându-se cont de scopul contractului şi de comportamentul părţilor contractante, ulterior încheierii contractului.

Totodată, în opinia recurentei, prima instanţă nu a dat eficienţă regulii stabilită de art. 1269 din C. civ. şi a pronunţat hotărârea cu nerespectarea prevederilor art. 1270 şi 1272 C. civ.

În cadrul expunerii situaţiei de fapt, critică recurenta şi aspectul reţinut de instanţa de fond potrivit căruia sintagma "etc." consemnată în cuprinsul proceselor-verbale de recepţie lunare nu dovedeşte faptul că au fost prestate toate serviciile, invocând împrejurarea că s-a menţionat în mod expres că "Prestatorul şi-a realizat obligaţiile asumate prin contract" şi că "Nu s-au constatat neconformităţi în prestarea serviciilor care face obiectul contractului".

În esenţă, recurenta invocă o greşită apreciere a probelor administrate în cauză de către instanţa de fond şi o interpretare eronată a clauzelor contractuale, sens în care evidenţiază incidenţa normelor europene în materia sistemului comun al taxei pe valoarea adăugată şi jurisprudenţa CJUE pronunţată în aceeaşi materie.

În final, recurenta apreciază că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 şi respectiv ale art. 2500, 2503, 2517 şi 2523 C. civ., precum şi a prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale 268 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Codul muncii.

Depune la dosar înscrisuri.

4. Apărările intimatei

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, considerând că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind suspendarea executării actelor atacate.

În ceea ce priveşte soluţia asupra fondului cauzei, intimata a apreciat că toate argumentele invocate de recurentă sunt neîntemeiate, nefiind făcută dovada prestării tuturor serviciilor faţă de care s-a acceptat plata, în mod nejustificat.

Cu referire la faptul că ar fi intervenit prescripţia extinctivă, susţine intimata că nu există nici un temei legal prin care Curtea de Conturi să fie obligată să constate abateri în cadrul termenului general de prescripţie, măsurile fiind dispuse în temeiul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentinţa atacată şi dispoziţiile legale incidente cauzei, instanţa de control judiciar va menţine soluţia dată de instanţa de primă jurisdicţie ca fiind legală şi, pe cale de consecinţă, recursurile formulate vor fi respinse, pentru considerentele ce urmează.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea încheierii nr. 77 din 3 august 2017, prin care s-a dispus respingerea punctului 5.1. din contestaţia nr. 26140 din 17 iulie 2017 formulata de A. SA împotriva Deciziei nr. 8 din 27 iunie 2017, emisa de Departamentul IV al Curţii de Conturi prin care s-a dispus înlăturarea deficienţelor constatate şi consemnate în Raportul de control nr. x din 26 mai 2017, precum şi a actelor care au stat la baza emiterii încheierii nr. 77 din 3 august 2017, solicitând anularea Deciziei nr. 8 din 27 iunie 2017, în privinţa constatărilor de la punctul 5.1 precum şi a măsurii dispuse la punctul II.7, precum şi a Raportului de control nr. x din 26 mai 2017, în privinţa abaterii corespunzătoare consemnata la punctul 3.1, paginile 28 - 35.

Se reţine că, prin măsurile dispuse la punctul II.7 din Decizia nr. 8/2017, vizând abaterile prezentate la pct. 5.1 din decizie, intimata a stabilit în sarcina conducerii recurentei-reclamante următoarele obligaţii:

"(...)extinderea verificărilor asupra contractelor de prestări servicii pentru activităţi auxiliare administrativ gospodăreşti, derulate în perioada 2014 - 2016, în vederea identificării şi a altor cazuri de servicii decontate fără a avea la bază documente justificative (...) se vor dispune măsuri de stabilire a întinderii eventualului prejudiciu produs ca urmare a plăţilor efectuate (..)".

Constatările intimatei au vizat acceptarea la plată, de către recurentă, a unor facturi, în condiţiile în care nu au fost însoţite de documente justificative care să certifice prestarea efectivă a serviciilor menţionate în anexa la contract.

