Tax suspension injunction denied for lack of serious doubt over legality and proof of imminent harm under Art. 14 Law 554/2004

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22.10.2015 sub nr. x/2015, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea Deciziei de impunere nr. x/29.04.2015 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecţie Fiscală, până la pronunţarea instanţei de fond.

Prin Sentinţa civilă nr. 71 din 18 decembrie 2015, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.04.2015 până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Recurenta critică faptul că instanţa de fond a admis acţiunea formulată de reclamantă, reţinând în mod nelegal îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 14, raportat la art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Subliniază recurenta faptul că în prezenta cauză nu s-a depus cauţiune, motiv pentru care înţelege să invoce excepţia inadmisibilităţii.

În acest sens, arată că reclamanta avea obligaţia legală de a depune o cauţiune în cuantum de până la 20% din totalul sumei contestate, în conformitate cu dispoziţiile art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta fiind o condiţie de admisibilitate a cererii de suspendare a actului administrativ fiscal.

În consecinţă, solicită respingerea cererii de suspendare ca inadmisibilă, precizând că a invocat această excepţie şi în faţa instanţei de fond, însă instanţa nu s-a pronunţat asupra sa.

Pe fondul cererii de suspendare, arată că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea actului administrativ, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.

În acest sens, arată în esenţă că intimata-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, nereuşind să răstoarne prezumţia de legalitate de care se bucură actele administrative.

Precizează că decizia de impunere a cărei suspendare s-a dispus este temeinică şi legală, fiind întocmită în conformitate cu dispoziţiile art. 88 lit. c) şi ale art. 119 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la iminenţa producerii unei pagube, recurenta-pârâtă arată că în cauză nu se face dovada unei pagube iminente în condiţiile emiterii deciziei de calcul accesorii, întrucât efectele actelor de impunere s-au produs deja, iar riscul rezilierii contractelor de închiriere nu reprezintă o pagubă iminentă care să justifice suspendarea actului administrativ fiscal.

Prin Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., s-a constatat că cererea de recurs îndeplineşte atât cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) şi c) - e) C. proc. civ., cât şi cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, s-a reţinut că recursul a fost declarat şi motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

Prin încheierea din 26 octombrie 2017, completul de filtru a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei se circumscriu exclusiv motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, act care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.

În recursul său, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală arată că aceste două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt îndeplinite şi că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ignorând argumentele aduse de pârâtă în susţinerea poziţiei sale.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Or, în speţă, motivele invocate de intimata-reclamantă nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia "cazului bine justificat", deoarece în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte sau împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul instanţei care va soluţiona cererea referitoare la anularea actului administrativ contestat.

După cum se constată, prima instanţă, soluţionând cererea de suspendare, a apreciat în mod greşit că în cauză este îndeplinită condiţia referitoare la "cazul bine justificat", având în vedere că intimata-reclamantă nu a reuşit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanţa de fond în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.

Intimata-reclamantă, după cum se constată, se rezumă doar la susţineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenţei dreptului legitim vătămat şi nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În consecinţă, în mod greşit a apreciat prima instanţă că a fost dovedită îndeplinirea condiţiei referitoare la cazul bine justificat care să conducă la suspendarea executării actului administrativ în cauză.

Înalta Curte constată astfel că în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la "cazul bine justificat", întrucât intimata-reclamantă nu a reuşit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Mai mult, în cauza prezentă, prin Sentinţa nr. 94 din 12.04.2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj a respins acţiunea reclamantei având ca obiect anularea deciziei de impunere care formează obiectul prezentei cereri de suspendare.

În aceste circumstanţe, soluţia adoptată de instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare creează, cel puţin cu caracter provizoriu, premisa legalităţii actului a cărui suspendare s-a solicitat, fiind astfel confirmată prezumţia de legalitate ataşată actelor administrative până la soluţionarea recursului, astfel că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor referitoare la cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, or, în condiţiile în care nu s-a dovedit îndeplinirea unei condiţii menţionate, soluţia pronunţată este netemeinică şi nelegală.

Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.

Nici cu privire la condiţia "pagubei iminente" - astfel cum este definită de art. 2 lit. ş) din Legea contenciosului administrativ reclamanta nu a identificat natura prejudiciului material pe care l-ar putea suferi prin punerea în executare imediată a actului administrativ contestat şi nici nu a detaliat acele aspecte ce ţin de o eventuală perturbare gravă a activităţii sale ca şi consecinţă a punerii în executare a actului administrativ contestat.

În concluzie, în raport de cele reţinute mai sus, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ în cauză.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa cauţiunii, invocată de recurentă, Înalta Curte apreciază că aceasta reprezintă doar o apărare, care este, de altfel, neîntemeiată, de vreme ce la dosar a fost depusă copie a recipisei de consemnare .

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va admite recursul şi, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, va casa hotărârea atacată şi, pe fond, va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC "A." SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (şi însuşit de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili) împotriva Sentinţei civile nr. 71 din 18 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea reclamantei SC A. SA, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 mai 2018.

Procesat de GGC - GV