Pension revision claim; inadmissibility of appeal against jurisdiction declination under Art. 158 C. proc. civ.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Casa Naţională de Pensii Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună emiterea deciziei de revizuire a pensiei conform art. 169 din Legea nr. 263/2010, precum şi plata diferenţelor de pensie cuvenite.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că de 6 ani de zile cererea sa aprobată la data de 24.10.2012, cu drepturile de pensie puse în plată, nu a fost dusă la îndeplinire. Reclamantul consideră că pârâta, în baza atribuţiilor pe care le are, prin intermediul Casei de Pensii Constanta pe care o are în subordine trebuie să dea curs cererii din data de 24.10.2012, respectiv să emită decizia de revizuire şi actualizare a pensiei, începând cu data de 01.01.2011.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.621 din 14 septembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel, iar, conform art. 153 lit. f) din acelaşi act normativ, tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile având ca obiect refuzul nejustificat de rezolvare a cererii privind drepturile de asigurări sociale.

Împrejurarea invocată, în sensul că pârâta este o instituţie publică centrală, nu are relevanţă sub aspectul instanţei competente material, întrucât simpla chemare în judecată a unei autorităţi publice nu conduce la calificarea automată a litigiului ca fiind de contencios administrativ, fiind obligatoriu ca raportul de drept substanţial dedus judecăţii să fie unul de drept administrativ, astfel cum rezultă explicit din definiţia cuprinsă la art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Înainte de a examina motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia invocată din oficiu, constată că recursul este inadmisibil.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Potrivit art. 158 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010: "dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent".

Din interpretarea logico-juridică a textului legal sus citat rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că împotriva hotărârii de declinare a competenţei nu se poate exercita nici o cale de atac.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 158 C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 202/2010, coroborat cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 3.621 din 14 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2019.

Procesat de ED