Astfel, recurenta-reclamantă nu a prezentat procese-verbale în care să fie menţionate cele patru categorii de servicii, consemnate la punctele 5, 6, 8 şi 9 din anexa nr. 1 la contractul de servicii nr. x/30 iulie 2014 şi nici rapoarte de activitate care să conţină o atestare a faptului prestării serviciilor, o descriere a serviciilor prestate, a datei prestării, respectiv a numărului de persoane care au prestat serviciile în mod efectiv; s-a mai constatat că faptul prestării serviciilor nu a fost demonstrat prin niciun alt înscris şi prin nicio probă.

Susţine recurenta că instanţa de fond, în mod nelegal, a reţinut că nu a fost asigurată o respectare a prevederilor O.G. nr. 119/1999.

Potrivit prevederilor art. 5 din O.G. nr. 119/1999, "(1) Persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public".

Argumentele recurentei se referă la faptul că, în opinia sa, acest act normativ nu este aplicabil speţei întrucât nu au fost folosite fonduri publice în înţelesul legii.

Instanţa de recurs constată că, în Raportul de control nr. x din 26 mai 2017, auditorii publici externi au constatat că prestatorul, potrivit pct. 21 din contract, în vederea recepţionării serviciilor prestate, avea obligaţia de a întocmi un raport de activitate iar rezultatul recepţiei serviciilor trebuia să fie consemnat într-un proces-verbal semnat de reprezentanţii părţilor.

În consecinţă, s-a reţinut încălcarea acestei clauze contractuale de către recurenta-reclamantă, prin faptul că a acceptat, în mod nejustificat, la plată, servicii care nu se regăsesc nominalizate în procesele-verbale de recepţie lunară şi pentru care, în timpul controlului, nu a făcut dovada prestării lor cu documente justificative încheiate în condiţiile stabilite la pct. 21 din contract, respectiv nu a prezentat rapoarte de activitate în care să fie detaliate activităţile efectiv prestate.

Se poate observa astfel că intimata a reţinut încălcarea de către recurentă a prevederilor contractuale.

Mai mult, în examinarea Contestaţiei nr. 26140 din 17 iulie 2017, s-a constatat prin Încheierea nr. 77 din 3 august 2017, faptul că au fost încălcate dispoziţiile cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 44 din 22 ianuarie 2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu valabilitate până la data de 31 decembrie 2015, care prevede la punctul 48, că: "Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: - serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părţi sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege; justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare (...)".

Se are în vedere şi faptul că "A." - SA are drept scop asigurarea serviciului public pentru toţi utilizatorii reţelei de transport, asigurând accesul la reţelele de transport oricărui solicitant care îndeplineşte cerinţele legii", potrivit Statutului acesteia, iar, conform art. 1 din O.G. nr. 119/1999, "Prezenta ordonanţă reglementează controlul intern/managerial, inclusiv controlul financiar preventiv la entităţile publice, cu privire la utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public cu eficienţă, eficacitate şi economicitate".

În opinia instanţei de recurs, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 este aplicabil şi în cazul recurentei faţă de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 500/2002 potrivit cărora: "(1) Prezenta lege stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.

(2) Dispoziţiile prezentei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării:

a) bugetului de stat;

b) bugetului asigurărilor sociale de stat;

c) bugetelor fondurilor speciale;

d) bugetului trezoreriei statului;

e) bugetelor instituţiilor publice autonome;

f) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;

g) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;

h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;

i) bugetului fondurilor externe nerambursabile".

În consecinţă, este neîntemeiat acest motiv de recurs, soluţia primei instanţe fiind pronunţată cu aplicarea corectă a prevederilor actelor normative invocate mai sus.

O altă critică avansată de recurentă constă în susţinerea că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile punctului 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Astfel, recurenta apreciază că a făcut pe deplin dovada că au fost prestate lunar toate cele 10 activităţi cerute de Anexa 1 la contract, după cum rezultă din documentele depuse la dosar.

De asemenea, consideră recurenta că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1266 - 1269 C. civ., interpretându-se în mod nelegal clauzele contractuale, neţinându-se cont de scopul contractului şi de comportamentul părţilor contractante ulterior încheierii contractului. Totodată, în opinia recurentei, prima instanţă nu a dat eficienţă regulii stabilită de art. 1269 din C. civ. şi a pronunţat hotărârea cu nerespectarea prevederilor art. 1270 şi 1272 C. civ.

Înalta Curte constată că voinţa concordantă a părţilor care au încheiat Contractul nr. x din 30 iulie 2014 a fost clar exprimată prin clauza inserată la pct. 21 din contract, respectiv s-a menţionat obligaţia prestatorului de a întocmi un raport de activitate în care să fie detaliate activităţile realizate, durata de timp alocată, numărul de persoane etc., în vederea recepţionării serviciilor prestate, iar rezultatul recepţiei trebuie să fie consemnat într-un proces-verbal semnat de reprezentanţii părţilor.

Deşi recurenta invocă aplicarea art. 1269 şi a art. 1272 din C. civ., se observă că este foarte clar conţinutul contractului, clauza mai-sus menţionată fiind stipulată în detaliu, fără nici un echivoc, astfel că nu poate da naştere unor interpretări contrarii, nefiind vorba despre urmări pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui.

Nu se identifică de către instanţa de recurs nici o interpretare eronată din partea instanţei de fond, a clauzelor contractuale, stabilindu-se just situaţia de fapt în sensul că recurenta-reclamantă a acceptat la plată servicii în valoare totală de 180.476,57 RON la care se adaugă TVA, servicii care nu se regăsesc nominalizate în procesele-verbale de recepţie lunară şi faţă de care recurenta nu a făcut dovada cu documente justificative din care să rezulte prestarea acestor servicii.

Astfel, în toate procesele-verbale de recepţie s-a menţionat, la capitolul "Constatările şi observaţiile beneficiarului" că "Beneficiarul recepţionează serviciile de mai sus şi propune decontarea cheltuielilor aferente".

Un aspect important care trebuie menţionat este faptul că, la judecarea cauzei la instanţa de fond, recurenta-reclamantă nu a criticat actele contestate prin prisma nerespectării prevederilor art. 1266 - 1269 şi ale art. 1270 - 1272 din C. civ., aceste susţineri fiind indicate pentru prima oară prin cererea de recurs.

Procedând în această manieră, recurenta-reclamantă a încălcat prevederile art. 494 raportate la disp. art. 478 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora, prin intermediul recursului nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, nu se pot formula pretenţii noi şi nu se pot folosi alte motive decât cele invocate în faţa primei instanţe.

Instanţa de control judiciar trebuie să verifice legalitatea sentinţei pronunţate de instanţa de fond prin prisma învestirii sale de către reclamanta care este partea ce asigură cadrul procesual prin indicarea obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată.

În aceste condiţii, cu atât mai mai mult, nu se poate susţine de către recurentă că prima instanţă a aplicat greşit prevederi legale sau că a pronunţat hotărârea cu eludarea unor norme legale, cât timp recurenta-reclamantă nu a înţeles să învestească instanţa de fond cu aceste critici de nelegalitate ale actelor contestate.

Critică recurenta aspectul reţinut de instanţa de fond potrivit căruia sintagma "etc." consemnată în cuprinsul proceselor-verbale de recepţie lunare nu dovedeşte faptul că au fost prestate toate serviciile.

Instanţa de recurs reţine că, în procesele-verbale de recepţie anexate la facturile fiscal au fost recepţionate 5 activităţi din cele 10 prevăzute în contract şi anume: întreţinere, reparaţii şi verificări ale instalaţiilor de apă, gaze, sanitare şi de încălzire; întreţinere, reparaţii şi verificări ale instalaţiilor electrice ale clădirii; întreţinere, reparaţii şi verificări ale sistemelor de ferestre şi uşi; întreţinere, reparaţii şi verificări ale mobilierului; manipulări de mobiliere, materii şi material, încărcare, descărcare, deşeuri alimentare, distribuitoare de apă, etc.

Astfel, interpretarea instanţei de fond este corectă, contrar susţinerilor recurentei, întrucât utilizarea expresiei "etc" nu conduce la concluzia susţinută de recurentă, în sensul că s-ar fi prestat toate cele 10 servicii, ci se poate interpreta, în mod evident, şi în sensul că s-a referit doar la o parte din serviciile care nu au fost menţionate.

Practic, recurenta-reclamantă îşi invocă propria culpă şi nu oferă nici o explicaţie plauzibilă asupra modului în care a înţeles să formuleze menţiunile înscrise în procesele-verbale de recepţie, menţiuni cu caracter echivoc care nu pot fi interpretate în modalitatea învederată de aceasta, atât timp cât, chiar recurenta a înţeles ca, în contractul încheiat, să fie inserată în mod expres obligaţia prestatorului de a întocmi un raport de activitate în care să fie detaliate activităţile realizate, durata de timp alocată, numărul de persoane, în vederea recepţionării serviciilor prestate, iar rezultatul recepţiei trebuie să fie consemnat într-un proces-verbal semnat de reprezentanţii părţilor astfel că sunt corecte constatările echipei de control.

Nici faptul că s-a menţionat în mod expres că "Prestatorul şi-a realizat obligaţiile asumate prin contract" şi că "Nu s-au constatat neconformităţi în prestarea serviciilor care face obiectul contractului" nu poate primi valenţele învederate de recurentă întrucât menţiunile efectuate nu conduc în mod indubitabil la concluzia că au fost efectuate toate serviciile, cât timp nu a fost îndeplinită obligaţia clar stipulată în contract, de a fi detaliate toate activităţile realizate, aşa cum s-a argumentat mai sus.

Rapoartele de activitate invocate de recurentă, depuse la dosarul de fond, nu cuprind menţiuni privind indicarea şi detalierea serviciilor efectiv prestate, cât timp a fost alocat efectiv fiecărui serviciu şi câte persoane au fost efectiv implicate, aşa cum prevede clauza înscrisă la punctul 21 din contract.

Potrivit prevederilor art. 16.13 din contract, prestatorul se obligă se presteze serviciile în conformitate cu graficul de prestare prezentat în propunerea tehnică iar art. 16.14 prevede că prestatorul va întocmi un pontaj pentru personalul care a efectuat serviciul, care va fi vizat de Serviciul Administrativ din cadrul structurii organizatorice a achizitorului, rezultând cu evidenţă faptul că doar serviciile efectiv prestate puteau fi decontate.

Intimata a reţinut în mod corect prin actul de control, că nu a fost dovedită prestarea efectivă a serviciilor prestate referitor doar la activităţile înscrise la poziţiile 5, 6, 8 şi 9 din Anexa nr. 1 la contract astfel că alegaţiile recurentei cu privire la activitatea corespunzătoare serviciilor înscrise la punctele 1 - 4, 7 şi 10 din anexă sunt lipsite de relevanţă iar prezenţa celor 5 angajaţi ai firmei prestatoare nu demonstrează că au fost prestate toate cele 10 servicii şi nu înlătură obligaţia recurentei de a indica în mod expres activităţile prestate.

Aceste menţiuni se impuneau cu atât mai mult cu cât art. 16 din contract prevede că serviciile din anexa nr. 1 se vor executa lunar iar în anexă sunt menţionate 10 categorii de servicii de preţ unitar lunar, indiferent de câte activităţi se desfăşurau în acea lună, menţionându-se că prestarea se face "la nevoie". În consecinţă, documentele prezentate de recurentă, anexate cererii de recurs, nu sunt de natură a certifica şi a justifica prestarea efectivă a serviciilor.

În acest context, nu se poate reţine ca fiind pertinent aspectul învederat de recurentă cu privire la faptul că serviciile menţionate în anexa nr. 1 la contract reprezintă un abonament lunar, cu preţ fix lunar, care se achită indiferent de numărul de operaţiuni executate pentru fiecare activitate întrucât această interpretare ar conduce la concluzia că se impune achitarea preţului "abonamentului", chiar şi în condiţiile în care serviciile nu ar fi fost prestate, ceea ce contravine prevederilor art. 16.1 şi 16.2 din contract, conform cărora facturarea serviciilor către achizitor se face doar după data recepţiei serviciilor efectuate. De asemenea, preţul contractului se plăteşte numai după ce are loc prestarea serviciilor întrucât doar pentru serviciile prestate se datorează plăţi, potrivit prevederilor art. 22.1 şi art. 22.2 din contract.

Practica fiscală europeană invocată de recurentă nu are nici o incidenţă în prezenta cauză întrucât se referă la sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată or, în speţa pendinte, cauza dedusă judecăţii are la bază controlul Curţii de Conturi prin care s-a urmărit modul în care au fost respectate prevederile contractuale şi modul în care a fost respectată obligaţia de a se realiza o bună gestiune financiară.

Recurenta apreciază că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 şi respectiv ale art. 2500, 2503, 2517 şi 2523 C. civ., precum şi a prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale 268 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din C. muncii.

Instanţa de recurs constată că nici aceste critici nu sunt fondate.

Astfel, se observă că temeiul de drept avut în vedere de către intimată, în baza căruia au fost dispuse măsurile, este articolul 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, potrivit căruia:

"În situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate".

Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi este un act normativ ce cuprinde dispoziţii cu caracter special, la fel cum sunt şi prevederile Hotărârii nr. 155/2014 din 29 mai 2014 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi.

Se reţin dispoziţiile art. 171 din Hotărârea nr. 155/2014 potrivit cărora: "Pentru valorificarea constatărilor înscrise în raportul de control şi, respectiv, în nota de constatare prevăzută la pct. 125 care constituie anexă a raportului de control, Curtea de Conturi poate dispune/solicita:

a) potrivit prevederilor art. 43 din lege:

a1) suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor legale din domeniul financiar, contabil şi fiscal;

a2) blocarea fondurilor bugetare sau speciale, atunci când se constată utilizarea nelegală ori ineficientă a acestora;

a3) înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată;

b) potrivit prevederilor art. 33 alin. (3) şi (4) din lege:

b1) comunicarea către conducerea entităţii controlate a existenţei unor erori/abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat producerea unor prejudicii şi dispunerea către aceasta să stabilească întinderea prejudiciului şi să ia măsuri pentru recuperarea acestuia".

În consecinţă, prevederile legale invocate de recurentă prin critica avansată nu au incidenţă în cauza de faţă, raporturile dintre recurentă şi persoanele de la care trebuie recuperat eventualul prejudiciu fiind total diferite faţă de măsurile pe care trebuie să le întreprindă recurenta, stabilite în sarcina sa de către Curtea de Conturi, în temeiul unor acte normative cu caracter special.

Nu există nici o prevedere legală prin care să fie impus Curţii de Conturi în a dispune măsuri în sarcina entităţii controlate, condiţionat de respectarea unor termene de prescripţie ce sunt incidente în raporturile instituţiei controlate cu terţii faţă de care trebuie să ia măsurile de recuperare astfel că aceste aspecte sunt exterioare activităţii desfăşurate de Curtea de Conturi.

În consecinţă, instanţa de recurs apreciază că hotărârea recurată este legală, nefiind incident motivul de recurs invocat de recurentă, subsumat cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Întrucât motivele de nelegalitate învederate de recurentă au fost constatate ca fiind neîntemeiate, este evident faptul că nu se impunea suspendarea executării actelor contestate, în temeiul prevederilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, nefiind îndeplinită condiţia cazului "bine justificat", motivele invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea cerinţei cazului "bine justificat" fiind de fapt, argumentele învederate în cadrul acţiunii în anulare.

Or, atât timp cât s-a constatat că soluţia pronunţată cu privire la acţiunea în anulare este legală, nu se poate reţine ca fiind întemeiat recursul declarat împotriva soluţiei primei instanţe prin care s-a respins cererea de suspendare, nefiind identificată nici o încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 5207 din 28 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - LM